Legislaţie relevantă:

Legea nr. 47/1992, art. 29

În situaţia în care, Curtea Constituţională învestită de către o instanţă de judecată cu soluţionarea mai multor excepţii de neconstituţionalitate – invocate în interiorul cadrului procesual reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – pronunţându-se asupra acestora omite să soluţioneze una dintre ele, instanţa de sesizare are obligaţia să clarifice situaţia ivită şi să sesizeze din nou Curtea Constituţională pe acest aspect ori să ceară lămuriri. În caz contrar, hotărârea pronunţată este nelegală, judecătorul neputând dezlega cauza în lipsa soluţionării în întregime a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Decizia nr. 978 din 27 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 6 septembrie 2011 BC, CM, DG ş.a. au chemat în judecată Guvernul României, Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând: anularea în tot a OUG nr.59/29 iunie 2011, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010, inclusiv a anexelor acestea reprezentând metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor; anularea tuturor deciziilor de pensionare având ca titulari reclamanţii persoane fizice, decizie emisă în aplicarea O.U.G. nr.59/2011, precum şi a oricărui act subsecvent emis în aplicarea ordonanţei de mai sus şi repunerea în plată a deciziilor de pensii emise în baza Legii nr.223/2007; anularea normelor privind punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/ 2011 sub nr.1670/13.07.2011; plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost însoţită de excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr.59/2011.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au invocat teoria „dreptului câştigat” şi principiul neretroactivităţii legii în timp, arătându-se că drepturile la pensie stabilite anterior nu pot fi  modificate printr-o lege ulterioară; art.1 lit.g) din Legea nr.119/2010 a impus recalcularea pensiilor ocupaţionale (de serviciu), ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă în care se încadrează şi reclamanţii.

S-a mai arătat că prin legea menţionată, pensiile de serviciu devin pensii pentru limita de vârstă conform Legii nr.19/2000, recalcularea având loc prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, conform algoritmului prevăzut de Legea nr.19/2000.

În opinia reclamanţilor, o asemenea manieră de reducere a pensiilor echivalează cu exproprierea bunurilor reclamanţilor, procedeul culminând cu emiterea O.U.G. nr.59/2011, care dispune revizuirea din oficiu a pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010.

Casa Naţională de Pensii Publice fostă C.N.P.A.S. a formulat întâmpinare solicitând anularea cererii ca netimbrată; invocând excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti în ce priveşte anularea deciziilor de pensie ale reclamanţilor; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.P.; excepţia inadmisibilităţii în ce priveşte anularea în tot a O.U.G. nr.59/2011; excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind anularea instrucţiunilor C.N.P.P. nr.1670/2011.

Guvernul României a formulat întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a O.U.G. nr.59/2011; s-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului cu privire la capetele doi şi trei din cerere, relativ la anularea deciziilor de pensionare şi a instrucţiunilor emise de C.N.P.P., deoarece nu este emitentul acestora.

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, solicitând respingerea cererii.

Se invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţele neputând anula un act normativ cu valoare de lege în temeiul art.9 din Legea contenciosului administrativ şi excepţia netimbrării acţiunii.

Prin Încheierea din 7 octombrie 2011, instanţa a disjuns capătul de cerere privind anularea deciziilor de pensionare, formarea unui nou dosar cu nr.1129/46/2011 şi a acordat termen pentru punerea în discuţie a admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

În faţa instanţei s-au invocat: excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr.59/29 iunie 2011 integral, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 şi anexelor acesteia; excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.1 lit.g), art.2-4 şi art.5-12 din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.55 alin.1 lit.b), art.61 alin.1, art.30 alin.1, art.105 şi art.106 alin.3, coroborat cu art.149-151 din Legea nr.263/ 16 decembrie 2010 .

La 21 octombrie 2011, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de M.M.P.S., dispunând conceptarea în cauză a acesteia ca intervenient accesoriu în favoarea Guvernului României.

Prin încheierea din 21 octombrie 2011 Curtea de apel Piteşti, constatând îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.119/ 2010, a trimis excepţiile la Curtea Constituţională, în temeiul art.29 din Legea nr.47/1992, pentru a analiza excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4 şi art.5-12 din Legea nr.119/2010, a dispoziţiilor art.55 alin.1 lit.b), art.61 alin.1, art.30 alin.1, art.105 din Legea nr.263/2010 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011 integral şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în privinţa art.106 alin.3, raportat la art.149-151 din Legea nr.263/2010.

Totodată a suspendat soluţionarea cauzei potrivit art.9 alin.2 teza finală din Legea nr.554/2004.

Prin Decizia nr.601/12 iunie 2012, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate şi a restituit dosarul Curţii de Apel Piteşti.

Cauza a fost repusă pe rol pentru a se analiza capetele de cerere privind anularea normelor de punere în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011 sub nr.1670/13.07.2011 şi a O.U.G. nr.59/2011.

Prin Sentinţa nr.342/F-CONT din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României şi a Casei Naţionale de Pensii Publice, pentru capetele 1 şi 3 din cerere; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii BC, CM, DG ş.a., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Casa Naţională de Pensii Publice, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Casa Judeţeană de Pensii Argeş, şi cu intervenientul accesoriu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, de anulare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.59/2011 şi de anulare a Normelor nr.1670/ 2011 emise de Casa Naţională de Pensii Publice.

În ceea ce  priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.P., Curtea a constatat că aceasta este invocată generic în raport cu toate capetele de cerere formulată de reclamanţi, însă faţă de argumentele susţinute, s-a reţinut că această excepţie vizează practic numai capătul de cerere privind anularea deciziilor de pensionare.

Faţă de disjungerea acestui capăt de cerere şi declinarea acestuia în favoarea Tribunalului Argeş prin încheierea din 7 octombrie 2011 şi sentinţa din aceeaşi dată, Curtea a constatat că soluţionarea excepţiei menţionate, este în căderea instanţei competente să soluţioneze cererea de anulare a deciziilor de pensionare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea normelor de punere în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, emise de Casa Naţională de Pensii Publice sub nr.1670/2011, Curtea a constatat că pârâta justifică cerinţa calităţii procesuale pasive, ca emitent al actului.

De asemenea, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului, în raport cu anularea deciziilor de pensie, s-au reţinut aceleaşi argumente ca şi în cazul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.P. iar asupra capătului 1 din cerere, s-a constatat că pârâtul are calitate procesuală pasivă, ca emitent al actului a cărui anulare se cere.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea în tot a Notei C.N.P.P. nr.1706/13.07.2011 s-au reţinut următoarele.

Instrucţiunile nr.1760/13 iulie 2011 se raportează la modul de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, fiind adresate tuturor caselor teritoriale de pensii, cărora li se indică în finalul actului administrativ luarea măsurilor ce se impun pentru respectarea termenelor de revizuire.

Instrucţiunile menţionate au ca scop lămurirea aplicării dispoziţiilor normative cu consecinţa modificării raporturilor juridice de pensie, stabilite anterior.

Curtea a reţinut că C.N.P.P. este autoritate publică în sensul art.2 lit.c) teza I din Legea nr.554/2004, actele acesteia cu caracter individual sau normativ putând fi cenzurate în faţa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile art.18 din lege.

Prin urmare, în sine, actul poate fi atacat în contencios administrativ, însă soluţia asupra anulării Notei C.N.P.P. nr.1760/ 13.07.2011, depinde de soluţia care se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate faţă de art.9 alin.3 din Legea nr.554/2004, urmând soarta acesteia.

În ceea ce priveşte anularea O.U.G. nr.59/2011, Curtea a constatat că trebuie să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a O.U.G. nr.59/2011, invocată de C.N.P.P. de Guvernul României şi de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale reţinând următoarele:

În cauză, primul capăt de cerere vizează anularea unei ordonanţe a Guvernului, care nu se regăseşte printre cererile enumerate la art. 9 alin.(5) din Legea  nr. 554/2004.

Ca atare, instanţa de contencios administrativ nu poate anula o ordonanţă de urgenţă, astfel că, primul capăt de cerere apare inadmisibil.

În ceea ce priveşte cererea de anulare a normelor privind punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, faţă de decizia Curţii Constituţionale şi de prevederile art.9 alin.3 teza a doua din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că normele de punere în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, nr.1670/13.07.2011, nu pot fi anulate.

În ceea priveşte faptul că prin Decizia nr.601/ 12.06.2012  Curtea Constituţională nu ar fi soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a art.5-11 din Legea nr.119/2010, conform sesizării, Curtea a constatat că într-adevăr în dispozitivul deciziei nu s-au menţionat aceste texte, însă în considerente se arată că prin Decizia nr. 1481 din 8 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1lit.g), art.2-4 şi art.12 din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

A concluzionat Curtea că, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate prin decizia nr.601/ 12 iunie 2012 şi cererea de anulare a actelor subsecvente se respinge ca inadmisibilă, instanţa putând soluţiona fondul numai prin prisma unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii au declarat recurs.

S-au invocat motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4, 5, 7, pct.9 teza a II-a şi art.304¹ Cod procedura civilă, cu referire numai la soluţia de respingere ca inadmisibile a capetelor unu şi trei de cerere, atacarea O.U.G. nr.59/2011 şi anularea Normelor nr.1670/2011 emise de Casa Naţională de Pensii Publice.

S-a arătat că în faţa instanţei de fond s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate privind întreaga O.U.G. nr.59/2011, întreaga Lege nr.119/2010 şi unele prevederi ale Legii nr.263/2010.

Prin încheiere, instanţa de fond a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4, art.5-12 din Legea nr.119/2010, art.55 alin.(1) lit.b), art.61 alin.(1), art.30 alin.(1), art.105 din Legea nr.263/ 2010 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011.

La termenul de judecată din 28.09.2012, reclamanţii au invocat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr.601/ 12.06.2012, nu s-a analizat şi nu s-a pronunţat o decizie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art.5-11 din Legea nr.119/2010.

Cu alte cuvinte, reclamanţii au invocat doar o soluţionare parţială a excepţiilor de neconstituţionalitate şi resesizarea Curţii Constituţionale.

Odată ce instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, în lipsa unei decizii a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Piteşti nu putea să se pronunţe pe fondul pricinii, în caz contrar, substituindu-se atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

În subsidiar, recurenţii au considerat că punerea în aplicare a Legii nrr.119/2010 a echivalat cu o adevărată expropriere, ingerinţa statului este disproporţionată şi încalcă justul echilibru, în condiţiile în care nici prin dispoziţiile O.U.G. nr.59/2011 nu se prevăd despăgubiri în urma pierderii pensiilor de serviciu.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul M.M.F.P.S. consideră şi că nu are calitate procesuală pasivă în litigiu, nefiind emitentul actelor atacate.

Intimata-pârâtă Casa Naţională de Pensii Publice a apreciat că a fost soluţionată în întregime excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.119/2000, inclusiv prevederile art.5-11 din acest act normativ.

Recursul este fondat

Prin încheierea de şedinţă din 21.10.2011, Curtea de Apel Piteşti a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4, art.5-12 din Legea nr.119/2010, art.55 alin.(1) lit.b), art.61 alin.(1), art.105 din Legea nr.263/2010 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011 integral.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.601/2011 s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4, art.12 din Legea nr.119/2010, art.55 alin.(1) lit.b), art.61 alin.(1), art.30 alin.(1), art.105 din Legea nr.263/2010 şi ale O.U.G. nr.59/2011.

Curtea Constituţională nu a explicat motivul nepronunţării asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5-11 din Legea nr.119/2010, deşi a fost sesizată în acest sens.

Prima instanţă avea obligaţia să clarifice împrejurarea ivită şi să sesizeze din nou Curtea Constituţională pe acest aspect ori să ceară lămuriri.

Având în vedere că obiectul acţiunii este întemeiat pe dispoziţiile art.9 din Legea nr.554/2004 modificată şi completată, judecătorul fondului nu putea să se pronunţe în mod legal şi să respingă acţiunea ca inadmisibilă în lipsa soluţionării în întregime a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Faţă de acestea, constatând îndeplinite prevederile art.304 pct.5 Cod procedura civilă, în temeiul art.312 alin.(1) teza I şi alin.(3) Cod procedura civilă, coroborat cu art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004, recursul a fost admis iar sentinţa recurată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 974/2014

Dosar nr. 9068/2/2009

 Şedinţa de la 26 februarie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta I.A.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat anularea deciziei Direcţiei de soluţionare a contestaţiilor din 21 iulie 2009, Deciziei de impunere din 12 februarie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii – Activitatea de inspecţie fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală din 12 februarie 2009 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii – Serviciul Control Fiscal şi, pe cale de consecinţă, să se constate inexistenţa obligaţiilor fiscale suplimentare constatate, şi anume: 669.391 RON cu titlu de impozit pe profit şi, respectiv, 422.547 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de consultanţă, management sau alte prestări servicii în ipoteza în care contribuabilul nu poate justifica necesitatea prestării acestora şi nu există încheiat un contract.

Reclamanta a susţinut că, în speţă, au fost încheiate contracte pentru diferitele tipuri de servicii care au fost prestate în beneficiul societăţii şi, prin urmare, cheltuielile aferente acestora sunt deductibile.

