În tranzacția prin care fondul de investiții Greenbridge a preluat participația majoritară în grupul Rus Savitar – Casa Rusu, vânzătorii au fost asistați de o echipă multidisciplinară formată atât din consultanți din cadrul echipei de asistență în tranzacții a EY România (M&A și debt advisory), cât și din avocați specializați în tranzacții din cadrul Radu și Asociații SPRL.

Fondul de investiții Greenbridge a preluat de la familia Rusu o participație de 75% în grupul Rus Savitar – Casa Rusu, unul dintre principalii producători și retaileri de mobilă din România. În urma tranzacției, Cristian Rusu rămâne implicat în afacere, atât în calitate de acționar (cu o participație de 25% din acțiuni), cât și în calitate de Director General.

Tranzacția, care transformă o afacere de familie într-un business cu perspective regionale, a fost negociată și implementată pe durata mai multor luni. Discuțiile au avut în vedere atât elementele tipice pentru o tranzacție de fuziuni și achiziții (M&A), cât și modul de funcționare a noului parteneriat.

„Sunt încântat că tranzacția a fost finalizată cu succes. Pe durata întregului proces am fost consiliat de o echipă multidisciplinară de consultanți, specialiști în ariile lor de practică din cadrul EY și Radu și Asociații SPRL. Am avut în toate etapele tranzacției confortul că sunt reprezentat la cel mai înalt nivel de profesionalism și aș dori să le mulțumesc pe această cale”, a spus Cristian Rusu.

EY România a oferit vânzătorilor servicii de asistență în M&A printr-o echipă dedicată, precum și servicii de debt advisory. Tranzacția a fost coordonată de Florin Vasilică, partener și lider al echipei de asistență în tranzacții EY România, cu ajutorul Florenței Bîrhală, Senior Manager M&A și al Ioanei Mihai, Director Debt Advisory. Din echipa au mai făcut parte Răzvan Ispas, Claudia Tudor, Carmen Lipară și Bogdan Cojocariu.

„Este prima tranzacție majoră pe piața de mobilă din România și suntem mândri că am contribuit la realizarea unui demers de această anvergură. Totodată, este și prima investiție a Greenbridge în România. Suntem convinși că împreună, Cristian Rusu și Greenbridge vor duce Casa Rusu de la nivelul unui campion local la unul regional. Mulțumesc echipei implicate în proiect și, în special, familiei Rusu pentru colaborare”, a precizat Florin Vasilică.

Consultanța juridică a fost asigurată de Radu și Asociații SPRL, avocații implicați în tranzacție fiind Radu Diaconu și Ștefan Mantea.

„Îi mulțumim lui Cristian Rusu și familiei Rusu pentru încrederea acordată echipei noastre. Suntem onorați că am fost parte din acest proiect”, a declarat Radu Diaconu.

Autor: Claudia Sofianu, Partener, Liderul Diviziei de impozit pe venit și contribuții sociale, EY România

În contextul global actual, domenii precum IT și cel al cercetării-dezvoltării-inovării („CDI”) sunt elemente cheie ale unei dezvoltări sustenabile, iar digitalizarea accelerată determină atât guvernele, cât și companiile să facă schimbări semnificative.

Dacă vorbim de companii, preocuparea constantă pentru crearea de produse/servicii noi și pentru îmbunătățirea celor deja existente este accelerată în special de reducerea costurilor asociate și de obținerea unui avantaj competitiv care să le plaseze pe o poziție cât mai ridicată într-un clasament ce vizează experiența și satisfacția crescută a clienților.

Din punctul de vedere al guvernelor, obiectivul principal rămâne creșterea economică și atragerea de investiții străine, iar pârghiile folosite au fost legate în principal de politicile fiscale aplicabile în rândul jucătorilor din domeniul CDI. În acest sens, sunt țări care au introdus măsuri fiscale extrem de atractive în 2019, precum Indonezia care anunță deduceri fiscale generoase de până la 300% pentru activitățile întreprinse pe propriul teritoriu. Alte exemple pe care le putem aminti sunt: valoarea deducerilor fiscale acordate care a crescut la 250% din valoarea cheltuielilor în Singapore, respectiv 200% în Polonia, conform studiului global EY „Worldwide R&D Incentives Reference Guide 2019”. Există însă și țări, precum Italia, care au introdus, începând cu anul fiscal trecut, două măsuri mai puțin generoase, și anume: obligativitatea de certificare a eficienței costurilor și raportul tehnic pentru a descrie activitățile CDI desfășurate de companie.

În România, s-a discutat mult în ultimul timp despre facilitățile fiscale din domeniul IT, vehiculându-se inclusiv ideea eliminării lor. Unul dintre argumentele susținătorilor acestei abordări este faptul că, la acest moment, domeniul IT este deja consolidat.

Care este însă părerea ANIS („Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii”)? Într-un comunicat ANIS din data de 3 iunie 2019, se spune că: „facilitățile fiscale au făcut și mențin industria IT românească competitivă, într-o cursă cu alte țări care oferă programatorilor impozit pe venit zero, precum Ucraina, Polonia sau Belarus. Deficitul de forță de muncă din IT la nivelul UE este atât de mare încât o astfel de măsură ar putea avea ca rezultat o reducere masivă a specialiștilor din țară, deci un impact economic major”.

Istoric vorbind, în România, beneficii fiscale au fost acordate industriei IT încă din anul 2004, iar legislația fiscală a fost modificată în acest sens aproape anual în vederea încurajării investițiilor străine în acest domeniu. Cu toate acestea, se prevedea doar scutirea de la plata impozitului pe venitul din salarii pentru angajații care desfășoară activități prin care sunt create programe pentru calculator.

Începând cu anul 2016, a existat un interes mai pronunțat pentru cercetare-dezvoltare-inovare, astfel că salariații din acest domeniu pot fi scutiți de la plata impozitului pe venit similar celor din IT, deși condițiile de eligibilitate sunt diferite. În același timp, este acordată și o deducere suplimentară de 50% la calculul impozitului pe profit pentru cheltuielile de CDI eligibile.

Nivelul deducerilor fiscale nu este mare, comparativ cu al altor state membre, însă proiecțiile efectuate arată un câștig de aproximativ de 7-8% din impozitul pe profit. Cu alte cuvinte, companiile pot avea beneficii mai mari dacă pot susține caracterul inovator al proiectelor lor și îndeplinesc condițiile de eligibilitate, chiar dacă nu sunt finanțate din bani publici pentru activitatea de CDI. Este important de subliniat faptul că această facilitate fiscală poate fi aplicată și în domeniul IT atât timp cât proiectele derulate au caracter inovator până la momentul comercializării.

 Deși o serie de factori fac dificilă aplicarea acestor deduceri (precum lipsa funcționalității Corpului Experților care poate evalua aceste proiecte), există metodologii de inovare care, alături de incubarea culturii de inovare și proiectarea rezultatelor CDI (indiferent de rezultatul cercetării), vin în sprijinul companiilor. Acestea pot primi facilități fiscale fără solicitare în prealabil (scutirea se aplică salariaților lunar, iar deducerea suplimentară de 50% se poate aplica în funcție de sistemul de declarare și plată a impozitului pe profit fie trimestrial, fie anual). Aceste facilități fiscale pot fi folosite pentru mărirea retenției sau a investițiilor în zona CDI de la echipamente, ateliere, până la faimoasele “laboratoare de inovare”.

Trebuie evidențiată, însă, limita fină de substanță între proiectele care se califică pentru acordarea facilităților fiscale din domeniul IT și cele care, în același timp, pot fi eligibile pentru facilitățile acordate CDI. De aceea, o analiză per proiect și per activitate trebuie întreprinsă în prealabil pentru a ilustra impactul financiar, dar și efortul administrativ pentru aplicarea unei facilități sau a celeilalte.

Astfel, pentru ca un proiect de dezvoltare software să fie clasificat drept CDI, finalizarea trebuie să depindă de un avans științific și/sau tehnologic, iar scopul proiectului trebuie să fie rezolvarea metodică a unui sistem științific și/sau incertitudine tehnologică.

Adaptarea software-urilor deja existente și activitățile de suport pentru acestea nu au neapărat un caracter inovator pentru a susține facilitatea CDI. Totuși, inovarea se naște atunci când se produc noi teoreme și algoritmi în domeniul IT, precum și cercetarea și dezvoltarea instrumentelor software sau a tehnologiilor în domenii specializate de calcul. Cu titlu de exemplu, inovarea apare în procesarea imaginilor, prezentarea geografică a datelor, recunoașterea caracterelor, inteligența artificială și alte domenii asemănătoare. Aceste activități sunt doar câteva exemple și apar în literatura de specialitate (în special în publicațiile OCDE).

În concluzie, dacă substanța activităților din domeniul IT este de inovare și dacă se respectă prevederile legislative românești cu privire la CDI, merită cunoscute și aplicate facilitățile fiscale cât timp mai sunt disponibile.

Situată la granița dintre ruralism și tehnologie, România prezentului este una dintre cele mai dinamice societăți din Europa. Aici lucrurile se schimbă într-un ritm alert și această tendință se va accentua în viitor. Potrivit World Economic Forum, o treime dintre abilitățile pe care le vedem astăzi importante vor fi considerate depășite în următorii cinci ani. Acest lucru va crea o tensiune suplimentară pe piața muncii, însă poate da naștere și unor oportunități unice de evoluție. În lumea de astăzi, schimbarea a devenit singura certitudine, iar pentru a beneficia de întregul potențial, la nivel național, este necesar să facem educație în mod diferit pentru ce va urma.

