Autor:

 Alina Andrei, Tax & Transfer Pricing Partner al Cabot Transfer Pricing

În acest an, asistăm la ofensiva autorităților fiscale în ceea ce privește verificările fiscale și, în special, dosarul prețurilor de transfer.  În practică, întâlnim deseori situații controversate și dispute între contribuabili și autoritățile fiscale.

Care este cea mai des întâlnită dispută între contribuabili și autoritățile fiscale în ceea ce privește prețurile de transfer?

Din experiența noastră, un punct des disputat de autoritățile fiscale este studiul de comparabilitate care stă la baza analizei economice.

Dosarul prețurilor de transfer include în afară de secțiunile descriptive de grup, societate, tranzacții cu afiliații, profil funcțional / de riscuri și secțiunea de analiză economică – extrem de importantă pentru analiza prețurilor de transfer.

Studiul de comparabilitate presupune compararea marjei de profitabilitate a societății testate cu intervalul de piață calculat pentru societăți comparabile independente.  Studiul de comparabilitate este elementul central al dosarului de prețuri de transfer fiindcă acesta determină dacă prețurile de transfer au fost sau nu la nivel de piață.  În cazul în care, ca urmare a studiului pregătit, rezultă că prețurile de transfer nu au fost la nivel de piață, urmează o ajustare efectuată de inspectorii fiscali.  În funcție de valoarea mediană, ajustarea va determina o bază impozabilă suplimentară la nivelul impozitului pe profit mai mică sau mai mare.

De ce este importantă demonstrarea independenței societăților comparabile din setul final?

Dacă în ceea ce privește comparabilitatea societăților din setul final putem afirma că prețurile de transfer nu reprezintă o știință exactă iar gradul de subiectivism poate fi destul de ridicat, în ceea ce privește independența companiilor din setul final trebuie demonstrat cu cea mai mare precizie că societățile identificate în setul final sunt independente.

Aceasta este practic esența analizei prețurilor de transfer – să comparăm marjele de profitabilitate obținute de societățile testate din tranzacțiile intra-grup (marje despre care există suspiciunea rezonabilă din partea autorităților fiscale că au fost influențate negativ de prețurile sau politicile intra-grup) cu marjele de profitabilitate înregistrate de societățile comparabile independente din tranzacții sau activități similare, despre care nu poate exista o astfel de suspiciune.  Intervalul intercuartilar sau intervalul marjelor de profitabilitate înregistrat de companiile comparabile independente reprezintă intervalul de piață, în care ar trebui să se situeze și marjele de profitabilitate ale companiilor controlate.

În concluzie, independența companiilor din setul final reprezintă o miză importantă a dosarului prețurilor de transfer și a procesului de argumentare privind caracterul de piață al prețurilor intra-grup.

Recomandarea noastră este ca în procesul de pregătire a dosarului de prețuri de transfer să vă asigurați că lucrați cu un consultant care acordă importanța cuvenită studiului de comparabilitate și verificării independenței companiilor din setul final și că deține toate bazele de date necesare pentru a putea realiza acest lucru.

Autori:

Alex Slujitoru – avocat, Radu și Asociații SPRL

Răzvan Brătilă – avocat, Radu și Asociații SPRL

1. Introducere

Dubla impunere, în special în materia prețurilor de transfer, reprezintă una dintre cele mai frecvente și spinoase probleme cu care se confruntă societățile multinaționale cu prezență în România, în special datorită ineficienței practice a soluțiilor pentru eliminarea acesteia post factum.

Cu proverbul românesc „Prevenția este mama înțelepciunii” pare să fie de acord și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), ce susține[1] că pentru a elimina dubla impozitare trebuie mai degrabă să preîntâmpinăm apariția acesteia, iar acest rezultat poate fi atins cel mai ușor prin intermediul controalelor coordonate[2].

Cu toate acestea, administrațiile fiscale naționale și cu precădere Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF)[3] sunt reticente în a recurge la controalele coordonate, de vreme ce practica ne arată că principalul scop al acesteia pare a fi impozitarea cât mai substanțială a contribuabililor.

Astfel, este important ca legiuitorul, atât cel european, cât mai cu seamă cel național, să creeze un cadru legislativ care să conțină inclusiv pârghiile necesare pentru a „constrânge” administrațiile fiscale, atunci când este cazul, să efectueze controale coordonate în vederea unei mai bune taxări și a prevenirii dublei impozitări, cu scopul de a realiza astfel certitudine fiscală și, în final, „o economie în interesul cetățenilor”[4].

În linie cu cele enunțate mai sus, acum mai bine de 10 ani, legiuitorul european a emis Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal („DAC 1”), care reglementa, în mod rudimentar, posibilitatea – nu și obligația – statelor membre de a desfășura controale coordonate. Cu toate că DAC 1 a fost transpus în legislația națională (i.e. în Codul de procedură fiscală) prin intermediul Ordonanței Guvernului nr. 2/25.01.2012, autoritățile fiscale române au ocolit în general participarea la acest tip de controale.

