În contextul măsurilor dispuse de conducerea Ministerului Afacerilor Interne pentru buna desfășurare a alegerilor locale, serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor de la nivelul întregii țări (SPCEP) au emis, în primele trei luni ale acestui an, 565.654 documente de identitate. În total, în primul trimestru al anului 2016 au fost eliberate cu 2.899 mai multe cărți de identitate decât în aceeași perioadă a anului trecut.

De asemenea, în prima jumătate a luni aprilie a.c. au fost emise, la nivel național, 99.178 de cărți de identitate, cu 7.212 mai multe față de prima jumătate a lunii aprilie a anului 2015, scăzând astfel numărul persoanelor care nu dețin acte de identitate valabile.

Eliberarea cărților de identitate și reînnoirea celor expirate este un demers important, inclusiv în vederea exercitării dreptului la vot, sens în care structura specializată a MAI a luat măsuri de a facilita cetățenilor eliberarea actelor de identitate.

În acest sens, persoanele care din motive medicale sunt în imposibilitatea de a se deplasa pot solicita lucrătorilor serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor să vină la domiciliul lor pentru derularea procedurii necesare obținerii cărții de identitate. Sunt disponibile astfel stații mobile care permit echipelor SPCEP colectarea datelor personale ale solicitantului și fotografierea acestuia la domiciliu.

Pentru a beneficia de această facilitate, persoana care este în imposibilitatea de a se deplasa sau aparținătorii acesteia trebuie să trimită o cerere motivată către structurile de Evidența Populației.

Totodată, în ziua alegerilor locale, cărțile de identitate vor fi eliberate în regim de urgență, în interval de câteva ore de la momentul la care a fost depusă cererea.

Sursa: Ministerul Afacerilor Interne

Legislaţie relevantă:

O.G. nr. 137/2000, art. 20, art. 27

Prin conținutul art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor ce se consideră discriminate atât o procedură pe calea contenciosului administrativ cât și o procedură pe calea dreptului comun.

Fiind vorba de două proceduri distincte, exercitarea uneia dintre cele două proceduri nu are efecte asupra admisibilității celeilalte, astfel încât contestația formulată în condițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 împotriva hotărârii CNCD nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de drept comun în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Decizia nr. 5211 din 7 decembrie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal reclamanta CV a formulat contestație împotriva Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a solicitat anularea hotărârii ca nelegală și netemeinică, admiterea sesizării, constatarea situației de discriminare în raport cu alte categorii de magistrați, obligarea pârâtelor Curții de Apel Iași și Casa de Pensii Iași să înlăture starea de discriminare și să fie repusă în situația anterioară.

Prin Sentința nr.336/2011 din 10.11.2011 a Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația ca inadmisibilă.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut, în privința excepției autorității de lucru judecat, că cererea reclamantei ce a format obiectul dosarului nr.440/99/2010 a Curții de Apel Iași a fost soluționată prin Decizia civilă nr.557 din 22.06.2010 și a avut ca obiect solicitarea reclamantei CV privind obligarea pârâților Curtea de Apel Iași și Tribunalul Iași la stabilirea veniturilor realizate anterior încetării activității prin includerea tuturor drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Pentru că prezenta cauză are ca obiect cererea de anulare a Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de C.N.C.D. s-a apreciat că cele două pricini au obiect, cauză și părți diferite și excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată.

Referitor la admisibilitatea folosirii concomitente ori succesive a ambelor căi de combatere a discriminării, stabilite în art. 20 și art. 27 din O.G. nr.137/2000, instanța de fond a arătat că art.20 alin.1, 2 și 9 din O.G. nr.137/2000 reglementează posibilitatea sesizării C.N.C.D. cu săvârșirea unor fapte discriminatorii, iar în art.27 se prevede că persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Din interpretarea celor două texte de lege, instanța de fond a considerat că legiuitorul a pus la dispoziția persoanei interesate două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare, una care implică instanța de contencios administrativ și cealaltă care este dată în competența instanței de drept comun, însă persoana care se consideră discriminată nu poate să folosească succesiv ori concomitent ambele căi procedurale deoarece ar fi contrar principiului electa una via non datur recursus est ad alteram.

În consecință, s-a arătat că persoanele care consideră că le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr.137/2000 au posibilitatea de a opta între cele două mijloace procedurale prevăzute de art.20 și art.27 din O.G. nr.137/ 2000, însă dacă a utilizat una dintre cele două căi nu o mai pot folosi pe cealaltă și, de aceea, s-a considerat că nu este admisibilă pentru folosirea de către reclamantă a procedurii reglementate de dispozițiile art.20 din O.G. nr.137/2000 după ce a optat pentru procedura instituită în art. 27 din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta CV și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței, admiterea contestației și constatarea situației de discriminare invocate, cu obligarea intimatelor la înlăturarea situației de discriminare și repunerea în situația anterioară acesteia.

În motivele de recurs s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică pentru că a fost dacă cu aplicarea greșită a legii, cu îngrădirea accesului la justiție și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Recurenta a invocat că s-a adresat Curții de Apel Iași, ca instanță de contencios administrativ, în baza art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000 care prevede că hotărârea C.N.C.D. poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, exercitând o cale de atac împotriva hotărârii, dar instanța nici măcar nu a făcut referire la hotărârea C.N.C.D.

Instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii, dar excepția nu a fost invocată de părți, nici de instanță și nici nu a fost pusă în discuția părților, fiind admisă, deși contestația sa este prevăzută de lege și are ca temei dispozițiile art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000, încălcându-i recurentei dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

S-a invocat faptul că prin soluția instanței de fond s-a creat o situație mai grea petentei în propria cale de atac pentru că O.G. nr.137/2000 sancționează orice formă de discriminare, iar recurenta susține că a fost discriminată în raport cu ceilalți magistrați pensionari care au stabilit pensia pe baza hotărârilor judecătorești prin care le-au fost acordate aceleași drepturi salariale.

Cu privire la motivarea sentinței pe procedura pusă la dispoziția persoanei discriminate de a se adresa Consiliului sau instanței de drept comun, s-a apreciat că motivarea este nelegală și invocarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram este abuzivă deoarece O.G. nr.137/2000 nu interzice exercitarea în condiții de legalitate a ambelor proceduri.

Intimatele Curtea de Apel Iași și Casa de Pensii Iași au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei contestații împotriva Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. prin care s-a considerat că aspectele semnalate de petente nu intră sub incidența O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, republicată și clasarea dosarului.

Instanța de fond a respins contestația ca inadmisibilă pentru că s-a considerat că reclamanta a formulat acțiune conform art.27 din O.G. nr.137/2000 și art.20 alin.9 din același act normativ, însă soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Așa cum și instanța de fond a reținut, cele două proceduri instituite de O.G. nr.137/2000 sunt două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare.

Astfel, conform art.20 din O.G. nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, iar Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre ce poate fi atacată la instanța de contencios administrativ.

În art. 27 alin. 1 din același act normativ s-a prevăzut posibilitatea ca persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Faptul că reclamanta a formulat acțiune, potrivit art.27 din O.G. nr.137/2000, pe care a adresat-o instanței de drept comun, nu duce la considerarea ca inadmisibilă a contestației formulate potrivit art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000.

Fiind două proceduri distincte, partea care se consideră discriminată poate utiliza cele două proceduri, proceduri care sunt distincte, iar competența de soluționare aparține fie instanței de contencios administrativ, fie instanței de drept comun.

În condițiile în care chiar art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000 prevede că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care se soluționează sesizările persoanelor care se consideră discriminate pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, nu poate fi respinsă ca inadmisibilă o contestație formulată împotriva unei asemenea hotărâri.

De aceea, pentru că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții, în baza art.312 alin.5 Cod procedura civilă raportat la art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004 va fi admis recursul, va fi casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile din motivele de recurs ce vizează faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții ce nu a fost pusă în discuția părților se constată că sunt nefondate deoarece în Încheierea din 27.10.2011 a Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal au fost consemnate susținerile părților cu privire la această excepție.

 Criticile din recurs referitoare la fondul contestației împotriva hotărârii atacate nu au fost analizate, pentru că soluția instanței de fond nu a vizat aceste aspecte, urmând a fi avute în vedere la rejudecare.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 8/1996, art. 131² alin. (3) şi (4)

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

Actul emis de ORDA în vederea convocării părţilor în procedura arbitrală potrivit art.131² alin.(4) din Legea nr.8/1996 nu are caracterul juridic al unui act administrativ în sensul art. 2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004. În succesiunea operaţiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art.130, 131, 131¹ şi 131² din Legea nr.8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activităţile anterioare, premergătoare au valoarea juridică a unor operaţiuni administrative sau simple operaţiuni materiale care pregătesc, însoţesc adoptarea actului producător de efecte juridice.