Pentru a contracara efectele acestui dinamism fără precedent în societățile moderne, Asociația Națională pentru Educație din SUA a propus un nou model de învățare. Specialiștii vorbesc despre patru abilități specifice care vor deveni esențiale pentru adaptarea la un viitor profesional dominat de reinventare periodică. Cei Patru C (The 4C’s) reprezintă această nouă viziune ce constă în implementarea unei programe școlare bazate pe exersarea creativității, comunicării, gândirii critice și a colaborării.

În România, educația pentru viitor este abia la început, însă există centre educaționale care integrează deja Cei Patru C în metoda lor de predare. Pentru a promova această nevoie de adaptare a demersului pedagogic la viitor, Shakespeare School organizează o conferință pentru părinți interesați să fie la curent cu noutățile din parenting și educație. Pe data de 28 septembrie, la Hotel Capitol din București, trei specialiști în psihologia copilului, parenting și educație vor discuta despre Cele 4 Competențe ale Viitorului, în cadrul conferinței Shakespeare School Copilul tău, Campion la Viață.

Adriana Alionte, fondator Shakespeare School și profesor de engleză, va deschide dialogul dintre părinți si experți în educație. Psihologul Mirela Horumbă va oferi perspectiva sa asupra procesului de învățare, precum și câteva sfaturi pentru construirea unei personalități de învingător la copii. Iar pentru a desena tabloul complet, expertul în educație Oana Vetrici va explica care sunt activitățile care integrează Cei Patru C și cum pot contribui părinții la dezvoltarea lor zilnică.

“Lumea este în schimbare accelerată. Nimic nu rămâne la fel, și de aceea copiii noștri vor avea nevoie de multe abilități bine antrenate. De-a lungul vieții lor profesionale, vor schimba 5–7 domenii de expertiză. Prin urmare, noțiunile abstracte care nu sunt de folos în afara școlii nu mai sunt un factor care să garanteze succesul în viață. Copiii vor avea nevoie de abilități noi și de oameni care să îi ajute să le exerseze în mediul academic, în comunitate și acasă”, a declarat fondatorul Shakespeare School, Adriana Alionte.

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asi Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pe gurări sociale, pentru minori şi familie, decizia n ntru minori şi familie, decizia nr. 1912 din 27 mai 2011

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-NapocA invocată de acesta şi s-a respins acţiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect Legea 10/2001. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia 5187/18.12.2009 emisă de Primarul Mun Cluj-Napoca s-a respins notificarea 2180/2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris iniţial în CF 9589 nr.top 1662 situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35. Pentru a pronunţa această dispoziţie s-a motivat că reclamanta nu face dovada calităţii de moştenitoare a foştilor proprietari tabulari ai imobilului revendicat. Potrivit extrasului CF nr.9589 Cluj asupra imobilului teren şi construcţie înscris pe parcela cu nr. top 1662 proprietari tabulari sub B 1 şi 2 au fost înscrişi S.T. şi soţia născută B.S.. Imobilul a fost preluat in baza Decretului 32/1950 cu titlu de naţionalizare in favoarea Statului Român Din actele de stare civilă depuse de reclamantă rezultă că S.T. a decedat la data de 4.06.1969. La data decesului acestuia a rămas în viaţă S.L., soţie, decedată la rândul său la data de 13.09.1970. S.T. a avut ca soră pe S.E., căsătorită C., decedată în anul 1980. C.E. a avut o singură fiică, reclamanta. Reclamanta justifica calitatea de moştenitor doar a unchiului său S.T., nu şi a soţiei acestuia S.S., având în vedere regulile devoluţiunii legale reglementate de Codul Civil. Instanţa de fond a pus în discuţia părţilor şi a dispus efectuarea uneia drese către Camera Notarilor Publici Cluj, care a comunicat copiile certificatelor de moştenitor 867/1969 prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.T. şi certificat de moştenitor 819/1971, prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.S.A. soţia lui S.T. . Prin certificatul de moştenitor 867/1969 s-a stabilit calitatea de unic moştenitor a defunctului S.T. a soţiei S.S.A. soţie supravieţuitoare şi moştenitoare testamentară reţinându-se că prin declaraţii autentice notariale, inclusiv a lui C.E., fraţi şi surorile defunctului au renunţat la moştenire. Tribunalul a constatat că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare după mătuşa sa S.S.A., prin certificatul de moştenitor 819/1971, stabilindu-se calitatea de moştenitor a acesteia în favoarea altor persoane. Susţinerile reclamantei că în cuprinsul certificatului de moştenitor nu s-a avut în vedere imobilul, obiect al notificării sale, au fost apreciate de tribunal ca neavând relevanţă.

Tribunalul a apreciat însă relevant faptul că prin declaraţie autentică cuprinsă în certificatul de moştenitor antecesoarea sa, a pierdut calitatea de moştenitoare a fratelui său şi nu mai justifică calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile legii 10/2001 Faptul că mama sa a renunţat la succesiunea fratelui său, nu justifică admiterea cererii chiar dacă dezbaterea succesiunii nu a avut loc şi cu privire al imobilul în litigiu. În acest sens, sunt şi interpretările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Decizia RIL 11/2008, tot cu privire la aplicarea unei legi de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul anterior, care a stabilit că potrivit dispoziţiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunţă la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. De aceea, cel care renunţă la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care este doar prezumat de lege ca renunţător, ci, dimpotrivă, se dovedeşte cu certitudine (declaraţie notarială) că nu este moştenitor, dat fiind faptul că a renunţat expres la succesiune. Prin efectul renunţării, moştenitorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, iar vocaţia sa succesorală este retroactiv desfiinţată. Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă. Raportat la această constatare, tribunalul a apreciat că nu mai există nici un interes din partea reclamantei în a se analiza şi pronunţa asupra cererii formulată de reclamantă, având ca obiect constatarea preluării imobilului de către Statul Român fără titlu. Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale cerută de dispoziţiile Legii nr.10/2001, a respins acţiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca având ca obiect Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta C.L.L. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, reclamanta a învederat instanţei că hotărârea criticată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. În opinia reclamantei recurente, obiect al acceptării sau renunţării îl reprezintă doar drepturile şi bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opţiunii succesorale. În speţă, în anul 1969, la data întocmirii certificatului de moştenitor nr. 867/1969 când defuncta C.E. şi-a exprimat opţiunea de renunţarea la succesiunea după defunctul S.T., imobilul în litigiu nu se găsea în patrimoniul defunctului deoarece era întabulat ca proprietar Statul Român, astfel încât antecesoarea reclamantei nu a renunţat la succesiune. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece prevederile conţinute în art. 696 şi art. 700 C.civ., cu caracter general, nu îşi găsesc aplicarea conform principiului de drept specialia generalibus derogant. Prin notificarea nr. 2180/09.11.2001 prin care reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanta a înţeles să accepte succesiunea celor doi defuncţi. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitor după defuncta S.S.A. deoarece descendenţii renunţătorului pot veni la moştenire în nume propriu în condiţiile art. 698 C.civ., astfel încât în virtutea dreptului de acrescământ, partea renunţătorului profită coerezilor care au acceptat succesiunea. Pârâtul intimat Municipiul Cluj-Napoca, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. În susţinerea poziţiei procesuale, pârâtul intimat a arătat că în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale, tribunalul a reţinut că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare, având în vedere principiul indivizibilităţii patrimoniului succesoral. Pârâtul intimat, Primarul Mun.Cluj-Napoca, deşi legal citat, nu şi-a delegat reprezentant în instanţă şi nu a depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală. Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 304 1 C.pr.civ., reţine următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 2180/09.11. reclamanta C.L.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris în CF nr. 9589, nr. top. 1662 constând din casă şi teren, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri băneşti conform Legii nr. 10/2001. În cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că este moştenitoare legală a proprietarilor tabulară S.T. şi S. care au decedat, în calitate de nepoată de frate. Prin Dispoziţia nr. 5187/18.12.2009 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca s-a respins notificarea nr. 2180/09.11.2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris iniţial în CF nr. 9589, nr.top. 1662, situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, deoarece revendicatoarea nu a făcut dovada calităţi de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefăcând dovada calităţi de moştenitoare după foştii proprietari tabulari ai imobilului. Conform C.F. nr. 9589 Cluj, A+1, nr. top. 1662 constând din casă, curte şi grădină în situat în str. A., nr. 55, în suprafaţă de 252 stjp. a fost întabulat dreptul de proprietate, în părţi egale, în favoarea lui S.T. şi soţia născută B.S. prin încheierea de C.F. nr. 3649/08.03.1938. În baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naţionalizarea unor imobile şi a extrasului din tabelul anexă, asupra imobilul mai sus arătat, s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de drept naţionalizare, în favoarea Statului Român, în administrarea Sfatului Popular al oraşului Cluj. Ulterior, prin încheierea de CF nr. 98/06.01.1976, în baza planurilor de împărţire pe apartamente, imobilul mai sus menţionat s-as dezlipit din C.F. nr. 9589 şi s-a împărţit în: imobilul cu nr.top.nou 1662/1 constând în casă şi teren în suprafaţă de 157 mp. transcris în CF col.nr. 127112 şi imobilul cu nr.top. nou 1662/2, teren în str. B., nr. 35, în suprafaţă de 750 mp., transcris în CF nr. 127114, în favoarea Statului Român şi în administrarea operativă a mun.Cluj-Napoca. În consecinţă, imobilul mai sus descris a fost preluat în mod abuziv de Statul Român şi face obiectul Legii nr.10/2001, conform prevederilor art.2 lit.a din acest act normativ. S.T. a decedat la data de 04.06.1969, aşa cum rezultă din certificatul de deces. Conform certificatului de moştenitor nr. 867/24.10.1969 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, moştenitoarea defunctului S.T. este S.S.A., în calitate de soţie supravieţuitoare şi moştenitoare testamentară. În cuprinsul acestui act se menţionează că au renunţat la succesiune – sunt decăzuţi din succesiune conform art. 700 C.civ.-, numiţii: S.N., S.I., C.E., M.M., H.M. şi S.S., toţi fraţi şi surori ai defunctului. S.S.A. a decedat la data de 13.09.1970.. Potrivit certificatului de moştenitor nr. 819/15.10.1971 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, moştenitorii defunctei S.S.A. sunt: M.L., B.M. şi O.M.L., în calitate de legatari. S.T. a fost fratele numitei S.E., căsătorită C., care a fost mama reclamantei şi care a decedat la data de 22.10.1980, aşa cum reiese din actele de stare civilă. Art. 696 C.civ. prevede că eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.

