Autori: Corina Mîndoiu, Partener, ​People Advisory Services, ​EY România

Geanina Ciorîță, Senior Manager, People Advisory Services, ​EY România

Când o persoană primește o notificare de la Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) privind obligații fiscale restante, poate să apară imediat întrebarea firească: „Am ceva de plată sau este o eroare?”.

În iunie 2026 a fost publicată Procedura de comunicare a notificărilor de alertă privind neîndeplinirea obligațiilor bugetare de plată, prin Ordinul președintelui ANAF nr. 758/2026 („Ordin”). Aceasta are rol preventiv și vizează în principal contribuabilii care desfășoară activități economice („debitori profesioniști”, așa cum sunt definiți de Ordin) cu obligații bugetare restante de peste 40.000 de lei. ANAF le va transmite acestor contribuabili o notificare de alertă, periodic, pentru a-i informa despre obligațiile restante și despre modalitățile de sprijin disponibile, precum opțiunile de eșalonare la plată.

Persoanele fizice și PFA-urile nu trebuie să plătească automat ci este indicat să-și verifice, în primul rând situația fiscală personală. Este cert însă că ignorarea notificării poate transforma o eventuală restanță într-o problemă mai „scumpă” și mai greu de gestionat, deoarece se pot adăuga accesorii ori să se aplice măsuri de executare.

În acest context, ce este recomandat să faci atunci când primești o astfel de notificare?

1. Verifică situația fiscală personală, cu ajutorul fișei ROL

Fișa ROL (obținută fie prin Spațiul Privat Virtual, fie fizic de către persoanele fizice) este importantă pentru a înțelege dacă datoria indicată este corectă, dacă include și accesorii sau dacă există plăți recente care nu au fost încă înregistrate în evidența fiscală. Această verificare poate clarifica rapid multe dintre situațiile care generează confuzii și poate ajuta contribuabilul să decidă dacă este necesară plata, solicitarea unor clarificări sau accesarea unor facilități, respectiv eșalonarea.

Un aspect important al noii proceduri este că, în cazul în care o persoană fizică are datorii fiscale atât pe CNP, cât și aferente activității independente înregistrate pe codul de identificare fiscală, pragul de 40.000 de lei este analizat prin raportare la totalul datoriilor. Astfel, un PFA poate fi surprins să primească o notificare de alertă chiar dacă, privite separat, obligațiile din „sfera personală” și cele din „sfera profesională” par să fie sub pragul relevant.

2. Asigură-te că obligațiile fiscale restante sunt conform legii

Este important de știut că, potrivit Codului de procedură fiscală, obligațiile restante sunt cele care au ajuns la scadență/ termenul de plată, dar și diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată (stabilit în funcție de data comunicării deciziei). Altfel spus, simplul fapt că termenul de plată nu a ajuns încă la scadență pentru sumele din deciziile de impunere nu înseamnă că respectivele sume nu vor fi luate în calcul de ANAF, atunci când analizează nivelul obligațiilor restante ale contribuabilului.

3. Verifică plățile recente și modul de stingere

Trebuie reținut că, în cazul în care ați efectuat recent plăți prin ghișeul.ro, acestea nu sting imediat obligațiile fiscale. Prin urmare, este posibil ca anumite diferențe să apară deoarece acestea sunt încă evidențiate ca fiind restante.

În plus, o plată efectuată către ANAF nu se distribuie întotdeauna către datoria pe care contribuabilul intenționează să o achite. În general, sumele plătite se sting potrivit ordinii prevăzute de Codul de procedură fiscală, respectiv mai întâi obligațiile fiscale principale și accesorii în funcție de vechimea acestora. Prin urmare, este posibil ca o plată să fie de fapt direcționată către datorii mai vechi (care poate nu au fost avute în vedere, la vremea lor, de către contribuabil), iar alte obligații, mai recente, să rămână neachitate și să genereze accesorii în continuare.

4. Dacă suma este corectă, decide între plată, eșalonare sau mediere

Notificarea de alertă nu înseamnă că ANAF solicită exclusiv plata imediată a sumelor restante. În funcție de disponibilitățile economice, contribuabilii pot efectua plata integrală a sumelor restante ori au la dispoziție mai multe modalități de sprijin financiar.

