Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 59/2000, art. 58 alin. (1)

Legea nr. 188/2000, art. 77 lit. a) și art. 78 alin. (1)

Față de dispozițiile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, potrivit cărora personalului silvic, în măsura în care prin această ordonanță de urgență nu se dispune altfel,  i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, o acțiune având ca obiect obligarea unei persoane, ce are calitatea de pădurar, la plata contravalorii arbuștilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia este inadmisibilă, atâta timp cât potrivit dispozițiilor art.78alin.(1) din Legea nr. 188/2000 cu referire la dispozițiile art.77 lit.a) din aceeași lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcționarului public și aduse autorității sau instituției publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

 Decizia nr. 697 din 12 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani,  reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Botoșani a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PI, obligarea la plata sumei de 764,82 lei, reprezentând contravaloarea arborilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza pârâtului, constatată cu ocazia încheierii actelor de control de fond nr.4768/ 7.11.2007 și nr.4941/ 21.11.2007.

Prin sentința civilă nr.1756/16.12.2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani, irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Suceava nr.507/ 15.04.2010, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se că în speță calitate de reclamantă are Regia Națională a Pădurilor Romsilva, care are sediul în București, Direcția Silvică Botoșani fiind doar mandatar al regiei, neavând personalitate juridică.

De asemenea, prin sentința civilă nr.3162 din 31.03.2011, Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că potrivit art.1 alin.1, art.4 lit. b și c și art.7 lit.d din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic, gradul profesional de pădurar este specific personalului silvic cu pregătire medie sau de bază. Totodată, art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel, astfel că pârâtul a avut calitatea de funcționar public.

Prin Sentința civilă nr.6254 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității, fiind respinsă în consecință acțiunea formulată.

Pentru  pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția  Silvică Botoșani, în calitate de  pădurar.

S-a mai reținut că potrivit  art.1  alin.1, art.4 lit. b) și c)  și art. 7  lit.d) din O.U.G. nr.59/2000 privind  statutul  personalului  silvic, gradul  profesional de  pădurar este specific  personalului  silvic  cu  pregătire medie  sau de bază, iar în conformitate cu art.58  alin.1 din O.U.G. nr.59/2000, personalului silvic i se  aplică prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care ordonanță de urgență nu dispune  astfel.

Prin acțiune, reclamanta  a solicitat  obligarea  pârâtului la plata  sumei de 764,82 lei, reprezentând  contravaloarea  arbuștilor tăiați ilegal  din fondul  forestier aflat în paza  pârâtului.

A apreciat instanța fondului că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999, privind Statutul funcționarului  public, în condițiile în care O.U.G. nr.59/2000, privind Statutul personalului silvic, nu reglementează răspunderea civilă a funcționarului public, cuprinzând dispoziții numai în ceea ce  privește  raportul de serviciu  al  funcționarului  public cu statut de  personal  silvic.

A constatat prima instanță că în cauză sunt incidente  dispozițiile art.77 lit. a),  coroborate  cu cele ale art.78 alin.(1) și (2) din Legea nr.188/1999, reclamanta având la dispoziție pentru  repararea pagubei, emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de  imputare.

În atare context, cum reclamanta  nu a procedat la repararea  pagubei în sensul  impus de  dispozițiile legale  incidente, instanța a apreciat inadmisibilă acțiunea formulată.

Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 și art.304 ¹ din Codul de procedură civilă, recurenta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA – Direcția Silvică Botoșani a învederat că prin acțiunea introductivă formulată a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului, în temeiul art.270 din Codul Muncii, cu aplicarea art. 271 din același act normativ.

În ceea ce privește temeiul de drept invocat, recurenta a arătat că într-adevăr, potrivit art.59 alin. 1 din O.U.G. nr.59/2000,   personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999, însă numai în măsura în care ordonanța nu dispune altfel.

S-a mai precizat că, în completarea acestei dispoziții, art.20 din același act normativ dispune în sensul că personalul silvic are drepturi și obligații care decurg din legislația în vigoare, din prevederile statutului, precum și din prevederile contractului colectiv de muncă, în unitățile în care acesta se încheie.

A învederat recurenta că personalul silvic din cadrul RNP – Romsilva este angajat cu CIM și nu prin raport de serviciu specific funcționarilor publici, ca în cazul personalului silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde pentru silvicultură și unitățile subordonate acestuia – ITRSV-uri, fapt ce a fost confirmat și de adresa ANFP.

Prin urmare, a opinat recurenta, răspunderea personalului silvic angajat în cadrul RNP – ROMSILVA este atrasă în temeiul art. 269 și următoarele din Codul Muncii, pentru obligațiile ce decurg din CCM și legislația în vigoare.

 Au fost invocate dispozițiile art. 7 din CCM pentru anul 2007 – 2008, în vigoare la data producerii prejudiciului, care dispun în sensul că litigiile în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă sunt litigii de muncă și se soluționează conform Legii nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, coroborate cu prevederile Statutului personalului silvic aprobat prin Legea nr.427/2001, respective ale Legii nr.53/2003.

În sensul aplicării dispozițiilor Codului Muncii au fost invocate și Regulamentul intern al RNP ROMSILVA, art.26 din Ordinul nr. 274/2002 și art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr.85/2006.

A mai menționat recurenta că în prezent practica nu este unitară sub aspectul admisibilității acțiunilor în răspundere patrimonială a personalului silvic, existând pe rolul instanțelor acțiuni în curs de judecată atât la completele de litigii de muncă, cât și la cele de contencios administrativ.