Aşadar, titlul de moştenitor al renunţătorului este desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. Potrivit art. 698 C,.civ., eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunţătorul este singur în gradul său, sau dacă coerezii săi renunţă, copii lor vin la succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părţi egale. În consecinţă, partea renunţătorului profită coerezilor săi, fără voia lor, indiferent dacă acceptarea coerezilor s-a făcut înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă. Dacă renunţătorul este singur în grad succesibil, moştenirea trece în cadrul devoluţiunii legale la moştenitorii subsecvenţi. În speţă, aşa cum s-a arătat, toţi fraţii şi toate surorile defunctului S.T., în calitate de colaterali privilegiaţi, au renunţat la succesiunea acestuia, prin declaraţii autentice date în faţa fostului notariat de stat, astfel încât la succesiunea acestuia pe lângă soţia supravieţuitoare S.S.A. are vocaţie concretă şi reclamanta, descendenta renunţătoarei C.E., în calitate de nepoată de soră a defunctului, care vine în concurs cu soţia supravieţuitoare. Critica recurentei referitoare la faptul că obiect al renunţării îl reprezintă doar drepturile şi bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opţiunii succesorale astfel încât antecesoarea sa nu a renunţat la succesiune cu privire la imobilul în litigiu, nu poate fi primită deoarece regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi actului juridic de opţiune succesorală care nu poate fi condiţionat de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea la moştenire reprezintă manifestarea de voinţă a moştenitorului prin care acesta declară că înţelege a nu se folosi de drepturile succesorale pe care vocaţia sa i le conferă astfel încât renunţarea vizează atât bunurile existente în patrimoniul lui de cujus la data decesului, cât şi cele care eventual ar intra în viitor în patrimoniul defunctului. În acest sens actul de opţiune succesorală este indivizibil deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunţa sau accepta moştenirea, dar în întregul ei, astfel încât nu are posibilitatea de a accepta o anumită parte a moştenirii şi de a renunţa la o altă parte. Potrivit art. 4 alin. 3 şi alin. 4 din Legea nr. 10/2001, succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. Prin urmare, reclamanta care nu a acceptat moştenirea defunctului S.T., dar nici nu a renunţat la ea, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, în temeiul textului legal mai sus citat, a fost de drept repusă în termenul de acceptare a succesiunii acestui defunct pentru imobilul situat în ClujNapoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr.top.1662, astfel încât în mod greşit tribunalul a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus citate. Aşa cum s-a arătat, soţia defunctului S.T. a decedat la data de 13.09.1970, ulterior decesului defunctului ei soţ, iar potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare a defunctei S.S.A. întrucât nu are vocaţie succesorală legală concretă şi mai mult decât atât, conform certificatului de moştenitor, moştenitorii acesteia sunt alte persoane fizice decât reclamanta în calitate de legatari, astfel că soluţia tribunalului este legală şi corectă din acest punct de vedere. Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 şi alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite în parte recursul declarat de reclamanta C.L.L. împotriva sentinţei civile nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o va casa în parte cu privire la soluţia dată plângerii reclamantei având ca obiect calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 şi, în aceste limite va dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Cluj, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă în ceea ce priveşte respingerea plângerii reclamantei având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită după defuncta S.S.A.. În rejudecare, tribunalul va soluţiona plângerea reclamantei ţinând seama de calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 şi va decide dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios, iar în caz contrar, se va pronunţa asupra măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă. (Judecător Anca Adriana Pop)

Sursa: Curtea de Apel Cluj

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr.386/A din 5 martie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. …/117/2013, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul G.R.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă: A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului G.R.I. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele: În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice tribunalul a respins-o pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: Potrivit art. 504 alin 2 C proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, alin 3 din stipulând că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauză prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j). În condiţiile în care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legale anterior evocate nu au putut fi reţinute ca fiind pertinente susţinerile pârâtului potrivit căruia demersul reclamantului este inadmisibil, întrucât acesta nu a fost niciodată condamnat şi apoi achitat, această ipoteză fiind imaginată de legiuitor la art. 504 alin 1 Cod. proc. pen. De asemenea, nu a fost primită ca fiind întemeiată susţinerea pârâtului potrivit căruia reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri doar în ipoteza în care procesul penal ar fi încetat în temeiul art.10 lit j C pr pen, în condiţiile în care reclamantul, a invocat în susţinerea construcţiei juridice existenţa unei hotărâri definitive de achitare, făcâd trimitere la dispoziţiile art.504 alin 3 C pr pen. În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că demersul judiciar al reclamantului este parţial fondat pentru următoarele considerente: Verificându-se hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că starea de fapt expusă de către reclamant în considerentele cererii de chemare în judecată corespunde realităţii. Astfel, aşa cum s-a reţinut în sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007, prin încheierea penală nr. 47/C/2007 din data de 30.03.2007 pronunţata de Tribunalul Cluj – Secţia Penala a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheierea penala nr.58/C/2007 până la data de 27.05.2007. După înregistrarea dosarului la instanţa de judecata la data de 25.05.2007 s-a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive potrivit dispoziţiilor art. 3001 C.P.P., măsura arestării preventive fiind menţinută. Împotriva acestei soluţii de menţinere a măsurii arestării preventive inculpaţii, printre care şi reclamantul a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 335/31.05.2007 pronunţata de Curtea de Apel Cluj. La termenele de judecată din datele de 21.06.2007 şi 09.08.2007 măsura arestării preventive a fost menţinută faţă de inculpaţi, respingându-se totodată şi cererile de înlocuire a acestei măsuri cu m măsura obligării de a nu părăsi ţara.