Decizia nr. 59 din 10 ianuarie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele S.C. A. TV G. SA – A., S.C. P. TV SA – P. Tv, S.C. SBS B.M. SRL – P. Tv şi Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), suspendarea executării Deciziei nr.4572 din 17.05.2012, act administrativ prin care s-a dispus declanşarea procedurii arbitrale prevăzute la art.131² din Legea nr.8/1996, formându-se dosarul de arbitraj nr.x/2012, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de anulare a acestei decizii.

 În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că includerea în procedura de arbitraj a unui organism de gestiune colectivă, respectiv UNART, care nu a făcut parte din comisia de negociere instituită prin Decizia ORDA nr.211/2011, decizie care trebuia avută în vedere ca bază de deschidere a dosarului de arbitraj în cauză, este contrară dispoziţiilor art.131-131² din Legea nr.8/1996.

Astfel, apariţia în arbitraj a unor părţi noi, care nu au fost incluse în comisia de negociere, contravine atât legii cât şi sensului procedurii de arbitraj, în forma prevăzută de Legea nr.8/1996, care se produce între părţile iniţiale şi nu între părţi care apar ulterior încheierii procedurii de negociere care nu s-a finalizat cu o metodologie.

În concluzie, reclamantele au susţinut că sunt îndeplinite condiţiile art.14 din Legea nr.554/2004 pentru suspendarea Deciziei ORDA nr.4572 din 17.05.2012, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acesteia,  prin aceea că există un caz bine justificat,  fiind constatate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, şi o pagubă iminentă, având în vedere că în cazul în care, ulterior,  va fi anulată decizia atacată, întreaga procedură de arbitraj va rămâne fără obiect, iar onorariul plătit arbitrilor nu va putea fi recuperat.

Prin întâmpinare, pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că adresa ORDA din 17.02.2012, în mod greşit numită „Decizia ORDA” de către reclamante, este o adresă de convocare a părţilor implicate în procedura arbitrală emisă de ORDA, în temeiul art.131² alin.(4) din Legea nr. 8/1996.

Totodată, aşa – zisa apariţie în arbitraj a unor părţi noi care nu au fost incluse în comisia de negociere, urmează a fi analizată de arbitrii care alcătuiesc completul învestit cu soluţionarea cauzei, la momentul la care cele două organisme de gestiune colectivă vor depune cereri de intervenţie în arbitraj, la primul termen al arbitrajului.

 Referitor la prevenirea unei pagube iminente, în opinia sa,  nu pot fi reţinute argumentele privind plata onorariilor arbitrale în raport cu jurisprudenţa în materie, potrivit cu care nerecuperarea acestora reprezintă un risc asumat, iar, pe de altă parte, onorariul nu este determinat de actul atacat.

 În speţă, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România,  prin care s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că respectiva „decizie” nu reprezintă un act administrativ în sensul dispoziţiilor art.2 din Legea nr.554/2004, ci o invitaţie a părţilor implicate în negocierea Metodologiei pentru a fi desemnaţi arbitrii prin tragere la sorţi şi că nu există o decizie  ORDA prin care să se dispună „includerea celor două organisme în procedura arbitrajului” iar prezenţa lor este permisă tocmai prin prisma calităţii lor de organisme de gestiune colectivă ce reprezintă drepturile titularilor faţă de care reclamantele în cauză au obligaţia achitării unor remuneraţii, daunele invocate fiind astfel nejustificate.

Curtea de apel a calificat cererea de intervenţie în interes propriu ca fiind o cerere de intervenţie în interesul pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, dispunând încuviinţarea în principiu a acesteia, în temeiul art. 49 alin.(3) din  C.proc.civ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.4009 din 14 iunie 2012, a admis  acţiunea formulată de reclamante şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării Deciziei ORDA nr.4572 din 17.05.2012 până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii de anulare a acesteia.

Totodată, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă  a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr.4572 din 17.05.2012,  emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, au fost convocate în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a arbitrilor, părţile Comisiei pentru negocierea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă, Comisie constituită prin Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, precum şi Asociaţia Română pentru Artişti Interpreţi sau Executanţi (ARAIEX) şi Uniunea Naţională a Artiştilor din România (UNART).

Emiterea  deciziei atacate s-a realizat în temeiul art. 131² alin.(4) din Legea nr.8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a cererii înregistrate la ORDA sub nr. RGII/4572 din 15.05.2012 prin care Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) solicita iniţierea procedurilor de arbitraj pentru stabilirea formei finale a Metodologiei, iar împotriva acestei decizii reclamantele au formulat plângere prealabilă, prin care au solicitat revocarea acesteia

Prima instanţă a reţinut că actul a cărui suspendare se solicită este un act administrativ în accepţiunea art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004, întrucât este un act unilateral, emis de o autoritate publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naştere unor raporturi juridice reprezentate de iniţierea procedurii de arbitraj pentru stabilirea formei finale a Metodologiei, în condiţiile art. 131² alin. (3) şi urm. din Legea nr.8/1996.

Cu privire la existenţa unui caz bine justificat, prima instanţă a reţinut că  reclamantele au furnizat argumente juridice aparent valabile, de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actului administrativ contestat.

Astfel, procedura de stabilire a Metodologiei a fost declanşată prin Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, iar potrivit art.131 şi urm. din Legea nr.8/1996, această decizie nu constituie doar baza primei etape de elaborare a Metodologiei, ci stă la baza întregii proceduri de adoptare a acesteia.

Cum părţile participante în prima etapă sunt cele menţionate în Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, convocarea realizată de ORDA în vederea desemnării prin tragere la sorţi a arbitrilor, adresată şi organismelor de gestiune colectivă ARAIEX şi UNART, care nu fac parte din Comisia de negociere a Metodologiei, este de natură să creeze o îndoială serioasă sub aspectul respectării cadrului legal în care urmează a se desfăşura cea de-a doua etapă de elaborare a Metodologiei, respectiv etapa arbitrajului.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind paguba iminentă, prima instanţă a reţinut că şi aceasta este îndeplinită, în considerarea cheltuielilor ocazionate de procedura arbitrajului ce se impune a fi suportate de părţi şi care nu vor fi recuperate în ipoteza în care hotărârea arbitrală va fi anulată, ca o consecinţă a constatării nulităţii actului de iniţiere a procedurii de arbitraj reprezentat de Decizia nr. 4572 din 17.05.2012.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs autoritatea pârâtă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) care a invocat în mod generic dispoziţiile art.304 C.proc.civ., susţinând critici care se subsumează motivelor de recurs prevăzute la pct.8 şi, respectiv, pct.9 din textul invocat.

Astfel, autoritatea pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind adoptată ca urmare a interpretării greşite a actului dedus judecăţii, actul cu nr. RG II/4572 din 17.12.2012 nefiind un act administrativ, ci o adresă prin care s-a realizat convocarea părţilor în procedura arbitrală potrivit art.131² alin.(4) din Legea nr.8/1996 (art.304 pct.8 C.proc.civ.).

De asemenea, a mai susţinut autoritatea pârâtă că instanţa de fond a pronunţat soluţia atacată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, reţinând existenţa unui caz bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube.

În concluzie, autoritatea pârâtă a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de suspendare pentru motivele invocate.

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a depus concluzii scrise prin care a răspuns criticilor recursului, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.

Intimata-intervenientă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod corect că actul a cărui suspendare a dispus-o este un veritabil act administrativ care prejudiciază drepturile şi interesele legitime ale reclamantelor.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod legal că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art.14 din Legea nr.554/2004, ceea ce impunea suspendarea actului administrativ.

Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză este necontestat că obiectul cererii de suspendare îl formează Adresa nr. RGII/4572 din 15.05.2012, comunicată de ORDA părţilor din dosarul de arbitraj nr.x/2012, între care şi intimatele-reclamante, care avea ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor din comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie, la solicitarea UPFR, în conformitate cu prevederile art.131² alin.3 lit.b) din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.

Convocarea s-a făcut pentru data de 18.05.2012, ora 14.00, la sediul ORDA, în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a 5 arbitri titulari care urmau să constituie completul de arbitraj şi a 3 arbitri de rezervă.

Instanţa de fond, aşa cum s-a arătat la pct.1 al acestor considerente, a calificat acest act, denumit de părţile reclamante ca fiind Decizia nr.457/2012, ca fiind un act administrativ producător de efecte juridice care vatămă drepturile şi interesele legitime.

Autoritatea recurentă a susţinut în criticile sale, în primul rând, că actul dedus judecăţii nu are valoarea juridică a unui act administrativ, în sensul Legii nr.554/2004.