Una dintre acestea este procedura de mediere fiscală, reglementată de art. 230¹ din Codul de procedură fiscală, care oferă posibilitatea unei întâlniri cu organul fiscal în care să se discute despre cuantumul obligațiilor datorate, situația financiară a contribuabilului și identificarea unor soluții pentru stingerea obligațiilor restante. Conform unui nou proiect de ordin, medierea fiscală va putea fi desfășurată și online, prin intermediul platformei de videoconferință a ANAF, nu doar în format fizic, așa cum este în prezent.

Se mai poate accesa și eșalonarea la plată, mecanism care permite achitarea datoriilor în rate și poate preveni acumularea unor costuri suplimentare sau declanșarea măsurilor de executare silită.

5. Dacă suma nu este corectă, pregătește documente relevante

În cazul în care există neconcordanțe între situația indicată în notificare și cea personală, contribuabilul trebuie să se adreseze organului fiscal pentru a clarifica sau a corecta situația fiscală, prin prezentarea documentelor jutificative relevante, după caz.

Cel mai important de reținut, în final, este faptul că notificarea trebuie tratată ca oportunitate de verificare, nu ca motiv de panică, iar primul pas este compararea informației ANAF cu evidența proprie și documentele de plată.

Autor: Sorin-Marian Știuriuc, fondator salariile.ro

De la 1 iulie 2026, salariul minim brut pe țară a crescut de la 4.050 la 4.325 lei. Diferența contractuală este de 275 lei, însă pentru cazul standard creșterea netă este de numai aproximativ 125 lei: de la circa 2.574 la 2.699 lei.

Explicația nu este doar taxarea obișnuită a majorării. În aceeași zi, facilitatea fiscală acordată salariaților eligibili încadrați la salariul minim scade de la 300 la 200 lei.

Pentru 4.325 lei brut, într-un caz standard cu funcția de bază și fără persoane în întreținere, calculul orientativ conduce la aproximativ 2.699 lei net. Costul total al angajatorului ajunge la aproximativ 4.422 lei după includerea contribuției asiguratorii pentru muncă de
2,25%.

Astfel, majorarea trebuie privită în trei planuri diferite: salariul brut înscris în contract, suma netă primită de angajat și costul total al firmei.

Mai există însă un detaliu important. Pentru facilitatea de 200 lei aplicabilă în semestrul al doilea din 2026, venitul brut realizat în aceeași lună nu trebuie să depășească plafonul de 4.600 lei, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții legale.

Plafonul funcționează ca o condiție de eligibilitate, nu ca o reducere graduală. Dacă venitul brut trece peste limită, facilitatea poate fi
pierdută integral pentru luna respectivă. De aceea, un spor sau un bonus mic acordat unui salariat aflat foarte aproape de plafon poate produce un rezultat net contraintuitiv.

Tichetele de masă și indemnizația de hrană sunt tratate distinct la verificarea acestui plafon, conform regulilor aplicabile facilității.

Din perspectiva angajatului, concluzia este că o majorare brută nu trebuie confundată cu suma care va ajunge efectiv în cont. Din perspectiva firmei, simularea trebuie făcută înainte de acordarea unor componente variabile atunci când venitul lunar se apropie de pragul de eligibilitate.

Calculele pot fi reproduse gratuit pe:
https://salariile.ro/

Metodologia și sursele legislative sunt publice la:
https://salariile.ro/metodologie
https://salariile.ro/salariu-minim

Surse normative principale: HG nr. 146/2026, OUG nr. 89/2025 și Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în forma actualizată.

Autori: Miruna Enache, Partener, ​Liderul Diviziei de Asistență Fiscală în Tranzacții, ​EY România, EY România

Liliana Bușoiu, Partner, EY-Parthenon Financial Diligence Leader

În economiile mature, aproape nicio achiziție nu se face fără el. În România, mulți antreprenori încă îl privesc ca pe o formalitate. În realitate, analiza-diagnostic este cea care transformă o intenție de cumpărare într-o investiție solidă.

Într-o tranzacție de tip Mergers & Acquisitions (M&A), procesul care confirmă dacă valoarea afacerii este reală și sustenabilă este esențial. Etapa de analiză-diagnostic (due diligence) permite cumpărătorului să separe oportunitatea de risc și valoarea de eventualele probleme ascunse.