La termenul de judecată din data de 27.08.2007 s-a dispus faţă de reclamantul G.R.I. înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsii localitatea, instanţa considerând ca temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de acesta(filele 17-22 din dosar). Prin Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007, în baza art. 334 instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.P., reţinuta în sarcina reclamantului, în infracţiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. 1 CP. faţă de partea vătămata N.P.. Cu privire la această infracţiune, instanţa prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.P.P. încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii prealabile(fila 53 din dosar) Prin aceeaşi sentinţă, instanţa, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat art. 10 lit. c C.pr pen., a dispus achitarea reclamantului G.R.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prev. şi ped. de art.13 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 678/2001, modificata prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal(fila 54 verso din dosar). În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d, instanţa a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire, conducere, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Prin sentinţa anterior menţionată a fost revocată faţă de reclamantul G.R.I. măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită prin încheierea penală din data de 03.12.2007. Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007 a rămas definitivă, fiind respins atât apelul declarat împotriva acestei sentinţe prin Decizia penală nr. 74 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 23.11.2010 de către Curtea de Apel Suceava în dosarul cu nr. …/117/2007, cât şi recursurile declarate împotriva acestei decizii prin Decizia penală pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 05.12.2012(fila 97 din dosar). Având în vedere starea de fapt anterior expusă, tribunalul a conchis că în speţă sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 504 alin 2 şi 3 C pr pen. În esenţă, textul legal menţionat anterior are dispoziţii clare, neechivoce, în sensul că Statul Român este obligat la despăgubiri pentru arestarea sau deţinerea persoanei în cazul în care procesul penal este soldat cu o soluţie de achitare, cum este cazul în prezenta speţă, soluţia de achitare însemnând automat, în concepţia legiuitorului român, că arestarea sau deţinerea pe parcursului procesului penal a fost nelegală, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a celor două alin. 2 şi 3 ale art.504 C pr pen. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului privind plata de despăgubiri sub formă de daune morale tribunalul a constatat că sunt întemeiate în parte pretenţiile reclamantului, raportat la durata arestării preventive şi a măsurii de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara, precum şi la prejudiciul moral suferit de acesta, suma de 30.000 lei reprezentând o sumă suficientă şi cu caracter rezonabil aptă de a reprezenta o compensare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. În determinarea cuantumului daunelor morale dispoziţiile legale incidente în materie nu stabilesc criterii concrete, acest cuantum a fost determinat de instanţă în raport cu datele concrete ale speţei, instanţa a avut în vedere elemente precum: atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la integritatea fizică şi sănătate, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional ş.a. Cu privire la acest prejudiciu moral, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului, acestuia iau fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri. Astfel cum rezultă din probatoriul testimonial administrat în cauză, după eliberare reclamantul era o persoană complet schimbată, era mai retras, chiar foarte retras, nu mai era acea persoană comunicativă, era cărunt. Toţi cei trei martori audiaţi în prezenta cauză au relevat că în momentul ridicării reclamantului din casă de către organele de poliţie şi ulterior, pe parcursul menţinerii arestării preventive, copii acestuia au avut de suferit, erau speriaţi şi şocaţi. Astfel, martorul M.E.C. a precizat că în condiţiile în care îi întreba cineva unde este tatăl lor, copiii începeau să plângă, în timp ce martorul G.S.D. a relevat că ştie de la soţia reclamantului că minorii au suferit un şoc şi au fost duşi la psiholog pentru a depăşi mai uşor acest incident. De asemenea, din aceeaşi perspectivă, martorul M.A. a precizat că un coleg de şcoală al unuia dintre copii reclamantului i-a spus acestuia că „tatăl tău este un puşcăriaş”, ocazie cu care copilul reclamantului s-a supărat foarte tare, fiind marcat de spusele colegului său. În aceste condiţii, tribunalul a conchis că măsura arestării preventive aplicată reclamantului, ulterior infirmată de către instanţa de judecată a determinat, din perspectiva situaţiei familiale, pentru reclamant o adevărată traumă psihică. Aşa cum s-a menţionat anterior, ulterior eliberării atitudinea reclamantului faţă de membrii familiei sale s-a schimbat foarte mult, acesta s-a izolat în sine refuzând o comunicare cu cei apropiaţi şi cu prietenii săi. Acuzaţiile aduse reclamantului au produs în cadrul comunităţii un efect negativ, atitudinea acesteia răsfrângându-se asupra reclamantului, acesta simţindu-se izolat şi blamat în cadrul comunităţii în care trăieşte. De asemenea este de remarcat faptul că urmare a aplicării măsurii arestării preventive situaţia financiară a familiei reclamantului a scăzut în mod simţitor, aceasta în condiţiile în care toate afacerile pe care le derula reclamantul anterior arestării sale s-au năruit. Martorul M.A. a precizat că în perioada arestării a fost afectată situaţia financiară a familiei reclamantului, întrucât i s-au stricat toate afacerile fiind închise sălile de jocuri, magazinele alimentare, aspect relevat şi de către martorul M.E.C.. Traumatizant a fost pentru reclamant şi mediul de detenţie pe o perioadă destul de îndelungată având în vedere şi soluţia finală de achitare de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de care a fost acuzat precum şi consecinţele produse de această situaţie faţă de familia sa, aceasta trecând prin reale dificultăţi materiale. Nu în ultimul rând, toţi martorii au relevat, prin depoziţiile lor, că ulterior aplicării măsurii arestării preventive reclamantul a început să aibă probleme de sănătate având mai multe boli, respectiv diabet zaharat, hipertensiune, probleme cu inima, hemoroizi şi apnee în somn ceea ce presupune că, reclamantul de mai multe ori, povestind cu el, stă 5 minute şi apoi adoarme instantaneu, aceste aspecte coroborându-se cu actele medicale existente la dosar(filele 98-108 din dosar, respectiv filele 120-138 din dosar). Raportat la toate probele existente în dosar, anterior evocate, tribunalul a concluzionat că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal în faza urmăririi penale şi în cele trei faze ale judecăţii au afectat prestigiul profesional şi social al reclamantului, sănătatea şi starea sa psihică, pe membrii familiei sale astfel a acordat în favoarea acestuia o despăgubire în cuantum de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal reclamantul şi pârâţii.

Reclamantul G.R.I. a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul de a fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. În motivarea apelului reclamantul a arătat că instanţa de fond reţine în mod corect starea de fapt, în sensul că a fost arestat nelegal în perioada 30.03.2007- 12.09.2007, deci 166 zile, iar până la data de 5.03.2008 a fost privat de libertate, instituindu-se în sarcina lui interdicţia de a păsări localitatea şi ţara, că prin eroarea judiciară intervenită au fost lezate drepturile fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, că are dreptul la repararea prejudiciului produs. Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică cu privire la cuantumul despăgubirilor morale acordate de numai 30.000 lei. Astfel, instanţa de fond a apreciat o sumă mai puţin rezonabilă, de aproximativ 190 lei pentru fiecare zi de arest, sumă care nu este întâlnită în practica judiciară din ţara noastră şi nu a apreciat corespunzător efectul produs prin arestarea sa şi interdicţia de a părăsi ţara, asupra situaţiei sociale, profesionale pe plan fizic şi psihic. În sprijinul motivelor invocate prin apel, reclamantul a invocat practică judiciară, a Tribunalului Maramureş şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că, cererea reclamantului nu se circumscrie cazurilor care dau dreptul la repararea pagubei, conform art. 504 Cor proc. penală. Aceasta, pentru că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, astfel că nu este întrunită nici condiţia prev. de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, în sensul că hotărârea definitivă de încetare a procesului penal nu are ca temei legal art. 10 alin. 1 lit. j Cod proc. penală, ci art. 10 lit. h Cod proc. penală, pentru infracţiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 1, ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate în cauză nu au relevat implicaţiile morale pe care durata reţinerii le-ar fi avut asupra reclamantului, respectiv asupra statutului social de implicaţiile pe plan afectiv legate de reţinerea sa, în condiţiile în care în procesul de apreciere a probatoriului, cu ocazia soluţionării dosarului penal, instanţa de fond a reţinut în mod corect împrejurările faptice concrete, cât şi vinovăţia inculpaţilor. Înscrisurile anexate de reclamant în probaţiune nu conţin un minim de indicii care să facă legătura dintre afecţiunile de care suferă reclamantul şi faptul reţinerii sale. Prin apelul declarat, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT Cluj au solicitat desfiinţarea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi în consecinţă, să se dispună în principal, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulată de reclamantul G.R.I., iar în subsidiar, respingerea ca nefondată a acţiunii sau reducerea cuantumului sumei la plata căreia a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru următoarele considerente: În ce priveşte fondul cauzei, aprecierile instanţei de fond sunt nelegale şi netemeinicie. În primul rând, instanţa de fond a dat o interpretare greşită cazurilor şi condiţiilor care dau dreptul la repararea pagubei reglementate de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, respingând în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Dispoziţia din art. 504 alin. 3 Cod proc. penală este clară, neechivocă şi de strictă interpretare. Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul a fost achitat definitiv doar pentru o parte a activităţii infracţionale ce i-a fost imputată, iar pentru una din faptele deduse judecăţii s-a dispus încetarea procesului penal, dar în alt temei decât cel expres şi limitativ prevăzut de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, respectiv art. 10 lit. h Cod proc. penală, cererea reclamantului nu întruneşte condiţiile legale de admisibilitate. Dreptul la repararea pagubei produse reclamantului se putea naşte doar în măsura în care achitarea sa definitivă se impunea sub aspectul tuturor celor trei infracţiuni deduse judecăţii.

Hotărârea atacată este criticabilă şi sub aspectul temeiniciei, întrucât probele administrate în cauză nu fac dovada existenţei unei legături de cauzalitate între privarea de libertate a reclamantului şi năruirea afacerilor sale, pe de o parte şi degradarea stării sale de sănătate, pe de altă parte. Martorii audiaţi în cauză au relevat faptul că şi după arestarea preventivă a reclamantului, societăţile comerciale în care acesta avea calitate, au continuat să funcţioneze, că societăţile comerciale au intrat în faliment la o dată mult ulterioară punerii în libertate a reclamantului, acest fapt fiind cauzat cel mai probabil de condiţiile generate de criza economică. Sub aspectul stării de sănătate a reclamantului, actele medicale depuse în susţinerea cererii sale, dincolo de faptul că sunt de dată foarte recentă, nu fac dovada debutului vreuneia dintre bolile de care suferă reclamantul în perioada detenţiei preventive şi nici a legăturii de cauzalitate dintre condiţiile privării de libertate şi natura bolilor de care suferă reclamantul. Prin întâmpinarea depusă, intimatul G.R. s-a opus admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că motivul invocat nu subzistă, deoarece motivul arestării lui nu-l constituie infracţiunea de lovire, ci celelalte infracţiuni reţinute în sarcina lui pentru care a fost achitat. Mai mult, motivul invocat că el nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, astfel că nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 504 alin. 3 Cod proc. penală nu prezintă relevanţă juridică, deoarece privarea de libertate există, iar printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a dispus achitarea lui. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea apelului acestuia, invocând aceleaşi motive pe care le-a invocat în declaraţia de apel. Examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că sunt nefondate şi în consecinţă în baza art. 296 alin. 1 Cod proc. civ., urmează să le respingă pentru următoarele considerente: În ce priveşte apelurile pârâţilor, având în vedere că motivele invocate în susţinerea lor sunt identice, curtea le va analiza împreună. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 Cod proc. penală. Art. 504 alin. 2 Cod proc. penală prevede că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”, iar alin 3 al aceluiaşi articol prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere d sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit.j”. Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, pentru naşterea dreptului la reparaţie, condiţia cerută de alin. 3 al art. 504 Cod proc. penală este aceea ca privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal să fi fost stabilită printr-o hotărâre definitivă de achitare. Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiect de reglementare al acestei convenţii, se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României. Dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate, este garantat, de asemenea, de art. 5 par. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească anterioară care să constate nelegalitatea reţinerii sau arestării. În cauză, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului şi a restrângerii libertăţii acestuia se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţată în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Astfel, prin încheierea penală nr. 47/C/30.03.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a luat măsura arestării preventive a inculpaţilor, între care şi reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheierea penală nr. 58/C/2007, până la data de 27 mai 2007. Măsura arestării preventive a inculpaţilor s-a dispus pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, şi constituire într-un grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a C. penal. După înregistrarea dosarului la instanţa de judecată în data de 25 mai 2007 s-a procedat la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive, măsură care a fost menţinută, iar recursul declarat împotriva acestei soluţii a fost respins. La termenele de judecată din data de 21 iunie 2007 şi 9 august 2007, măsura arestării preventive a fost menţinută faţă de inculpaţi şi doar la data de 27 august 2007 s-a dispus faţă de inculpatul G.R.I., reclamantul din prezenta cauză, înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea. Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 din 5.03.2008 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor declarate împotriva ei, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 modificată prin Legea nr. 287/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, reţinută în sarcina reclamatului în infracţiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 2 C. penal, infracţiune în legătură cu care, instanţa, prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b cu art. 10 lit. h Cod proc. penală, încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc.pen., a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod proc.pen., achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire şi sprijinire a unui grup infracţional. Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 a fost revocată faţă de reclamant măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită prin încheierea penală din 23.12.2007. Din această hotărâre judecătorească rezultă aşadar că măsura arestării preventive înlocuită ulterior cu măsura de a nu părăsi localitatea a fost luată faţă de reclamant în considerarea săvârşii infracţiunii prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a şi art. 13 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 678/2001. Aşadar, finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale a reclamantului în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni, respectiv fapta nu a fost săvârşită de inculpat şi faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări deschid dreptul persoanei la repararea prejudiciului suferit, ca urmare a privării sau restrângerii de libertate. În concluzia celor reţinute, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi este nefondată, reclamantul fiind îndreptăţit la repararea prejudiciului moral, prejudiciului de imagine şi de familie suferit. În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant şi pârâţi cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, curtea apreciază că este nefondată.