Într-adevăr, actul dedus judecăţii a fost emis în temeiul art.131² alin.(3) şi (4) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, potrivit cărora: „(3) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate fi solicitat pentru iniţierea procedurii de arbitraj efectuate de către arbitri în următoarele situaţii: a) entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere nu au putut conveni asupra punctului de vedere comun ce trebuie prezentat celeilalte părţi; b) cele două părţi aflate în negociere nu au putut conveni o formă unică a metodologiei în termenul prevăzut la alin.1; c) organismele de gestiune colectivă nu au putut conveni încheierea unui protocol de repartizare as remuneraţiilor şi de stabilire a comisionului datorat colectorului unic. (4) ORDA, în termen de 5 zile de la solicitarea arbitrajului, convoacă părţile în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a 5 arbitri titulare care vor constitui completul de arbitraj şi 3 arbitri de rezervă. Aceştia din urmă îi vor înlocui în ordinea tragerii la sorţi pe arbitrii titulari indisponibili. Desemnarea arbitrilor prin tragere la sorţi se face şi în cazul absenţei părţilor convocate”.

Potrivit art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004 – Legea contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

 Or, în cauză, este evident că efectele juridice urmau să fie produse de Metodologia care trebuia să fie adoptată într-o formă unică, în urma arbitrajului la care au apelat părţile.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, în succesiunea operaţiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art.130, 131, 131¹ şi 131² din Legea nr.8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activităţile anterioare/ premergătoare au valoarea juridică a unor operaţiuni administrative sau simple operaţiuni materiale care pregătesc/ însoţesc adoptarea actului producător de efecte juridice.

Astfel fiind, Actul nr. RGII/4572 din 15.05.2012 are valoarea unei operaţiuni administrative premergătoare adoptării actului producător de efecte juridice, ceea ce face să poată fi cenzurat de instanţa de contencios, potrivit art.18 alin.(2) din Legea nr.554/2004, doar odată cu actul producător de efecte juridice.

În concluzie, acest motiv de recurs este întemeiat, recursul fiind admis cu consecinţa desfiinţării sentinţei pronunţate şi respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă.

Totodată, a fost admisă cererea de intervenţie pe care U.P.F.R. a formulat-o, calificată de instanţa de fond ca fiind în favoarea ORDA.

Convenţia Europeană a Drepturilor, art. 6

Codul de procedură civilă, art. 261 pct. 5 

Pentru asigurarea respectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor, nicio măsură  nu poată fi  dispusă de  instanţă fără a fi  fundamentată pe mijloace  de probă administrate  în cursul   judecăţii și care  au  făcut   obiectul unei  dezbateri contradictorii,  în care fiecare  parte  a avut posibilitatea  să-și exprime  punctul de  vedere  cu privire la  fiecare  probă admisă  de  către  instanţă.

Din această perspectivă, înlăturarea tuturor cererilor de probatorii ale unei părţi, fără a  motiva propriu-zis,  cu  claritate  și  pertinenţă, măsura  astfel dispusă, în special  pentru a demonstra că nu este  încălcat  dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, impunându-se – pentru respectarea principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie – soluţia casării cu trimitere.

Decizia nr. 413 din 29 ianuarie 2013

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, în forma actualizată, aflat în vigoare la data introducerii acţiunii.

1.Circumstanţele cauzei. Cadrul  procesual 

Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. MM SRL a solicitat desfiinţarea deciziei nr.14.324/ 08.07.2010 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de petentă (fosta S.C. S S.R.L.) și suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat.

În  motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că intimata a stabilit în sarcina sa un debit de 4.832.592,72 lei, prin procesul-verbal de constatare din data de 11.05.2010, la sesizarea Oficiului pentru Luptă Antifraudă (OLAF), dar nu este de acord cu constatările și aspectele reţinute de OLAF.

Petenta a mai invocat faptul că aceiași funcţionari care le-au dat avizele pentru derularea contractului au fost cei care îi fac răspunzători în situaţia în care sesizarea OLAF ar fi întemeiată, precum și faptul că a respectat cu rigurozitate toate procedurile pentru achiziţiile de utilaje necesare retehnologizării și modernizării.

Prin întâmpinare, intimata a arătat că emiterea procesului verbal de constatare nr. 9226/12.05.2010 s-a făcut de către APDRP,  urmare a încălcării dispoziţiilor din contractul de finanţare și implicit nerespectării prevederilor din Ghidul Solicitantului, Măsura 1.1. – îmbunătăţirea prelucrării si marketingului produselor agricole si piscicole,prevederi avute în vedere de beneficiar și impuse acestuia încă de la întocmirea cererii de finanţare și a documentelor aferente acesteia în vederea semnării contractului de finanţare menţionat.

2.Soluţia  instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1199 din  28 februarie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. MM SRL, prin administrator judiciar RA S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, ca nefondată.

Pentru  a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul cererii de suspendare a executării, că aceasta este inadmisibilă, în condiţiile neachitării cauţiunii fixate, conform art. 215 alin.2 Cod procedură fiscală; cauţiunea a fost fixată spre minim, ţinând cont de situaţia de insolvenţă a petentei, cu toate că suma contestată este foarte mare și, cu toate acestea, cauţiunea nu s-a achitat.

Pe fondul cererii, instanţa a constatat că petenta a primit finanţare nerambursabilă din partea intimatei în baza contractului nr. C 1.1214173400038/ 07.03.2005 (75% din partea CEE, iar 25% din partea statului), ambele componente fiind gestionate de MFP conform O.U.G. nr. 63/1999, că banii erau acordaţi pentru Proiectul  Retehnologizarea și modernizarea abatorului și procesare carne din localitatea M, jud. S, iar OLAF a sesizat nerespectarea clauzelor contractului de finanţare și a recomandat recuperarea integrală a fondurilor comunitare acordate, procedura de recuperare fiind demarată de intimată conform O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, emiţându-se actele contestate de petentă. S-a reţinut că au existat indicii de fraudă cu privire la procedura de achiziţie a echipamentelor abatorului din Germania.

 Instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul procesului-verbal de constatare atacat de petentă a rezultat clar că OLAF a recomandat iniţierea procedurii de recuperare a fondurilor, indiferent de rezultatul anchetei DNA, fiind suspiciuni de nereguli grave, respectiv prezentarea unor documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

Curtea a apreciat că standardul impus de H.G. nr.1306/2007 este foarte înalt, fiind suficiente nereguli ce constituie “suspiciuni de fraudă”, or în cauză nimeni nu poate să conteste faptul că OLAF și Biroul Vamal din Munchen au avansat indicii de nereguli și suspiciuni de fraudă la achiziţie. Aceasta apare cu evidenţă, întrucât Biroul Vamal din Munchen a arătat că firma H este birou de arhitectură și  nu se ocupă cu comercializarea mașinilor.

 S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că, atâta timp cât au apărut suspiciuni de fraudă, iar art. 5 din H.G. nr.1306/ 2007 permite recuperarea creanţelor bugetare rezultate din nereguli care constituie în același timp și suspiciuni de fraudă, se consideră că intimata a procedat legal.

S-a apreciat de către instanţă că H.G. nr.1306/2007 nu impune existenţa unei hotărâri judecătorești de condamnare sau a unor  rechizitorii ale DNA, fiind suficiente suspiciunile de fraudă, constatate de  autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare.

Deși petenta a solicitat proba cu expertiză, Curtea de apel a apreciat că această probă este nerelevantă, în raport de adresele OLAF  (reluate în procesul-verbal), prin care s-a reţinut că petenta ar fi comis infracţiuni în conformitate cu legislaţia naţională, OLAF comunicând toate informaţiile către DNA pentru a lua în considerare deschiderea unei anchete penale, recomandând și demararea procedurii administrative de recuperare a tuturor fondurilor decontate în cadrul acestui proiect, indiferent de rezultatul anchetei DNA, întrucât consideră că există dovezi suficiente că s-a produs o neregulă gravă, respectiv prezentarea de documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

3. Motivele  de  recurs înfăţișate de  recurenta-reclamantă

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. MM SRL, prin administrator judiciar RA S.P.R.L. Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate  motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.5, 8 și 9 precum și dispoziţiile  art. 304¹ Cod procedură civilă,  recurenta-reclamantă  a  solicitat, în principal, urmare  admiterii  recursului declarat, casarea  hotărârii primei instanţe și trimiterea  cauzei spre  rejudecare  în fond, pentru suplimentarea materialului probator cu înscrisuri și expertize, probe respinse de instanţa de fond, conform art. 304 pct.5.

În subsidiar, recurenta-reclamantă,  a solicitat  potrivit  art.304 pct.8 și 9  Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea  în tot a sentinţei  și admiterea  contestaţiei  în sensul  solicitat, al  anulării deciziei nr. 14.324/8.07.2010 și a Procesului verbal nr.9226/ 12.05.2010, cu consecinţa  exonerării sale de  la plata sumei  de  4.832.592,72 lei.