Pe de altă parte, nici legiuitorul european nu s-a dovedit a fi prea ambițios în această materie  – deși DAC 1 a fost modificată de nu mai puțin de cinci ori[5]. Astfel, controalele coordonate au rămas neatinse până în 2021, când, prin a șasea modificare, respectiv prin Directiva 2021/514 a Consiliului din 22 martie 2021 de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal („DAC 7”), reglementarea a fost actualizată.

În cadrul prezentului articol ne-am propus să prezentăm DAC 7, cea mai nouă „armă” în lupta împotriva dublei impuneri, care, deși îmbunătățește semnificativ cadrul legislativ, așa cum vom arăta, prezintă și serioase deficiențe.

2. Ce aduce nou DAC 7 și ce îi lipsește?

În primul rând, spre deosebire de DAC1, DAC 7 definește, în premieră, termenul de „control comun”, drept „Ancheta administrativă desfășurată în comun de autoritățile competente din două sau mai multe state membre și care au legătură cu una sau mai multe persoane care sunt de interes comun sau complementar pentru autoritățile competente din statele membre respective”. [6]

Definirea termenului de „control comun” în legislația europeană este mai mult decât bine-venită, întrucât stabilește un consens, la nivel european, cu privire la semnificația controalelor comune, uniformizând astfel noțiunea și oferind previzibilitate legislativă în rândul statelor membre.

În al doilea rând, DAC 7 modifică Art. 11 – „Prezenţa în birourile administrative și participarea la anchetele administrative”, precum și Art. 12, „controalele simultane” din vechea DAC 1, aducând mici, dar importante îmbunătățiri.

Cu privire la participarea la anchetele administrative, art. 11 schimbă modalitatea în care se declanșează acestea – de la inițierea lor printr-un „acord” între cele două state ale căror organe fiscale participau la anchete administrative, la realizarea acestora pe baza unei cereri pe care organul fiscal solicitat o poate accepta sau refuza în mod justificat, dar într-un termen de 60 de zile.

Se poate observa, astfel, că DAC 7 elimină parțial incertitudinile generate de folosirea lato sensu a termenului „acord” și reglementează care sunt elementele prin care se constituie respectivul acord, respectiv formularea unei cereri, care poate fi acceptată sau nu, într-un anumit termen expres stipulat.

Totodată, DAC 7 reglementează în mod expres posibilitatea autorității străine de a intervieva anumite persoane sau de a examina probe, sub rezerva normelor procedurale din statul gazdă. Și această modificare reprezintă un pas înainte față de vechea reglementare, care prevedea faptul că organele statului solicitat pot întreprinde astfel de demersuri numai în măsura în care legislația statului solicitat permitea acest lucru.

Prin această modificare, DAC 7 stabilește, la nivel de directivă, posibilitatea organelor din statul străin de a intervieva persoane și de a examina probe, eliminând astfel potențialele prevederi din legislațiile statelor membre care interziceau o astfel de interacțiune a autorităților fiscale străine.

Cu privire la controalele simultane, în plus față de reglementarea anterioară, se stabilește un termen de 60 de zile în care organele fiscale implicate comunică acceptul sau refuzul motivat de a participa la un astfel de tip de control. Prin urmare, se elimină posibilitatea tergiversării sine die a încheierii unui acord între statele ce urmează a desfășura controale simultane și crește gradul de certitudine cu privire la efectuarea sau nu a unui asemenea control.

Cu toate acestea, DAC 7 nu reglementează și consecințele nerespectării termenului de 60 zile. Aceasta nu înseamnă că statele membre ce au obligația de a transpune în dreptul intern DAC 7 nu pot crea un regim mai restrictiv și mai eficient, cum ar fi spre exemplu o stabilire a faptului că lipsa emiterii unui răspuns în termenul de 60 de zile reprezintă acordul organului fiscal solicitat de a declanșa controlul.

În al treilea rând, DAC 7 introduce un nou articol, 12a, intitulat „controalele comune”, care reglementează, mai în detaliu, o serie de aspecte esențiale pentru buna desfășurare a acestora. Din punctul nostru de vedere, acest articol reprezintă esența și principala modalitate prin care DAC 7 îmbunătățește cadrul legislativ în materia controalelor coordonate.

Răspunzând criticilor aduse DAC 1, DAC 7 stabilește în premieră ce lege va guverna activitatea de control fiscal realizată de organele fiscale din două sau mai multe state.

Mai exact, se prevede în mod expres că drepturile și obligațiile funcționarilor statelor membre care participă la controlul comun se stabilesc în conformitate cu legislația statului membru în care au loc activitățile controlului comun.

Totodată, DAC 7 stabilește și o limitare de competență a funcționarilor străini, aceștia neavând posibilitatea „de a exercita nicio competență care ar depăși sfera competențelor care le sunt conferite în temeiul legislației propriului stat membru”.

În consecință, organele fiscale ale statului străin se supun regulilor procedurale din statul în care se desfășoară activitatea de control și dobândesc o serie de drepturi, însă numai în măsura în care aceste drepturi le sunt conferite și de legislația propriului stat. Cu alte cuvinte, în măsura în care legislația statului în care se desfășoară controlul comun stabilește mai multe drepturi organelor sale fiscale, omologii acestora din statul străin nu se pot prevala de asemenea drepturi decât în măsura în care acestea sunt prevăzute și în propria legislație.