Cu privire la redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite prevederile art. 21 alin. (1) din C. fisc. pentru determinarea profitului impozabil, potrivit cărora sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile care presupun identificarea unui comportament similar în cazul unor entităţi independente, care nu aparţin aceluiaşi grup.

Reclamanta menţionează că redevenţele s-au achitat în baza contractului privind utilizarea anumitor elemente de proprietate intelectuală încheiat cu I.A.S. Franţa şi că organul fiscal confundă denumirea comercială a societăţii cu logo-ul acesteia. Cheltuielile în discuţie reprezintă cheltuieli aferente utilizării logo-ului, iar nu numelui companiei.

Referitor la celelalte cheltuieli (cu serviciile de consultanţă, reprezentare, IT, etc.) reclamanta a arătat, de asemenea, că se impune recunoaşterea caracterului lor deductibil, fiind îndeplinite condiţiile legale.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, reiterând considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.

2. Hotărârea Curţii de Apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 7829 din 22 decembrie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanta I.A.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, a dispus anularea Deciziei din 21 iulie 2009, a Deciziei de impunere din 12 februarie 2009, emise de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi a raportului de inspecţie fiscală din 12 februarie 2009 şi exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin aceste acte administrative.

Totodată, a obligat pe pârâte la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, constând în onorariu de expert.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că analiza prezentei cauze vizează deductibilitatea unor servicii prestate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup de firme.

Instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, care sunt în sensul că cheltuielile au la bază contracte de prestări servicii, respectiv contract de management, contract de reprezentare comercială, contract de utilizare a logo-ului, acordul de suportare în comun a unor cheltuieli de cercetare, perfectate cu societăţile din Franţa pentru reprezentare, asistenţă, consultanţă de specialitate, fără acest consult societatea neputând realiza implementarea tehnologiei producătorului de componente pentru industria auto; aşa fiind, acestea reprezintă cheltuieli deductibile, fiind necesare optimizării producţiei, nefiind aplicabile prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc.

În privinţa acestor cheltuieli, instanţa de fond a mai reţinut că reprezintă cheltuieli deductibile, întrucât sunt îndeplinite următoarele condiţii: (a) serviciile au fost efectiv prestate; (b) serviciile au fost prestate în baza unor contracte încheiate în acest sens; (c) serviciile au fost benefice reclamantei, au fost în conexiune directă cu activitatea derulată de aceasta şi au fost aferente obţinerii de venituri de către societate.

Referitor la redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului, pentru care s-a stabilit impozitul profit suplimentar în cuantum de 49.313 RON, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 573/2003.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere faptul că obligaţia de licenţiere gratuită a logo-ului societăţii din Franţa către filiala sa din România nu se regăseşte în legislaţia aplicabilă şi, în plus, ar fi contrară principiilor de funcţionare ale unei pieţe libere şi, mai ales, scopului comercial al oricărei societăţi comerciale ale cărei acte valide presupun un beneficiu comercial, iar asociatul unic al societăţii este, la rândul lui, o societate comercială căreia nu îi pot fi impuse acte gratuite.

Cu privire la cheia de alocare de 0,5% din cifra de afaceri determinată conform dosarului preţurilor de transfer la nivel de grup şi conformă cu exigenţele fiscale aplicabile reclamantei, instanţa de fond a reţinut că procentul determinat în urma unor studii de piaţă tipice materiei a fost stabilit ca limită de referinţă a valorii serviciilor care ar putea fi facturate sau, mai clar, care ar trebui facturate în condiţii optime şi ia în calcul estimarea utilităţii derivate a serviciilor la nivelul I.R.

În ceea ce priveşte serviciile financiare, de consultanţă în domeniul resurselor umane, de servicii de comunicare, achiziţii, IT, operaţiuni şi management, instanţa de fond a constatat îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii de deductibilitate a acestor cheltuieli, respectiv serviciile au fost efectiv prestate şi a fost dovedită necesitatea acestora prin prisma activităţilor desfăşurate.

Astfel, contractul de asistenţă generală încheiat de către reclamantă cu I.A.S.M. Franţa a asigurat reclamantei I. în mod efectiv beneficiul unei întregi arii de servicii financiare, de consultanţă în domeniul resurselor umane, de servicii de comunicare, achiziţii, IT, operaţiuni şi management, servicii care au fost prestate în beneficiul I. şi care reprezintă platforma de bază pe care se dezvoltă orice entitate comercială care acţionează pe piaţa producătorilor de echipamente auto, aceste servicii având un caracter benefic pentru dezvoltarea reclamantei.

În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului, instanţa de fond a apreciat că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal şi nu se încadrează în prevederile pct. 20 al art. 11 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003, întrucât în cuprinsul celor trei contracte sunt prevăzute o gamă de prestaţii mai largă decât serviciile de management şi consultanţă.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că auditul intern al reclamantei a confirmat greşeala contabilă iniţială şi a decis încadrarea corectă a cheltuielilor în cauză ca reprezentând cheltuieli deductibile din perspectiva impozitului pe profit, astfel că tratamentul provizoriu aplicat incorect asupra căruia s-a revenit în fapt nu produce prin el însuşi efecte fiscale definitive şi, în niciun caz, nu echivalează cu recunoaşterea nedeductibilităţii cheltuielilor în discuţie, astfel încât erorile de înregistrare în evidenţa contabilă nu pot avea drept consecinţă pierderea dreptului de deducere.

3. Recursul declarat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs în termen legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta combate hotărârea atacată sub următoarele aspecte:

· s-a reţinut greşit că dispoziţiile art. 48 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. date în interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., adaugă la lege; organele fiscale nu au pus la îndoială existenţa contractelor de prestări servicii, ci au constatat lipsa documentelor justificative care să ateste că respectivele servicii au fost efectiv prestate în interesul societăţii contestatoare;

· în privinţa impozitului pe profit aferent cheltuielilor cu redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului nu s-a avut în vedere relaţia de afiliere existentă cu I.A.S. din Franţa şi nici prevederile art. 11 pct. 20 din H.G. nr. 1840/82004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 44/2004; în raport de contractul din 17 mai 2004 nu s-a observat că obligaţia folosirii logo-ului “I.” a fost impusă de firma mamă; presupusul avantaj competitiv nu a existat, câtă vreme clienţii principali fac parte din grupul R. Franţa, la rândul său client principal al I.A.S. din Franţa;

· referitor la impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanţă, management, cercetare-dezvoltare şi reprezentare comercială, nu s-a dovedit furnizarea efectivă, practică a acestora; contractele de prestări servicii nu precizează tarifele, termenele şi nici valoarea contractului, astfel că nu se pot face verificări punctuale; înscrisurile prezentate de societate nu sunt relevante, neîndeplinind cerinţele pct. 48 din H.G. nr. 44/2004;

· referitor la contractul de suportare în comun a unor cheltuieli, deşi s-au invocat prevederile pct. 7.24 şi 7.25 din Ghidul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică de preţuri de transfer pentru companii multinaţionale şi administraţii fiscale, nu s-a precizat modul de stabilire a valorii fiecărei prestaţii, considerând că este dificilă sau chiar imposibilă separarea acestora pe fiecare unitate membră a grupului;

· s-a considerat lipsit de semnificaţie comportamentul fiscal oscilant al contribuabilului în privinţa cheltuielilor cu serviciile de asistenţă generală, cercetare şi reprezentare comercială, deşi acesta era un argument în sprijinul concluziei organelor fiscale;

· a fost ignorată toată jurisprudenţa relevantă ataşată;

· obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecată de 2.000 RON nu este justificată, nefiind în culpă procesuală.

4. Întâmpinarea Direcţiei Generale Regională a Finanţelor Publice Ploieşti

Această intimată, reprezentată de Administraţia Finanţelor Publice Argeş, a formulat întâmpinare la data de 6 februarie 2014, solicitând admiterea recursului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În dezvoltare, intimata a susţinut că se impune modificarea sentinţei atacate pentru că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Reluând detaliat constatările organelor de inspecţie fiscală, intimata a punctat îndeosebi că dată fiind relaţia de afiliere existentă cu firma franceză, trebuie ţinut seama de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 20 al art. 11 din H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora se impune probarea prestării în fapt a serviciilor respective şi a necesităţii acestora, în scopul activităţii proprii a contribuabilului.

5. Apărările intimatei I.A.S.R. SRL

Intimata I.A.S.R. SRL nu a formulat întâmpinare, ci şi-a prezentat apărările în cuprinsul notelor de şedinţă din 21 februarie 2014 şi concluziilor scrise din 24 februarie 2014, acte procedurale ample care structurează şi sistematizează corespunzător susţinerile acestei părţi de pe parcursul derulării litigiului fiscal.

Redând rezumativ punctul de vedere al intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine că, potrivit acesteia, realitatea serviciilor prestate este atestată de mai multe documente.

Starea de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond, care a admis efectuarea în cauză a unei expertize fiscale, expertul analizând numărul extrem de mare de documente (foarte multe pe suport electronic) care au reflectat, în opinia intimatei, realitatea prestării serviciilor contestate, astfel încât cheltuielile aferente sunt deductibile fiscal.

Serviciile prestate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup de firme i-au fost benefice, mai arată intimata, a crescut profitul în perioada de referinţă, fiind achiziţionate în considerarea faptului că structura sa internă nu îi permite asigurarea în regie proprie a acestui tip de servicii, pe care orice societate independentă le-ar contracta pentru derularea unei activităţi similare.

Recurenta nu a analizat cheile de alocare, nu a observat că grupul a acţionat în limitele trasate de propriul Dosar al preţurilor de transfer, în acord cu limitele din Liniile directoare ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, preluate şi adaptate de normele fiscale ale fiecărui stat membru astfel încât, mai arată intimata, costurile anumitor servicii prestate între societăţile aparţinând aceluiaşi grup sunt deductibile la nivelul societăţii beneficiare a acestor servicii.

Referitor la redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului, intimata susţine că organul fiscal confundă denumirea comercială a societăţii cu logo-ul acesteia şi porneşte de la premisa eronată că societăţii mamă i-ar incumba o obligaţie de licenţiere gratuită a logo-ului său către filiala sa din România. De asemenea, mai afirmă intimata, nu s-a ţinut seama de faptul că logo-ul a fost efectiv utilizat şi a generat beneficii comerciale, în condiţiile în care orice entitate independentă ar efectua cheltuieli pentru dezvoltarea şi/sau utilizarea unui logo propriu.

În privinţa diverselor servicii prestate de terţi în beneficiul societăţii, s-a arătat că recurenta a examinat superficial contractul de asistenţă generală prin care s-a asigurat controlatei române un întreg set servicii care i-au permis acesteia funcţionarea independentă pe piaţa din România, fiscul rezumându-se la a puncta că în acest contract nu sunt precizate tarifele aferente serviciilor, termenele şi valoarea contractului etc.

Intimata indică în susţinerea punctului său de vedere Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în cauza C-146/05, Albert Collee c. Finanzamt Limburg an der Lahn, în sensul că organul fiscal are obligaţia de a da eficienţă stării de fapt fiscale reale.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a susţinerilor din întâmpinare, a apărărilor din notele de şedinţă şi concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte a ajuns la concluzia că recursul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este fondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Intimata-reclamantă I.A.S.R. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc. Decizia nr. 264 din 21 iulie 2009 prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor i-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere din 12 februarie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Activitatea de Inspecţie Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, pentru suma totală de 1.091.938 RON, reprezentând:

· 669.391 RON – impozit pe profit suplimentar;

· 422.547 RON – majorări de întârziere aferente.

Atât în etapa administrativă, cât şi în cea judiciară a litigiului criticile de nelegalitate s-au structurat pe două paliere, susţinându-se de societate că prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. au fost greşit aplicate de fisc, câtă vreme s-a făcut dovada existenţei contractelor în baza cărora s-au efectuat cheltuielile şi că structura de afaceri a unei multinaţionale presupune centralizarea anumitor servicii ale căror costuri au fost stabilite pe baza unor chei de alocare, conform recomandărilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

În abordarea problematicii cu care a fost învestită, Curtea de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. proc. fisc., în sensul că existenţa unor contracte reprezintă o condiţie necesară pentru recunoaşterea deductibilităţii cheltuielilor cu serviciile, nu însă şi suficientă, câtă vreme potrivit textului legal indicat şi normelor date în aplicare, contribuabilul trebuie să demonstreze, cumulativ, că serviciile au fost efectiv prestate, că au fost în conexiune directă cu activitatea societăţii, fiind aferente obţinerii de venituri de către aceasta.

Trecând apoi la aplicarea cadrului legal la situaţia de fapt fiscală, curtea de apel a ajuns la o concluzie care nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, pentru că nu ţine seama de valoarea probatorie a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă, în contextul raportului de afiliere existent cu societatea I.A.S. din Franţa.

Referitor la cadrul normativ aplicabil

Reevaluând cauza pentru a răspunde la criticile recurentei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Înalta Curte porneşte de la premisa că, potrivit art. 65 alin. (1) din C. proc. fisc., contribuabilul are sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale, respectiv în dovedirea caracterului deductibil al cheltuielilor cu serviciile referitoare la:

· utilizarea logo-ului (sigla şi însemnele I.),

· asistenţă generală,

· cercetare-dezvoltare,

· reprezentare comercială

efectuate în perioada supusă inspecţiei fiscale: 1 ianuarie 2006 – 30 septembrie 2008.