Art. 505 alin. 1 Cod proc. penală stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabileşte şi criteriile de cuantificare a acestuia. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Nici Curtea Europeană atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Curtea apreciază că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada arestării preventive (30.03.2007 – 27.08.2007) şi interdicţiei de a nu părăsi localitatea (27.08.2007 – 3.12.2007), este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată, cât şi cea socială. Aceasta, având în vedere afecţiunile resimţite de persoana reclamantului, constând în izolarea şi refuzul de a comunica cu cei apropiaţi şi cu prietenii săi, de familia acestuia, a cărei situaţie financiară a scăzut în mod simţitor, de trauma psihică suferită de cei trei copii ai reclamantului, care au suferit un şoc în momentul arestării tatălui lor, fiind nevoiţi să urmeze proceduri speciale la un psiholog pentru a depăşi acest incident. Criticile formulate de pârâţi cu privire la faptul că hotărârea instanţei de fond nu este temeinică, întrucât a apreciat în mod greşit că probele testimoniale şi cu înscrisuri administrate în cauză nu fac dovada existenţei unei legături de cauzalitate între privarea de libertate a reclamantului şi năruirea afacerilor sale, că năruirea afacerilor reclamantului s-a datorat crizei financiare, nu pot fi reţinute în totalitate. Chiar dacă solicitările reclamantului prin raportare la prejudiciul pe care l-a încercat prin pierderea unor relaţii comerciale se regăsesc în patrimoniul societăţii comerciale, reclamantului îi revin beneficiile obţinute din calitatea de administrator, astfel că durata de 166 de zile cât a durat arestul şi 205 zile de limitare a posibilităţilor de deplasare, i-au afectat afacerile. De asemenea, chiar dacă actele medicale sunt ulterioare perioadei luării măsurii arestării preventive şi interdicţiei de a părăsi localitatea, bolile de care suferă reclamantul, cum ar fi diabetul zaharat, pot fi consecinţa traumei psihice pe care acesta a suferit-o pe perioada detenţiei.

Sursa: Curtea de Apel Cluj

În urmă cu 3 ani demisionam din guvernul tehnocrat, din cauza retragerii de către premier și ministru a susținerii pentru măsurile propuse atunci, ca urmare a „scandalului” creat în momentul în care proiectul la care lucrasem a ajuns, „pe surse”, la presă.

Îmi propun o scurtă aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat atunci, dar și a ceea ce s-a întâmplat după aceea în fiscalitatea românească. Știm cu toții că, din punctul de vedere al reglementărilor fiscale, a fost o perioadă extrem de agitată, poate cea mai agitată din istoria post-revoluționară a României.

1. Septembrie 2016

Proiectul de O.U.G. apărut atunci în spațiul public conținea o serie de măsuri menite – în opinia mea – să aducă o stare de normalitate în fiscalitate în acord cu un principiu în care cred cu tărie: sarcina fiscală trebuie așezată exclusiv în funcție de CÂT, și nu în funcție de CUM câștigăm. Cea mai dezbătută măsură propusă atunci a fost, de departe, (i) transferul CAS și CASS de la angajator la angajat, majorarea salariului brut și recalcularea procentelor. În plus, proiectul de O.U.G. includea măsuri mai puțin (sau chiar deloc) discutate cu privire la (ii) impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate, (iii) transparentizarea deținerilor rezidenților români în companii aflate în paradisuri fiscale, dar și (iv) alte măsuri, din care o bună parte au și fost implementate.

• Transferul contribuțiilor

Transferul contribuțiilor nu era o măsură în sine, ci un instrument necesar pentru implementarea unei soluții în care cred cu tărie: plafonarea bazei de calcul a contribuțiilor pe suma veniturilor, prin intermediul declarației anuale de impunere. Declarația anuală de impunere urma să devină un formular inteligent, de tip .xml, care să automatizeze calculul impozitului, al contribuțiilor, dar și să regleze plățile anticipate (reținerea și plata de către angajator fiind păstrate). Evident, administrarea urma să fie simplificată prin faptul că transformarea declarației de venit în declarație de impunere elimina necesitatea emiterii de către ANAF a milioane de decizii de impunere, atât pentru impozitul pe venit, cât și pentru CASS.

Pentru a putea plafona baza de calcul al contribuțiilor pe suma veniturilor, era nevoie ca baza de calcul al acestora să fie comparabilă, ceea ce nu se putea în contextul în care CAS și CASS pentru veniturile din salarii erau plătite atât de către angajat (10,5% + 5,5% = 16%), cât și de către angajator (15,8% + 5,2% = 21%). Prin eliminarea contribuțiilor datorate de către angajator, această problemă dispărea. Acesta este motivul pentru care am venit cu această propunere, propunere care urma să fie neutră atât pentru angajat (venitul net nu era afectat), pentru angajator (costul total rămânea același), cât și pentru buget (sumele încasate în limita plafonului erau aceleași). Pentru a realiza neutralitatea măsurii, salariul brut urma să fie majorat cu 21% (echivalentul contribuțiilor transferate la angajat), iar procentele pentru contribuțiile angajatului recalculate (21% la CAS și 8,8% la CASS).

De aici a pornit și „scandalul”, fiind acuzat că vreau să dublez contribuțiile… Într-adevăr, procentele pentru contribuțiile individuale creșteau, dar sumele datorate rămâneau aceleași, măsura fiind gândită, așa cum spuneam, să fie neutră din acest punct de vedere.

• Impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate

Știm cu toții, avem încă din 2011 metode de control indirect, metode ce, teoretic, permit autorităților fiscale să verifice situația fiscală a contribuabililor atunci când este identificat un risc fiscal. Măsurile introduse în 2011 au fost însă deficitare cu privire la cel puțin două aspecte.

Primul aspect: eficiența. Ca să se poată compara nivelul veniturilor cu cel al cheltuielilor în perioada controlată, era nevoie să se știe situația patrimonială a contribuabilului la începutul perioadei controlate. În lipsa unei declarații inițiale de patrimoniu (ce trebuie depusă doar de către persoanele selectate pentru control), analiza de risc a fost foarte dificil de efectuat, motiv pentru care la sfârșitul lui 2015 au fost emise doar vreo 6 decizii de impunere, pentru sume semnificativ mai mici decât costul cu salariile inspectorilor. Între timp numărul a crescut, dar nesemnificativ…

Al doilea aspect: moralitatea. Pentru sumele identificate ca fiind nejustificate în urma verificării fiscale, ANAF emite decizie de impunere cu cota de impozit pe venit standard (16% până în 2018, 10% după). Este ca și cum am spune că „hoțul neprins este negustor cinstit, iar hoțul prins plătește ca cel cinstit”…

Acesta este motivul pentru care am propus ceea ce atunci numeam „momentul zero” (între timp nu mai pot folosi acest termen, fiind compromis de atacul împotriva justiției din ultimii 2 ani), și anume o soluție compusă din 3 măsuri distincte:

• declarație inițială de patrimoniu, ce ar fi urmat să fie depusă de către toți contribuabilii cu un patrimoniu net de cel puțin 1 milion euro, nivel considerat de mine relevant din punctul de vedere al riscului fiscal;
• o perioadă limitată la 3 luni, în care contribuabilii puteau declara voluntar și plăti impozitul de 16% pentru sumele ce considerau că nu pot fi justificate în cazul unei verificări fiscale;
• o cotă punitivă de impozit de 75% pentru sumele suplimentare stabilite în urma verificărilor fiscale, ulterior încheierii perioadei de conformare voluntară.

Măsura era menită să facă ordine, să aducă sume suplimentare la buget (ca urmare a declarării voluntare), cât și să descurajeze neconformarea în viitor (cota punitivă).