Se poate argumenta că, prin instituirea acestei reguli, DAC 7 intenționează să aplice controalelor comune legea mai permisivă pentru contribuabil, fără însă a afecta suveranitatea statului în care se desfășoară controlul, de vreme ce, în practică, pentru efectuarea unui control într-adevăr comun este necesar ca organele fiscale din ambele țări să se poată prevala de aceleași drepturi și să fie ținute de aceleași obligații.

Dacă organele fiscale străine nu ar putea uza de drepturile oferite organelor din statul în care se desfășoară controlul, în mod evident, primii nu ar putea să se folosească de informațiile sau documentele obținute în urma exercitării acestor drepturi, creându-se astfel inevitabil o discrepanță între rezultatele obținute de cele două administrații fiscale. O astfel de discrepanță ar afecta în mod invariabil raportul final ce trebuie întocmit în urma efectuării controalelor comune.

În al patrulea rând, cu privire la raportul final, art. 12a din DAC 7 stabilește că, în urma controlului comun, organele fiscale din statele care au participat la controlul comun „se străduiesc” să convină asupra faptelor și circumstanțelor relevante, depunând eforturi pentru a ajunge la un acord privind situația fiscală a contribuabilului. Aspectele asupra cărora s-a ajuns la un acord sunt incluse într-un raport final și „sunt luate în considerare” în cadrul soluțiilor adoptate de organele fiscale pe teritoriul cărora a fost emis actul.

Cu alte cuvinte, aspectele agreate de organele fiscale consemnate în raportul final nu vor fi automat incluse în deciziile de impunere emise ca urmare a desfășurării controlului comun, ci vor avea numai un caracter de recomandare.

Cu privire la acest aspect, precizăm că, deși Propunerea Comisiei Europene care a stat la baza emiterii DAC 7[7] (”Propunere DAC 7”) prevedea că „Raportul final al auditului comun ar trebui să aibă o valoare juridică echivalentă cu cea a instrumentelor naționale relevante care sunt emise ca urmare a unui audit în statele membre participante”, legiuitorul european a ales să nu implementeze această reglementare, restrângând drastic efectele juridice pe care raportul final ar fi trebuit să le producă.

Propunerea DAC 7 conținea și o altă prevedere extrem de utilă și mai mult decât bine-venită, anume declanșarea controlului comun la solicitarea contribuabilului. [8]

În pofida faptului că, de cele mai multe ori, contribuabilii sunt cei direct interesați să apeleze la controalele comune și, totodată, cei care pot identifica în stadii incipiente situațiile în care s-ar putea naște un caz de dublă-impozitare[9], legiuitorul european a ales – și de această dată – să elimine orice fel de constrângere a autorităților fiscale naționale și să lase declanșarea controalelor comune exclusiv în sarcina și la inițiativa acestora.

Credem că neincluderea contribuabilului în rândul factorilor declanșatori ai unui control comun reprezintă un mare neajuns al DAC 7, deoarece nefiind o dispoziție expresă a directivei, statele membre nu au obligația de a o transpune, ci pot eventual decide singure dacă vor include sau nu un asemenea text în legile lor interne.

În final, un alt aspect ce merită menționat este acela că statele membre au obligația de a adopta actele necesare pentru a se conforma cu dispozițiile DAC 7 până la 31 decembrie 2022, dar, în privința controalelor comune, legiuitorul european a înțeles să facă încă un compromis prin acordarea statelor membre a unui an în plus pentru a implementa în legislația internă conținutul directivei, respectiv până la 31 decembrie 2023.

3. Concluzii

Adoptarea DAC 7 reprezintă o îmbunătățire incontestabilă în peisajul legislativ european menit să elimine dubla impozitare. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă practică, nu putem să ignorăm faptul că DAC 7 nu conține pârghiile necesare pentru a implementa în mod eficient controalele comune în legislația statelor membre. Cu titlu de exemplu, DAC 7 nu prevede o modalitate de deblocare a situațiilor în care organele fiscale nu ajung la un numitor comun cu privire la o anumită situație (fie în ceea ce privește necesitatea declanșării efective a controlului comun, fie cu privire la aspectele de fond ce trebuie incluse în raportul final).

O astfel de modalitate de deblocare ar putea consta, spre exemplu, într-un arbitraj care ar avea menirea să constrângă organele fiscale să adopte o anumită soluție, similar arbitrajului reglementat de Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate 90/436/CEE sau de Directiva 2017/1852 privind mecanismele de soluționare a litigiilor fiscale în Uniunea Europeană.

Așadar, ne salvează DAC 7 de dubla impunere?

În forma actuală, răspunsul este nu, DAC 7 nu ne va salva prin sine însăși, deoarece aceasta este, mai degrabă, un act normativ intermediar, care are ca scop aclimatizarea administrațiilor fiscale cu controalele coordonate, iar nu crearea unui cadru legislativ eficient în prevenirea dublei impozitări.