Intimata-reclamantă este, din punctul de vedere al formei juridice, o persoană juridică română, societate cu răspundere limitată, având ca asociat unic societatea I.A.S. din Franţa.

Pentru a stabili dacă organele fiscale au procedat legal, trebuie clarificat dacă în analiza deductibilităţii unor cheltuieli cu serviciile prestate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup de firme, trebuie să se acorde prevalenţă limitelor trasate de Dosarul preţurilor de transfer (al grupului) care se încadrează în Liniile directoare ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică sau este necesar a se verifica prioritar îndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea caracterului deductibil, chestiunea cheilor de alocare şi, implicit, a costurilor fiind subsecventă.

Înalta Curte consideră că a doua abordare se impune şi, ca urmare, fiscul a procedat legal.

Dispoziţiile legale invocate de intimata-reclamantă în susţinerea punctului său de vedere au următorul cuprins:

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

Art. 11 alin. (1): “La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

alin. (2): În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei. La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode: ..

d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.”

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

Pct. 23. “La estimarea preţului de piaţă al tranzacţiilor se poate utiliza una dintre următoarele metode: ..

d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică”.

Pct. 30. “Metoda împărţirii profitului

Metoda împărţirii profitului se foloseşte atunci când tranzacţiile efectuate între persoane afiliate sunt interdependente astfel încât nu este posibilă identificarea unor tranzacţii comparabile. Această metodă presupune estimarea profitului obţinut de persoanele afiliate în urma uneia sau mai multor tranzacţii şi împărţirea acestor profituri între persoanele afiliate, proporţional cu profitul care ar fi fost obţinut de către persoane independente, împărţirea profiturilor trebuie să se realizeze printr-o estimare adecvată a veniturilor realizate şi a costurilor suportate în urma uneia sau a mai multor tranzacţii de către fiecare persoană profiturile trebuie împărţite astfel încât să reflecte funcţiile efectuate, riscurile asumate şi activele folosite de către fiecare dintre părţi”.

Prevederile legale citate pornesc de la premisa că, din raţiuni evidente, preţurile tranzacţiilor derulate între persoane afiliate se pot abate de la “preţul de piaţă” pe care l-ar plăti “persoane independente” şi trasează anumite repere obiective pentru organele fiscale.

Aceasta nu înseamnă însă că toate cheltuielile efectuate cu serviciile prestate în interiorul grupului sunt – de plano – deductibile în marja indicată şi nici că decizia managerială “este în mod cert opozabilă terţilor şi produce efectele fiscale ale unei cheltuieli efectuate în vederea realizării scopului societăţii”, cum susţine intimata.

Orice contribuabil care optează pentru a considera deductibile anumite cheltuieli trebuie să demonstreze potrivit art. 21 alin. (1) din C. fisc. că acestea sunt “efectuate în scopul realizării de venituri impozabile”. Totodată, potrivit alin. (4) lit. m) din acelaşi articol, “nu sunt deductibile .. cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte”.

Cu alte cuvinte, agentul economic are libertate deplină în a achiziţiona orice servicii consideră că sunt oportune la un moment dat, însă pentru că raportul juridic fiscal este un raport de drept public el se supune rigorilor reglementărilor citate şi, ca urmare, fiscul are dreptul de a aprecia dacă o anumită cheltuială este deductibilă sau nu.

În acest context, urmează a analiza dacă sumele înregistrate de societate ca deductibile fiscal au un astfel de caracter în raport de documentaţia justificativă aferentă prezentată.

Referitor la cheltuielile cu logo-ul I.

Contrar celor reţinute de Curtea de apel, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit “necesitatea” acestei cheltuieli, câtă vreme nu se pune problema unui “avantaj competitiv pe piaţă”, cea mai mare parte a producţiei fiind livrată către societăţile A.D. SA şi R.I.R. SRL, care fac parte din grupul R. Franţa, client principal al I.A.S. din Franţa. Mai mult, dată fiind specificitatea produselor vândute: sisteme de alimentare cu combustibil pentru gama de automobile create de grupul R., ideea unei promovări pe alte pieţe a acestora nu prezintă consistenţă.

De altfel, intervenirea contractului din 17 mai 2004 privind utilizarea denumirii şi logo-ului se justifică exclusiv prin finalitatea obţinerii redevenţei de 0,5% din cifra de afaceri a subsidiarei din România, pentru că acest element era deja înregistrat la Registrul Comerţului Argeş (conform certificatului de transcriere de menţiuni din 13 iunie 2001), fiind specificate culoarea, dimensiunea şi caracterele literelor.

Referitor la cheltuielile cu serviciile de asistenţă generală, cercetare şi reprezentare comercială

În privinţa acestor cheltuieli organele fiscale au reţinut că nu s-a probat “prestarea efectivă” a serviciilor respective iar instanţa fondului, preluând concluziile expertului contabil B.G., a conchis în sens contrar.

Înalta Curte reţine că potrivit pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aferent art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc.:

“Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durata de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

– contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate”.

În plus, la pct. 20 din aceleaşi Norme metodologice, aferent art. 11 din C. fisc. se arată că:

“În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului se au în vedere următoarele:

a) între persoanele afiliate costurile de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societăţii-mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi, în măsura în care baza lor legală este relaţia juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entităţi.

Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entităţi furnizează în plus servicii persoanelor afiliate sau dacă în preţul bunurilor şi în valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare şi serviciile sau costurile administrative. Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care foloseşte aceste servicii luând în considerare relaţia juridică dintre ele, numai pentru propriile condiţii, ţinând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o persoană independentă;

b) serviciile trebuie sa fie prestate în fapt. Simpla existenţă a serviciilor în cadrul unui grup nu este suficientă, deoarece, ca regulă generală, persoanele independente plătesc doar serviciile care au fost prestate în fapt”.

Toate contractele de prestări servicii invocate de intimată au fost încheiate cu firma franceză, după cum urmează:

– contractul de asistenţă generală încheiat la Paris în data de 28 iunie 2001, serviciile urmând a fi prestate de firma I.A.S.M. aparţinătoare a grupului de firme “I.”;

– acordul de suportare în comun a costurilor din 26 mai 2005, serviciile urmând a fi prestate de firma I.A.S.R. aparţinătoare a grupului de firme “I.”;

– contractul de reprezentare comercială semnat la Paris în data de 14 mai 2004, serviciile urmând a fi prestate chiar de firma I.A.S.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte consideră că intimata-reclamantă nu a demonstrat printr-un probatoriu adecvat că serviciile care făceau obiectul contractelor menţionate au fost efectiv prestate.

Nu s-au prezentat situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, studii de fezabilitate şi altele asemenea care să facă credibile susţinerile părţii. Este real că în contextul specific analizat o abordare rigidă a acestei probleme ar putea părea excesivă, însă nici nu poate fi girat punctul de vedere al contribuabilului potrivit căruia documentele depuse conţinând: listă de mărci folosite în România, articole de presă, grafice privind influenţa diverşilor parametri asupra activităţii, informaţii extrase de pe internet, grafic de control al calităţii ş.a.m.d. demonstrează realitatea prestării serviciilor.

Pe aceeaşi linie, a abordării superficiale, se poziţionează şi expertul contabil care conchide în sensul că “anexele facturilor demonstrează efectivitatea serviciilor prestate” şi că “facturile au fost emise respectând prevederile privind formarea preţurilor de transfer”, ataşând în justificarea opiniei sale contractele anterior menţionate, grafice, tabele, lista serviciilor, adică nici un document relevant.

De altfel, furnizarea faptică a serviciilor este greu de probat şi din cauza modului deficitar, generic, în care au fost redactate contractele de prestări servicii, nefiind prevăzuţi parametri obligatorii cum ar fi termenele de efectuare şi răspunderea contractuală.

Cât priveşte trimiterea pe care intimata o face la Hotărârea din 27 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza C-146/05 Albert Collee c. Finanzamt Limburg an der Lahn, deşi aceasta este pronunţată în materia TVA iar situaţia de fapt din cauza de faţă este diferită, Înalta Curte reţine concluzia potrivit căreia “operaţiunile trebuie să fie impozitate luându-se în considerare caracteristicile lor obiective” care se degajă şi din considerentele ce preced.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte remarcă inconsecvenţa comportamentului fiscal al intimatei care iniţial (la 30 iunie 2006 şi 30 septembrie 2006) a înregistrat drept cheltuieli deductibile toate cheltuielile cu serviciile de asistenţă generală, cercetare şi reprezentare comercială, schimbând tratamentul fiscal la închiderea exerciţiului financiar 2006, la fel procedând şi cu cheltuielile efectuate în 2007, până la 30 septembrie 2008.

Conchizând în această privinţă, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a reuşit să răstoarne prezumţia de legalitate de care beneficiază actele administrativ fiscale atacate.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) – (3) din C. proc. civ. se va admite recursul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi se va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii I.A.S.R. SRL, ca nefondată.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 7829 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în tot sentinţa recurată, în sensul că:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta I.A.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2014.

Hotărârea de Guvern nr. 1/2016, Monitorul Oficial nr. 22/13 ianuarie 2016 aprobă normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind noul Cod Fiscal, care aduc o serie de modificări şi clarificări ce acoperă toate categoriile de impozite și taxe, precum și contribuțiile sociale, reglementate de noul Cod Fiscal.

Amnistia fiscală (Legea nr. 4/2016, Monitorul Oficial nr. 24/13 ianuarie 2016)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2015 privind acordarea unor facilități fiscale a fost aprobată, cu o serie de modificări și clarificări.

Eșalonarea la plată a obligaţilor bugetare (Ordinul nr. 90 din 14 ianuarie 2016, Monitorul Oficial nr. 45/20 ianuarie 2016)

Impozit pe venit și contribuții sociale

Domiciliul fiscal (Ordinul nr. 3845/2015, Monitorul Oficial nr. 15/08 ianuarie 2016)

Ordinul aprobă procedura de înregistrare/schimbare a domiciliului fiscal, respectiv forma și conţinutul deciziilor aferente care urmează a fi emise de către autoritățile fiscale. De asemenea, Ordinul aprobă procedura, precum și modelul formularului de notificare fiscală privind înregistrarea/modificarea de domiciliu fiscal din oficiu.

Concediile și indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate (Ordinul nr. 43/08/13.01.2016, Monitorul Oficial nr. 46/20 ianuarie 2016)

Ordinul modifică Normele de aplicare a Ordonanței de urgenţă nr.158/2005 privind concediile medicale și indemnizațiile de asigurările sociale de sănătate. Dintre amendamentele aduse prin Ordin, amintim:

• Pentru persoanele fizice care desfășoară activități independente/au încheiat un acord pentru concedii medicale și indemnizații/sunt asociați/ acționari în cadrul unei companii/membrii ai asociației familiale, în cazul în care venitul real obținut este mai mare decât venitul estimat (conform deciziei de impunere anuală eliberată de autoritățile fiscale), valoarea suplimentară va fi distribuită proporțional timp de 12 luni, calculând proporțional și contribuția datorată. În situaţia în care asiguratul a beneficiat de indemnizaţie de asigurări sociale de sănătate în anul financiar închis, cuantumul indemnizaţiei se recalculează, urmând ca suma rezultată în plus să fie compensată cu obligaţia de plată rezultată din decizia de impunere anuală sau cu obligaţii de plată viitoare, după caz.
• Procedura de eliberare a certificatelor de concediu medical de către Casa de Asigurări de Sănătate din România pentru resortisanții care sunt acoperiți într-un alt stat membru al Uniunii Europene și folosesc în România certificatele europene emise de către celălalt stat, a fost modificată.
• Pentru cazurile în care angajatorul își suspendă temporar/ încetează activitatea, concediile medicale și indemnizațiile de care indivizii asigurați au dreptul să beneficieze pentru situații medicale produse înainte de schimbarea activității angajatorului, vor continua să fie plătite de către Casa de Asigurări de Sănătate, cu condiţia ca certificatul de concediu medical să se acorde pentru aceeași situație medicală.
• Articolul care prevede obligația angajatorilor de a depune la Casa de Asigurări de Sănătate lista angajaților care sunt în concediu medical, împreună cu datele de identificare a acestora, numele medicului care a emis certificatele medicale, numele unității medicale unde lucrează doctorul, în termen de 6 zile de la data notificării angajatorului cu privire la concediul medical a fost abrogat.
• Procedura verificării a persoanei care se află în concediu medical la adresa de domiciliu sau de reședință, a fost abrogată.

Deducerile personale pentru angajați

(Ordinul nr. 52/14.01.2016, Monitorul Oficial nr. 52/25 ianuarie 2016)

Începând cu ianuarie 2016, s-a mărit cuantumul deducerilor personale pentru contribuabilii care realizează venituri din salarii la funcția de bază.

Abrogarea unor ordine în domeniul TVA (Ordinul nr. 4144/2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 7/6 ianuarie 2016)

Ordinul abrogă următoarele Ordine:

• Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 172/2006 privind încadrarea produselor în categoria material lemnos pentru care se aplică taxare inversă;
• Art. 1 şi anexele 1-3 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2224/2006 pentru aprobarea unor proceduri privind înregistrarea şi gestiunea persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA;
• Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 1372/2008 privind organizarea evidenţei în scopul TVA, conform art. 156 din vechiul Cod Fiscal;
• Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1519/2012 pentru aprobarea Ghidului privind aplicarea sistemului TVA la încasare.