• Transparentizarea deținerilor din paradisuri fiscale

Această măsură este cunoscută în argoul nostru, al fiscaliștilor, ca „CFC rules focuses on the UBO”, măsură ce consider că este necesară pentru a face ordine în relația fiscală dintre stat și contribuabili și, dacă analizăm evoluțiile din fiscalitatea internațională, vedem că aceasta este direcția în care evoluează legislația (Planul Anti BEPS, CRS etc.). Proiectul de O.U.G. asimila dividendelor (și deci crea o obligație de declarare și plată a impozitului pe dividende) profiturile nete nedistribuite ale companiilor aflate în jurisdicții unde impozitul pe profit este mai mic de 10% (în general zero, în majoritatea paradisurilor fiscale).

• Alte măsuri

Acel proiect conținea și un număr de alte măsuri, majoritatea implementate prin O.U.G. nr. 84/2016, ulterior plecării mele. Mă refer aici la măsuri precum renunțarea la ROI (registrul operatorilor intracomunitari), introducerea regimului special de TVA pentru agricultori, schimbarea definiției la SOP (pentru a permite SOP și pentru titluri nelistate), eliminarea limitării în timp a „scutirii” de impozit pe profitul reinvestit (facilitate ce nu este în fapt o scutire, ci o amânare la plata impozitului) sau la posibilitatea microîntreprinderilor de a opta pentru plata impozitului pe profit (lipsa opțiunii creând probleme serioase, în special pentru investitorii mari).

1. 2017-2019

Amploarea modificărilor aduse legislației fiscale în această perioadă este uriașă. Practic, noul Cod fiscal a ajuns să fie modificat mai mult în 3 ani decât a fost vechiul Cod fiscal în 10 ani. În plus, au apărut multe reglementări fiscale în afara Codului fiscal. Hotărârea cu care guvernele PSD s-au năpustit asupra noului Cod fiscal este greu de înțeles, cu atât mai mult cu cât autorii acestor modificări sunt exact aceleași persoane care au determinat adoptarea și implementarea lui, respectiv dnii Vâlcov și Teodorovici. O să fac doar un scurt inventar al acestor modificări și al impactului pe care l-au avut asupra vieții noastre.

• „Revoluția fiscală”

După ce, în septembrie 2016, liderii de atunci ai partidului (încă) la guvernare s-au referit la ideea mea ca fiind o „bazaconie” sau chiar ca fiind „trădare de țară”, „măsură de-a dreptul fascistă”, măsura a fost preluată 2 luni mai târziu în celebrul program de guvernare și implementată în 2017, prin O.U.G. nr. 79. Contribuțiile au fost mutate din 2018, declarația anuală de impozitare a fost implementată din 2019, numai că scopul în care au folosit ideea a fost cu totul altul decât cel pentru care fusese gândită de mine.

Ce s-a întâmplat și care au fost consecințele?

În primul rând, măsura nu a fost neutră pentru bugetul de stat (BS), chiar dacă pentru bugetul consolidat a fost. Cota de CAS a fost majorată la 25% (+19% față de 21%), iar cota de CASS a fost și ea majorată la 10% (+13% față de 8,8%). Pentru a nu scădea netul angajaților și a nu crea probleme electorale, impozitul pe venit a scăzut de la 16% la 10%.

În al doilea rând, salariul brut nu a fost ajustat prin lege, obligând companiile să încheie milioane de acte adiționale sau să facă tot felul de tertipuri pentru a evita situația în care ele majorau salariile, iar ulterior se revenea la situația anterioară, situație care încă mai persistă.

Evident, nici vorbă despre plafonarea bazei de calcul al contribuțiilor, guvernul eliminând încă din 2017 plafonarea bazei de calcul al CAS individuale (în vigoare din 2000), dar și nou introdusa plafonare a bazei de calcul al CASS (în vigoare doar în ianuarie 2017).

Consecințele au fost următoarele:

• crescând CAS, s-au mărit încasările la bugetul de pensii (BAS), fapt care a permis guvernului să spună că are fonduri pentru a acoperi sarabanda ce a urmat în privința creșterii pensiilor, măsură pur electorală, fără acoperire financiară. În fapt, sumele încasate în plus la BAS fiind luate din BS (prin scăderea impozitului pe venit). Practic, au mutat niște bani dintr-un buzunar în altul și au zis că suntem mai bogați, deci putem să ne permitem creșterea pensiilor. Acum vedem că unii vorbesc de o gaură de 9 miliarde în buget…
• mutând contribuțiile, au putut „bifa” promisiunea făcută la alegeri de a crește salariile bugetarilor cu 25%. Ghinion! Au crescut salariile brute, nu și salariul net;
• scăzând impozitul pe venit, au redus semnificativ sumele alocate bugetelor locale prin cota defalcată din impozitul pe salariu, ceea ce a lăsat primarii cu mâna întinsă la guvern. Cele mai afectate primării au fost, evident, cele din orașele mari, unde sunt și mulți investitori, orașe dintre care multe nu sunt controlate politic de partidul de guvernământ și care astfel au devenit mai dependente de „Centru”.
• Split TVA

Măsura a fost introdusă de Guvern în contra tuturor semnalelor venite atât din partea companiilor românești, respingerii ei de către CES și CDS și criticilor venite din partea noastră, a specialiștilor în fiscalitate. Conform O.G. nr. 23/2017, toate companiile din România urmau să încaseze și să facă plăți de TVA doar prin intermediul unui cont dedicat, iar fondurile blocate în acel cont de TVA puteau fi folosite doar cu aprobarea ANAF. Am atras atunci atenția că vom asista la blocaje financiare uriașe, iar instrumente precum factoringul urmau să dispară. Din fericire, nu am avut ocazia să ni se confirme atenționările, O.G. nr. 23/2017 fiind modificată semnificativ înainte de a intra în vigoare. Tot atunci am atras atenția că măsura încălca grav Directiva TVA, dar specialiștii din Finanțe ne-au contrazis, au susținut chiar că nu e nevoie de notificarea Comisiei. Acum, avem infringement, Comisia notificând Guvernul cu privire la faptul că O.G. nr. 23/2017 este neconformă cu dreptul european, chiar și în formă mult atenuată de către Parlament. Adoptarea unei ordonanțe de Guvern prin care măsura urma să devină opțională pentru toate companiile a fost între timp blocată de recenta criză guvernamentală…

• Blocarea investițiilor în extragerea gazelor din platforma Mării Negre

A fost făcută de către guvernanți prin două măsuri controversate, luate fără niciun fel de consultări și analize de impact:

• Legea nr. 256/2018 privind exploatările offshore, prin care s-a introdus un impozit suplimentar pe veniturile obținute din vânzarea gazelor și, evident, s-a abrogat clauza de stabilitate dată titularilor de acorduri petroliere în Marea Neagră prin O.U.G. nr. 160/1999 anterior demarării investițiilor în explorare;
• O.U.G. nr. 114/2018 prin care s-a impus un preț maxim de vânzare pentru gazele din producția internă (nu și pentru gazele importate din Rusia!).

Ca urmare, cel mai important concesionar din Marea Neagră (Exxon) nu a luat decizia de a investi în exploatare și a anunțat că este interesat să își vândă participația. În timp ce la București unii tineri politicieni s-au apucat să propună cum să se aloce fondurile pe care statul român le va obține din exploatarea acestor gaze, singura certitudine este că gazele noastre rămân pe fundul Mării în timp ce ponderea importurilor de gaz crește constant.

• O.U.G. nr. 114/2018

Adoptată, așa cum spuneam, fără niciun fel de consultări, fără analize de impact, dar și împotriva avizelor negative primite de la CES, CDS și a apelurilor tuturor organizațiilor companiilor din România (AOAR, RBL, FIC, AMCHAM, CNIMPPR) între Crăciun și Anul Nou, această O.U.G. este, în opinia mea, de departe, cea mai toxică reglementare adoptată nu numai de acest guvern, ci de orice alt guvern al României. Nu numai că a provocat daune greu de calculat economiei, dar a dus populismul la un nivel extrem de periculos (populismul fiind, în opinia mea, nu numai cel mai important pericol pentru stabilitatea financiară, ci chiar la adresa democrației, așa cum o știm noi).

• Taxa pe activele bancare – numită inițial „taxa pe lăcomie”, a fost introdusă ca un fel de amendă pentru bănci aplicabilă în cazul în care Robor depășea 2% (atunci și de atunci fiind peste 3%, din cauza inflației induse de politicile guvernului), baza de calcul al „amenzii” fiind activele financiare (inclusiv titlurile de stat). Efectul imediat a fost blocarea creditării, inclusiv a creditării guvernului, care a fost obligat să se împrumute miliarde de euro de pe piețele externe. Nu a trecut mult până când guvernul a modificat-o (confirmând astfel ceea ce spuneam cu toții, că e o măsură toxică!), reducând atât procentul taxei, cât și baza de calcul al acesteia. În plus, a fost eliminată și legătura cu Robor, eliminându-se astfel intruziunea guvernului în politica monetară (apanajul BNR).
• Reducerea semnificativă a comisioanelor de administrare pentru administratorii de fonduri de pensii (Pilonul 2), dar și cerințe de capital social total nerezonabile în sarcina acestora, cu scopul aproape declarat de eliminare a Pilonului 2 și de aducere a celor aproape 10 miliarde de euro acumulate în aceste fonduri la buget.
• Afectarea gravă a companiilor din producția, transportul și distribuția de energie electrică prin introducerea unei taxe de 2% pe cifra de afaceri, taxă extrem de ridicată, mai ales că urma să se aplice în cascadă, pe lanț. ANRE a „îndulcit” oarecum pilula aruncată de guvern, acum fiind discuții pentru eliminarea ei completă și revenirea la sistemul de taxare anterior. Să mai spunem și că, în lipsa unor investiții serioase în producția de energie electrică, România a ajuns din exportator importator net de electricitate…
• Afectarea extrem de gravă a producătorilor de gaz din România (onshore, deoarece gazele din offshore stau pe fundul mării) prin introducerea unui preț maxim de vânzare a gazelor semnificativ mai mic decât prețul de piață. Preț de piață ce oricum e mai mic în România decât prețul de referință la care se calculează redevența… Să spunem și aici că, după ce în urmă cu 5 ani acopeream peste 90% din consum din producția internă, astăzi procentul a scăzut sub 70% în lipsa investițiilor, dar și din cauza unor măsuri fiscale absurde.
• Chiar și facilitățile acordate constructorilor și producătorilor de materiale de construcții au potențial distrugător pentru aceste sectoare extrem de importante ale economiei. Facilitățile constau în scutire de impozit pe salariul angajaților, scutire de CASS, reducere de CAS (dar fără contribuție la Pilonul 2, nici măcar opțional), reducere a CAM, fiind condiționate de obținerea a minimum 80% din cifra de afaceri din lucrări de construcție, producție de materiale de construcție, inginerie, arhitectură. În plus, toate companiile din aceste sectoare au fost obligate să crească salariul minim pentru angajați la 3.000 de lei (chiar și dacă nu îndeplinesc condiția de aplicare a scutirilor).