Prin motivele de recurs dezvoltate, în esenţă, au fost  înfăţișate următoarele  critici  faţă de  hotărârea  primei instanţe:

-hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea formelor de  procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art.105 Cod procedură civilă, sens în  care se atacă ca nelegală și  încheierea  de  ședinţă  din  11 februarie  2011 prin care  au fost  respinse  probele  solicitate, respectiv înscrisuri, expertiză contabilă și proba cu  expertiza  grafologică, instanţa  fiind, în aprecierea recurentei, total  lipsită de rol  activ, ceea ce  a condus la  pronunţarea  unei  soluţii  nelegale;

– în cadrul probei cu  înscrisuri, a fost  nesocotită cererea  de depunere la dosar a întregii documentaţii ce a stat la baza  proiectului SAPARD, cu atât mai mult  cu cât a fost  contestată traducerea documentelor și a fost respinsă  și  cererea de desemnare  a  unui traducător autorizat, conform  art. 141 Cod procedură civilă;

-în lipsa probelor  a căror  administrare nu a fost  încuviinţată, instanţa de fond a pronunţat  hotărârea  fără a fi cercetat fondul cauzei;

-pe fondul cererii de  anulare  a  actelor  administrative atacate, instanţa a  făcut o  greșită  aplicare  și interpretare  a  prevederilor  legale  incidente, cu referire specială la  art.2 pct.2 din HG nr 1306/2007, apreciind eronat  că  dreptul de  ascultare  al petentei  este  asigurat   prin accesul la justiţie, deși  principiul consacrat  de  Codul de  procedură fiscală și transpus  inclusiv în normele de  aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.79/2003 este acela al convocării  și  ascultării  persoanei controlate;

-nu s-a avut  în vedere că  procesul  verbal  nr. 9226/12.05.2010 a  fost  încheiat  cu  încălcarea   prevederilor  art.2 lit.g) din O.G.  nr.79/2003, acordându-se valoare absolută recomandărilor  OLAF, în lipsa  unei  evaluări  complete, cuprinsă  într-un raport final de control;

-dispunând recuperarea  integrală a  fondurilor, a fost  încălcat  principiul proporţionalităţii  sancţiunilor  administrative, statuat  în  legislaţia comunitară care   obligă autorităţile  competente să  aplice  sancţiuni proporţionale cu gravitatea  greșelilor, a neregulilor sau a  fraudei;

– nu s-a avut în vedere împrejurarea că în conţinutul  procesului verbal de constatare nu a fost  indicat  temeiul  de drept  care justifică  măsura  stabilirii  în  sarcina   Beneficiarului  a obligaţiei de a suporta sumele, deși o atare menţiune era  obligatorie;

– nu au  fost arătate și redate  prin  actele  de  control nici contextul  în care s-au produs  neregulile  și nici măcar nu s-a  arătat  care sunt  respectivele  nereguli;

-instanţa de fond nu a  analizat nici modalitatea de  derulare  a  procedurii de selecţie, apreciind  ca pertinentă simpla  declaraţie a unui  ofertant necâștigător  al  licitaţiei.

4.Procedura de  soluţionare a  recursului

Intimata Agenţia de Plăţi pentru  Dezvoltare  Rurală și Pescuit (APDRP) a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, solicitând, în esenţă,  respingerea  recursului declarat  ca  nefondat și menţinerea  ca temeinică și legală  a hotărârii atacate.

În contextul unei  detaliate prezentări a  situaţiei  generale, intimata-pârâtă a  arătat că nerespectarea  clauzelor  contractului de finanţare nr. C1.1214173400038/7.03.2005 de către recurenta-reclamantă a fost  semnalată  de  către  Oficiul European de  Luptă Antifraudă  (OLAF), instituţie  care  a  și recomandat recuperarea  integrală a fondurilor comunitare acordate în cadrul acestui contract.

 În fine, s-a mai arătat că motivele de  recurs sunt neîntemeiate, instanţa de fond  în mod corect  a  respins  probele  solicitate  ca nefiind  utile și  pertinente în  soluţionarea   cauzei, după cum  a realizat  și o corectă  interpretare  și aplicare  a prevederilor  legale incidente.

În cursul  soluţionării recursului, în condiţiile art.305 teza a II-a Cod procedură civilă au fost depuse la dosar de către recurenta-reclamantă înscrisuri, respectiv corespondenţe purtate între DLAF și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, rezoluţia din 8 februarie 2012 de  neîncepere  a urmăririi penale faţă de numitul FN sub aspectul  săvârșirii  infracţiunilor prevăzute de  art.18¹ alin.1, 3 din Legea nr.78/2000 și alte acte apreciate ca relevante.

La data de  27  noiembrie  2012 intimata-pârâtă  a depus la   dosar  Raportul  final întocmit  de  OLAF (filele 101-329 dosar recurs), comunicat  și  părţii  recurente.

5.Soluţia  și considerentele  Înaltei Curţi

Examinând  sentinţa atacată prin prisma  criticilor  ce i-au fost  aduse, faţă de  actele și  lucrările  dosarului, dar și  prin  prisma   apărărilor și a probelor administrate în etapa soluţionării recursului, Înalta Curte  reţine că  recursul de faţă  este  întemeiat  în  sensul și  pentru  considerentele în continuare  arătate.

Instanţa de fond a fost investită cu acţiunea recurentei-reclamante  prin care  aceasta a  solicitat  desfiinţarea  deciziei  nr.14324/ 8.07.2010 emisă  de autoritatea intimată și exonerarea  de la plata  sumei de 4.832.592,72 lei  stabilită  în sarcina sa prin  procesul verbal  de constatare  din  11 mai  2010, la  sesizarea  OLAF.

Prin  sentinţa atacată a fost respinsă  ca nefondată acţiunea reclamantei, judecătorul  fondului  apreciind   că  actele atacate au fost legal  emise  întrucât, indiferent de rezultatul   anchetei  DNA, suspiciunile  unor  nereguli grave  au fost  demonstrate.

Totodată, prin sentinţa atacată, s-a considerat că probele  solicitate de  reclamantă, cu referire specială  la expertizele  de specialitate, sunt  nerelevante  faţă de  suspiciunile  de  fraudă constatate  de  autorităţile cu competenţe  în  gestionarea fondurilor  comunitare.

Înalta Curte reţine  temeinicia criticilor  recurentei strict  din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigenţelor impuse de principiul  contradictorialităţii și în considerarea probelor noi  administrate în  etapa  recursului, probe  pe care  recurenta-reclamantă  nu a avut, în mod  obiectiv, posibilitatea de  a le  combate  în orice mod.

Or, exigenţa  fundamentală a contradictorialităţii  impune  ca nicio măsură  să nu fie  dispusă de  instanţă fără a fi  fundamentată pe mijloace  de probă administrate  în cursul   judecăţii și care  au  făcut   obiectul unei  dezbateri contradictorii,  fiecare  parte  având  posibilitatea  de a-și exprima  punctul de  vedere  cu privire la  fiecare  probă admisă  de  către  instanţă.

Din această perspectivă Înalta Curte  reţine,  pe de o parte, că prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă a înlăturat toate cererile de probatorii ale  reclamantei-recurente, fără a  motiva propriu-zis,  cu  claritate  și  pertinenţă măsura  astfel dispusă, în special  pentru a demonstra că nu este  încălcat  dreptul la un proces echitabil.

Pe de altă parte, în respectarea aceluiași principiu, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.3 teza a II-a Cod procedură civilă  a apreciat că se impune casarea  hotărârii cu trimiterea cauzei spre  rejudecare în vederea luării în  considerare a  probelor  noi administrate  de  pârâta intimată în recurs  și pe care  recurenta, în mod  efectiv nu a avut posibilitatea de a le  combate eventual, și/sau de a–și  formula un  punct de vedere în apărare.

Așa fiind, casarea  cu trimitere corespunde unei  nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de  jurisdicţie.

Instanţa de rejudecare este datoare să  pună în discuţia părţilor și probele noi administrate, statuând motivat  și argumentat  asupra oricăror  cereri de suplimentare a probatoriului raportat  desigur  la  utilitatea  și  pertinenţa  acestora și să analizeze  și celelalte  motive  de  recurs ale recurentei, ce  vizează  fondul cauzei, ca apărări de fond.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 488/2006, art. 58 alin. (13)

Constituţia României, art. 1 alin. (4)

Potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 488/2006, „cuantumul  drepturilor  se actualizează anual cu indicele  creșterii  preţului de consum, prin hotărâre a  Guvernului”.

Singurul în măsură să aprecieze oportunitatea, necesitatea și posibilitatea concretă de realizare a indexării prevăzute de aceste dispoziţii legale este Guvernul României, doar acesta putând decide asupra măsurii cu luarea în considerare a tuturor aspectelor de ordin bugetar precum și a altor elemente ce ţin de impactul crizei economice sau de angajamentele asumate de România faţă de instituţiile financiare internaţionale.