Ne poate însă salva legiuitorul național care, în loc să se limiteze la a transpune normele incluse în DAC 7 printr-o preluare mot-a-mot, va ține seama de nevoia de certitudine fiscală după care tânjește mediul de afaceri și va include toate acele pârghii la care ne-am referit anterior, precum și altele care s-ar dovedi necesare pentru realizarea efectivă a unui control comun. Credem că acesta este un pas necesar în crearea unei administrații fiscale eficiente, echilibrate și orientate către contribuabil.

[1] A se vedea OECD (2019), “Joint Audits within international tax co-operation”, in Joint Audit 2019 – Enhancing Tax Co-operation and Improving Tax Certainty: Forum on Tax Administration, OECD Publishing, Paris.

[2] Există două tipuri principale de controale coordonate după cum urmează:

1. Controalele simultane – se referă la o înțelegere între două sau mai multe administrații fiscale de a examina în același timp, fiecare în propriul teritoriu, aspectele fiscale ale unuia sau mai multor contribuabili în privința cărora au un interes comun sau asociat, cu scopul de a-și împărtăși reciproc orice informații relevante pe care le-ar obține astfel. Realizarea de controale simultane implică coordonarea activităților întreprinse în cadrul inspecțiilor individuale din cele două (sau mai multe) jurisdicții.

Controalele simultane pot fi de asemenea combinate cu prezența oficialilor fiscali în străinătate, având astfel un organ de inspecție fiscală controlând simultan aspectele fiscale ale unui contribuabil în prezența oficialilor celeilalte administrații fiscale.

2. Controalele comune – conceptul creat de OCDE se referă la un control desfășurat de două sau mai multe administrații fiscale ce se alătură pentru a examina un aspect/o tranzacție al unui/unor contribuabil/contribuabili ce au activitate transfrontalieră. Administrațiile acționează coordonat, interacționează cu contribuabilul și primesc informațiile de la acesta iar oficialii din partea celeilalte administrații fiscale sunt prezenți la control.

[3] Disponibile aici –> Rapoarte ANAF  

[4] Comisia Europeană, Orientări politice pentru viitoarea Comisie Europeană 2019-2024, O Uniune mai ambițioasă, https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/political-guidelines-next-commission_ro.pdf

[5] Directiva 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 (DAC 2) referitoare la schimbul automat de informații privind conturile financiare între statele membre pe baza Standardului comun de raportare (SCR) al OCDE care prevede schimbul automat de informații cu privire la conturile financiare deținute de nerezidenți;

• Directiva (UE) 2015/2376 a Consiliului din 8 decembrie 201510 (DAC 3) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații privind deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră;
• Directiva (UE) 2016/881 a Consiliului din 25 mai 201611 (DAC 4) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații privind raportarea pentru fiecare țară în parte în rândul autorităților fiscale;
• Directiva (UE) 2016/2258 a Consiliului din 6 decembrie 201612 (DAC 5) referitoare la accesul autorităților fiscale la informații privind combaterea spălării banilor;
• Directiva (UE) 2018/822 a Consiliului din 25 mai 201813 (DAC 6) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații în domeniul fiscal cu privire la modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării.

[6] Directiva 2021/514 Consiliului din 22 martie 2021 de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, disponibilă aici: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32021L0514&from=RO

[7] Propunere de DIRECTIVĂ A CONSILIULUI de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal din 15.07.2020, disponibilă aici: EUR-Lex – 52020PC0314 – EN – EUR-Lex (europa.eu)

[8] Art. 12a alin. (4) din Propunerea DAC 7: „În cazul în care una sau mai multe persoane solicită autorităților competente din două sau mai multe state membre să o (le) auditeze în comun, autoritățile solicitate răspund la cerere în termen de 30 de zile. Dacă autoritatea solicitată respinge cererea, aceasta informează persoana solicitantă (persoanele solicitante) cu privire la motivele deciziei sale”.

[9] OECD (2019), “Joint Audits within international tax co-operation”, in Joint Audit 2019 – Enhancing Tax Co-operation and Improving Tax Certainty: Forum on Tax Administration, OECD Publishing, Paris, Chapter 5 – The role of the taxpayer, p. 47.

EY România lansează o soluție digitală dedicată contribuabililor români, menită să le ușureze una dintre cele mai complexe sarcini fiscale: calculul impozitului pe profit. Ușor de folosit și cu o interfață prietenoasă, aplicația digitală dezvoltată de echipa de Business Tax Advisory a EY România poate micșora semnificativ timpul alocat de contribuabilii români procesului de conformare fiscală specific acestui tip de impozit, dar și incidența erorilor manuale.

 „Soluția noastră digitală vine să răspundă nevoilor tuturor companiilor, indiferent de mărime sau domeniu de activitate. Vorbim despre o soluție care poate fi adoptată și utilizată în operațiunile de zi cu zi, fără nicio rezervă din punctul de vedere al caracteristicilor și facilităților tehnice pe care le oferă. Intuitivă, cu o serie de formate generate automat și cu resurse legislative actualizate permanent, generează calculul impozitului pe profit trimestrial sau anual, declarațiile fiscale și stochează documentele aferente perioadelor de raportare. După cum știm, reziliența pe care contribuabilii au arătat-o în contextul pandemiei le-a accelerat capacitatea de a lucra din ce în ce mai mult online. Acum, următorul pas este să optimizeze procedurile interne utilizând soluții digitale, prin care funcția fiscală obține avantaje în termeni de productivitate și acuratețe ”, a spus Andra Caşu, liderul echipei de Business Tax Advisory a EY România.