Precum în Grecia antică, guvernul a băgat însă și un cal troian în „curtea” beneficiarilor: a prevăzut, undeva mai pe la finalul O.U.G. nr. 114, că facilitățile enumerate mai sus se aplică cu respectarea legislației privind ajutorul de stat. Cum aici nu poate fi vorba de o schemă de ajutor de minimis, guvernul trebuia să ceară aprobare Comisiei (ex ante!) pentru schema de ajutor de stat. Cum era și normal, guvernul consideră că nu ar fi ajutor de stat decât pentru reducerea CAM (care între timp a fost suspendată, companiile trebuind să plătească diferențele, inclusiv dobânzi și penalități), nu și pentru scutirea de impozit pe salariu sau CASS. Această gândire este consistentă cu gândirea guvernelor anterioare, care au aprobat scutiri de impozit pe salariu, fără să considere că acestea ar fi ajutor de stat. Numai că opinia Comisiei este diferită. Într-o piață a muncii în care angajatul este interesat doar de net (deci orice scutiri reduc salariul brut, deci beneficiază angajatorul), Comisia pare că este cea care are dreptate… Rezultatul acestei dispute poate fi însă catastrofal pentru companiile românești care au aplicat scutirile, pentru că ajutoarele de stat acordate ilegal trebuie recuperate.

• Setul de măsuri „pro-BEPS”

Acest subtitlu poate părea ciudat, în contextul în care noi cunoaștem conceptul „anti-BEPS”: un set de măsuri menite să împiedice companiile să își erodeze baza fiscală pentru a reduce impozitul pe profit într-un stat prin mutarea profiturilor în alte state, de regulă slab fiscalizate. Guvernanții noștri au ales o altă cale: „pro-BEPS”, spulberând pur și simplu baza de calcul a impozitului pe profit prin scoaterea imensei majorități a companiilor din România în afara sferei de aplicare a impozitului pe profit.

Două au fost măsurile prin care acest obiectiv a fost atins. Prima – introducerea din 2017 a impozitului specific pentru hoteluri și restaurante, un impozit derizoriu calculat în funcție de locație și suprafață (la restaurante) sau în funcție de locație, clasificare și număr de locuri (hoteluri și complexuri hoteliere). Evident, impozitul specific a venit la pachet cu eliminarea impozitului pe profit. Cea de-a doua, ridicarea plafonului privind microîntreprinderile de la 100.000 euro la 1.000.000 euro, inclusiv pentru companii de consultanță și management. Efectul combinat al celor două măsuri este că, astăzi, din peste 600.000 companii, nici 30.000 nu mai sunt plătitoare de impozit pe profit. Pro-BEPS!

În plus, extinderea sferei de aplicare a microîntreprinderilor la cele cu activități de consultanță și management creează un instrument extrem de eficient în erodarea inclusiv a bazei de calcul a impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale. Pro-BEPS din nou!

Închei aici, fără a avea însă pretenția că această listă este completă. Dimpotrivă, exemplele pot continua.

Concluzia mea este una singură: nu cred că mai putem continua așa. Pe de o parte, sistemul nostru fiscal a fost torpilat sistematic chiar de către guvernanți, nivelul veniturilor fiscale este la minimum istoric, cheltuielile au explodat, iar atât de necesarele investiții în educație, în sănătate sau în infrastructura de transport sunt aproape de zero. Pe de cealaltă parte, toți vrem stabilitate și predictibilitate, însă în același timp ne luptăm cu dinții să ne menținem privilegiile sau să obținem altele.

Cred că, pentru un timp, va trebui să lăsăm de o parte discuțiile despre stabilitatea sistemului fiscal și să vorbim despre principiile pe care este așezat acest sistem fiscal.

Înainte de asta, trebuie să înțelegem două lucruri simple.

Primul: stabilitatea oricărui corp este direct proporțională cu baza de susținere și invers proporțională cu înălțimea. În fiscalitate asta se traduce așa: „stabilitate = impozite mici luate de la toți; instabilitate = impozite mari luate de la puțini”.

Al doilea: baza este erodată prin doar două metode: scutiri și evaziune. Deși una e legală și cealaltă este infracțiune, ambele au aceeași finalitate: neplata unui impozit sau taxă.

Acest articol este editorialul numărului 4/2019 al revistei Tax Magazine.

Autor: Raluca Popa, Partener Asociat, Departamentul de Asistență Fiscală și Juridică EY România

Autoritățile fiscale intenționează să formuleze acțiuni de dizolvare împotriva tuturor societăților care au un activ net mai mic decât jumătate din capitalul social pentru doi ani consecutivi. Pe baza datelor financiare disponibile, 39% din societățile din România nu îndeplineau acest criteriu la sfârșitul anului 2017.

Încă din anul 2006, legea societăților 31/1990 prevedea că activul net al unei societăți trebuie să înregistreze o valoare cel puțin egală cu jumătate din capitalul social. Pentru societățile care nu respectă această regulă timp de 2 ani consecutiv, părțile interesate (inclusiv autoritățile fiscale) pot solicita dizolvarea societății.

În practică, riscul de dizolvare a rămas unul teoretic, iar multe societăți au continuat să raporteze un activ net mai mic decât limitele prevăzute de lege fără a fi sancționate. Acest lucru ar explica și numărul mare de companii care, în prezent, încalcă aceste reguli.

Mai precis, potrivit analizei noastre, 46% din societățile active din România au înregistrat un activ net mai mic decât jumătate din capitalul social la sfârșitul anului 2016, respectiv 39% la sfârșitul anului 2017 – ceea ce reprezintă aproximativ 270,000 de societăți active.

În acest context, un proiect de modificare a legii societăților, intitulat Ordonanța pentru instituirea unor măsuri privind societățile decapitalizate, prevede ca Ministerul Finanțelor Publice să publice pe pagina sa de internet o listă cu societățile al căror activ net s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social. Și ANAF să formuleze acțiuni de dizolvare împotriva tuturor societăților care sunt înscrise doi ani consecutiv în această listă.

De ce va face ANAF acest lucru? Răspunsul este unul foarte simplu: societățile cu activ net mai mic decât jumătate din capitalul social sunt societăți care înregistrează pierderi și, prin urmare, plătesc mai puține impozite la stat. Astfel, de ce ar mai fi ținute în viață?

Mai mult, în cazul societăților care au înregistrat un activ net sub limita prevăzută de lege, și care au datorii față de acționari/asociați, este obligatorie majorarea capitalului social prin conversia în acțiuni/părți sociale a datoriilor față de acționari/asociați.

Este de precizat că introducerea acestor măsuri a fost precedată de o serie de acțiuni/modificări legislative care au arătat interesul sporit al autorităților pentru această problemă.

Spre exemplu, în anul 2015 au fost transmise notificări către societățile care raportau astfel de rezultate și prin care li se reamintea obligația reconstituirii activului net. Ulterior, un raport al Curții de Conturi cu privire la modalitatea de stabilire a strategiei de control și selecția companiilor atrăgea atenția ANAF că nu se concentrează mai mult asupra societăților care au pierderi/activ net negativ. Chiar dacă poziția activului net este unul dintre criteriile incluse în analiza de risc a ANAF, din analiza Curții de Conturi a rezultat că societățile aflate în această situație nu erau controlate cu prioritate.

Începând cu anul 2017, formularul de bilanț conține un câmp special care trebuie completat dacă regula activului net nu este îndeplinită. Prin urmare, se dorește o mai bună urmărire a acestor societăți.

În concluzie, societățile care au un activ net mai mic decât jumătate din capitalul social ar trebui să analizeze cu atenție care sunt mecanismele de redresare a activului net în termenul prevăzut de lege și, acolo unde este cazul, să demareze procedura de conversie a împrumuturilor față de acționari în acțiuni/părți sociale.

• Gabriel Biriș
  Scurtă aducere aminte
  Evoluții fiscale recente
• Mirela Păunescu, Dragoș Călin
  Dividendele – oportunităţi şi provocări. O abordare juridico‑economică (II)
• Cristina Niculcea
  Relațiile de afiliere. Cât de importantă este o corectă identificare și verificare a lor?
  