Recurenta a făcut referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost stabilită competența teritorială de soluționarea a acțiunilor de răspundere patrimonială a personalului silvic, opinând că din existența acestor soluții rezultă cu certitudine faptul că aceste acțiuni sunt admisibile.

Considerentele Înaltei Curți – instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac exercitată:

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie obligarea intimatului-pârât în calitate de pădurar la plata sumei de 764,82 lei reprezentând valoarea arbuștilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia.

Având în vedere atât obiectul acțiunii cât și calitatea de pădurar a pârâtului-intimat, în mod corect instanța de fond a reținut drept cadrul legal aplicabil Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, la dispozițiile acestei legi făcând trimitere în mod expres art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic.

Sub acest aspect, Curtea urmează a reține că potrivit dispozițiilor art.78(1) din Legea nr.188/2000 cu referire la dispozițiile art.77 lit.a) din aceeași lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcționarului public și aduse autorității sau instituției publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

Cum în cauza dedusă judecății, pentru pretinsul prejudiciu cauzat de intimatul-pârât recurenta-reclamantă nu a emis până în prezent un astfel de ordin care i-ar fi dat posibilitatea de a recupera prejudiciul cauzat, ordin care ar fi putut fi contestat în condițiile Legii contenciosului administrativ, în mod corect prima jurisdicție a apreciat ca fiind inadmisibilă acțiunea formulată.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și având în vedere dispozițiile art.312(1) Cod procedura civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Codul fiscal, art. 141 și art. 147

O societate care, potrivit legii este obligată să aibă un obiect unic de activitate, și care beneficiază în temeiul art. 141 din Codul fiscal, de scutire de TVA pentru operațiunile de interes general desfășurate, nu poate obține dreptul de deducere a TVA pentru achiziționarea unor bunuri utilizate în alt scop decât acela pentru care este autorizată, regimul fiscal mixt neoperând în această situație.

Decizia nr. 734 din 13 februarie 2013

Prin acțiunea înregistrată la 7 iunie 2010, reclamanta S.C. „MED” S.R.L.  Galați a  solicitat anularea  deciziei   de impunere nr. 140/16.02.2010 și a deciziei nr. 90/14.04.2010 întocmite de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Galați cu privire  la TVA  în sumă  de 624.164 lei.

În motivarea   acțiunii, reclamanta   a  susținut că în mod    nelegal   organul   de inspecție   fiscală   nu i-a  acordat  drept de rambursare pentru TVA  în sumă   de 657.016,40   lei aferentă echipamentului   medical „Sistem  de imagistică prin Rezonanță Magnetică YY 1,5T”, achiziționat   în scopul încheierii  după efectuarea operațiunilor de instalare și efectuare a   probelor către   S.C. „R” S.R.L.

Reclamanta a  considerat că organul   fiscal   a   confundat activitatea   referitoare  la sănătatea   umană, ca operațiune scutită și fără drept de deducere a  taxei   pe valoare adăugată, cu achiziția aparaturii  necesare pentru   desfășurarea   acestei  activități, care  este   o operațiune taxabilă.

2.Soluția   instanței  de fond

Curtea de Apel   Galați – Secția de contencios administrativ și fiscal  a pronunțat  sentința   nr. 336/26.10.2011, prin care  a respins acțiunea ca nefondată, constatând legalitatea actelor   administrativ – fiscale prin  care  nu s-a acordat reclamantei drept de rambursare   pentru TVA în sumă  de  624.164 lei.

Reținând că   reclamanta   are ca obiect   de activitate  furnizarea de servicii medicale, respectiv activități de radiodiagnostic  și imagistică medicală, instanța de fond a  constatat  că aceasta, în calitate de cabinet medical  cu personalitate juridică, trebuia să aibă un obiect unic de   activitate, în   conformitate   cu dispozițiile  art. 15 alin. 1 lit. a din Ordonanța   Guvernului   nr. 124/1998 și   Ordinului   nr. 153/2003.

Cu toate acestea, s-a avut în vedere că, în perioada   septembrie 2008 – martie 2009, reclamanta a închiriat echipamentul  medical achiziționat  în baza   contractului de leasing financiar nr. 419/19.05.2008 unei alte societăți comerciale, având același   sediu social și același administrator unic, deși   închirierea   bunului   era   interzisă fără    acordul   scris   al   finanțatorului.

Dat fiind că echipamentul medical achiziționat nu a  fost   folosit în vederea furnizării   de servicii  medicale, fiind   închiriat în scopul   obținerii  de profit, instanța de fond a constatat  că reclamanta nu poate beneficia de dreptul   de deducere a  TVA   aferentă  în  sumă de   657.016,40 lei, conform  dispozițiilor   art. 141 alin. 1 lit. a  din Legea  nr. 571/2003.

Împotriva  acestei  sentințe, a  declarat   recurs   reclamanta S.C. „MED” S.R.L.  Galați, solicitând   ca,   în temeiul  dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă, să fie   modificată hotărârea   atacată, în sensul   admiterii   acțiunii și anulării celor   două   decizii   contestate.

Recurenta  a  susținut  că hotărârea  instanței de fond este   netemeinică   și nelegală, cuprinzând motive  străine de natura  pricinii, cum   sunt   cele   referitoare   la clauzele contractului   de leasing, care   a  fost denunțat unilateral și reprezentând totodată o greșită   aplicare a  legii.