Soluția digitală creată de specialiștii EY vine cu o serie de funcționalități, care simplifică procesul complex de calcul, caracteristicile de bază ale aplicației acoperind printre altele următoarele activități:

• pregătirea calculului de impozit pe profit în mod automat, prin simpla încărcare a unei balanțe ajustate în mod minim in aplicație;
• posibilitatea de introducere de fișe de cont pentru diverse ajustări necesare specifice calcului de impozit pe profit;
• generarea de modele comune pe un anumit standard de calcul de impozit pe profit, pentru a fi utilizat la calculele viitoare fără alte modificări manuale majore, caracteristică ce elimină procesele repetitive.

Aplicația include și alte funcționalități specifice anumitor categorii de contribuabili, cum ar fi cei din industria financiară, pentru care există un modul standard separat, special creat și adaptat diverselor particularități ale acestora.

În plus, oferă posibilitatea de stocare într-un singur loc a documentelor aferente calculului realizat, un așa-numit ‘registru fiscal digital’, care face mai ușoară trasabilitatea informațiilor relevante pentru o perioadă de raportare.

Calculul de impozit pe profit, precum și declarația fiscală aferentă pot fi generate automat, în doar câteva minute, pe baza caracteristicilor gândite să ghideze utilizatorul. Din aplicație poate fi accesată legislația fiscală actualizată pentru identificarea noilor modificări apărute pentru diverse tipuri de cheltuieli și venituri, întâlnite într-un calcul de impozit pe profit.

PBC Attorneys-at-Law a reprezentat cu succes un client activ pe plan național în domeniul serviciilor de trade marketing, respectiv al serviciilor de BTL și evenimente, într-un litigiu cu ANAF, având ca obiect anularea unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii pentru suma de 2.174.177 lei și a procesului-verbal care a stat la baza acestuia.

Echipa de avocați a obținut în prealabil, în fața instanței de fond (în anul 2018) suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și anularea aceluiași act administrativ fiscal.

Prin hotărârea pronunțată la începutul anului 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinței de fond pronunțată de Curtea de Apel București, atât în ceea ce privește soluția asupra suspendării executării actului, cât și asupra fondului pricinii.

Printre particularitățile speței, instanțele au reținut încălcarea dispozițiilor art. 105 ind. 1 din vechiul Cod de Procedură Fiscală, validând susținerile invocate de echipa PBC, în sensul constatării imposibilității de a se realiza o reverificare a companiei în cadrul controlului Antifraudă și stabilirii unei alte calificări fiscale cu privire aceleași aspecte pentru care se finalizase, cu doar câteva luni înainte de emiterea deciziei de măsuri asigurătorii, un control fiscal de fond.

Litigiul a fost condus de o echipă de avocați formată din:

Adriana CRAI – Managing Partner

Sebastian DRUMARU – Managing Senior Associate

Autori:

Andreea Mitiriță, Partener PwC România

Ana Nechifor, Consultant PwC România

Atât contribuabilii persoane juridice, cât și persoane fizice care desfășoară activități liberale ar putea fi obligați să se înregistreze în Spațiul Privat Virtual (SPV), conform unui proiect de act normativ, publicat pe site-ul Ministerului de Finanțe, referitor la completarea prevederilor Codului de Procedură Fiscală. Cererile, înscrisurile sau orice alte documente depuse în format letric ar urma să nu mai fie luate în considerare.

Totodată, proiectul conține prevederi referitoare la obligativitatea înrolării autorităţilor publice, instituţiile publice sau de interes public în sistemul informatic PatrimVen (serviciul destinat să ofere instituţiilor publice acces la datele disponibile cu privire la patrimoniul şi veniturile cetățenilor).

Înrolarea în PatrimVen se realizează în baza unui protocol ce se transmite către ANAF de către fiecare autoritate publică, instituţie publică sau de interes public.

Spaţiul Privat Virtual („SPV”) este un serviciu electronic gratuit, care este pus la dispoziția contribuabililor în mod permanent, putând fi accesate următoarele:

• informaţii cu privire la obligaţiile fiscale;
• posibilitatea de a primi acte administrativ fiscale și alte documente;
• informaţii cu privire la contribuţiile sociale.

Prin intermediul SPV, comunicarea între contribuabili și autoritățile fiscale s-ar efectua strict în mediul virtual, facilitând transmiterea de cereri/solicitări, prin acest canal de comunicare,  atât din partea contribuabililor către autoritățile fiscale,  cât și în contrapartidă.