În economiile avansate, aproape nicio tranzacție M&A nu este inițiată fără un proces riguros de analiză-diagnostic. În România, însă, mulți antreprenori continuă să considere verificările juridice și financiare drept o formalitate sau un cost suplimentar. În realitate, acestea reprezintă mecanismul prin care un investitor stabilește dacă prețul reflectă valoarea reală a afacerii și, mai important, dacă riscurile identificate sunt acceptabile.

Experiența europeană arată că cele mai multe tranzacții nu eșuează din cauza lipsei de interes, ci din cauza informațiilor descoperite prea târziu: litigii ascunse, obligații fiscale neînregistrate, contracte-cheie care încetează la schimbarea celui care deține controlul sau o dependență excesivă de un singur client. În acest context, due diligence-ul nu este doar o etapă, ci un instrument strategic de evaluare și negociere.

Etapele procesului M&A și poziția due diligence-ului

O tranzacție M&A începe, de regulă, cu definirea strategiei de achiziție și identificarea țintei potrivite, urmată de discuțiile preliminare, evaluarea companiei și negocierea principalelor condiții comerciale. Due diligence-ul intervine înaintea semnării documentelor finale și reprezintă etapa în care ipotezele care au stat la baza tranzacției sunt verificate în detaliu, din perspectivă financiară, fiscală, juridică, operațională și comercială. Rezultatele acestei analize pot influența prețul, structura tranzacției, garanțiile solicitate vânzătorului sau chiar decizia de a continua achiziția. De aici rezultă importanța sa în reducerea riscurilor unei astfel de tranzacții.

Deși este doar una dintre etapele procesului M&A, due diligence-ul este esențial în gestionarea riscurilor, întrucât permite cumpărătorului să identifice obligații fiscale ascunse, litigii, probleme contractuale, vulnerabilități operaționale sau riscuri de conformare care nu sunt vizibile din analiza situațiilor financiare. În esență, due diligence-ul reduce asimetria informațională dintre cumpărător și vânzător – sau, mai bine spus, o armonizează – și transformă o decizie bazată pe percepții într-una fundamentată pe fapte și cifre. Prin urmare, cea mai mare valoare a sa nu constă în confirmarea oportunității tranzacției, ci în identificarea riscurilor care pot afecta rentabilitatea investiției după finalizarea acesteia.

O definiție de lucru: due diligence-ul este procesul de analiză multidisciplinară prin care cumpărătorul verifică situația juridică, financiară, fiscală, comercială și operațională a unei companii înainte de achiziție. Scopul său este cuantificarea cât mai exactă a riscurilor și integrarea acestora în structura ei: preț, garanții, condiții suspensive sau mecanisme de despăgubire, și nu găsirea unor motive pentru abandonarea tranzacției.

În România, tranzacțiile privind societățile comerciale sunt guvernate în principal de Legea nr. 31/1990 privind societățile, de Codul civil, de legislația fiscală și, în anumite cazuri, de normele privind controlul concentrărilor economice aplicate de Consiliul Concurenței, armonizate cu dreptul Uniunii Europene.

Primul pas: cumperi compania sau doar activele?

Una dintre primele decizii este alegerea formei tranzacției – share deal sau asset deal?

• Share deal – cumpărătorul achiziționează acțiunile sau părțile sociale și preia întreaga companie, inclusiv drepturile și obligațiile acesteia. Avantajul constă în continuitatea afacerii, însă toate riscurile istorice rămân în patrimoniul societății.
• Asset deal – sunt cumpărate doar activele și, eventual, anumite contracte selectate. Această formă de achiziție reduce expunerea la riscuri ascunse, dar poate presupune proceduri suplimentare privind transferul autorizațiilor, licențelor, angajaților sau relațiilor contractuale.

Alegerea formei depinde de obiectivele investiției și de profilul de risc al cumpărătorului.

Când este momentul potrivit pentru o achiziție?

Contrar percepției generale, cele mai bune achiziții nu se realizează întotdeauna atunci când compania-țintă se află într-o perioadă de creștere accelerată. Investitorii profesioniști urmăresc, de regulă, trei tipuri de oportunități:

• companii profitabile care au nevoie de capital pentru extindere;
• afaceri aflate într-un proces de succesiune, în care fondatorii doresc să se retragă;
• societăți cu dificultăți temporare, dar cu un model de business viabil, care pot fi restructurate și repoziționate.