Recurenta a   învederat  că din anul 2007 a fost   autorizată  de  Ministerul Sănătății să funcționeze   ca societate comercială, având ca obiect principal de activitate „activități referitoare la sănătate umană” și ca  activități secundare „activități de închiriere și leasing” și a  fost înregistrată în scopuri  TVA la Administrația Finanțelor Publice Galați, ceea   ce dovedește  că a   dobândit dreptul   de deducere a   TVA prin efectul dispozițiilor  art. 147 din Codul fiscal, aplicate  de   altfel  de organele   fiscale la acordarea dreptului de deducere a   TVA   aferentă  achiziționării  unui alt echipament medical prin raportul de inspecție fiscală  din data de   6.05.2008.

În privința  echipamentului   medical  pentru care   a fost contestat   în cauză  dreptul   de deducere a  TVA   aferentă, s-a  arătat   că dreptul  de proprietate a   fost   dobândit la data de   10 martie  2009 (când s-a achitat   prețul  cu creditul   obținut   în baza   contractului  de  credit nr. 21/2009 încheiat cu Banca Transilvania), iar nu  prin  contractul  de leasing  financiar, denunțat unilateral  la 5.11.2008 de către   finanțator   S.C. „M Leasing IFN” S.A.

Recurenta  a   precizat   că, anterior   denunțării   contractului  de leasing financiar   și  dobândirii   dreptului   de proprietate  prin plata   prețului, echipamentul medical a fost   închiriat în baza contractului   nr. 23/1.09.2008 încheiat cu   S.C. „R” S.R.L., astfel   că este   evident că bunul   nu a  fost   achiziționat în scopul   prestării   de servicii  medicale, ci pentru   realizarea   celuilalt obiect de activitate  „închirieri echipamente medicale și operațiuni  de leasing”, ca  operațiune   taxabilă.

Fiind   o persoană    impozabilă   cu regim   mixt în sensul   dispozițiilor   art. 147 alin. 1 din Codul fiscal recurenta   a arătat  că avea   dreptul  să deducă TVA   pentru   bunurile  achiziționate în scopul   desfășurării   operațiunilor taxabile, fapt   confirmat de   Ministerul Finanțelor Publice – Direcția de legislație  în domeniul TVA prin adresa nr. 341278/11.01.2010.

Referitor  la posibilitatea  de a  solicita anularea   înregistrării  sale în scopuri de TVA, recurenta   a  învederat  că  această posibilitatea  a  fost   recunoscută persoanelor  impozabile numai   prin  dispozițiile  Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2009, în vigoare  de la  data de 13.10.2009 și numai dacă   încetează  desfășurarea de operațiuni care dau drept  de deducere, ceea ce  în cazul   său  nu s-a  realizat, astfel că, singura  în măsură   să dispună anularea   înregistrării ca   plătitor de TVA   era  intimata.

Din acest   motiv, recurenta   a  considerat   că intimata   a  invocat propria culpă în argumentarea deciziei   de respingere a cererii   de rambursare  a  TVA, susținând  că   societatea a  fost   greșit  înregistrată  ca plătitor de TVA   și că   aceasta  avea obligația  de a  solicita anularea   înregistrării.

Considerentele   Înaltei Curți   asupra   recursului:

Recurenta   S.C. „MED” S.R.L. Galați a  fost   autorizată de   Ministerul Sănătății să desfășoare activități medicale (de radiodiagnostic și imagistică medicală, tomografie computerizată, rezonanță magnetică nucleară) și a  fost   înregistrată în scopuri  de TVA   din data de 4 iulie 2007 la  Administrația Finanțelor Publice Galați.

În perioada   septembrie  2008 – martie 2009, recurenta   a  închiriat echipamentul  medical „Sistem de imagistică prin rezonanță magnetică tip A 1,5 T” în baza  contractului nr. 23/1.09.2008 încheiat cu S.C. „R” S.R.L, având același  sediu social și același administrator.

Închirierea  astfel efectuată reprezintă   o operațiune taxabilă din punct de vedere  al taxei   pe valoarea   adăugată, pentru care   organele  de inspecție   fiscală au aplicat  corect  dispozițiile  art. 147³ alin. 9 din Codul fiscal și nu au acordat drept   de rambursare  pentru   TVA în sumă   de 626.164 lei, aferentă achiziționării echipamentului medical   închiriat, deoarece  recurenta   cunoștea   că  achizițiile efectuate sunt   destinate  realizării de servicii   medicale, care sunt  operațiuni   scutite   fără   drept   de deducere conform   prevederilor  art. 141 alin. 1   lit. a   din Codul   fiscal.

Reglementarea   susmenționată prevede  expres că sunt  operațiuni   de interes   general   scutite    de taxă activitățile   reprezentând   spitalizarea ,îngrijirile medicale  și operațiunile strâns legate   de acestea, desfășurate   de unități   autorizate pentru astfel   de   activități, indiferent de forma  de organizare, precum:spitale,  sanatorii, centre de sănătate rurale   sau urbane, dispensare, cabinete   și laboratoare medicale, centre   de îngrijire medicală și de  diagnostic, baze   de tratament și recuperare, stații de salvare și alte   unități  autorizate să desfășoare astfel   de activități.

Fiind  autorizată să funcționeze ca unitate   medico – sanitară   cu personalitate  juridică , recurenta   nu avea   dreptul   să  realizeze  operațiuni   de închiriere a  echipamentului   medical față de  dispozițiile art. 15 alin. 1 din  Ordonanța  Guvernului nr. 124/1998, republicată, care  prevăd că, unitățile  medico-sanitare cu   personalitate   juridică, înființate   potrivit Legii   nr. 31/1990, trebuie să aibă   obiect  de activitate  unic, constând în furnizarea de servicii   medicale, cu   sau fără   activități conexe acestora.