Fundamentarea impunerii unei astfel de obligativități are la bază faptul că opționalitatea de a folosi SPV a fost materializată într-o rată foarte mică de utilizare în rândul contribuabililor, iar odată cu declanșarea situației pandemice autoritățile fiscale au fost în postura de a lua măsuri pentru organizarea activității astfel încât să fie evitat contactul fizic între persoane. Conform notei de fundamentare a proiectului, pe 9 aprilie 2021, erau înregistrați în SPV doar 32% din contribuabilii persoane juridice și doar 5,24% din contribuabilii persoanele fizice care au cod de identificare fiscală.

Obligativitatea înrolării contribuabililor în SPV ar urma să se aplice începând cu data de întâi a lunii următoare celei de-a treia luni de la data publicării proiectului normativ în Monitorul Oficial al României.

Pentru înrolarea în SPV, contribuabilii trebuie să aibă în vedere prevederile Ordinului nr. 660/2017. Aspectul esențial pe care contribuabilii persoane juridice, precum și persoane fizice care dețin un cod de înregistrare fiscală trebuie să îl aibă în vedere pentru înrolarea în SPV este deținerea unui certificat digital.

În cazul în care contribuabilii dispun de un certificat digital, este necesară întocmirea unei împuterniciri pe numele reprezentantului care deține certificatul digital, iar în baza căreia, împreună cu setul de documente menționate în mod expres în Ordinul nr. 660/2017, poate fi efectuată înrolarea în SPV.

În situația în care contribuabilii nu dispun de un certificat digital, este necesară obținerea acestuia de la un furnizor de servicii de certificare acreditat și ulterior depunerea cererii pentru utilizarea certificatului digital calificat (Formularul 150) la autoritățile fiscale; formularul se completează on-line, se listează și se depune împreună cu documentele necesare la sediul organului fiscal.

Proiectul de act normativ apare în contextul nevoii de a digitaliza relația contribuabil -a dministrație fiscal, mai ales pe fondul restricțiilor aduse de criza sanitară în ultimul an. Astfel, conform unui sondaj efectuat de OECD, “Tax administration: digital resilience in the COVID-19 environment”, la care au participat administrații fiscale din 32 de țări, printre care și România, aproximativ 60% din administrații și-au actualizat strategia  anterioară privind digitalizarea proceselor de administrare a impozitelor, după cum urmează:

• prioritizarea proiectelor de automatizare, digitalizare și servicii electronice, care acoperă toate domeniile funcționale ale administrării impozitelor, cum ar fi mutarea datelor în cloud și crearea de birouri de servicii digitale;
• accelerarea lucrărilor la un proiect de cameră poștală digitală, permițând transformarea înregistrărilor de hârtie în imagini digitale, extragerea datelor din imagini, stocarea informațiilor și notificarea oficialilor fiscali relevanți.

Conform sondajului menționat, o provocare majoră pentru multe administrații fiscale, în contextul COVID-19, a fost gestionarea comunicațiilor pe hârtie, ca urmare a faptului că acestea au fost fizic închise sau a volumului redus de personal prezent în birou care trebuia sa proceseze documentele. Acest aspect a fost confirmat de aproape 60% din administrațiile care au participat la sondaj și au raportat că au întâmpinat probleme în ceea ce privește comunicarea pe hârtie. Într-o notă pozitivă, toate aceste administrații au remarcat că au reușit să transfere un procent semnificativ de comunicații de la hârtie la digital (aproximativ 75% sau mai mult).

Nu în ultimul rând, concluzia sondajului a fost că schimbarea canalului de comunicare dintre contribuabili și autoritățile fiscale nu poate fi întotdeauna posibilă fără modificări legislative. În acest sens, 45% dintre administrații au confirmat că trebuie să facă modificări ale politicilor pentru a facilita schimbarea canalului, inclusiv modificări ale regulilor pentru a accepta semnături electronice și documente scanate. Modificări ale altor reguli de administrare au inclus, de exemplu, acceptarea declarațiilor fiscale prin fax, permițând utilizarea telefoanelor mobile atunci când se discută informații despre contribuabil și modificări ale proceselor administrative, cum ar fi canalele care ar putea fi utilizate pentru comunicarea de informații primite/transmise.

Înrolarea contribuabililor în SPV ar putea reprezenta un pas înainte spre digitalizarea și eficientizarea comunicării dintre contribuabili și autoritățile fiscale române, în contextul în care accesul la informațiile existente în baza de date ANAF ar putea fi efectuat într-un mod mult mai facil de către contribuabili, aceștia putând accesa în timp real informații precum: situația datoriilor fiscale de plată, istoricul declarațiilor înregistrate, dar și solicita documente precum: certificate de cazier fiscal, certificate de atestare fiscale, fișă pe plătitor, fără a fi necesară deplasarea la sediul autorităților fiscale.

Peste 40% dintre companiile din România se așteaptă ca amânările/scutirile la obligațiile fiscale, ajutorul pentru șomaj tehnic sau subvențiile acordate de stat în timpul crizei sanitare să determine inspecții fiscale noi, în contextul în care două treimi dintre respondenți (66%) au beneficiat de astfel de facilități, potrivit unui sondaj realizat de PwC la nivelul Europei Centrale și de Est (ECE). Comparativ, la nivelul ECE, 36% dintre companii au apelat la măsuri de sprijin din partea guvernelor și, ca urmare, doar 14% consideră că vor fi inspecții fiscale în acest domeniu.