Noul formular 394 (Ordinul ANAF nr. 3769/2015, Monitorul Oficial nr. 11/7 Ianuarie 2016)

Ordinul aprobă şi modifică semnificativ modelul şi conţinutul declaraţiei 394 „Declaraţie informativă privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional de persoane înregistrate în scopuri de TVA”, iar Ordinul ANAF nr. 3596/2011 este abrogat.

Ordinul include instrucţiunile de completare aferente şi intră în vigoare la 1 aprilie 2016.

Actualizarea unor Ordine în domeniul TVA

Următoarele Ordine nu conţin modificări majore faţă de reglementările actuale. Se face trimitere la dispoziţiile din noul Cod Fiscal.

• Ordinul ANAF nr. 3840/2015, Monitorul Oficial nr. 5/5 ianuarie 2016

Ordinul stabileşte criteriile pentru condiţionarea înregistrării în scopuri de TVA şi intră în vigoare la 1 ianuarie 2016. Ordinul ANAF nr. 17/2015 este abrogat.

• Ordinul ANAF nr. 3841/2015, Monitorul Oficial nr. 8/6 ianuarie 2016

Ordinul aprobă modelul şi conţinutului formularului (088) „Declaraţie pe propria răspundere pentru evaluarea intenţiei şi a capacităţii de a desfăşura activităţi economice care implică operaţiuni din sfera TVA” şi intră în vigoare la 1 ianuarie 2016. Ordinul ANAF nr. 1966/2015 este abrogat.

• Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 4147/2015, Monitorul Oficial nr. 26/14 ianuarie 2016

Ordinul aprobă Normele de aplicare a scutirilor de TVA pentru traficul internaţional de bunuri, prevăzute la art. 295 alin. (1) din noul Cod Fiscal. Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2218/2006 se abrogă.

• Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 4146/2015, Monitorul Oficial nr. 33/18 ianuarie 2016

Ordinul aprobă Normele de aplicare a scutirii de TVA prevăzute la art. 294 alin. (1) lit. j), k), l), m) si n) din noul Cod Fiscal şi la art. X si XI din acordul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite ale Americii în România, semnat la Washington la 30 octombrie 2001, ratificat prin Legea nr. 260/2002. Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2389/2011 se abrogă.

• Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 4145/2015 Monitorul Oficial nr. 14/8 ianuarie 2016

Ordinul aprobă Normele de aplicare a scutirii de TVA pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii destinate realizarii în România a proiectelor NSIP, prevăzuta la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 294/2007 privind derularea în România a proiectelor finanţate prin programul NATO de Investiţii în Securitate. Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 3209/2008 se abrogă.

Vamă

Puncte vamale (Ordin ANAF nr. 3795/2015, Monitorul Oficial nr. 15/8 ianuarie 2016)

În baza noilor reglementări, un operator economic poate să solicite înfiinţarea unui punct vamal care va funcţiona numai pentru acel operator economic, dacă îndeplinieşte cumulativ anumite condiţii specifice. Ordinul ANAF nr. 553/2005 se abrogă.

Formulare fiscale (Ordinul nr. 371/2016, Monitorul Oficial nr. 56/26 ianuarie 2016)

Ordinul modifică formatul, conţinutul şi instrucţiunile de completare pentru următoarele formulare:

• Formularul 020: Declaraţie de înregistrare fiscală / Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române și străine care dețin cod numeric personal
• Formularul 030: Declaraţie de înregistrare fiscală / Declarație de mențiuni pentru persoane fizice care nu deţin cod numeric personal

Scheme de ajutor de stat (Ordinul nr. 3433/2015, Monitorul Oficial nr. 17/11 ianuarie 2016)

Ordinul instituie o schemă de ajutor de stat pentru stimularea dezvoltării regionale prin realizarea de investiţii, inclusiv în sectorul pomicol, pentru procesarea şi marketingul produselor agricole, în vederea obţinerii de produse neagricole, aplicabilă până la 31 decembrie 2020.

Contabilitate (Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 4160/2015, Monitorul Oficial nr. 21/31 decembrie 2015)

Prevederile Ordinului se aplică începând cu situaţiile financiare anuale aferente exerciţiului financiar 2015 și aduc o serie de modificări şi completări cu impact asupra următoarelor reglementări contabile:

Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1802/2014

Dintre principalele modificări, completări şi clarificări aduse acestui ordin enumerăm pe cele referitoare la următoarele aspecte:

• Tratamentul contabil aplicabil la schimbarea metodei reevaluării cu metoda costului, în cazul imobilizărilor corporale
• Înregistrarea în contabilitate a reducerilor comerciale care acoperă în totalitate contravaloarea stocurilor sau imobilizărilor achiziţionate, sau care sunt primite ulterior facturării
• Tratamentul contabil relevant pentru titlurile de stat cumpărate la un cost de achiziţie diferit de valoarea care urmează a fi rambursată la scadenţă
• Transferul investiţiilor imobiliare din activele imobilizate în categoria stocurilor şi viceversa
• Înregistrarea în contabilitate a elementelor de capital propriu preluate într-o operaţiune de reorganizare
• Tratamentul contabil relevant pentru certificatele verzi amânate
• Înregistrarea tranzacţiilor din contracte de fiducie
• Costul îndatorării legat de activele care nu îndeplinesc condiţia unui ciclu lung de fabricaţie
• Formatul bilanţului şi contului de profit şi pierdere incluse în situaţiile financiare anuale
• Clarificări în privinţa plăţilor care ar trebui incluse în raportul plăţilor către guverne

Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1286/2012

Ordinul a fost modificat în principal în privinţa raportului privind plăţile către guverne, cu clarificări similare celor aduse Ordinului nr. 1802/2014.

Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1878/2010

Ordinul nr. 1878/2010 a fost abrogat, prevederile sale în privinţa întocmirii situaţiilor financiare anuale de către entităţi care au optat pentru un an financiar diferit de anul calendaristic fiind preluate de Ordinul nr. 4160/2015. Adiţional, Ordinul nr. 4160/2015 include prevederi legate de trecerea de la un exerciţiu financiar diferit de anul calendaristic la anul calendaristic sau la un alt exerciţiu financiar, de asemenea diferit de anul calendaristic.

Alte prevederi

În plus faţă de modificările mai sus menţionate aduse legislaţiei existente, Ordinul nr. 4160/2015 include prevederi privind aplicarea criteriilor de mărime în scopul întocmirii situaţiilor financiare anuale pentru anul 2015.

Legislaţie relevantă:

• NCC, art. 1553
• Legea nr. 31/1990, art. 143¹ alin.(4)

Este legal ordinul ministrului Economiei prin care s-a dispus eliberarea unei persoane din funcţia de director general al unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat organizată sub autoritatea acestui minister, într-o astfel de situaţie, faţă de regulile ce guvernează contractul de mandat sub imperiul cărora respectiva funcţie fusese deţinută, neputându-se reţine cu just temei argumentul privitor la lipsa competenţei legale de emitere a unui astfel de act, şi nici cel privitor la lipsa motivării acestuia – statul, reprezentat de   minister, în calitate de  acţionar majoritar şi consiliul de administraţie putând decide  revocarea  din funcţie a  directorului, fără a fi ţinuţi să-şi  justifice opţiunea.

Decizia nr. 2277 din 16 mai 2014 

În cadrul motivelor de apel formulate de reclamantul NMO în contradictoriu cu pârâţii Societatea Naţională a Sării SALROM S.A. şi Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri) împotriva sentinţei civile nr. 7845/01.06.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. 31026/3/2011, a fost invocată excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 198/11.02.2009 emis de Ministerul Economiei.

Prin încheierea pronunţată la data de 06.02.2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă a suspendat judecarea apelului şi a înaintat cauza Secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea menţionatei excepţii de nelegalitate.

La primul termen de judecată, 08.04.2013, pârâtul Ministerul Economiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii acţiunii, dar şi   excepţia   tardivităţii formulării acesteia, solicitând în principal respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ca tardivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 1423 din 22.04.2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscala respins excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi tardivităţii invocate  de  pârâtul Ministerul Economiei ca fiind neîntemeiate. A admis în parte acţiunea promovată de reclamantul NMO în contradictoriu cu  pârâţii  Societatea  Naţională  a  Sării  Salrom  S.A. şi Ministerul Economiei, având ca obiect excepţie de nelegalitate şi a constatat nelegalitatea Ordinului Ministerului     Economiei nr. 198/11.02.2009, mai puţin în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. 2 ale acestui act.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:

Asupra excepţiei de inadmisibilitate, de prematuritate, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în raport de care a constatat că nu trebuia parcursă procedura plângerii prealabile de către reclamant, anterior invocării excepţiei de nelegalitate.

În ce priveşte susţinerea pârâtului privind necontestarea Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 1/26.09.2009, instanţa a apreciat că este lipsită de relevanţă, pe de-o parte, pentru că este lipsită de temei legal, iar pe de altă parte, nu poate fi condiţionată contestarea Ordinului nr. 198/2009 de contestarea Hotărârii nr. 1/2009 pentru simplul motiv că acest din urmă act nu a stat la baza emiterii ordinului, ci a fost emis pentru aducerea ordinului la îndeplinire, având şi o dată ulterioară de emitere.

Asupra excepţiei tardivităţii, instanţa a constatat că susţinerea pârâtului în sensul că ar fi fost depăşit vreun termen este vădit neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 4 alin. 1 teza I din Legea nr. 554/2004 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut în primul rând că aspectele învederate de reclamant, în sensul că Ordinul nr. 198/11.02.2009 nu i se adresează în exclusivitate, ci conţine mai multe prevederi referitoare la eliberarea sa din funcţie numai după emiterea Hotărârii Consiliului de Administraţie al SALROM S.A., contractul de mandat încheiat între reclamant şi intimata pârâtă (Societatea Naţională a Sării SALROM S.A.) încetând prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 20/26.02.2009, nu nejustifică admiterea demersului său judiciar şi constatarea caracterului nelegal al ordinului.

Un act administrativ poate conţine o singură dispoziţie sau mai multe, în ambele cazuri bucurându-se de aceleaşi prerogative, de  prezumţii de legalitate, autenticitate şi veridicitate. Ambele acte sunt obligatorii şi executorii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că unul are caracter complex, iar celălalt nu.

În speţă, actul contestat dispune eliberarea din funcţia de director general a reclamantului (art. 1 alin. 1), numirea în aceeaşi funcţie a unei alte persoane (art. 1 alin 2), momentul de la care ordinul îşi produce efectele, respectiv eliberarea şi numirea din/în funcţie, condiţiile concrete pentru punerea acestuia în executare, inclusiv competenţa şi modalitatea de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 1 (art.2 şi 3).

Curtea de apel a reţinut că sunt întemeiate susţinerile referitoare la lipsa temeiului legal privind emiterea Ordinului Ministerului Economiei nr. 198/11.02.2009 în contextul inexistenţei unor atribuţii ale acestei entităţi pentru eliberarea din funcţie.

Sub acest aspect, a reţinut că ordinul contestat nu este motivat, iar motivele arătate de pârât în întâmpinare nu susţin legalitatea şi temeinicia ordinului, ci, relevă doar împrejurarea că reclamantul a fost eliberat din funcţie de către Consiliul de Administraţie, conform dispoziţiilor art. 143¹ alin. 1 şi 4 şi art. 142 alin. 2 lit. c din Legea nr. 31/1990.

Astfel, pârâtul Ministerul Economiei nu invocă niciun moment competenţa sa de eliberare din funcţie, nu expune niciun temei legal pentru o astfel de prerogativă, ci doar că revocarea din funcţie s-a făcut de către Consiliul de Administraţie.

În consecinţă, atât art. 1 alin. 1 cât şi art. 2 şi art. 3 de aducere la îndeplinire a dispoziţiei de la art. 1 alin. 1 sunt nelegale, în lipsa unui temei legal în baza căruia Ministerul Economiei să poată elibera din funcţie un director general.

Referitor la dispoziţia prevăzută la art. 1 alin. 2 din ordin, prin care este numită în aceeaşi funcţie o altă persoană, instanţa a constatat că nu se poate reţine nelegalitatea acesteia întrucât are la bază un  temei legal, respectiv art. 12 din HG nr. 1720/2008, invocat de reclamant.

În egală măsură, instanţa a reţinut că susţinerea pârâtului, în sensul că revocarea din funcţie a fost dispusă de Consiliul de Administraţie al Societăţii Naţionale a Sării S.A. şi că Ordinul nr. 198/2009 nu a avut decât un caracter de recomandare, nu poate fi primită, deoarece ordinul în discuţie este un act administrativ obligatoriu nu doar pentru reclamant dar şi pentru pârâta Societatea Naţională a Sării S.A., aceasta având obligaţia, prin Consiliul de Administraţie, de aducere la îndeplinire a prevederilor art. 1 (de eliberare din funcţie), dispoziţii care au caracter imperativ, iar nu de recomandare.

Instanţa de fond a remarcat faptul că, însuşi pârâtul menţionează că potrivit prevederilor art. 11 coroborate cu cele ale Anexei nr. 2 lit. C pct. 6 din HG nr. 1634/2009, S.C. Societatea Naţională a Sării Salrom S.A. este o unitate care funcţionează sub autoritatea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.