În consecință, activitatea pentru care   a  fost   autorizată societatea   recurentă constă în operațiuni scutite   fără drept de deducere, iar    realizarea   unor  operațiuni taxabile, cu încălcarea   normelor imperative menționate  anterior, nu poate   determina  aplicarea unui alt regim fiscal și implicit, recunoașterea  dreptului  la deducere pentru TVA aferentă achiziționării bunurilor   utilizate în alt scop  decât  acela de furnizare a  serviciilor   medicale.

Apărarea   recurentei  că  este   persoană   impozabilă cu regim   mixt, în sensul  dispozițiilor art. 147 alin. 1 din   Codul fiscal a  fost formulată numai   în recurs   și se dovedește a  fi neîntemeiată, întrucât autorizarea ca unitate   medico – sanitară  în condițiile  Ordonanței Guvernului   nr. 124/1998 exclude realizarea   altui  obiect de activitate decât furnizarea   de servicii medicale, iar   evidența   contabilă  a  societății   nu cuprinde   înregistrări specifice acestui   regim   mixt de taxare.

Cum recurenta  a  fost autorizată pentru  realizarea   de operațiuni scutite   fără drept de deducere, se   constată că este   lipsită de relevanță în cauză modalitatea de achiziționare a   echipamentului închiriat, esențial   fiind scopul   achiziției și anume, închirierea, ca operațiune   taxabilă.

Din acest   motiv, vor fi   respinse ca nefondate criticile   aduse   în recurs situației de   fapt avută   în vedere  de prima  instanță cu privire la data și modul de dobândire de către recurentă a  dreptului   de proprietate  asupra echipamentului  medical închiriat în baza   contractului nr. 23/1.09.2008 încheiat   cu   S.C. „R”  S.R.L.

Astfel, nu pot fi   reținute  în  soluționarea  cauzei  susținerile  din recurs privind denunțarea unilaterală la 5.11.200 a contractului  de leasing  financiar nr. 419/19   mai 2008 și  plata  echipamentului  medical  cu   creditul   obținut  în baza  contractului   nr. 21/5 martie 2009 încheiat   cu Banca X.

De asemenea, se dovedesc a  fi   nefondate  susținerile   recurentei privind   înregistrarea sa greșită la 4.07.2007 ca plătitor  de TVA și  obligația  intimatei de a anula din oficiu această înregistrare, întrucât  s-a confirmat  prin memoriul de recurs  că,   potrivit dispozițiilor  Ordonanței de urgență a Guvernului  nr. 109/2009, radierea   din evidența   plătitorilor  de TVA   este   condiționată de încetarea desfășurării de operațiuni care  dau drept de deducere a   TVA sau de încetarea  a activității   economice.

Nefiind   îndeplinită   această   condiție, care   depinde exclusiv de activitatea   societății   și de   voința   asociaților săi,  s-a  invocat  fără temei culpa   autorității   intimate în efectuarea și în menținerea   înregistrării   recurentei ca plătitor de TVA.

Adresa   nr. 341278/11.01.2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice   – Direcția   de  legislație   în domeniul   TVA  cuprinde opinii cu privire la modul   de stabilire   a  TVA  în mai multe  ipoteze juridice, dar   nu poate  fi avută  în vedere la soluționarea cauzei, întrucât nu se referă   la situația   concretă constatată   prin cele  două   decizii deduse judecății și nu are valoarea juridică  a  unei norme, opozabilă tuturor   părților din  raportul   juridic   fiscal.

Pentru   considerentele care   au fost   expuse, constatând   că nu   există   motive   de casare  sau de   modificare a hotărârii pronunțate  de instanța de fond, Înalta Curte a respins  recursul   ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 317/2004, art. 29 alin. (7)

Legea nr. 303/2004, art. 60

Analiza unei cereri de transfer prin prisma criteriilor prevăzute în art.3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006,  nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul  public pe care CSM are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței  justiției și interesului legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

De aceea, soluționarea unei cereri de transfer doar  prin prisma unor criterii  referitoare la volumul de activitate al instanțelor implicate în procedurile de transfer analizate , la numărul posturilor vacante la respectivele instanțe, precum și la vechimea efectivă în funcția de judecător/ vechimea la instanța  de la care se solicită transferul, fără a se ține cont de faptul că, în raport de dispozițiile art.3 din Regulament, respectivele criterii nu au un caracter absolut și nu justifică excluderea de plano a criteriilor de ordin personal, care de altfel, particularizează fiecare cerere de transfer în parte, echivalează cu o motivare deficitară și neconvingătoare a  hotărârii Plenului CSM de respingere a cererii de transfer,  cu consecința  generării excesului de putere din partea acestei autorități publice.

Decizia nr. 721 din 13 februarie 2013

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1009 din 01 noiembrie 2012 a fost respinsă contestația formulată de  GA, judecător la Curtea de Apel Craiova, împotriva Hotărârii nr. 703 din 27 septembrie 2012 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1010 din 01 noiembrie 2012 a fost respinsă contestația formulată de  CC, judecător la Curtea de Apel București, împotriva Hotărârii nr. 732 din 27 septembrie 2012 a Secției pentru Judecători a  CSM.