Prin urmare, este greșit a considera că instanţa de judecată poate aprecia în locul Guvernului acordarea acestei indexări, o astfel de interpretare conducând implicit la eludarea întregii proceduri prealabile de avizare a proiectului hotărârii de Guvern supusă aprobării și, mai ales, la o depășire a atribuţiilor puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

Decizia nr. 551 din 5 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanţii D.V. și D.C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale, Guvernul României și Direcţia de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București (actuala Agenţie pentru Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București), solicitând obligarea acestora la adoptarea hotărârii de guvern și a actelor normative subsecvente pentru actualizarea și indexarea cuantumului prestaţiilor sociale plătite conform Legii nr. 448/2006.

În fapt, reclamanţii au arătat că au gradul de handicap accentuat, în conformitate cu certificatele de încadrare în grad de handicap nr. xx5 din 01.03.2011 și nr. xx2 din 01.03.2011 emise de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi, veniturile lor fiind de 234 lei, fiecare.

Prin mai multe adrese, ultima datată 25.05.2011, au solicitat acordarea indemnizaţiei pentru persoane cu handicap în cuantum actualizat cu indicele creșterii preţurilor de consum.

În răspunsurile primite s-a precizat că prin adresa MMFPS din 05.03.2010 s-a comunicat faptul că „în bugetul de stat pe anul 2010 … sumele prevăzute în bugetul MMFPS pentru acordarea prestaţiilor sociale au fost fundamentate pe baza prestaţiilor sociale acordate în anul 2009”.

În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 58 alin. (4) și 13 din Legea nr. 448/2006, conform cărora cuantumul prestaţiilor sociale va fi actualizat anual, cu indicele preţurilor de consum:

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și excepţia netimbrării acţiunii, pe fond solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

De asemenea, pârâta Agenţia de Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București-APISMB (fosta Direcţie de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 2384 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepţiile netimbrării și inadmisibilităţii ca neîntemeiate.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale și Direcţia de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București (actuala Agenţie de Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București.

A respins acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi în consecinţă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.V. și D.C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

A obligat pârâtul Guvernul României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006.

A anulat cererea având ca obiect obligarea la adoptarea „actelor normative subsecvente”.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Excepţia netimbrării este neîntemeiată, deoarece reclamanţii au fost citaţi pentru termenul din 07.02.2012 cu obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și a timbrului judiciar de 0,3 lei, obligaţia fiind îndeplinită, iar la data de 05.02.2012, reclamanţii au depus la dosar chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru, precum și timbrul judiciar.

Excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile în cazul actului administrativ tipic, având ca scop exercitarea dreptului la revocarea acestuia de către autoritatea publică emitentă sau cea ierarhic superioară, nu și în cazul refuzului nejustificat, iar din actele depuse rezultă că ambii reclamanţi s-au adresat cu cereri Guvernului României în perioada 2009-2011, cereri remise spre analiză Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), Direcţiei Generale pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap (DGPPH), Direcţiei de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București (DMPS Mun. București) și Direcţiei Generale de Asistenţă Socială (DGAS).

În ceea ce privește excepţiile lipsei calităţi procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale și a Agenţiei de Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București (fosta DMPS Mun. București), prima instanţă le-a apreciat întemeiate, având în vedere obiectul acţiunii – obligarea la emiterea Hotărârii de Guvern – subiectul de drept pasiv al raportului juridic dedus judecăţii fiind Guvernul României.

Pe fondul acţiunii, instanţa de fond a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006 invocate de reclamanţi, potrivit cărora „Cuantumul drepturilor se actualizează anual cu indicele creșterii preţurilor de consum, prin hotărâre a Guvernului”, nu rezultă că legiuitorul a lăsat la aprecierea Guvernului oportunitatea emiterii unei hotărâri pentru actualizarea cuantumului drepturilor.

În acest sens a apreciat prima instanţă că legiuitorul a instituit în sarcina Guvernului obligaţia actualizării anuale a cuantumului drepturilor, astfel încât acest capăt de cerere este întemeiat.

În ce privește cererea de obligare la emiterea actelor normative subsecvente, instanţa a constatat că obiectul nu este individualizat, neîndeplinind condiţiile formale reglementate de art. 112 C.pr.civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Guvernul României, criticând sentinţa  pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele   motive:

Instanţa   de fond   nu a  analizat   și nu a  apreciat   corect   înscrisurile  depuse  la dosar  și nici  situaţia de fapt și de drept, pronunţând o hotărâre cu depășirea atribuţiilor puterii   judecătorești și cu  încălcarea principiului  separaţiei   puterilor în stat consacrat de prevederile   art. 1 alin. (4) din Constituţia  României.

Arată   recurentul   că din   punctul   de vedere   al principiului   de acordare al drepturilor   pentru persoane   cu  handicap, cuantumul  aferent  acestor drepturi   se acordă   din bugetul   de stat, fără   ca persoana să vireze   o contribuţie specială către acest buget. Așadar, arată   recurentul Guvernul României aceste   drepturi nu pot fi   considerate   un bun sau  o proprietate a  persoanei, ci drepturi de protecţie  socială, cuantumurile  acestora   se stabilesc  prin acte   normative, ţinând  cont   însă de   condiţiile   socio-economice ale ţării.

În acest  sens se arată   de recurent jurisprudenţa  CEDO recunoaște   dreptul   autorităţilor   de a alege   mijloacele   cele  mai adecvate în  atingerea  scopului  și  stabilirii   unui  echilibru între   cheltuielile și veniturile publice, exemplificând  cauza  Pamfil c. României, cauza Salvetiic c. Italiei, cauza   Stec  și alţii   c. Regatului Unit.

În drept, cererea   de recurs se întemeiază   pe dispoziţiile   art. 304 pct. 4 și 9, art. 304¹ C.proc.civ.

Reclamanţii au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât instanţa de fond a  obligat   în mod corect   recurenta să   aplice  prevederile  legii care este în vigoare.

Arată   intimaţii – reclamanţi că adresa Ministerului Muncii Familiei și Protecţiei Sociale  nu este de natură a exonera  Guvernul României de obligaţia   de a  aplica   prevederile  legale.

Intimata – pârâtă Agenţia de Plăţi și Inspecţie Socială a  Municipiului București (fosta APSM București, fosta  DMPSM București) a  formulat   întâmpinare și a  solicitat  menţinerea  sentinţei civile recurate   în ceea ce  privește excepţia lipsei   calităţii procesual pasive a  acesteia, invocând în drept  prevederile Legii   nr. 448/2006 republicată.

Ministerul Muncii Familiei și Protecţiei Sociale a formulat  întâmpinare la cererea   de recurs, solicitând menţinerea  soluţiei   instanţei   de fond  privind  respingerea  capătului  de cerere privind   obligarea instituţiilor publice pârâte la emiterea unor acte normative subsecvente pentru   materializarea   actualizării   învederate.

La dosar  s-au depus înscrisuri în conformitate  cu prevederile  art. 305 C.proc.civ.

Considerentele și soluţia  instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile art. 304¹ C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că aceasta  este  fondată pentru următoarele  considerente:

  Reclamanţii  au dedus judecăţii   instanţei   de contencios   administrativ o acţiune   privind obligarea  pârâtelor  Ministerul Muncii Familiei și Protecţiei Sociale, Guvernul României și Direcţia de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București să adopte   Hotărârea  Guvernului   și actele  normative subsecvente pentru actualizarea și indexarea cuantumurilor   prestaţilor sociale plătite   conform Legii nr. 448/2006.

Potrivit art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006 „Cuantumul  drepturilor  se actualizează anual cu indicele  creșterii  preţului de consum, prin hotărâre a  Guvernului”.

Înalta Curte constată  că în  mod greșit instanţa de fond a  interpretat aceste  dispoziţii   legale în sensul   că legiuitorul nu a lăsat   la aprecierea Guvernului   oportunitatea   emiterii   unei hotărâri de Guvern pentru   actualizarea  cuantumului drepturilor, deoarece  norma  este  în opinia   instanţei   fondului  obligatorie.

Din actele   dosarului  rezultă că MMFPS – DGPPH  a  înaintat un proiect de hotărâre de guvern privind actualizarea  cuantumului   drepturilor  prevăzute  de art. 58 din Legea  nr. 448/2006  iar acest   proiect se află în prezent în procedura de avizare, urmând ca după obţinerea   avizelor ministerelor de resort, avizul Consiliului   Legislativ să fie   supus   aprobării   Guvernului.

Așa cum  a  arătat  recurentul  Guvernul   României, acesta  este singurul în  măsură să  aprecieze  oportunitatea, necesitatea, posibilitatea  concretă de realizare a   acestei   indexări, având  în vedere  toate  aspectele  de ordin bugetar și impactul semnificativ al crizei  economice și a  angajamentelor   asumate de Guvern către  instituţii  financiare internaţionale.