 „Anul trecut, pe fondul restricțiilor impuse de starea de urgență, am asistat la mai puține inspecții fiscale decât într-un an obișnuit. Pe măsură ce economia s-a redeschis, controalele s-au intensificat și contribuabilii se așteaptă ca una dintre principalele teme de verificare să îl reprezinte modul în care au pus în aplicare facilitățile fiscale acordate pentru limitarea efectelor crizei sanitare”, a declarat Daniel Anghel, Partener și Lider al Departamentului de Consultanță Fiscală și Juridică, PwC România.

În anul 2020, autoritățile fiscale române au efectuat mai puține inspecții fiscale în rândul companiilor, decât în anii anteriori, doar 2% dintre respondenți menționând că au fost ținta unor inspecții fiscale, sub media din Europa Centrală și de Est (ECE) de 9%. Conform respondenților, cele mai multe inspecții fiscale efectuate în România au avut loc, în anul 2016, când 20% dintre respondenți au fost vizați de verificări.

 „Sondajul arată că în majoritatea statelor din regiune, zonele de interes ale inspectorilor fiscali sunt aceleași, respectiv aspectele ce privesc impozitul pe profit. În schimb, observăm o diferență destul de mare în ceea ce privește durata inspecțiilor și sumele impuse. Astfel, atât în România, cât și în celelalte state din Europa Centrală și de Est, controalele fiscale au avut în vedere în special tranzacțiile intragrup. Topul este completat de deductibilitatea serviciilor și ajustări ale prețurilor de transfer”, a afirmat Dan Dascălu, Partener și Liderul Practicii de Litigii, D&B David și Baias, societatea de avocatură corespondentă PwC în România.

Cum afectează inspecțiile fiscale activitatea companiilor

Doar 19% din companiile din România au arătat că activitatea lor nu a fost afectată în niciun fel din cauza inspecțiilor fiscale, față de media regională de 41%. Dintre cei care au resimțit un impact al inspecției fiscale în activitate, 44% au menționat volumul mare de informații solicitate, iar 28% inspecția fiscală în sine.

Lipsa unui tratament fiscal uniform în privința unor tranzacții similare este principala nemulțumire privind activitatea autorităților fiscale, menționată de companiile din România (15%), urmată de volumul mare de documente solicitate (13%) și durata prelungită a inspecțiilor fiscale (13%). La nivel regional, topul este format din volumul mare de documente, lipsa unui tratament fiscal uniform în privința unor tranzacții similare și durata prelungită a inspecțiilor fiscale.

În România cele mai multe inspecții se întind pe o perioadă 6 luni – 1 an (menționată de 27% dintre respondenți), în timp ce la nivelul țărilor din Europa Centrală și de Est cele mai multe controale se desfășoară într-un interval de 1-3 luni (30%).

Printre dificultățile întâmpinate de contribuabilii români și care prelungesc nejustificat durata inspecțiilor se numără lipsa timpului acordat pentru aducerea documentelor justificative de la arhiva externă, lipsa capacității decizionale a inspectorilor și necesitatea confirmării deciziilor luate.

În ceea ce privește sumele stabilite suplimentar, în România, în cele mai multe cazuri (22%) acestea s-au situat între 1 și 5 milioane euro, în timp ce la nivelul ECE cele mai multe sume au fost de până în 50.000 euro (31%).

La nivelul statelor din centrul și estul Europei, doar 7% dintre respondenți au avut stabilite în plus sume între 1 și 5 milioane euro, iar pentru 28% nu au fost stabilite sume suplimentare.

Care este atitudinea inspectorilor fiscali?

Întrebați despre atitudinea autorităților fiscale în timpul inspecțiilor fiscale în pandemie, atât în România (63%), cât și la nivelul ECE (65%), majoritatea respondenților au descris-o ca fiind neutră. Contribuabilii care s-au lovit de o atitudine rigidă a inspectorilor, 12% în cazul României și 14% în cazul ECE, au enumerat situații în care inspectorii au refuzat întâlniri video, au solicitat semnarea a peste 250 de pagini ale unui proces verbal din anexe sau au dat dovadă de lipsă de înțelegere față de contribuabili.

Peste două treimi dintre respondenții din România (67%) au contestat deciziile emise în urma inspecțiilor fiscale și 42% la nivelul Europei Centrale și de Est. În timp ce doar 11% dintre contestațiile din România au fost admise, în regiune media a fost de 44%.

Sondajul a fost realizat în perioada ianuarie-martie 2021 în rândul a peste 440 de companii din 17 țări. Peste 40% dintre respondenți au o cifră de afaceri de peste 100 de milioane euro și peste 500 de angajați.