În considerentele Hotărârilor CSM nr.1009, respectiv nr.1010 din 01 noiembrie 2012, se reține că în soluționarea celor două cereri de transfer formulate, Secția pentru Judecători, a avut în vedere atât motivele în sprijinul solicitării, cât și criteriile prevăzute de dispozițiile art.3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, cu modificările și completările ulterioare,  respectiv: lipsa posturilor de judecător efectiv vacante disponibile la Curtea de Apel București; faptul că încărcătura medie/judecător și  pe încărcătura medie/schemă înregistrate la Curtea de Apel Pitești în anul 2011 și în primul semestru al anului 2012 se situează cu mult sub media națională calculată pentru aceeași perioadă; faptul că încărcătura medie/judecător și pe încărcătura medie/ schemă înregistrată la Curtea de Apel Craiova în anul 2011 și în primul semestru al anului 2012 sunt situate semnificativ peste media națională calculată pentru aceleași perioade;, aspecte în raport cu care, Plenul a apreciat, că în mod justificat, s-a concluzionat că aprobarea transferului ar conduce la perturbarea activității instanțelor de la care s-a solicitat transferul.

Referitor la existența unor avize favorabile, respectiv nefavorabile, exprimate de instanțele implicate, Plenul a reținut că aceste avize sunt analizate în raport și de celelalte criterii prevăzute de Regulament, criterii ce trebuie analizate cumulativ, constituie un indicator relevant în cazul în care toate instanțele implicate transmit avize favorabile, cerință neîndeplinită în ceea ce-i privește pe contestatori.

În ceea ce privește susținerea referitoare la transferul la schimb, s-a reținut că în mod corect, Secția pentru Judecători a apreciat că aceasta nu poate fi primit, ținând seama de faptul că o astfel de procedură nu este prevăzută în Regulament iar pe de altă parte, de faptul că atât recurentul GA  cât și recurenta CC, au optat pentru instanțele la care își desfășoară activitatea de doar câteva luni de la data susținerii concursului de promovare efectivă în funcție de execuție a judecătorilor și procurorilor.

În ceea ce o privește pe recurenta CC, Plenul CSM a reținut și faptul că în mod corect Secția pentru Judecători a avut în vedere, alături de motive de ordin personal din cuprinsul cererii de transfer, și împrejurarea că doamna judecător are o vechime de numai 3 luni la instanța de la care solicită transferul și în gradul aferent instanței de la care solicită transferul, aspecte în raport de care, a apreciat că este necesară asigurarea unei stabilități a personalului pentru buna funcționare a instanțelor judecătorești implicate.

Recursul exercitat de recurenții CC și GA

Împotriva Hotărârilor nr.1009 și nr.1010 din 9 martie 2012 a Plenului CSM au declarat recurs comun CC și GA, solicitând în temeiul art. 29 alin.(7) din  Legea nr. 317/2004, republicată anularea hotărârilor contestate și obligarea intimatului la emiterea unor noi hotărâri prin care să dispună admiterea cererilor de transfer formulate.

Recurenții au   susținut,  în esență, următoarele  motive de  nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește  actele atacate: respingerea cererilor de transfer, cu ignorarea practicii constante a Secției pentru Judecători, în sensul admiterii unor cereri reciproce de transfer (ex. Hotărârile Secției pentru Judecători nr.13, nr.89, nr.176/2008, nr.556 și nr. 586/2012); faptul că lipsa unei prevederi exprese în Regulament cu privire la modalitatea de transfer solicitată( la schimb) nu poate constitui prin ea însăși motiv de respingere a cererilor; soluționarea cererilor fără a fi luate în considerare aspectele de ordin personal expuse  în motivarea cererilor de transfer referitoare la viața privată a fiecărui solicitant(  părinți bolnavi, soțul și copilul la distanță de 250 km, contactarea unor credite bancare) afectată de desfășurarea activității la o distanță de 250 km de domiciliul unde se găsește și familia fiecăruia; faptul că nu au fost luate în considerare toate criteriile legale pentru soluționarea cererii de transfer prevăzute în art.3 din Regulament, ( specializarea judecătorului solicitant, domiciliul acestuia, distanța între sediul instanței și domiciliul judecătorului și timpul afectat parcurgerii acesteia); aprecierea, fără temei legal, a intimatului în sensul că  se impune luarea în considerare doar a criteriilor relevante, ceea ce a dat loc arbitrariului în soluționarea celor două cereri  de transfer; împrejurarea că la data de 03.09.2012 pe sit-ul CSM a fost publicat un post vacant la Curtea de Apel București; faptul că avizul negativ al Curții de Apel București de la care s-a solicitat transferul nu poate susține motivarea respingerii cererii, având în vedere că respectivul aviz nu a fost motivat dar și că un astfel de aviz este facultativ și nu este prevăzut între condițiile de admitere a cererii; inconsecvența intimatei în aprecierea criteriilor în condițiile în care prin Hotărârea nr.575/18.07.2012 Secția pentru Judecători a admis cererea de transfer a recurentei de transfer la Curtea de Apel Craiova.

Apărarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimatul CSM la data de 11.02.2013 a depus întâmpinare conform art.308 alin.(2) Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând în acest sens apărări față de susținerile  recurenților care vizează soluționarea cererilor de transfer.