Tot astfel, H.G. nr. 1720/2098 enumera societatea pârâtă -Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti printre unităţile aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Economiei, Anexa nr. 2.

În aceste condiţii, date fiind raporturile dintre cele două instituţii pârâte şi, având în vedere şi dispoziţiile ordinului contestat, instanţa a apreciat că aducerea acestuia la îndeplinire de către pârâtă a constituit o obligaţie pentru aceasta.

În condiţiile în care actul a fost emis cu încălcarea competenţei unei alte autorităţi, precum şi în contextul inexistenţei unei competenţe proprii, instanţa a apreciat întemeiată excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministerului Economiei nr. 198/11.02.2009, mai puţin în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. 2 ale acestui act.

Referitor la aceste dispoziţii din ordin, instanţa a reţinut că reclamantul a afirmat că încetarea contractului de mandat putea să aibă loc numai în condiţiile prevăzute în acest document agreat de părţi, ce reglementa drepturile şi obligaţiile acestora. Astfel, art. 9 alin. 1 din contractul de mandat, stipulează la lit. b „revocarea mandatarului din calitatea de director general prin Hotărârea Consiliului de Administraţie pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea defectuoasă a contractului”.

Instanţa a apreciat că acest argument, precum şi cele privind culpa proprie a SALROM S.A. nu pot fi avute în vedere, dat fiind obiectul acestei cauze, decât în contextul nemotivării Ordinului nr. 198/2009. În această situaţie, nu se poate determina dacă au fost sau nu respectate condiţiile legale şi convenţionale referitoare la încetarea contractului de mandat, dacă s-a apreciat că reclamantul şi-a îndeplinit sau nu corespunzător obligaţiile ori dacă această împrejurare nu a fost avută în vedere, deci dacă se justifica revocarea pentru neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, în condiţiile în care nu reiese temeiul pentru  care  a  fost  emis  ordinul contestat, acesta necuprinzând vreo motivare în fapt şi în drept.

În ce priveşte susţinerea pârâtului Ministerul Economiei în sensul că directorul general al societăţii poate fi revocat de către Consiliul de Administraţie oricând, astfel că nici legea şi nici contractul de mandat nu condiţionează revocarea directorului general de existenţa anumitor motive, instanţa a reţinut că nu este vorba de revocarea de către Consiliul de Administraţie pentru a se susţine că măsura poate interveni oricând şi nu trebuie motivată, ci este vorba de un ordin al Ministerului Economiei.

Referitor la argumentul că reclamantul a fost numit în funcţie la recomandarea ministrului de resort, respectiv prin Ordinul nr. 3300/11.05.2005, instanţa a apreciat că acesta este lipsit de relevanţă, din moment ce s-a stabilit, potrivit considerentelor ce preced, competenţa ministrului de numire şi a consiliului de administraţie de revocare din funcţie.

Împotriva sentinţei primei  instanţe a  formulat  recurs  în termen legal Ministerul Economiei, succesor al Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de  Afaceri, invocând  motivele  de modificare  prevăzute de  art. 304 pct.8 şi 9  din Codul de  procedură civilă.

Recurentul a susţinut că hotărârea  atacată a fost dată cu încălcarea  dispoziţiilor  art. 9 alin.(4) din  HG nr. 1720/2008 privind  organizarea şi funcţionarea  Ministerului Economiei şi  cu ignorarea  art. 143¹  alin.(4) din Legea nr. 31/1990, respectiv a dispoziţiilor  art. 9 pct.9 lit.b) din  Contractul  de  mandat.

A mai  subliniat că statul, prin  ministerul de resort, este unic acţionar la societatea intimată, că mandatul ce se dă directorului general se bazează pe  încrederea acţionarilor şi a Consiliului de  administraţie în persoana desemnată să ocupe această funcţie, iar revocarea nu trebuie  motivată.

De asemenea, recurentul a  reiterat  excepţiile  inadmisibilităţii, prematurităţii dar şi tardivităţii acţiunii susţinând că ar fi incidente  dispoziţiile art. 7 alin.(1) şi art. 11 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 12 mai 2014, recalificată drept concluzii scrise, intimatul NMO a solicitat  respingerea  recursului ca  nefondat, expunând  principalele considerente ale sentinţei.

Astfel, intimatul a  arătat că ordinul  atacat este  nelegal pentru că nu cuprinde o motivare adecvată. Principiul stabilităţii juridice nu poate  implica promovarea unui drept prin intermediul unei  ilegalităţi cum  s-a  întâmplat prin actul atacat.

Practic, ministrul economiei a indicat Consiliului de administraţie eliberarea  sa din  funcţie, nelăsând Consiliului de administraţie nicio marjă de manevră, cu  ignorarea   prevederilor legale  şi a  contractului de  mandat existent.

Recursul este fondat.

Referitor la  excepţia de nelegalitate 

Obiectul excepţiei de nelegalitate cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ vizează Ordinul nr. 198/11.02.2009 emis de ministrul economiei, prin care autorul excepţiei  a fost eliberat  din funcţia de  director general al Societăţii Naţionale  a Sării SA, rămânând  la dispoziţia  acesteia pentru a  fi  trecut  pe un post  corespunzător  vechimii în muncă şi pregătirii  profesionale (art.1 alin.1) ; a  fost numită o altă persoană în funcţia  respectivă (art. 1 alin.2); s-a dispus ca  reprezentanţii  statului  în Adunarea Generală a Acţionarilor şi membrii Consiliului de  administraţie al Societăţii Naţionale a Sării SA să aducă la îndeplinire  prevederile  art. 1 în conformitate cu statutul societăţii  naţionale (art.3), urmând ca efectele ordinului  să se producă numai  după  emiterea  hotărârii  corespunzătoare  de  către  consiliul de  administraţie.

Soluţionând  excepţia de  nelegalitate, curtea de apel a ajuns la concluzia că emitentul  actului administrativ nu a  avut  competenţa  eliberării reclamantului din  funcţia  deţinută şi, în plus, această dispoziţie  este  nemotivată.

Concluzia primei instanţe este greşită pentru că  face  abstracţie de regulile speciale care guvernează contractul  de mandat  încheiat în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile  comerciale, act normativ indicat în  partea introductivă a ordinului atacat.

Astfel, intimatul-reclamant a  încheiat la data de 11 august  2008 contractul de  mandat nr.1659 cu  Societatea  Comercială Societatea Naţională a Sării  SA, potrivit  art. 2, delegându-i-se conducerea societăţii. Părţile  contractante  au  supus  înţelegerea lor „dispoziţiilor  art. 1532 şi următoarele din Codul civil, Legii nr. 31/1990 şi OUG nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la  nivelul  unor  operatori  economici”.

Această  modalitate de exercitare a funcţiei de conducere a  societăţii  comerciale  a fost  determinată de faptul că  Societatea Naţională a Sării are capital majoritar de stat (art. 2 din  Statutul societăţii), funcţionând  sub autoritatea Ministerului Economiei, conform  art. 11 coroborat cu Anexa  nr. 2 lit.c) pct.6 din HG nr.1720/2008 privind organizarea  şi funcţionarea  Ministerului Economiei, în vigoare  în perioada  respectivă.

Potrivit  dispoziţiilor  art. 12 din acelaşi  act normativ, „prin ordin al  ministrului economiei  se  numesc, în condiţiile legii, directorii  generali şi directorii  din  unităţile din subordine, sub  autoritatea  sau  în  coordonarea  Ministerului Economiei”. În acelaşi  timp, art. 142 alin.(2) lit.c) din Legea nr. 31/1990 stabileşte că între competenţele de bază ale consiliului de administraţie intră şi „numirea şi revocarea  directorilor” prevedere regăsită şi în art. 20 lit.c) din Statutul  societăţii.

În acest cadru, Înalta Curte constată că dispoziţia ministrului  economiei de eliberare din funcţie a directorului general pe care, simetric, tot el l-a numit, adusă  la îndeplinire prin  Hotărârea  nr. 20/26.02.2009 a Consiliului de  administraţie  al  societăţii intimate, este  legală.

De altfel, trebuie remarcat că la numirea intimatului-reclamant în  funcţie s-a procedat identic.

 Prin ordinul  nr. 3300/11.05.2005 art. 1, a fost eliberată din funcţia de director  general persoana care exercita această funcţie la momentul  respectiv, în timp ce prin  art. 2 a  fost numit  în funcţie NMO, urmând  ca reprezentanţii statului  în Adunarea  Generală a Acţionarilor să-l aleagă preşedinte al  Consiliului de  Administraţie  în locul persoanei eliberate din funcţie (art.3).

Cât priveşte  motivarea ordinului  din  perspectiva  cauzelor  care au  condus la  încetarea  contractului de mandat (enumerate  la art. 9 din Contract) Înalta Curte observă că aceasta nu este necesară, câtă vreme art. 143¹ alin.(4) din Legea nr. 31/1990 dispune că  „directorii pot fi revocaţi oricând  de către  consiliul de  administraţie. În cazul  în care  revocarea  survine  fără  justă cauză, directorul  în cauză este  îndreptăţit  la plata  unor  daune  interese” iar art. 1553 din Codul civil statuează că „mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul”.

Prin  urmare, statul, reprezentat de   minister, în calitate de  acţionar majoritar şi consiliul de administraţie pot decide  revocarea  din funcţie a  directorului, fără a fi ţinuţi să-şi  justifice opţiunea.

Dreptul mandantului de a revoca oricând  mandatul  se  întemeiază pe caracterul  intuitu personae al contractului de  mandat, precum şi  pe faptul că acesta  se  încheie  în interesul mandantului, motiv pentru care  revocarea  poate  interveni independent de  vreo culpă a  mandatarului.

Cu toate acestea, în condiţiile în care  se  invocă revocarea  intempestivă şi fără  justă cauză a mandatului , se  impun a fi verificate  condiţiile  răspunderii  civile  contractuale, fapt ce  implică  analiza  îndeplinirii  cumulative  a elementelor care  o condiţionează, sens în care s-a conturat  o jurisprudenţă  constantă a  Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie (e.g. Decizia nr.83/2014 a Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie -Secţia a II-a civilă)

Conchizând, Înalta Curte  reţine că  excepţia  de  nelegalitate  este  nefondată, toate  aspectele  invocate  de autorul ei  care tind către conturarea tezei revocării „fără justă cauză”, urmând a fi analizate de instanţa competentă pe fondul pricinii, pentru că ţin de apanajul acesteia, nefiind o chestiune de legalitate a actului  administrativ.

Referitor la excepţiile  procesuale

Pe lângă criticile formulate pe „fondul” excepţiei de nelegalitate, recurentul a  reiterat toate excepţiile  ridicate în faţa  curţii de  apel: inadmisibilitate, prematuritate şi tardivitate, excepţii care  au fost  corect  respinse, deşi prima  instanţă a  avut  unele  ezitări, în identificarea limitelor învestirii sale (conform  dispozitivului a admis  în parte  „acţiunea promovată de reclamant … având ca obiect excepţie de nelegalitate”).

În esenţă, recurentul confundă procedura soluţionării  excepţiei de nelegalitate: art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu cea care  priveşte acţiunea judiciară  însăşi.

În raport de  prevederile  art. 4 alin.(1) din lege, citat  la pct.2 al  acestei  decizii, nu se poate  pune problema „prematurităţii” ori „tardivităţii” invocării excepţiei de nelegalitate a unui act  administrativ individual. De asemenea, art. 7 alin.(5) teza finală din Legea nr. 554/2004 statuează că în  cazul  excepţiei de  nelegalitate nu este  obligatorie  plângerea  prealabilă.

Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul  art. 4 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct.9 Cod procedură civilă sentinţa curţii de apel a fost reformată în sensul respingerii  excepţiei de nelegalitate, cu menţinerea soluţiei date celorlalte excepţii procesuale.

Legislaţie relevantă:

• Codul de procedură fiscală, art. 98 alin. (3) lit. a)
• Codul fiscal, art. 253
• H.G. nr. 1553/2003, art. 1 şi art. 3

1. În interpretarea dispoziţiilor art. 98 alin.(3) lit.a) din Codul de procedură fiscală, este justificată extinderea perioadei supuse inspecţiei fiscale ori de câte ori organul de control constată existenţa unor indicii privind abaterea contribuabilului de la reglementarea legală strictă în domeniul fiscal, indiciile privind diminuarea impozitelor putând rezulta nu numai din acte şi manopere nelegale imputabile contribuabilului, ci şi din împrejurări colaterale sau din acte şi fapte ale contribuabilului care a fost de bună-credinţă, în eroare, etc.

2. Din conţinutul dispoziţiilor art.1 şi 3 din H.G. nr.1553/2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, reiese faptul că rezultatele reevaluării clădirilor  trebuie să fie cuprinse în situaţiile financiare ale anului în care a avut loc reevaluarea şi să se reflecte în situaţiile financiare încheiate la data de 31 decembrie ale anului respectiv. Prin urmare, faptul ca adunarea generală a acţionarilor a aprobat raportul de reevaluare al unei clădiri în cursul anului fiscal următor celui în care a avut loc evaluarea nu poate avea drept efect prelungirea perioadei de 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă în care societatea comercială respectivă avea obligaţia reevaluării clădirii, pentru a putea beneficia de calculul impozitului pe respectiva clădire prin aplicarea cotei stabilite în limitele prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul fiscal.