În toate cele trei scenarii, analiza fundamentală este mai importantă decât dinamica cifrei de afaceri pe termen scurt. O evaluare profesionistă depășește bilanțul contabil și urmărește capacitatea companiei de a genera valoare în viitor. Sunt analizate performanța financiară, calitatea veniturilor și guvernanța corporativă, dar și riscurile juridice, nu întotdeauna evidente. Printre aspectele analizate se regăsesc:

• existența litigiilor și validitatea titlurilor asupra activelor;
• contractele comerciale esențiale și drepturile de proprietate intelectuală;
• autorizațiile și licențele necesare desfășurării activității;
• conformarea cu legislația muncii și protecția datelor;
• eventualele sancțiuni administrative.

Un singur litigiu privind dreptul de proprietate asupra unui activ strategic poate modifica radical valoarea tranzacției.

Due diligence fiscal, comercial și operațional

Verificarea fiscală este una dintre cele mai sensibile componente. Se analizează, printre altele, obligațiile fiscale restante, inspecțiile ANAF în derulare, precum și cele închise ori aflate în diferite stadii de litigiu, tranzacțiile cu persoane affiliate, tratamentul fiscal al dividendelor și al altor distribuiri către acționari, precum și eventualele ajustări fiscale probabile. De altfel, în multe tranzacții europene, riscurile fiscale generează cele mai importante mecanisme de garanții și despăgubiri.

O companie poate fi impecabilă juridic și fiscal, dar vulnerabilă din punct de vedere comercial. Analiza urmărește poziția pe piață, avantajul competitiv, structura costurilor, dependența de furnizori, digitalizarea, eficiența operațională, retenția angajaților-cheie și planurile de investiții. În ultima perioadă, investitorii acordă o importanță tot mai mare indicatorilor ESG (mediu, social și guvernanță), considerați un element al rezilienței și al valorii pe termen lung.

Din perspectiva vânzătorului, procesul începe cu mult înainte de lansarea negocierilor. Un antreprenor care dorește să maximizeze valoarea afacerii ar trebui să pregătească o analiză internă a companiei înainte de întâlnirea cu potențialii cumpărători – ceea ce, în termeni de specialitate, se numește vendor due diligence. De ce este compania atractivă, care sunt perspectivele de dezvoltare și care sunt riscurile și cum sunt acestea gestionate – acestea sunt cele trei întrebări la care vânzătorul trebuie să aibă răspunsuri pertinente, bine argumentate.

Este esențială demonstrarea potențialului de creștere prin planuri de extindere regională, lansarea unor produse noi, digitalizare, optimizarea costurilor, noi piețe de export sau parteneriate strategice. Pe de altă parte, ascunderea vulnerabilităților reduce credibilitatea; un plan profesionist identifică riscurile și explică măsurile implementate pentru diminuarea lor.

Pregătirea ante-tranzacție, potrivit practicii europene

În economiile mature din Europa, pregătirea pentru vânzare începe adesea cu 12–24 de luni înainte de lansarea procesului competitiv. În Regatul Țărilor de Jos, Germania sau Franța, este o cutumă ca vânzătorii să realizeze un vendor due diligence independent, punând la dispoziția potențialilor investitori un raport complet privind situația juridică, fiscală și financiară a companiei. Această abordare reduce asimetriile informaționale, accelerează negocierile și contribuie la diminuarea riscului de renegociere a prețului în faza finală.

Datele europene arată că due diligence-ul este, de multe ori, momentul în care se decide soarta unei tranzacții. Potrivit S&P Global Market Intelligence, în prima jumătate a anului 2025 au fost anunțate sau finalizate aproximativ 6.881 de tranzacții M&A în Europa. Experiența pieței arată, însă, că un număr semnificativ de procese – aproape jumătate – nu ajung la semnare din cauza riscurilor identificate în etapa de due diligence. Cele mai frecvente cauze sunt riscurile descoperite în această etapă, neînțelegerile privind evaluarea companiei, costul finanțării și incertitudinea economică.

Concluzia pentru antreprenori este simplă: cele mai multe tranzacții nu eșuează din lipsă de interes, ci din cauza informațiilor descoperite prea târziu. Într-o piață europeană tot mai atentă la guvernanță, conformitate și sustenabilitate, companiile bine pregătite se vând mai repede și la un preț mai bun. Iar pregătirea începe cu 12–24 de luni înainte de negociere, nu în ziua acesteia.