Astfel, intimatul susține, în esență, că hotărârile recurate sunt temeinice și legale deoarece la adoptarea acestora au fost avute în vedere motivele invocate în cererile de transfer, criteriile prevăzute de art.3 din Regulament dar și faptul că dispozițiile regulamentare nu permit secției să facă un schimb de posturi între doi judecători, postul fiecăruia dintre aceștia, în cazul în care s-ar admite vreuna din cererile de transfer, devenind vacant, urmează a fi alocat unor eventuale, cereri de transfer formulate ulterior.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Examinând  hotărârile atacate emise de  Plenul CSM, prin prisma  criticilor ce le-au fost  adus, a apărărilor intimatului  și față de   prevederile legale  incidente  din   materia  supusă  verificării, Înalta Curte  apreciază că  recursul este   fondat în  sensul  și pentru  considerentele  în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că deși printr-un recurs comun sunt atacate două hotărâri distincte ale Plenului CSM, dată fiind similitudinea  criticilor  și a  motivelor de  recurs  înfățișate  de cei  doi  recurenți, urmează a le analiza grupat,  răspunzând acestora, în principal, prin  argumente  comune. Totodată, legalitatea actelor administrative contestate va fi analizată, în limitele recursului declarat în cauză, respectiv fără a se avea în vedere considerentele referitoare la Tribunalul Dolj,(recurenta CC solicitase transferul de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Craiova sau la Tribunalul Dolj) respectiv la Curtea de Apel Pitești( recurentul G solicitase transferul la Curtea de Apel București sau la Curtea de Apel Pitești).

În acest context, Înalta Curte constată că a fost investită în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu un recurs comun ce are ca obiect Hotărârea nr.1009/01.11.2012 prin care Plenul CSM a respins contestația  formulată de GA, judecător la Curtea de Apel Craiova, împotriva Hotărârii nr.703/27.09.2012 a Secției pentru Judecători a CSM, precum și Hotărârea nr.1010/01.11.2012 prin care Plenul CSM a respins contestația  formulată de CC, judecător la Curtea de Apel București, împotriva Hotărârii nr.732/27.09.2012 a Secției pentru  Judecători a CSM.

În primul rând, Înalta Curte, fără a nega, prin prisma Hotărârilor Secției pentru Judecători nr.89/27.03.2008, nr. 176/05.06.2008, nr.556/18.07.2012nr.586/18.07.2012, faptul că intimatul a consacrat, pe cale  administrativă, noțiunea de cereri reciproce de transfer (transferuri la schimb), pe care le-a considerat admisibile în considerarea unor posturi astfel, vacantate la  instanțele implicate, constată că atâta timp cât o astfel de procedură nu-și găsește corespondent într-o normă de drept, recurenții nu pot pretinde și justifica, în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ,  un drept vătămat în sensul art.2 alin.(1) lit.o) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

Prin urmare, sunt lipsite de temei și vor fi înlăturate ca atare,  criticile  referitoare la nelegalitatea hotărârilor recurate sub aspectul nerespectării, în soluționarea cererilor de transfer ale recurenților, a practicii Secției pentru Judecători a CSM referitoare la agrearea unor transferuri reciproce, Înalta Curte considerând, în acest context, că respectivele hotărâri ale Secției pentru Judecători, nu pot reprezenta, în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ, mai mult decât un reper  a  modului în care intimatul a interpretat și aplicat, în situații concrete, dispozițiile regulamentare referitoare la criteriile și procedura de soluționare a unor cereri de transfer.

Înalta Curte, consideră, însă, ca fiind întemeiate   motivele de recurs înfățișate și dezvoltate de recurenți, subsumate criticilor privind motivarea deficitară și neconvingătoare a  hotărârilor atacate,  cu consecința  generării excesului de putere din partea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest context, Înalta Curte, reamintește, în acord cu jurisprudența sa constantă, că  analiza unei cereri de transfer prin prisma criteriilor prevăzute în art.3 din Regulament,  nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul  public pe care CSM are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței  justiției și interesului legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

Însă, examinând întregul probatoriu administrat, respectiv  înscrisurile  depuse la dosar, Înalta Curte  reține că în cazul  recurenților, intimatul CSM  nu a  examinat în mod efectiv și concret  toate criteriile  invocate  de recurenți în motivarea cererilor de transfer formulate, prin prisma dispozițiilor legale în materie, ceea ce echivalează cu o motivare deficitară, aspect ce va fi reținută ca prim motiv de nelegalitate în cauza de față.

Astfel, analizând hotărârile atacate, în limitele criticilor aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că intimatul în motivarea ambelor hotărâri, s-a rezumat în mare parte l-a  expunerea detaliată a dispozițiile legale incidente precum și l-a redarea unor date statistice referitoare la instanțele implicate în cele două proceduri de transfer( posturi ocupate/vacante, încărcătură medie/judecător, încărcătura medie/schemă) fără a analiza și motivele de ordin personal, invocate de fiecare recurent, de altfel, circumscrise criteriilor prevăzute în art.3 din Regulament, menite   a contura o situație  juridică  individuală  și subiectivă, specifică fiecărei cereri de transfer.

 Așadar, motivele pentru care s-a apreciat, în concret,  că se impune respingerea contestației și implicit a cererii recurentei CC de transfer de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Craiova, se rezumă, practic la două aspecte respectiv vechimea de numai 3 luni la instanța de la care se solicită transferul și în gradul aferent instanței la care se solicită transferul precum și existența unor avize favorabile/nefavorabile exprimate de instanțele implicate.

 Aceeași abordare formală se observă  și  în cazul recurentului GA, în condițiile în care respingerea cererii de transfer de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel București, a fost justificată în esență, prin prisma  lipsei posturilor de judecător efectiv vacante disponibile la Curtea de Apel București  și la avizele exprimate de instanțele implicate.