Decizia nr. 2670 din 5 iunie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. Informatica Feroviară SA a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti – Direcţia de Administrare Contribuabili Persoane Juridice, Serviciul de Inspecţie Fiscală Persoane Juridice, anularea în totalitate a Deciziei de impunere nr.12438 din 17.01.2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr.12442/ 17.01.2012 emise de autorităţile pârâte, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare de plată, în cuantum de 702.856 lei reprezentând impozit pe clădiri, respectiv, accesorii în cuantum de 1.036.712,60 lei şi exonerarea de la plata acestor obligaţii.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând şi anularea Dispoziţiei emise în soluţionarea contestaţiei administrative fiscale, nr.18284/ 06.03.2012.

 În motivarea cererii,  reclamanta a arătat că a fost supusă unei inspecţii fiscale având ca obiect verificarea calculării si vărsării la buget a sumelor reprezentând impozitul pe clădiri aferent perioadei fiscale 01.01.2006 – 07.12.2011, iar constatările controlului au fost inserate în raportul de inspecţie fiscală, în baza căruia s-a emis decizia de impunere prin care s-a stabilit, în sarcina sa, obligaţii fiscale suplimentare, temeiul acestora constituindu-l prevederile art.253 alin.(6) din Codul fiscal, iar contestaţia formulată împotriva acestor acte fiscale a fost respinsă.

 Reclamanta a susţinut că actele atacate sunt nelegale, arătând, în esenţă, că  organele de inspecţie fiscală au încălcat prevederile art.98 din Codul de procedură fiscală, decizia de impunere a fost emisă cu nerespectarea regulilor imperative de formă prevăzute în Codul de procedură fiscală, existând neregularităţi şi neclarităţi:  aceasta nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art.87 din Codul de procedură fiscală referitor la forma şi conţinutul ei, iar raportul inspecţie fiscală a fost emis cu nerespectarea pct.102.2. din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală.

 Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că a procedat la efectuarea reevaluării clădirilor supuse pretinse impozitări în ultimii 3 ani fiscali anteriori anului de referinţă 2007, iar în temeiul  art.253 alin.(6) din Codul fiscal, în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, sunt aplicabile în cauză prevederile art.253 alin.(2) coroborate cu cele ale alin.(5) din Codul fiscal, raportat la punctul 1.1. sub-punctul 5 din H.C.G.M.B. nr.300/ 07.12.2006, potrivit cărora impozitul pe clădiri, datorat de persoanele juridice pentru clădirile reevaluate este de 1,5%, în consecinţă, a achitat în mod corect impozitul pe clădiri în procent de 1,5 %, societatea neputând fi obligată la plata impozitului pe clădiri în procent de 10%.

 Totodată, a susţinut că societatea a achitat impozitul pe clădiri în procent de 1,5% în baza sumarului de plată emis de către Direcţia Generală de Impozite şi Taxe locale a Sectorului 1 Bucureşti, impozitul pe clădiri a fost calculat cu nerespectarea principiului certitudinii impunerii (art.3 din Codul fiscal), iar accesoriile stabilite nu sunt datorate, fiind stabilite în mod abuziv, precizând că exprimarea generică inserată în cuprinsul deciziei de impunere, respectiv „accesorii” nu permite identificarea în concret a tipului de accesorii avut în vedere de către organele abilitate la momentul efectuării calculului.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile art.218 alin.(2) din Codul de procedură fiscală, excepţie pe care ulterior nu a mai susţinut-o faţă de precizarea acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

 1.4. Curtea de Apel București – Secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr.5404 din 1 octombrie 2012, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Dispoziţia nr.18284/ 06.03.2012 emisă de pârâtă, a anulat Decizia de impunere nr.12438/17.01.2012 şi Raportul de inspecţie fiscală nr.12442/ 17.01.2012 emise de pârâtă, respingând  cheltuielile de judecată  reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

În perioada 07.12.2011 – 04.01.2012, autoritatea publică pârâtă a efectuat o inspecţie fiscală la sediul societăţii reclamante, fiind întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr.12442/ 27.01.2012, pe  baza căruia a fost emisă Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local nr.12438/ 17.01.2012.

Societatea comercială reclamantă a formulat contestaţie administrativă, aceasta fiind soluţionată prin Dispoziţia nr.18284/ 06.03.2012, în sensul respingerii,  ca neîntemeiată.

Cu privire la încălcarea art.98 alin.(3) din  Codul de  procedură fiscală, prima instanţă a reţinut că pe parcursul derulării controlului, organele fiscale au reţinut, în ceea ce priveşte impozitul pe clădiri plătit de către societatea comercială reclamantă către bugetul local al Sectorului 1 – Bucureşti, pentru anii 2004 -2007, că aceasta a avut în vedere aplicarea, la valoarea de inventar a imobilului acesteia, a unei cote de 1,5%, deşi pentru perioada menţionată societatea nu a făcut dovada întocmirii vreunui raport de reevaluare, în condiţiile legii fiscale, a bunului său impozabil.

 Prin urmare, s-a născut o incertitudine cu privire la conformitatea cu legea a cuantumului impozitului pe clădiri achitat de către contestatoare către bugetului local al Sectorului 1, în sensul în care era posibil ca pentru anul 2007 aceasta să fi plătit mai puţin decât datora în mod legal.

Prima instanţă a reţinut astfel că însăşi pârâta a stabilit sumele necesar a fi achitate de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri aferent anului fiscal 2007, astfel încât nu se poate reţine că sunt incidente prevederile art. 98 alin.(3), teza a II-a, lit.a) din Codul de procedură fiscală.

 În ceea ce priveşte motivarea necesităţii prelungirii perioadei de inspecţie fiscală a reţinut că aceasta lipseşte, dat fiind faptul că organele de soluţionare a contestaţiei nu au indicat niciun element definitoriu al „indiciilor de diminuare”, menţionând exclusiv faptul că „s-a născut o incertitudine”.

Or, „incertitudinea” invocată nu poate fi asimilată indiciilor că valoarea obligaţiilor fiscale datorate de către un contribuabil ar fi fost diminuată, din culpa acestuia din urmă, în lipsa unei motivări temeinice a organului fiscal din care să rezulte această împrejurare, respectiv declararea cu rea-intenţie a unor alte sume drept bază de impozitare, sau sustragerea cu intenţie de la plata unor sume de bani.

Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că, în cauză, inspecţia fiscală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor art.98 din Codul de procedură fiscală, nefiind justificată extinderea perioadei de efectuare a inspecţiei fiscale de la 3 ani la 5 ani.

Referitor la critica reclamantei în sensul încălcării dispoziţiilor art.87 din Codul fiscal, de asemenea, a reţinut caracterul întemeiat al acesteia, faţă de  dispoziţiile art.87 şi art.43 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ-fiscal trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept.

În cauză, autoritatea pârâtă a susţinut că motivele de drept şi de fapt care au condus la emiterea deciziei de impunere au fost expuse pe larg în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi că acesta se află în strânsă legătură cu decizia de impunere contestată, întrucât aceasta din urmă reprezintă o concretizare a concluziilor cuprinse în respectivul raport, însă instanţa de fond a reţinut că această împrejurare nu este suficientă pentru a acoperi lipsa de motivare a actului administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere.

În ceea ce priveşte raportul de inspecţie fiscală,  faţă de critica reclamantei potrivit căreia documentaţia anexă nu a fost ataşată acestui act, prima instanţă a remarcat faptul că respectiva documentaţie anexă a raportului de inspecţie fiscală a fost ataşată, într-adevăr la dosarul instanţei, iar din analiza prevederilor pct.102.2 din H.G. nr.1050/2004 invocate de pârâtă în apărare rezultă faptul că organul fiscal nu are drept de opţiune în a comunica sau nu actele anexate raportului de inspecţie fiscală.

Cu toate acestea, prima instanţă a reţinut că în cauză nu s-a produs o vătămare procesuală prin necomunicarea respectivelor înscrisuri anexă.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că societatea reclamantă a efectuat reevaluarea bunului său impozabil situat în Bucureşti, strada Gării de Nord nr.1, sector 1 la data de 31.12.2003 şi, ulterior, la data de 31.12.2007, cu respectarea punctului 55 din H.G. nr.44/2004, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/ 2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamanta a procedat la reevaluarea imobilului în cadrul termenului de 3 ani prevăzut de dispoziţiile fiscale incidente, întrucât anul fiscal de referinţă este anul 2007; ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă sunt anii 2004, 2005 şi 2006; societatea a aprobat raportul de evaluare şi, corelativ, dreptul organelor fiscale de a aplica impozitul la noua bază de impunere s-a născut în anul 2004, respectiv anul aprobării de către AGA a Raportului de evaluare.

Conform prevederilor art.253 alin.(6) din Codul fiscal, în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, sunt aplicabile prevederile art.253 alin.(2) coroborate cu cele ale alin.(5) din Codul fiscal, raportate la punctul 1.1. sub-punctul 5 din H.C.G.M.B. nr.300/ 07.12.2006, potrivit cărora impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice pentru clădirile reevaluate este de 1,5%.

Pe cale de consecinţă, reclamanta nu poate fi obligată la plata impozitului pe clădiri în procent de 10%, întrucât a evaluat imobilul în cadrul termenului de 3 ani anterior anului fiscal de referinţă 2007.

În ceea ce priveşte cuantumul impozitului datorat, acesta a fost în mod nelegal stabilit prin raportare la dispoziţiile art.253 alin.(6) din Codul fiscal, în consecinţă, nici majorările de întârziere la debitul stabilit nelegal nu sunt datorate, nefiind îndeplinită premiza art.119 din Codul de procedură fiscală coroborat cu art.255 alin.(1) din Codul fiscal.

Cu privire la celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă, referitoare la impozitul pe clădiri, care în opinia sa trebuie stabilit de pârât în baza declaraţiei fiscale a reclamantului printr-o decizie de impunere, şi la faptul că acest impozit nu a fost individualizat, prima instanţă reţinut că nu sunt întemeiate pentru că valoarea clădirilor nu este defalcată.

Prin urmare, a apreciat că nu poate fi împărtăşită teza reclamantei, potrivit cu care art.249 alin.(1) si art.253 alin.(1) din  Codul fiscal fac vorbire despre o singură clădire, întrucât deşi legiuitorul foloseşte singularul, în drept, acesta presupune şi pluralul, iar împrejurarea ca impozitul nu a fost defalcat rezultă din însăşi opţiunea reclamantei care a declarat valoarea clădirilor în mod nedefalcat.

În fine, cât priveşte cheltuielile de judecată s-a reţinut că acestea nu sunt probate.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti, care a invocat motivul prevăzut la art.304 pct.9 Cod procedura civilă – 1865 şi a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că organul fiscal nu a avut temei legal pentru extinderea de la 3 ani la 5 ani a duratei în care putea fi realizată inspecţia fiscală pentru stabilirea unor obligaţii suplimentare, în raport cu dispoziţiile art.98 din Codul de procedură fiscală;

– instanţa de fond a reţinut fără temei legal că decizia de impunere fiscală ar fi nemotivată, fiind lovită de nulitate, apreciindu-se în mod eronat încălcarea prevederilor art.87 din Codul de procedură civilă, cu ignorarea faptului că Raportul de inspecţie fiscală conţine situaţia de fapt şi motivele de drept stabilite de organele fiscale competente;

– pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut fără temei că ultima reevaluare a clădirilor ar fi fost realizată în anul 2004, în raport cu anul de referinţă 2007, ajungând în mod eronat la concluzia că şi pentru acesta nu trebuia perceput un impozit pe clădiri de 1,5%, potrivit prevederilor art.253 alin.(2) din Codul fiscal şi pct.1.1. subpct.5 din HCGMB nr.300/ 7.12.2006;

– în realitate, din documentele aflate la dosarul cauzei, rezultă că evaluarea clădirilor fusese realizată în anul 2003, iar potrivit art.253 alin.(6) Cod fiscal, reevaluarea trebuia făcută în următorii 3 ani, adică până la 31.12.2006.

În concluzie, autoritatea recurentă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii, obligaţiile fiscale suplimentare fiind stabilite în mod legal.

S.C. Informatica Feroviară SA a depus Concluzii scrise susţinând, în esenţă, că soluţia şi argumentele instanţei de fond sunt legale şi temeinice, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Soluţia instanţei de recurs

Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Aşa cum s-a arătat, cu alte cuvinte, şi în expunerea rezumativă de la pct.1 al acestor considerente, prin actele fiscale contestate în cauză, în sarcina intimatei-reclamante au fost stabilite şi, respectiv, menţinute, obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 1.739,568,60 lei, reprezentând: 702.856 lei impozit pe clădiri, calculat/ stabilit potrivit prevederilor art.253 alin.(6) Codul fiscal şi respectiv, 1.036,712,60 lei, cu titlu de accesorii ale debitului principal.