Prin urmare, este greșit a  considera că poate aprecia instanţa  de judecată în locul Guvernului României toate aceste aspecte și mai ales nu poate trece, eluda instanţa de judecată întreaga procedură prealabilă de avizare a proiectului   de hotărâre de guvern supusă aprobării.

Este  vorba   de o depășire în cauză a   atribuţiilor   puterii judecătorești și o încălcare a   principiului   separaţiei puterilor în stat consacrat de   art. 1 alin. (4) din Constituţia   României.

Temeiul legal   al soluţiei   adoptate   de instanţa   de recurs

Faţă de cele  arătate  mai sus, în conformitate   cu prevederile   art. 312 alin. (1) raportat la art. 4 C.proc.civ., s-a  admis  recursul, s-a modificat sentinţa atacată, în sensul că s-a admis excepţia inadmisibilităţii și, în consecinţă, s-a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtului Guvernului României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006, de asemenea s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În trimestrul I, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a colectat 49,78 miliarde de lei la bugetul general consolidat al statului, ceea ce asigură un plus de 7% faţă de programul prevăzut de legile bugetare anuale. Faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, veniturile bugetare colectate în T1 2016 sunt cu 6% (2,73 miliarde de lei) mai mari.

În funcţie de principalele taxe şi impozite, situaţia defalcată a sumelor colectate se prezintă astfel: s-a colectat TVA în valoare de 14,30 miliarde de lei, cu 10% mai mult decât programul prevăzut. În contextul rambursărilor de peste 3,4 miliarde de încasarea TVA a fost cu doar 1,7% (cca 245 milioane lei) mai mică decât în perioada similară a anului trecut, când cota TVA aplicată operaţiunilor comerciale interne şi importurilor era cu 4 p.p. mai mare.

Datorită creşterii cu 838,52 milioane lei a viramentelor operatorilor economici, colectarea impozitului pe profit a înregistrat o creştere cu 26% 3,94 miliarde de lei în 2016, faţă de 3,12 miliarde de lei în aceeaşi perioadă a anului trecut, asigurându-se astfel cu 19% mai mult decât programul stabilit.

În ceea ce priveşte impozitul pe venit, s-au încasat 6,6 miliarde de Iei, cu 216,3 milioane mai mult decât in 2015. În domeniul accizelor, inclusiv taxa pe viciu, faţă de încasările din perioada analizată a anului precedent, accizele colectate au fost cu 8% mai mari, respectiv 6,22 miliarde de lei.

Mai multe detalii puteţi găsi în comunicatul de presă ANAF.

Reprezentanții TVR au avut o întâlnire tehnică la Ministerul Finanțelor Publice, în urma anunțului că România a fost exclusă de la Eurovision. Discuțiile s-au axat pe datoriile istorice pe care Televiziunea Publică le are la European Broadcasting Union (EBU). Reprezentanții TVR au subliniat că au achitat taxa de participare de anul acesta, dar nu au reușit să plătească tranșele eșalonate ale datoriei către EBU.

La finalul întâlnirii, reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice au trimis o scrisoarea board-ului EBU în care precizează că:

”Deși Societatea Română de Televiziune este definită prin lege ca serviciu public autonom, independent editorial, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, Ministerul Finanțelor Publice a organizat o serie de runde de întâlniri cu SRTV la sediul propriu și a participat discuții în cadrul comisiilor de cultură ale Parlamentului României, pentru analizarea situației și identificarea unor variante posibile de soluționare. (…) Pentru deblocarea situaţiei financiare actuale, autorităţile analizează mai multe variante de reorganizare a SRTv, astfel încât aceasta să poată fi sprijinită de stat în condiţiile respectării legislaţiei în materie de ajutor de stat.”

În trei ani, proiectul Ateliere de Antreprenoriat a crescut de la 14 cursuri în 2013, la 90 astăzi şi de la 50 de cursanți la 400, prin contribuția voluntară a 132 de traineri. Cu scopul de a sprijini spiritul și competențele antreprenoriale în rândul celor care conduc un business și cu un program adaptat la etapa de dezvoltare a afacerii în care se află participanții – Scale-up sau Start-up, Atelierele au loc o dată la două săptămâni, și urmează o curriculă cu șapte teme de business.

EY România susține Atelierele de Antreprenoriat, cel mai longeviv proiect Romanian Business Leaders, încă de la lansarea lui, în 2013, fiind alături de antreprenori încă de la primele etape de dezvoltare ale afacerilor lor, mai ales în contextul lipsei unei educații antreprenoriale adecvate în România.

Conform Barometrului EY al afacerilor de tip start-up din România – 2016, în care au fost analizate răspunsurile a 301 antreprenori români de start-up, 86% dintre aceștia consideră că școala românească nu îi pregătește pe tineri pentru a deveni antreprenori. Educația precară a antreprenorilor este indicată, chiar de oamenii de afaceri, ca al treilea obstacol în dezvoltarea antreprenorială. Aceștia subliniază lipsa mentorilor și a unei educații relevante în domeniul financiar, de management, marketing și vânzări. Pe lângă proiectele externe pe care le sprijină, EY a creat inițiative proprii pentru a susține liderii de mâine ai mediului de business:

“Cunoscând în profunzime etapele de dezvoltare ale afacerilor și resursele specifice de care acestea au nevoie în fiecare dintre aceste etape, am dezvoltat inițiative pentru a oferi suport unora dintre cele mai dinamice și inovative start-up-uri. Amintesc două dintre aceste inițiative. EY Accelerating Growth și EY Startup Challenge susțin start-up-urile din tehnologie prin consiliere, mentorat și oportunități de networking și sunt ajutate să își crească baza de clienți”, spune Alexandru Lupea, Partner și Strategic Growth Market Leader, EY România.

În ediția de anul acesta a Atelierelor de Antreprenoriat, 20 de businessuri scale-up și alte 25 afaceri de tip start-up s-au alăturat în București pentru a învăța din experiența oamenilor români de business, dar și pentru a învăța de la ceilalți cursanți. La cele trei ateliere care au avut loc până acum, au vorbit antreprenori precum Sergiu Neguț, Marius Ghenea, Lucian Butnaru, Andreea Roșca sau Felix Pătrășcanu, iar mulți alții vor urma.

După ce în anul 2015 s-a realizat primul pas în extinderea Atelierelor de Seară în țară, prin ediția din Craiova, în 2016, programul este extins și a reînceput din 5 aprilie, în Craiova și, în aceeași zi, în Timișoara, cu obiectivul de a face din România un loc mai bun pentru business. Numărul mare de înscrieri – aproximativ 100 de aplicații pentru cele 50 de locuri disponibile în cele două orașe – sunt un indicator clar că programul are potențialul de a se extinde în toată țara.

“Știți TED Talks? Pentru mine, Atelierele de Antreprenoriat sunt varianta românească – în fiecare sâmbătă, la sediul RBL” – Ivan Nicolae, Ivan 781, participant Ateliere de Antreprenoriat.

„Am aflat informații noi, am învățat tehnici noi care să mă ajute în creșterea organizată și structurată pe obiectivele afacerii. Am învățat atât de la speakeri cât și de la colegi. M-am încărcat de fiecare dată cu energie și optimism și m-am bucurat de toate aplicațiile practice ale atelierelor. Mulțumesc pentru ocazia de a participa la activitățile acestei comunități și aștept cu nerăbdare noi evenimente și proiecte în care să mă implic activ” – Cosmin Neacșu, General Manager; Globetrotter, Fresh Holidays – participant la Atelierele de Antreprenoriat.

“Pentru mine a fost foarte interesant să cunosc alți antreprenori care împărtășesc aceeași mentalitate cu mine, care vor să crească oameni și vor să dezvolte companii. În urma participării la Ateliere, am început să dezvolt un nou business alături de un prieten, care a participat și el la Ateliere de Antreprenoriat” – Latif Stoica, Partener, EGO&Co – participant la Atelierele de Antreprenoriat.

Autor: Ioana Maria Costea

Intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a generat reorganizarea capitolului privind controlul/verificarea/inspecția, sub un titlul nou titlul VI, denumit Controlul fiscal. Deși speram că noțiunea de control se va estompa în registru normativ, apreciem oportună reunirea tuturor reglementărilor privind verificarea lato sensu sub o singură noțiune.

În cadrul conceptului de control, distingem în primul rând inspecția fiscală, consacrată ca un control specializat, anunțat și tematic, cu accent pe  verificarea evidențelor contabile și aplicabilă exclusiv profesioniștilor, în sensul C.civ. și anume persoanelor juridice și persoanelor fizice, autorizate sau obligate la autorizare, conform legii, pentru a exercita o activitate impozabilă.

În al doilea rând, Codul de procedură fiscală reglementează controlul operativ și controlul anti-fraudă, care prin delimitare de inspecția fiscală, se reliefează ca forme de control inopinat, tinzând să stabilească elemente din situația de fapt, precum și să evalueze riscul fiscal.