Așadar, din lecturarea hotărârilor contestate rezultă  că intimatul CSM, trecând, în mod discreționar, peste analiza motivelor de ordin personal invocate de fiecare recurent în motivarea cererii de transfer formulate, circumscrise unor criterii prevăzute de art.3 din Regulament,( domiciliul solicitantului; locul de muncă al soțului sau soției; distanța dintre domiciliul și sediul instanței sau parchetului la care funcționează judecătorul ori procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia; starea de sănătate și situația familială ) a soluționat cele două cereri de transfer, doar,  prin prisma unor criterii  referitoare la volumul de activitate al instanțelor implicate în procedurile de transfer analizate , la numărul posturilor vacante la respectivele instanțe, precum și la vechimea efectivă în funcția de judecător/ vechimea la instanța  de la care se solicită transferul, fără a ține cont de faptul că, în raport de dispozițiile art.3 din Regulament, respectivele criterii nu au un caracter absolut și nu justifică excluderea de plano a criteriile de ordin personal, care de altfel, particularizează fiecare cerere de transfer în parte.

Totodată, astfel cum Înalta Curte a  statuat deja  în practica sa în această materie împrejurarea că intimatul CSM beneficiază de o marjă largă de apreciere în emiterea  unor  astfel de acte cum sunt cele atacate în cauză nu poate conduce la concluzia că puterea decizională a  instituției se poate  manifesta independent de   criteriile obiective  sau de considerente de oportunitate, întrucât o astfel de hotărâre ar avea un caracter arbitrar.

Așadar, un  motiv comun de nelegalitate al celor două hotărâri contestate, îl reprezintă încălcare dispozițiilor art.3 din Regulament sub aspectul soluționării celor două cereri de transfer prin  raportarea selectivă doar la o parte dintre criteriile reglementate în condițiile în care respectiva normă juridică impune fără echivoc, în analiza unei cereri de transfer,  prin sintagma vor fi avute în vedere următoarele criterii, menținerea unui just echilibru între criteriile de ordin obiectiv referitoare la situația instanțelor/parchetelor implicate într-o procedură de transfer ci criteriile de ordin personal ale solicitantului, ceea ce impune, ca și premisă, analiza tuturor motivelor invocate în susținerea unei cereri de transfer.

Totodată, Înalta Curte constată că  Plenul CSM  prin hotărârile contestate nu a realizat, chiar prin raportare la criteriile reținute,   o motivare  convingătoare, în argumentarea  soluției de respingere a  celor două cererii de transfer.

Astfel, argumentele referitoare la împrejurarea că recurenta CC are o vechime de numai 3 luni la instanța de la care solicită transferul și în gradul aferent instanței la care solicită transferul  apar   ca neavând caracter convingător, chiar în contextul recunoașterii marjei largi de apreciere la care  este îndreptățit CSM, în condițiile în care, intimatul s-a raportat în mod diferit la respectivele criterii atunci când prin  Hotărârea Secției pentru judecători a CSM nr.575/18.07.2012, revocată ulterior prin Hotărârea nr.664/21.08.2012 a Secției pentru Judecători, a aprobat transferul recurentei de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Craiova, chiar în absența unui loc efectiv vacant, la data formulării cererii, începând cu data de 01.10.2012, în considerarea motivelor de ordin personal ale acestei.

Totodată, Înalta Curte constată  că intimatul CSM nu a dat eficiență, în soluționarea cererii de transfer a recurentei nici altor criterii la care a făcut referire în cuprinsul hotărârii contestate, respectiv existența unui post vacant la instanța unde s-a solicitat transferul,  avizul pozitiv  emis de  Curtea de Apel Craiova și criteriului referitor la volumului de activitate de la Curtea de Apel Craiova care depășea atât media națională cât și media Curții de Apel București ( în primul semestru al anului 2012, încărcătura medie/judecător a fost de 907 cauze, față de media națională de 806 cauze/judecător, iar încărcătura medie schemă/schemă a fost de 907 cauze, spre deosebire de media națională de 800 cauze/schemă) împrejurare a conduce la reținerea caracterului  arbitrar al actului administrativ contestat.

În fine, în condițiile în care respingerea cererii de transfer a recurentei CC, nu este justificată prin prisma criteriului referitor la vechimea de numai 3 luni la instanța de la care solicită transferul și în gradul aferent instanței la care solicită transferul, este lesne de reținut excesul de putere al intimatului în emiterea hotărârii contestate.

De asemenea, pe lângă aspectele, deja, expuse care în parte își găsesc aplicare și în cazul hotărârii contestate de recurentul GA, argumentul inexistenței posturilor efectiv vacante la Curtea de Apel București, în contextul modului în care intimatul s-a raportat, în practica sa, la noțiunea de post efectiv vacant, ca și avizul negativ exprimat de instanța la care s-a solicitat transferul, reținut ca atare, în motivarea hotărârii de respingere a cererii de transfer a recurentului GA, nu este apreciat de Înalta Curte, ca fiind convingător în justificarea soluției adoptate, câtă vreme  din situația publicată pe sit-ul intimatului la data de 03.09.2012, în considerarea căreia a și fost formulată respectiva cerere de transfer, apare ca fiind vacant un post iar avizul negativ emis de Curtea de Apel București  nu este  de natură  a  antrena  automat respingerea cererii formulate, în condițiile în care în absența unei motivări  nu are   o natură obiectivă.

Raportat la  argumentele astfel expuse, Înalta Curte, în raportat  la conținutul textelor de lege  incidente în cauză, respectiv prevederile art. 60 din Legea nr. 303/2004,  coroborate cu   prevederile art.3 din Regulament constată că motivarea  soluțiilor  adoptate, prin hotărârile contestată, este  deficitară și neconvingătoare, aspect ce conduce nemijlocit la  conturarea excesului de putere, în sensul  art. 2 lit.n) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, și ca atare  generator  al caracterului  nelegal al celor două acte  supuse  cenzurii instanței.