• Sorin Biban
  Ajustarea TVA‑ului deductibil în cazul bunurilor de capital – regulile introduse de la 1 ianuarie 2017 și neutralitatea lor.
  
• Andrei Iancu
  Obligațiile fiscale accesorii – o abordare funcțională
• Antoniu Simon, Daniela Stăncioi
  Suspendarea actului administrativ fiscal – evoluție legislativă și jurisprudențială. Paguba iminentă
• Lelia Grigore, Delia Luca
  Dreptul contribuabilului de a fi ascultat, parte a dreptului la apărare
• Anca Radu
  Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia contribuțiilor sociale în ceea ce privește aplicarea formularului A1
• Jurisprudență fiscală națională
  Viorel Terzea – Sinteză de jurisprudență fiscală națională.
• Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în perioada iulie‑august 2019
  
  

Deficitul de încasare a TVA de 36% plasează România, pentru al 5 lea an consecutiv, pe locul fruntaș în clasamentul publicat de Comisia Europeană (CE) pe 5 septembrie 2019. Față de anii 2013 și 2014 când diferența dintre suma încasată efectiv la buget și cea care ar fi trebuit colectată era de 38%, respectiv 40% din PIB, în ultimii doi ani analizați de CE, 2016 și 2017, a fost de circa 36%. Astfel, bugetul României pierde mai mult de o treime din suma pe care ar putea să o colecteze din TVA.

România este secondată de Grecia, cu 33,6% din PIB și Lituania cu 25,3% din PIB. La polul opus se află Cipru (0,6%), Luxemburg (0,7%) și Suedia (1,5%).

În 25 dintre cele 28 de state membre, deficitul de TVA (VAT gap) a scăzut în 2017, cele mai mari reduceri înregistrându-le Malta, Polonia și Cipru.

Polonia, un exemplu de bune practici

“Polonia a reușit să reducă substanțial deficitul de încasare a TVA, conform raportului CE, de la 24% în 2015 la 14% în 2017. Această performanță a fost obținută datorită faptului că, începând cu 2016, Polonia a implementat formatul standard de fișiere de audit pentru taxe (SAF-T). Prin utilizarea SAF-T, se simplifică mult raportarea de către operatorii economici și capacitatea de procesare și analiză a informațiilor raportate de către administrația fiscală. Beneficiile sunt multiple: scade povara de conformare fiscală pentru contribuabili, taxele sunt rambursate mai rapid, administrația detectează mai devreme neregulile sau zonele de risc. În consecință întregul proces de declarare și colectare a taxelor se îmbunătățește”, explică Daniel Anghel, Partener și Liderul serviciilor fiscale și juridice, PwC România.

România vrea să preia modelul

Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a obținut deja aprobare pentru realizarea unui proiect din fonduri europene pentru implementarea SAF-T pentru toți operatorii economici, până la finalul anului 2020.

“Conform unui studiu al Institutului Economic Polonez, numărul controalelor fiscale a scăzut cu peste o cincime într-un an, ca urmare a implementării SAF-T. Totodată, a contribuit semnificativ la combaterea fraudei în materie de TVA. În prima jumătate a anului 2018, au fost analizate aproape 2 miliarde de facturi, peste 155 mii dintre ele fiind emise de persoane care au evitat înregistrarea în scopuri de TVA. De asemenea, au fost examinate discrepanțele dintre declarații și raportările SAF-T, ceea ce a condus la identificarea a peste 20.000 de cazuri de încălcare a legii”, explică Daniel Anghel.

Deși ca pondere deficitul de încasare a TVA în România s-a redus de la 35,88% în 2016 la 35,5% în 2017, exprimat în euro a crescut de la 6,13 mld euro în 2016 la 6,4 mld euro în 2017.  În acest interval, cota standard de TVA a fost redusă în România de la 24% la 20%, în 2016 și la 19% în 2017, însă conformarea în materie de TVA nu s-a ameliorat.

„Experiența altor state, iar Polonia e un exemplu, demonstrează că varianta optimă pentru îmbunătățirea colectării o reprezintă digitalizarea administrației fiscale. În schimb, metodele des folosite până acum de România – cum au fost celebrele split TVA și formularul 088 – nu fac decât să îngreuneze viața operatorilor economici fără să amelioreze veniturile bugetului. O evoluție similară cu cea din Polonia – o diminuare a gap-ului de TVA cu 10 puncte procentuale – ar însemna circa 10 mld de lei în plus la bugetul României, adică o treime din deficitul bugetar prognozat pentru acest an”, arată Daniel Anghel.

Anual, Comisia Europeană monitorizează deficitul de încasare a TVA (VAT Gap) înregistrat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, indicator calculat ca diferența dintre veniturile din TVA preconizate și cele colectate efectiv.

Deficitul de încasare a TVA are în vedere pierderile de TVA înregistrate din evaziune, fraudă, insolvențe, faliment, erori administrative, obținerea de avantaje fiscale necuvenite. Comunicatul de presă al Comisiei Europene, precum și studiul cu privire la deficitul de încasare a TVA pot fi găsite la:  https://europa.eu/rapid/press-release_QANDA-19-5513_en.htm

Autor: Florentina Șușnea, Managing Partner , PKF Finconta

În acest moment în România se observă o proliferare a companiilor de consultanță. Optimizarea fiscală, auditul, fuziunile și achizițiile nu mai au niciun secret. Firme de avocatură, boutique-uri specializate, freelanceri și companii mai mult sau mai puțin consacrate aglomerează piața. În calitate de proprietar de business când nu mai ai soluții la problemele cu care te confrunți, apare imediat o companie care oferă exact serviciile de care ai nevoie.

Dar cum îți poți da seama care este compania de servicii profesionale care are soluția cea mai potrivită pentru afacerea ta? Care sunt elementele care fac cu adevărat diferența?

La nivel strategic trei factori sunt cei mai importanți pentru succesul de piață al unei companii de consultanță:

1. Excelența operațională
2. Calitatea de top a produselor și serviciilor
3. Cunoașterea profilului clientului
4. Excelența operațională

Aceasta include atât aspecte interne, de exemplu modul cum crești nivelul de utilizare a resurselor, cât și aspecte externe, de exemplu cum să livrezi proiectele la timp. Concentrarea exclusivă pe excelența operațională internă poate avea un impact negativ asupra aspectelor externe.

Folosirea eficienței interne drept unic criteriu de măsurare a performanței companiei poate pune în pericol calitatea și consistența serviciilor profesionale. De aceea sistemul de management al performanței trebuie să mapeze corect relația dintre operațiunile interne și externe.

2. Calitatea de top a produselor și serviciilor

Dezvoltarea unei idei este invenție, implementarea și comercializarea acesteia este inovație. Numai că multe dintre companii au sisteme care împiedică inovația. Au provocări încă din faza de împărtășire a ideilor. Angajații nu știu unde și cum să-și socializeze ideile, unde și cum să fie inspirați de ideile celorlalți colegi. Astfel de companii, sfârșesc prin a fi prea inerțiale și fără apetit la risc.

O companie de servicii profesionale trebuie să aibă mecanisme de testare, rafinare și comercializare a ideilor. De aceea este necesar să fie implementat un model de management al cunoștințelor, care să fie completat de o strategie de creare de cunoștințe. Vânzarea expertizei nu mai este un factor de diferențiere din moment ce toate celelate companii o fac, ci doar generarea de produse inovative de top.

3. Cunoașterea profilului clientului

Dincolo de des-întâlnita formulă descrisă pe website-uri și prin broșuri că „relația cu clientul este cheia afacerii”, în multe companii de servicii profesionale nu există procese clare pentru construirea de relații cu clienții. Cheia este de fapt relația angajaților cu oamenii relevanți din piață. Dincolo de expertiză și livrarea celor serviciilor către client un factor important, dar de multe ori carent, este buna-cunoaștere a companiei clientului. Adică măsura în care furnizorul de consultanță arată un interes autentic pentru nevoia clientului.

De cele mai multe ori angajații își întâlnesc clienții sau prospecții și vorbesc foarte mult despre ei și serviciile extraordinare oferite de compania pe care o reprezintă. Prin această abordare pot fi mândria companiei, doar că nu sunt de valoare pentru client și contruiesc o încredere marginală.

Soluția este o companie de servicii profesionale cu adevărat centrată pe client, care să aibă în ADNul ei valori legate de ascultarea și înțelegerea nevoilor clientului cu empatie, competență și profesionalism. Pentru a se ajunge la acest nivel de orientare spre client, este nevoie de o echipă de conducere care să pună accentul pe aceste valori și să le operaționalizeze în mod relevant în toate procesele companiei.

Programele de instruire a angajaților pe toate nivelurile de senioritate ar trebui să le dezvolte acestora înțelegerea clientului și poziționarea acestuia în centrul preocupărilor companiei. Rolul fiecărui angajat este să construiască relații în piață bazate pe încredere și, în egală măsură, pe expertiză tehnică.

În concluzie

Schimbările tactice sau operaționale din cadrul companiilor de servicii profesionale vor fi fără rezultat dacă aspectele critice privind strategia și leadershipul nu sunt adresate.

Dacă acest aspecte strategice ar fi ușor de adresat, atunci am asista la o cascadă de modificări ale design-ului organizațional al companiilor de servicii profesionale. Ceea ce nu se întâmplă deoarece, în multe situații, modelul de afaceri pe care îl au încă funcționează, iar compania are venituri.

Schimbarea va aduce, însă, oportunități semnificative companiilor de servicii care vor completa expertiza profesională cu puterea brandului și cu centrarea autentică pe client.