În al treilea rând, este consacrată normativ verificarea situației fiscale personale,instituție reglementată din 2011 – HG. Nr. 248/2011, dar cu reduse aplicări în practică.

Obiectul verificării îl reprezintă impozitul pe venit, sub dimensiunea sa de venit net anual impozabil, așa cum rezultă din art. 118 și urm. C.Fiscal.

Verificarea situației fiscale personale este o formă de control anunțat, tematic și scriptic, presupunând corelarea informațiilor din mediul declarativ cu situația reală a patrimoniului personal, pentru a determina, eventuală, bază impozabilă suplimentară. Conform textului de lege, art. 138 alin. 4 C. proc. fisc., prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de trezorerie şi a altor elemente de natură să determine starea de fapt fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată. Rezultă astfel, că această formă de verificare combină o verificare de documente cu o verificare faptică. Dificultatea derivă din faptul că persoana fizică pentru venitul său net impozabil și implicit pentru cheltuielile aferente nu conduce evidențe contabile și ca atare partea de verificare de documente este de fapt o corelare de informații din registre publice (declarații privind impozitul pe venit, declarații privind bunurile, declarații de avere, registre de publicitate notarială etc.), situații bancare etc.

Identificarea persoanelor verificate, lato sensu contribuabili persoane fizice, se face în baza unei analize de risc, conform OPANAF nr. 3733/2015 privind aprobarea metodelor indirecte de stabilire a veniturilor şi a procedurii de aplicare a acestora. Analiza de risc corelează următoarele informații: veniturile declarate de persoana fizică şi de plătitori; creşterile sau descreşterile elementelor patrimoniale ale persoanei fizice; cheltuielile personale efectuate; fluxurile de trezorerie.

Pe baza acestor date se va proceda la o verificare fiscală prealabilă documentară, care tinde de fapt să compare veniturile declarate (așa cum rezultă din istoricul fiscal al persoanei) și veniturile reale (așa cum rezultă din elemente de probatoriu privind patrimoniul acesteia și dinamica lui), verificare care se va finaliza printr-un raport de verificare fiscală prealabilă documentară. În acest demers, este evident îngrijorător caracterul prealabil și secret al verificării, precum și imposibilitatea de a contesta rezultatele acestei proceduri, de vreme ce nu există o procedură de contestare. Apreciem, însă, că acest înscris tinde să producă efecte juridice, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, mai ales că nu reprezintă o simplă selectare a contribuabilului pentru viitorul control, ci și o evaluare prealabilă a situației sale.

Verificarea efectivă se declanșează doar dacă pe baza procedurii prealabile se identifică o diferență de bază impozabilă între veniturile declarate și veniturile estimate, de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puțin de 50.000 de lei.

Procedura. Observăm o serie de similarități cu inspecția fiscală: locul și durata verificării – art. 140 C. proc. fisc., avizul de verificare – art. 141 C. proc. fisc., suspendarea verificării  – art. 142 C. proc. fisc.,  dreptul de colaborare – art. 143 C. proc. fisc., reverificarea art. 144 C. proc. fisc., raportul de verificare – art. 145 C. proc. fisc., decizia de impunere – art. 146 C. proc. fisc.[1]. Aceste garanții procedurale, așa cum sunt reglementate de C. proc. fisc. asigură doar forma verificării și dau dimensiunea juridică a rezultatelor acesteia: decizia de impunere sau decizia de încetare a procedurii de verificare. Aceste acte juridice sunt contestabile în procedura generală reglementată de C. proc. fisc.

Miezul verificării. Estimarea patrimoniului. Aspectele reale, în acest demers privesc, modul de probare a situației fiscale reale. Acest demers are două dimensiuni. Pe de o parte, este relevant modul în care se probează dinamică patrimoniului și anume selectarea și administrarea mijloacelor de probă. Apreciem în acest sens, că o dificultate majoră constă în probatoriul privind actele juridice privitoare la bunuri mobile neînregistrabile (bijuterii, componente IT etc.), care nu sunt supuse unei forme de publicitate privind dreptul de proprietate, însă pot mobiliza resurse financiare considerabile.

În egală măsură, în condițiile art.  55-74 C. proc. fisc. sunt incidente elemente privind probele și modul de administrare al acestora, inclusiv expertizele și constatările la fața locului. Teza probatorie este evident prezența unor elemente de activ sau de pasiv, în esență care nu au fost reflectate în declarațiile fiscale și care afectează situația veniturilor impozabile.

Concomitent, sunt indecente aspecte privind dinamica patrimoniilor în cadrul unei familii, regimul marital aplicabil bunurilor comune, patrimoniul copiilor minori etc.

OPANAF nr. 3733/2015 indică trei metode de verificare și anume a) metoda sursei şi utilizării fondului;  b) metoda fluxurilor de trezorerie;  c) metoda patrimoniului net, care vor fi aplicate de organul fiscal după caz, astfel:  a) metoda sursei şi utilizării fondului este selectată atunci când se constată că persoana fizică verificată a utilizat fonduri în valoare mai mare decât sursele identificate;  b) metoda fluxurilor de trezorerie este selectată atunci când se constată că operaţiunile derulate de persoana fizică verificată s-au desfăşurat, în principal, prin conturile bancare şi financiare şi au fost depuse sume semnificative în numerar în aceste conturi;  c)   metoda   patrimoniului   net   este   selectată   atunci   când   se   constată   că   patrimoniul   net   al persoanei verificate a înregistrat creşteri semnificative pe parcursul perioadei verificate şi a fost stabilită, cu un grad rezonabil de certitudine, valoarea elementelor patrimoniale la începutul şi la sfârşitul perioadei verificate.

Metoda sursei şi utilizării fondului constă în: a) determinarea valorii utilizărilor de fonduri şi a surselor; b) identificarea surselor impozabile şi a celor neimpozabile; c) identificarea surselor impozabile declarate şi a celor nedeclarate; d) stabilirea venitului suplimentar din surse neidentificate, ca diferenţă între valoarea utilizărilor de fonduri şi valoarea surselor de fonduri; e) aplicarea tratamentului fiscal corespunzător veniturilor impozabile nedeclarate cu surse identificate, conform regulilor specifice categoriei de venit.

Observăm că tehnica de lucru constă în identificarea la nivelul patrimoniului unei persoane  fizice impozabile, a surselor de venituri și a modului de utilizare, ceea ce înseamnă a identifica și proba actele juridice încheiate de persoana fizică și implicit a naturii impozabile a veniturilor rezultând din aceste acte, dar și identificarea cheltuielilor persoanei fizice, unde vedem o dificultate probatorie majoră, în lipsa obligației de a asigura instrumentum probationis pentru aceste cheltuieli.

Metoda fluxurilor de trezorerie constă în: a) determinarea valorii depunerilor de numerar în conturile bancare şi financiare; b) identificarea depunerilor de numerar provenit din surse neimpozabile; c) determinarea cheltuielilor efectuate cu numerar; d) identificarea cheltuielilor efectuate cu numerar provenit din surse neimpozabile; e) determinarea venitului impozabil ca sumă a depunerilor de numerar în conturile bancare şi financiare şi a cheltuielilor efectuate cu numerar, ajustată cu depunerile şi cheltuielile efectuate cu numerar provenit din surse neimpozabile; f) stabilirea venitului suplimentar din surse nedeclarate, ca diferenţă între venitul impozabil şi venitul declarat; g) determinarea venitului suplimentar nedeclarat, cu surse identificate; h) determinarea venitului suplimentar nedeclarat, cu surse neidentificate; i) aplicarea tratamentului fiscal corespunzător veniturilor impozabile nedeclarate, cu surse identificate, conform regulilor specifice categoriei de venit.

Observăm că în această metodă cheia de boltă este dată de dinamica bancară a elementelor din patrimoniul și apreciem că metoda este subsidiară, de vreme ce accesul organului fiscal la informațiile bancare este extrem de facil și orice contribuabil cunoaște acest aspect. Mai mult, determinarea cheltuielilor efectuate cu numerar este fundamentată pe o probatio diabolica fiind imposibil de probat acte juridice între persoane fizice, executate cu numerar. Spre exemplu, vânzarea de bunuri mobile din patrimoniu propriu, guvernată de libertatea contractuală, presupune venituri non-bancare și implicit utilizarea acestor venituri în afara sistemului bancar.

Metoda patrimoniului constă în: a) determinarea patrimoniului net al persoanei verificate la începutul şi sfârşitul perioadei impozabile, ca diferenţă între, pe de o parte, valoarea totală a bunurilor, activelor şi a altor titluri şi deţineri şi valoarea totală a datoriilor, pe de altă parte; b) determinarea creşterii patrimoniului net pe parcursul perioadei impozabile, ca diferenţă între valoarea patrimoniului net la sfârşitul perioadei şi valoarea patrimoniului net de la începutul perioadei; c) stabilirea venitului impozabil pe baza creşterii patrimoniului net, la care se adaugă cheltuielile personale şi se scad veniturile neimpozabile; d) stabilirea venitului suplimentar din surse nedeclarate, ca diferenţă între venitul impozabil şi venitul declarat; e) determinarea venitului suplimentar nedeclarat, cu surse identificate; f) determinarea venitului suplimentar nedeclarat, cu surse neidentificate; g) aplicarea tratamentului fiscal corespunzător veniturilor impozabile nedeclarate, cu surse identificate, conform regulilor specifice categoriei de venit.