Drept urmare, fiind întemeiate motivele de recurs de față, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă cu referire la art. 29 alin.( 7) din Legea nr. 317 /2004, se va admite  recursul declarat   și se va dispune anularea Hotărârilor nr.1009 și nr.1010 din 1 noiembrie  2012 a Plenului CSM și a Hotărârilor Secției pentru Judecători nr.703 și nr.732 din 27 septembrie  2012, cu consecința obligării intimatului l-a emite unei noi   hotărâri prin care  să se admită  cererile de transfer pentru recurentul GA de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel București, iar pentru recurenta CC Simona de la Curtea de Apel București  la Curtea de Apel Craiova.

Ministerul Finanțelor Publice își extinde platforma de Transparență Bugetară. De astăzi, pe lângă execuțiile bugetare detaliate, pot fi consultate și informații legate de datele agregate ale fiecărui ordonator principal de credite, de la nivel central și local. Asta înseamnă că, oricine consultă platforma, poate găsi totalul cheltuielilor și veniturilor realizate de ordonatorul principal și de instituțiile aflate în subordinea sa.

Rapoartele publicate astăzi reprezintă situația cumulată pe primul trimestru din acest an.

Ministerul Finanțelor Publice precizează că rapoartele se află într-un proces continuu de reconciliere a datelor înscrise în sistemul național de raportare cu cele furnizate trimestrial de instituțiile publice.

Date de background despre www.transparenta-bugetara.gov.ro:

• Este cel mai important exercițiu de transparență și de disciplină bugetară din România.
• Este cea mai mare bază de date cu informații despre cca. 13.700 de instituții publice – de la școli, grădinițe, spitale până la ministere, Parlament.
• Platforma a fost lansată la începutul lunii martie. De atunci au fost aproape 44.300 de accesări unice și peste 51.100 de descărcări de documente.
• Utilizatorii pot avea acces la toate informațiile despre veniturile și cheltuielile din sectorul public la nivel de detaliu, așa cum au fost acestea aprobate de fiecare ordonator, și la nivel agregat.

Începând cu 1 mai 2016, ANAF implementează Codul Vamal Unional. Codul stabileşte proceduri comune şi armonizate la nivelul întregii Uniunii Europene, în scopul facilitării activităţii comerciale. Astfel, indiferent de statul membru în care sunt declarate mărfurile, se aplică aceleaşi reguli şi, odată ce au fost “îndeplinite formalităţile vamale, acestea pot circula liber sau pot fi comercializate, pe întreg teritoriul UE.

Cele mai importante noutăţi promovate de noul Cod Vamal sunt:

I. Implementarea unui sistem electronic de gestiune a deciziilor vamale, începând cu data de 1 mai 2016, care va gestiona toate schimburile de informaţii între autorităţile vamale şi între operatorii economici şi autorităţile vamale.

II. Prelucrare electronică a tuturor informaţiilor schimbate între autorităţile vamale şi între operatorii economici şi autoritătile vamale.

III. Operatorului economic i se oferă posibilitatea de a trimite clarificări şi completări înainte de adoptarea unei eventuale decizii nefavorabile a Direcţiei generale a vămilor.

“Noul Cod Vamal va facilita activitatea comercială şi va asigura protecţia pieţei interne. Cooperarea directă mai rapidă cu partenerii comerciali va securiza lanţurile de aprovizionare şi va simplifica relaţia dintre mediul de afaceri şi autorităţile vamale. Implementarea Noului Cod Vamal asigură premisele unui control vamal mai simplu şi mai rapid, până în anul 2020”, a declarat domnul Eugen-Dragoş DOROŞ, preşedinte al ANAF.

Cumpărarea programatică de spaţii publicitare în online a reprezentat în 2015 aproximativ 53% din bugetul investit în publicitatea online bazată pe afişare şi în 2016 va ajunge la o cotă de piaţă de 60%, conform studiului „Programmatic Marketing Forecasts“, realizat de Zenith Optimedia. Astfel, în doar patru ani, ponderea cumpărării programatice de spaţiu publicitar a crescut de aproape cinci ori de la 12% în 2012. RTB House, unul dintre jucătorii importanţi activi în zona de cumpărare programatică la nivel global, identifică o serie de tendinţe ce se vor manifesta în 2016.

„În această perioadă, când se discută tot mai mult despre vizibilitatea redusă a bannerelor şi în care programele de tip adblock încep să fie din ce în ce mai populare, clienţii de publicitate caută să identifice abordări noi în promovarea online, pentru care să fie alocate bugete şi atenţia se mută spre modele bazate pe performanţă. În momentul în care un client are o campanie cu model financiar şi de optimizare bazat pe performanţă, nu mai este responsabilitatea lui dacă bannerele au fost servite sau au fost vizibile pentru utilizatori”, se arată într-un comunicat remis redacţiei.

Din punct de vedere al optimizării, modelele financiare CPM, CPC sau CPA/S sunt doar un mod de a privi lucrurile şi nu contează în determinarea eficienţei campaniei. Ceea ce este relevant face referire la calcularea costului efectiv al conversiilor pentru fiecare sursă de trafic, prin compararea directă a numerelor (prin orice instrument de analiză independent, cum ar fi Google Analytics), pentru a maximiza rezultatele generale.

Potrivit studiului citat, o resursă importantă pentru publicitatea programatică e reprezentată de date, care sunt esenţiale pentru o segmentare cât mai detaliată. Până acum, interesul a fost concentrat în obiective pe termen scurt.

Sursa: Curierul National