Instanţa de fond, admiţând acţiunea şi dispunând anularea actelor fiscale atacate, a reţinut în esenţă că:

– au fost încălcate prevederile art.98 alin.(3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora verificările efectuate în cadrul unei inspecţii fiscale trebuie să privească creanţele fiscale din ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii de declaraţii fiscale, or, în cauză, inspecţia fiscală efectuată între 25.11.2011 şi 28.11.2011 a avut ca obiect perioada 1.01.2006 – 7.12.2011, ceea ce constituie, cu alte cuvinte, un viciu de legalitate;

– Decizia de impunere nu satisface cerinţele art.87 şi 43 din Codul de procedură fiscală, în conţinutul acesteia nefiind consemnate motivele de fapt şi de drept, ceea ce reprezintă un viciu de legalitate;

 – pe fond, organele fiscale au aplicat în mod nelegal prevederile art.253 alin.(6) din Codul fiscal, apreciind, cu alte cuvinte, că intimata-reclamantă avea obligaţia să reevalueze imobilizările corporale/ clădirile abia la sfârşitul anului 2007, lucru pe care l-a şi făcut, astfel încât cota de 10% a fost stabilită/ calculată fără temei legal.

Criticile recursului, întemeiat pe motivul prevăzut la art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă – 1865, vizează, aşa cum s-a reţinut sintetic la pct.2.1. al acestor considerente, cele trei concluzii care au condus instanţa de fond la adoptarea soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la concluzia instanţei de fond conform căreia actul de inspecţie fiscală este afectat de un viciu de legalitate ca urmare a faptului că ar fi fost încălcate prevederile art.98 din Codul de procedură fiscală, instanţa de recurs reţine că acestea sunt întemeiate.

Astfel, potrivit art.98 din Codul de procedură fiscală, intitulat „perioada supusă inspecţiei fiscale”: (1) Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale. (2) La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior, în condiţiile alin. (1). (3) La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă este identificată cel puţin una dintre următoarele situaţii: a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat; b) nu au fost depuse declaraţii fiscale în interiorul termenului de prescripţie: c) nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat”.

Deci, din interpretarea dispoziţiilor art.98 alin.(3) rezultă că perioada supusă inspecţiei fiscale se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, atunci când există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, etc., datorate bugetului general consolidat.

Or, în cauză, organele fiscale, care au coroborat dispoziţiile art.1 din H.G. nr.1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi prevederile art.253 din Codul fiscal, cu constatarea reevaluării efectuate la 31.12.2007, iar la sfârşitul anului 2006 au avut astfel indicii că pentru anul 2007 societatea comercială declarase/ achitase impozitul pe clădiri în cote diminuate, ceea ce a justificat pe deplin ca inspecţia fiscală să vizeze perioada 01.06.2006 – 07.12.2011, aflată în cadrul perioadei de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

De menţionat că, prin Decizia nr.1637/2009 invocată şi de intimata-reclamantă, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.98 alin.(1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, reţinând că exceptările prevăzute la art.98 alin.(3) au în vedere conduita contribuabilului care se abate de la reglementarea legală strictă în domeniul fiscal, ceea ce constituie un motiv suficient pentru a fi supus unui control mai temeinic, ceea ce presupune şi extinderea acestuia pe o perioadă mai mare de timp.

Susţinerile din Concluziile scrise depuse de intimata-reclamantă, că indiciile la care se referă art.98 alin.(3) lit.a) din Codul de procedură fiscală trebuie să rezulte exclusiv din acte şi manopere frauduloase/ tangente ilicitului penal, sunt lipsite de temei, iar din considerentele Deciziei nr.1637/2009 a C.C.R. nu rezultă o asemenea concluzie.

În opinia instanţei de recurs, indiciile privind diminuarea impozitelor pot rezulta nu numai din acte şi manopere nelegale imputabile contribuabilului, dar şi din împrejurări colaterale sau din acte şi fapte ale contribuabilului care a fost de bună-credinţă, în eroare, etc.

De asemenea, trebuie observat că art.98 din Codul de procedură fiscală nu conţine o sancţiune, ceea ce impune concluzia să, chiar şi în situaţiile în care dispoziţiile de la alin.(3) sunt încălcate, nu intervine o nulitate absolută a actului/ actelor fiscale încheiate/ emise, ci o nulitate relativă care este condiţionată de existenţa unei vătămări împotriva contribuabilului.

Or, în cauză, intimata-reclamantă nu a probat şi nici nu a susţinut încălcarea vreunui drept de către organele de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la concluzia instanţei de fond privind încălcarea prevederilor art.87 şi 43 din Codul de procedură fiscală, instanţa de recurs reţine că sunt fondate.

Într-adevăr, potrivit art.87 – Forma şi conţinutul deciziei de impunere: „Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art.43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art.43 alin.(2) şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă”.

De asemenea, potrivit art.43 – Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal: „(1) Actul administrativ fiscal se emite numai în formă scrisă. (2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: a) denumirea organului fiscal emitent; b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz; d) obiectul actului administrativ fiscal; e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; h) ştampila organului fiscal emitent; i) posibilitatea de a fi contestat termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia; j) menţiuni privind audierea contribuabilului. (3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin.2 prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie. (4) Prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit în condiţiile alin.(3)”.

Instanţa de fond, însuşindu-şi susţinerile societăţii comerciale, a considerat că Decizia de impunere constituie un act fiscal nemotivat în fapt şi în drept, ceea ce reprezintă un viciu de legalitate care afectează decizia, ignorând însă că Raportul de inspecţie fiscală reprezintă o anexă a Deciziei de impunere care, din punct de vedere juridic, formează o unitate.

Or, în cauză, este necontestat că Raportul de inspecţie fiscală conţine motivele de fapt şi de drept privind stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina contribuabilului.

De asemenea, instanţa de fond a ignorat prevederile art.46 din Codul de procedură fiscală care se referă la cauzele de nulitate absolută a actului administrativ, între care nu se regăseşte situaţia de la art.43 lit.e) – lipsa motivelor de fapt şi situaţia de la lit.f) – lipsa motivelor de drept.

Astfel fiind, intimata-reclamantă putea invoca doar o nulitate relativă, însă, în cauză, nu s-a probat şi nici nu s-a susţinut existenţa unei vătămări rezultată din împrejurarea că motivele de fapt şi de drept existente în Raportul de inspecţie fiscală nu se regăseau şi în conţinutul Deciziei de impunere fiscală.

În ceea ce priveşte criticile recursului referitoare la fondul cauzei, instanţa de recurs le apreciază ca fiind întemeiate.

În cauză, este necontestat că potrivit art.1 din H.G. nr.1553/ 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, societatea comercială intimată a realizat reevaluarea clădirilor la data de 31.12.2003.

În esenţă, instanţa de fond, însuşindu-şi susţinerile societăţii comerciale, a considerat că potrivit prevederilor art.253 alin.(6) Cod fiscal, anul de referinţă îl reprezintă anul în litigiu – 2007, în raport cu care clădirile supuse impozitării fuseseră reevaluate în ultimii 3 ani, pentru că reevaluarea efectuată la 31.12.2003 a fost aprobată de A.G.A. S.C. Informatica Feroviară SA şi înregistrată potrivit reglementărilor contabile în cursul anului 2004.

Potrivit art.253 din Codul fiscal: „(1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădirile calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1.50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. (5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului persoană juridică. (6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin.(2)”.

Potrivit art.1 şi 3 din H.G. nr.1553/2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe: „Art.1 – (1) Societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, institutele de cercetare şi celelalte categorii de agenţi economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor la data de 31 decembrie 2003, astfel încât rezultatul reevaluării să fie cuprins în situaţiile financiare ale anului 2003. Art. 3 – La terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, respectiv de consiliul de administraţie în cazul regiilor autonome, şi se reflectă în situaţiile financiare încheiate la data de 31 decembrie 2003, potrivit reglementărilor contabile aplicabile”.

Deci, rezultă în mod evident că potrivit art.1 şi 3 din H.G. nr.1553/2003 rezultatele reevaluării clădirilor, efectuată în cursul anului 2003, trebuia să fie cuprinse în situaţiile financiare ale anului 2003 şi să se reflecte în situaţiile financiare încheiate la data de 31.12.2003, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Faptul că A.G.A. intimatei-reclamante a aprobat raportul de reevaluare în cursul anului 2004, nu poate produce efectele juridice fiscale pretinse, dispoziţiile art.253 alin.(6) din Codul fiscal şi art.1 şi 3 din H.G. nr.1553/2003 nesusţinând o astfel de interpretare/ concluzie.

Astfel fiind, rezultă că organele fiscale au stabilit în mod legal că societatea comercială datora impozitul pe clădiri pentru anul 2007, în cotele procentuale prevăzute la art.253 alin.(6) din Codul fiscal şi HCGMB nr.300/2006.

În ceea ce priveşte accesoriile datorate şi stabilite de organele fiscale în temeiul art.119 alin.(1) din Codul de procedură fiscală, în cauză nu s-a susţinut că ar fi fost calculate în mod eronat.

În concluzie, instanţa de recurs a admis recursul, a desfiinţat soluţia instanţei de fond şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea, actele fiscale atacate fiind menţinute ca temeinice şi legale, potrivit considerentelor prezentate mai sus.

Legea nr. 4/2016 („Legea de aprobare”) pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr. 44/2015 (“OUG nr. 44/2015”) a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 24, Partea I, în data de 13 ianuarie 2016.

Cuprinsul Legii de aprobare a OUG nr. 44/215

Legea de aprobare a OUG nr. 44/2015 cuprinde dispoziţii privind unele completări și clarificări aduse textelor referitoare la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de amnistia fiscală precum și perioadele de timp înăuntrul cărora acestea trebuie îndeplinite. Legea de aprobare, prin cuprinsul ei, nu aduce modificări majore în ceea ce privește OUG nr. 44/2015, limitându-se doar la a introduce clarificări și explicații mai cuprinzătoare cu privire la dispozițiile legale deja existente.

Clarificări privind situația majorărilor pentru întârziere de plată Legea de aprobare modifică art. 10 prin aceea că prevede în mod expres faptul că amnistia fiscală acoperă și 77,1% din majorările de întârziere și că, restul de 22,9% trebuie plătite de către contribuabil, constituind o condiție pentru a beneficia de amnistia fiscală, în oricare dintre cele patru forme reglementate (art. 1-4).

Extinderea amnistiei fiscale în ceea ce privește contribuabilii ce beneficiază de eşalonări la plată a obligațiilor fiscale

Legea de aprobare modifică alin. 2 și 3 ale art. 11 prin aceea că, în afara contribuabililor care au obținut eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale până la data de 30 septembrie 2015, acum pot beneficia de amnistia fiscală și contribuabilii care obțin eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale în perioada 1 octombrie 2015 – 31 martie 2016.

C‑429/14 are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă din Lituania, Lituania).

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 19, 22 și 29 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Air Baltic Corporation AS, pe de o parte, și Serviciul de investigații speciale al Republicii Lituania, pe de altă parte, în legătură cu repararea prejudiciului cauzat acestuia din urmă prin întârzierea unor zboruri care i-au transportat pe doi dintre agenții săi, în temeiul unui contract de transport internațional de pasageri încheiat cu Air Baltic.

Curtea a declarat: „Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001, în special articolele 19, 22 și 29 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că un transportator aerian care a încheiat un contract de transport internațional cu angajatorul unor persoane transportate în calitate de pasageri, precum cel în discuție în litigiul principal, este răspunzător față de acest angajator de prejudiciul rezultat din întârzierea unor zboruri efectuate de angajații acestuia în temeiul acestui contract și legat de cheltuielile suplimentare efectuate de angajatorul respectiv”.

Hotărârea poată fi consultată în integralitate aici.

Legislaţie relevantă:

• Legea nr. 554/2004, art. 1
• Legea nr.24/2000, art. 62

Potrivit art.62 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă „Dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intenţiile ulterioare de modificare şi completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

Conţinutul acestor dispoziţii legale nu poate oferi suport legal pentru respingerea ca lipsită de obiect a acţiunii în anularea unui act administrativ prin care a fost modificat alt act administrativ constatat anterior ca legal de către instanţă, atâta timp cât – contenciosul administrativ fiind un contencios subiectiv de plină jurisdicţie – în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.554/2004 privind caracterul de  act administrativ al actului contestat şi producerea prin acel act a unei vătămări a unui drept sau interes legitim.

Decizia nr. 1926 din 11 aprilie 2014

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. O SA a chemat în judecată Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi a solicitat:

– să se dispună anularea Ordinului Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, al Preşedintelui A.N.R.E. nr.11/2011/39/2010 (Ordinul nr.11/2011) pentru modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Economiei şi Comerţului, al Preşedintelui ANRE şi al Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale nr.102136/530/97/2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale, publicat în M.Of. nr.47/ 19.01.2011;

– să se dispună anularea adresei ANRE nr.9408/ 28.02.2011 reprezentând răspuns la plângerea prealabilă formulată împotriva Ordinului nr.11/2011;

– să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată şi a solicitat să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 13.807.159, 20 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei de aplicare a Ordinului Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, al Preşedintelui ANRE şi Preşedintelui ANRM nr.11/2011/39/177/2010.

Pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale au formulat întâmpinări şi au solicitat respingerea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr.945/ 13.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei de obiect şi a fost respinsă acţiunea reclamantei ca fiind lipsită de obiect.

Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din probele dosarului rezultă că, în principal, reclamanta a solicitat anulare ordinului comun emis de cei trei pârâţi prin care a fost modificat Ordinul comun nr.102136/530/97/2006.

Potrivit art.62 din Legea nr.24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pt. elaborarea actelor normative dispune că „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare în actul de bază, identificându-se cu acesta.

Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

S-a arătat că ordinul contestat în prezenta cauză se raportează la ordinul de bază emis în 2006, ambele ordine fiind emise în executarea şi aplicarea Legii petrolului şi a Legii gazelor.

Practic, ordinul contestat în cauză nu face decât să modifice ordinul comun emis de cele 3 autorităţi publice în 2006, impunându-se emiterea celui de-al doilea ordin comun ce vizează valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pt. întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale care să cuprindă toate modificările legislative.

Instanţa de fond a arătat că ordinul contestat în speţă a modificat şi completat Ordinul nr.102136/2006 şi că acţiunea în anulare formulată de către reclamantă împotriva ordinului comun emis în 2006 a fost respinsă irevocabil de I.C.C.J. prin decizia nr.2090/19.04.2007.

Oportunitatea emiterii ordinului comun contestat în speţă a rezultat din necesitatea asigurării caracterului nediscriminatoriu în stabilirea şi alocarea lunară a cotelor procentuale cantitative de gaze naturale aferente amestecului de gaze naturale din producţia internă şi din import, ordinul atacat dispunând obligaţii pt. toţi furnizorii de pe piaţa gazelor naturale şi un tratament egal pt. toţi consumatorii de gaze naturale, fiind emis în aplicarea dispoziţiilor art.100 alin.5 din Legea gazelor.

Cum ordinul comun emis în 2010 nu a făcut decât să modifice şi să completeze ordinul comun emis în 2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pt. întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale asupra căreia Curtea de Apel Bucureşti şi I.C.C.J. s-au pronunţat definitiv şi irevocabil  s-a apreciat  că acţiunea formulată de reclamantă este lipsită de obiect, substanţa ordinului fiind aceeaşi cu cea din ordinul nr.102136/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. O SA şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în ambele etape procesuale, conform art.274 Cod procedura civilă.

În motivele de recurs s-a arătat că Ordinul nr.102136/2006 a fost publicat în Monitorul Oficial nr.489/2006 şi viza valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale, iar în M. Of. nr.47/2011 a fost publicat Ordinul nr.11/2011 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr.102136/2006.

Primul motiv de recurs invocat a fost acela că instanţa de fond a dispus în sensul inadmisibilităţii de plano a unei acţiuni în anulare a unui act administrativ modificator şi completator, argumentând că din interpretarea art.62 din Legea nr.24/2000 rezultă faptul că într-o situaţie ca aceea din speţă nu ar putea fi atacat decât actul  modificat.

Plecând de la art.62 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă, recurenta a arătat că orice text de lege trebuie interpretat potrivit raţiunii pentru care a fost legiferat, or, raţiunea art.62 este aceea de a orienta intervenţiile ulterioare de modificare şi completare ale organului emitent către actul de bază (actul modificat) şi nu către alte acte modificatoare anterioare.

Textul de lege în discuţie priveşte exclusiv autorităţile emitente de acte administrativ normative şi au în vedere exclusiv modificări de tip legislativ realizate de acestea în cadrul exercitării competenţelor lor.

Se impune ca art.62 să fie interpretat sistematic, având în vedere economia legii în ansamblul său şi capitolul în care este încadrat, iar prin aceasta s-a dorit emiterea situaţiilor de tipul „modificarea modificării”.

Mai mult, susţine recurenta, art.62 are în vedere intervenţiile ulterioare de modificare şi completare ca evenimente legislative şi nu contestaţiile formulate de justiţiabili în cadrul contenciosului administrativ.

Din studiul sistematic al Legii nr.24/2000 reiese că sfera ei de aplicare nu include acţiunea de contencios administrativ care are ca obiect anularea unui act administrativ ilegal, aşa cum este şi cazul în speţa de faţă.

În speţă, s-a solicitat anularea actului administrativ modificator, întrucât acesta era viciat de nelegalitate şi vătăma interesele reclamantei, iar o cerere de anulare prin însăşi natura ei, nu poate fi îndreptăţită decât împotriva actului ilegal vătămător, respectiv Ordinul nr.11/2011, fie el şi modificator şi nu împotriva actului modificat.

Recurenta a apreciat că nu putea cerere anularea actului modificat întrucât nu era viciat de nelegalitate, ci  actul modificator, iar art.62 din Legea nr.24/2000 face referire la intervenţiile ulterioare de  modificare sau completare care trebuie raportate la actul de bază, modificări şi completări legislative, iar nu cereri de anulare, nefiind aplicabil în speţă acest text de lege.

Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de judecată a restrâns în mod nepermis drepturile recurentei, dându-se prioritate unor norme juridice de tehnică legislativă, de forţă juridică inferioară şi a omis a se raporta la procedura de atacare a actelor administrative prevăzută de Legea nr.554/2004, normă juridică superioară.

Prin modul greşit de soluţionare a excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, recurenta a considerat că prima instanţă a restrâns sfera de aplicare a prevederilor Legii nr.554/2004, în sensul eliminării din sfera de aplicare a acţiunii în anulare a actelor administrative modificatoare şi completatoare.

Din economia Legii nr.554/2004 apar două condiţii esenţiale pentru intentarea acţiunii în anulare: actul atacat să fie un act administrativ şi să fie vătămător pentru drepturile şi interesele legitime ale persoanei, condiţii care sunt îndeplinite în cauză, iar instanţa de fond, prin admiterea excepţiei lipsei de obiect, în mod nelegal a condiţionat şi a îngrădit accesul recurentei la justiţie, s-a opus verificării legalităţii actului contestat şi a prejudiciat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Recurenta a invocat şi argumente de ordin jurisprudenţial şi s-a arătat că instanţele de contencios administrativ, deşi au fost investite cu o acţiune având ca obiect anularea unor ordine modificatoare, au considerat că pot efectua o analiză de legalitate referitoare la ordinele modificatoare atacate şi astfel, primite în individualitatea lor, separat de actul modificat.

Ordinul nr.11/2011 a modificat şi completat Ordinul nr.1021336/2006, iar contrar celor reţinute de instanţa de fond, modificarea şi completarea nu au fost analizate de către instanţă anterior, iar în hotărârile irevocabile invocate de ANRE nu au fost analizate argumentele în susţinerea cererii de anulare a Ordinului nr.11/2011.

Intimata Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat dar a invocat şi excepţia lipsei de interes pentru că Ordinul nr.11/2011 a fost abrogat la 23.06.2011.

Intimata Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Intimatul Ministerul Economiei, succesor al M.E.C. şi Mediului de Afaceri  a solicitat introducerea în cauză a Departamentului pentru Energie, ca fiind autoritatea implicată în raportul juridic dedus judecăţii.

Intimatul Departamentul pentru Energie a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia pentru că ordinul contestat este emis de Ministerul Economiei şi nu de Departamentul pentru Energie, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Soluţia instanţei de recurs

Pentru că în faţa instanţei de recurs au fost invocate două excepţii de către ANRDE (Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei) şi Departamentul pentru Energie, în baza art.137 Cod procedura civilă, Înalta Curte s-a pronunţat mai întâi asupra acestor excepţii.

Excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii invocată de A.N.D.R.E. este nefondată şi va fi respinsă.

Lipsa de interes judiciar a fost invocată în raport de faptul că ordinul pretins vătămător a fost abrogat expres începând cu data de 23.06.2011, dar şi în raport de împrejurarea că SC O SA beneficiază din 4.09.2012 de prevederile H.G. nr.870/2012, respectiv de exceptarea de la respectarea structurilor amestecurilor de gaze naturale.

Interesul este una dintre condiţiile fundamentale ale exercitării acţiunii civile şi poate fi definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin formularea acţiunii.

În raport de obiectul acţiunii formulate de reclamantă, acţiune prin care s-a solicitat nu numai anularea Ordinului nr.11/2011 ci şi recuperarea prejudiciului cauzat prin emiterea actului a cărui anulare se solicită, nu se poate susţine că acţiunea reclamantei a rămas fără interes ca urmare a abrogării Ordinului nr.11/2011, întrucât în cazul acţiunii în contencios administrativ legalitatea actului se analizează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii lui, iar abrogarea actului nu înlătură eventualele prejudicii ce ar fi putut fi cauzate în perioada în care actul administrativ a fost în vigoare.

Excepţia calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Departamentul pentru Energie va fi respinsă deoarece, în raport de prevederile H.G. nr.429/2013 privind organizarea şi funcţionarea  Departamentului de Energie, acesta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în cadrul Ministerului Economiei care aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul energiei. Chiar dacă Departamentul pentru Energie nu este emitentul actului a cărui anulare se solicită, în condiţiile înfiinţării Departamentului pentru Energie, ce a preluat atribuţiile Ministerului Economiei în domeniul energiei, calitate procesuală pasivă într-un litigiu ce vizează anularea unui act administrativ emis în acest domeniu are Departamentul pentru Energie, ca succesor al emitentului actului contestat.

Recursul formulat de reclamanta S.C. O SA este fondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost investită cu acţiunea în anulare a Ordinului nr.11/2011 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr.102136/2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale, dar şi cu cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 13.707.159,20 lei, prejudiciul cauzat ca urmare a aplicării prevederilor Ordinului nr.11/2011.

Într-adevăr, Ordinul nr.102136/2006 a fost contestat de către S.C. O SA, iar prin decizia nr.2090/ 19.04.2007  a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal fost respinsă acţiunea în anulare a acestui ordin.

Instanţa de fond a considerat că, prin respingerea acţiunii în anulare a ordinului iniţial, ordinul modificator a rămas fără obiect dar aceste susţineri sunt nefondate.

Obiectul este unul din elementele acţiunii civile şi reprezintă pretenţia concretă a reclamantului, protecţia dreptului subiectiv sau a unui interes ce se poate realiza numai pe calea justiţiei.

Instanţa de fond a motivat admiterea excepţiei lipsei de obiect în raport de art.62 din Legea nr.24/2000, dar aceasta nu înseamnă că hotărârea instanţei nu este motivată, aşa cum susţine recurenta, chiar dacă nu a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedura civilă.

Însă, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a apreciat că, în temeiul art.62 din Legea nr.24/2000 ar fi lipsită de obiect acţiunea în anulare a unui act administrativ ce modifică un alt act administrativ.

Potrivit art.62 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă „Dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intenţiile ulterioare de modificare şi completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

Mai întâi, trebuie precizat că art.62 din Legea nr.24/2000 nu are aplicabilitate în cauză, în raport de obiectul acţiunii, iar pe de altă parte, nu poate fi lipsită de obiect o acţiune în contencios administrativ formulată de o persoană ce se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim prin emiterea unui act administrativ, chiar dacă acel act este unul de modificare a altui act, fie el individual sau normativ.

Din modul de redactare al Legii nr.554/2004, respectiv art.1, 8 şi 18, contenciosul administrativ este un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia se analizează nu numai conformitatea actului administrativ cu legea sau cu alte acte normative ce au stat la baza emiterii lui, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului într-un drept sau interes legitim.

Nu prezintă relevanţă, în cazul unui litigiu de contencios administrativ, dacă actul administrativ contestat este unul care modifică un alt act administrativ, pentru că ce se verifică de către instanţă este dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.554/2004, respectiv dacă actul contestat este un act administrativ în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 şi dacă s-a produs o vătămare a unui drept sau interes legitim.

De altfel, este constantă practica instanţei supreme în sensul soluţionării acţiunilor în anulare a actelor administrative individuale sau normative, prin care au fost modificate sau completate alte acte administrative.

Prin soluţia pronunţată de instanţa de fond, de respingere a acţiunii ca lipsită de obiect, s-a încălcat art.21 din Constituţie ce consacră accesul liber la justiţie, dar şi art.6 din CEDO ce prevede dreptul la un proces echitabil, în sensul că orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială.

Pentru că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în baza art.312 alin.1, 2 şi 5 Cod procedura civilă raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, va fi admis recursul, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dimitrie Bogdan Licu, Prim Adjunct al Procurorului General al României, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, întrucât în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, raportat la art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) şi (3) şi art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în referire la obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi, ori aceasta a fost respinsă de instanţă, ca urmare îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit, sau de către debitor.

Puteţi consulta textul integral al recursului aici.

• Editorial
  Cosmin Flavius Costaș
  Practica administrativă în materie fiscală
• Impozite directe
  Nicolae Cosmin Mariș
  Considerații privind jurisprudența divergentă în materia restituirii eșalonate a taxelor de poluare.
  Studiu de caz: Tribunalul Cluj, decizia civilă nr. 227/A/2015 pronunțată în dosar nr. 15824/211/2014
  Maria Claudia Andrieș
  Despre taxele de mediu în România. Clasifi care şi implicaţii (III)
• Impozite indirecte
  Georgiana Iancu
  Vânzările de bunuri imobile efectuate de persoane fizice: între lege şi practică
• Procedură fiscală
  Cornel Grama
  Procedura A.N.A.F. de înregistrare în scopuri de TVA încalcă Codul fi scal şi legislaţia europeană
• Contribuții sociale
  Cosmin Flavius Costaş
  Noul regim al contribuțiilor sociale obligatorii (I)
• Jurisprudență fiscală națională
  Viorel Terzea
  Răspundere solidară conform art. 27 lit. d) VCPF. Lipsa de răspundere a unui asociat
• Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în intervalul 23 decembrie 2015 – 12 februarie 2016