Considerăm că această metodă este cea mai eficientă pentru că patrimoniul, ca ansamblu de drepturi și obligații reflectă starea veniturilor și cheltuielilor unei persoane. Însă, mobilitatea patrimoniului unei persoane fizice, lipsa unor înscrisuri ori registre privind data dobândirii unor drepturi, lipsa probatoriului privind natura dreptului (drept de proprietate ori o simplă folosință) fac proba destul de dificilă. În această metodă, proba se face la doi timpi diferiți; timpul T1, situația de comparat și timpul T2, situația comparată, urmărindu-se diferențele pozitive între cele două momente. Ori unele bunuri evoluează valoric corelat cu trecerea timpului, fie acumulează valoare în mod natural, fie se uzează. Astfel, rolul probei cu expertiza privind sursa acestei diferențe valorice este crucial.

În loc de concluzie, apreciem că se impune o prudență cu conținut juridic a contribuabililor în a colecta probatoriu preventiv și un rol fundamental al juristului în evaluarea și contestarea acestor evaluări pentru a evita abuzul de drept și rezultate fiscale eronate. Desigur, practica va ridica în discuție aspecte relevante.

[1] Pentru detalii, a se vedea: C.F. Costaș (coord.) Codul de procedură fiscală. Comentariu pe articole, ed. Solomon, 2016, pp 298 și urm.

Articolul a fost publicat pe  www.ioanacostea.ro.

Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 59/2000, art. 58 alin. (1)

Legea nr. 188/2000, art. 77 lit. a) și art. 78 alin. (1)

Față de dispozițiile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, potrivit cărora personalului silvic, în măsura în care prin această ordonanță de urgență nu se dispune altfel,  i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, o acțiune având ca obiect obligarea unei persoane, ce are calitatea de pădurar, la plata contravalorii arbuștilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia este inadmisibilă, atâta timp cât potrivit dispozițiilor art.78alin.(1) din Legea nr. 188/2000 cu referire la dispozițiile art.77 lit.a) din aceeași lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcționarului public și aduse autorității sau instituției publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

 Decizia nr. 697 din 12 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani,  reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Botoșani a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PI, obligarea la plata sumei de 764,82 lei, reprezentând contravaloarea arborilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza pârâtului, constatată cu ocazia încheierii actelor de control de fond nr.4768/ 7.11.2007 și nr.4941/ 21.11.2007.

Prin sentința civilă nr.1756/16.12.2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani, irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Suceava nr.507/ 15.04.2010, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se că în speță calitate de reclamantă are Regia Națională a Pădurilor Romsilva, care are sediul în București, Direcția Silvică Botoșani fiind doar mandatar al regiei, neavând personalitate juridică.

De asemenea, prin sentința civilă nr.3162 din 31.03.2011, Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că potrivit art.1 alin.1, art.4 lit. b și c și art.7 lit.d din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic, gradul profesional de pădurar este specific personalului silvic cu pregătire medie sau de bază. Totodată, art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel, astfel că pârâtul a avut calitatea de funcționar public.

Prin Sentința civilă nr.6254 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității, fiind respinsă în consecință acțiunea formulată.

Pentru  pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția  Silvică Botoșani, în calitate de  pădurar.

S-a mai reținut că potrivit  art.1  alin.1, art.4 lit. b) și c)  și art. 7  lit.d) din O.U.G. nr.59/2000 privind  statutul  personalului  silvic, gradul  profesional de  pădurar este specific  personalului  silvic  cu  pregătire medie  sau de bază, iar în conformitate cu art.58  alin.1 din O.U.G. nr.59/2000, personalului silvic i se  aplică prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care ordonanță de urgență nu dispune  astfel.

Prin acțiune, reclamanta  a solicitat  obligarea  pârâtului la plata  sumei de 764,82 lei, reprezentând  contravaloarea  arbuștilor tăiați ilegal  din fondul  forestier aflat în paza  pârâtului.

A apreciat instanța fondului că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999, privind Statutul funcționarului  public, în condițiile în care O.U.G. nr.59/2000, privind Statutul personalului silvic, nu reglementează răspunderea civilă a funcționarului public, cuprinzând dispoziții numai în ceea ce  privește  raportul de serviciu  al  funcționarului  public cu statut de  personal  silvic.

A constatat prima instanță că în cauză sunt incidente  dispozițiile art.77 lit. a),  coroborate  cu cele ale art.78 alin.(1) și (2) din Legea nr.188/1999, reclamanta având la dispoziție pentru  repararea pagubei, emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de  imputare.

În atare context, cum reclamanta  nu a procedat la repararea  pagubei în sensul  impus de  dispozițiile legale  incidente, instanța a apreciat inadmisibilă acțiunea formulată.

Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 și art.304 ¹ din Codul de procedură civilă, recurenta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA – Direcția Silvică Botoșani a învederat că prin acțiunea introductivă formulată a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului, în temeiul art.270 din Codul Muncii, cu aplicarea art. 271 din același act normativ.

În ceea ce privește temeiul de drept invocat, recurenta a arătat că într-adevăr, potrivit art.59 alin. 1 din O.U.G. nr.59/2000,   personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999, însă numai în măsura în care ordonanța nu dispune altfel.

S-a mai precizat că, în completarea acestei dispoziții, art.20 din același act normativ dispune în sensul că personalul silvic are drepturi și obligații care decurg din legislația în vigoare, din prevederile statutului, precum și din prevederile contractului colectiv de muncă, în unitățile în care acesta se încheie.

A învederat recurenta că personalul silvic din cadrul RNP – Romsilva este angajat cu CIM și nu prin raport de serviciu specific funcționarilor publici, ca în cazul personalului silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde pentru silvicultură și unitățile subordonate acestuia – ITRSV-uri, fapt ce a fost confirmat și de adresa ANFP.

Prin urmare, a opinat recurenta, răspunderea personalului silvic angajat în cadrul RNP – ROMSILVA este atrasă în temeiul art. 269 și următoarele din Codul Muncii, pentru obligațiile ce decurg din CCM și legislația în vigoare.

 Au fost invocate dispozițiile art. 7 din CCM pentru anul 2007 – 2008, în vigoare la data producerii prejudiciului, care dispun în sensul că litigiile în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă sunt litigii de muncă și se soluționează conform Legii nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, coroborate cu prevederile Statutului personalului silvic aprobat prin Legea nr.427/2001, respective ale Legii nr.53/2003.

În sensul aplicării dispozițiilor Codului Muncii au fost invocate și Regulamentul intern al RNP ROMSILVA, art.26 din Ordinul nr. 274/2002 și art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr.85/2006.

A mai menționat recurenta că în prezent practica nu este unitară sub aspectul admisibilității acțiunilor în răspundere patrimonială a personalului silvic, existând pe rolul instanțelor acțiuni în curs de judecată atât la completele de litigii de muncă, cât și la cele de contencios administrativ.

Recurenta a făcut referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost stabilită competența teritorială de soluționarea a acțiunilor de răspundere patrimonială a personalului silvic, opinând că din existența acestor soluții rezultă cu certitudine faptul că aceste acțiuni sunt admisibile.

Considerentele Înaltei Curți – instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac exercitată:

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie obligarea intimatului-pârât în calitate de pădurar la plata sumei de 764,82 lei reprezentând valoarea arbuștilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia.

Având în vedere atât obiectul acțiunii cât și calitatea de pădurar a pârâtului-intimat, în mod corect instanța de fond a reținut drept cadrul legal aplicabil Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, la dispozițiile acestei legi făcând trimitere în mod expres art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic.

Sub acest aspect, Curtea urmează a reține că potrivit dispozițiilor art.78(1) din Legea nr.188/2000 cu referire la dispozițiile art.77 lit.a) din aceeași lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcționarului public și aduse autorității sau instituției publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

Cum în cauza dedusă judecății, pentru pretinsul prejudiciu cauzat de intimatul-pârât recurenta-reclamantă nu a emis până în prezent un astfel de ordin care i-ar fi dat posibilitatea de a recupera prejudiciul cauzat, ordin care ar fi putut fi contestat în condițiile Legii contenciosului administrativ, în mod corect prima jurisdicție a apreciat ca fiind inadmisibilă acțiunea formulată.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și având în vedere dispozițiile art.312(1) Cod procedura civilă, recursul a fost respins ca nefondat.