Autori:

 Andra Cașu, Liderul Departamentului de Impozite Directe și Coordonator Asistență Fiscală în domeniul Serviciilor Financiare, EY România

 Grațiela Constantin, Director, Departamentul de Impozite Directe, Asistență Fiscală pentru Servicii Financiare, EY România

Transformările tehnologice (ca element primordial), laolaltă cu presiunea venită din necesitatea alinierii la noi raportări obligatorii sau din obligativitatea aplicării unor standarde IFRS au accelerat digitalizarea instituțiilor financiare în anul ce a trecut. Schimbările s-au întâmplat pe măsură ce angajații au fost forțați de pandemie să adopte munca la distanță, iar legătura cu clienții s-a păstrat preponderent prin intermediul canalelor digitale.

Totodată, rolul funcției fiscale a devenit din ce în ce mai important, iar decizia de a investi în tehnologie pentru uz fiscal a devenit un atribut al diminuării riscurilor și al înlesnirii realizării documentării și prezentării de către instituțiile financiare a unor informații complete, corecte și oferite la timp, inclusiv în situația unor controale fiscale, pe fondul întăririi comunicării virtuale autorități – contribuabili.

Noile tehnologii permit băncilor, asigurătorilor și altor companii de servicii financiare consacrate să își revizuiască operațiunile și să identifice modalități cât mai bune și mai rapide de a-și servi clienții, dar și de a-și eficientiza anumite operațiuni cu impact fiscal. Cu alte cuvinte, de a-și crea un avantaj competitiv în păstrarea cotei de piață pe de-o parte, iar pe de altă parte, în anumite cazuri, de a-și îmbunătăți anumiți indicatori financiari. Așadar: care e cel mai potrivit moment pentru a realiza investiția menită să țină actorii din industrie în cursă?

Instituțiile financiare concepeau, încă înainte de pandemie, din ce în ce mai multe produse și servicii digitale ușor de accesat, cât mai personalizate. Totodată, își regândeau procesele, extindeau investițiile în tehnologie și testau noi aplicații. Presiunea adăugată de pandemie le-a determinat să accelereze și să intensifice vizibil aceste inițiative. Instituțiile financiare încep, pe de altă parte, să se confrunte și cu amenințarea venită din zona zona big tech, care încearcă să intre pe piața serviciilor financiare, sub forma unor facilitatori sau furnizori de plăți, lucru așteptat cu interes și de către clienți.

Astfel, potrivit unor date EY Global, disponibilitatea clienților de a cumpăra asigurări de la companiile de big tech a crescut de la 17% în 2016, la 36% în ianuarie 2020, pentru ca, în aprilie 2020, să facă un nou salt, la 44%.  Din același raport aflăm că 24% dintre consumatorii americani sunt foarte sau extrem de tentați să facă din Amazon, Apple sau Google principalul lor furnizor de servicii financiare, dacă acest lucru îi ajută în gestiunea banilor. Europenii, la rândul lor, sunt din ce în ce mai interesați să utilizeze aplicațiile – creștere de 72% a utilizatorilor de aplicații în 2020.

Tehnologia este un element critic pentru instituțiile financiar-bancare, care le-ar ușura restructurarea modelelor operative tradiționale, pentru un plus foarte necesar de agilitate și randament. Să nu uităm, de asemenea, că societățile de servicii financiare operează într-un mediu foarte reglementat, ceea ce le cere să gestioneze altfel transformarea digitală, în condiții de maximă  transparență și încredere, fapt care le-ar putea încetini procesul de transformare.

Raportările stricte și riguroase le împing, de asemenea, în această direcție. Standardele contabile, atât cele vechi, cât și cele introduse recent pentru industria serviciilor financiare (de exemplu IFRS 9 si IFRS 16) fac necesară o asemenea aliniere. Acestea impun societăților de servicii financiare să lucreze cu date mai granulare și să își coordoneze datele financiare, de risc și de afaceri prin implementarea unor procese automatizate bine definite. Punerea în aplicare a acestor noi standarde poate fi, de asemenea, auditată mai eficient, cu ajutorul unui audit care să includă utilizarea tehnologiilor emergente în îmbunătățirea procedurilor de evaluare a riscului.

În afara presiunilor economice, operaționale și de reglementare, din perspectiva fiscală să nu uităm de toate problemele date de implementarea Directivei pentru raportarea aranjamentelor transfrontaliere, DAC 6, în cadrul instituțiilor financiare (un proces încă în desfășurare, fiind necesară o analiză continuă și de substanță, o monitorizare permanentă a acestui proces intern).

Tot din punct de vedere fiscal, o nouă raportare așteaptă a fi implementată – fișierul standard de audit, așa numitul SAF-T, care va avea rolul de a facilita accesul autorităților fiscale în timp real la tranzacțiile derulate de contribuabil. Așadar, succesul conformării în îndeplinirea acestei obligații va depinde de modul în care instituțiile financiare își vor adapta sistemele informatice.

Este de amintit că funcția fiscală din cadrul instituțiilor financiare își conturează un profil din ce în ce mai pregnant în structura de business, iar rolul persoanelor care se ocupă de aria fiscală devine din ce în ce mai important și complex. Vectorii care au condus la acest „status quo” sunt, pe de-o parte impulsul creat de necesitatea standardizării unor procese (în vederea eficientizării), și, pe de alta, automatizarea acestora sau doar a unor părți ale acestora (de exemplu automatizarea calculului de impozit pe profit sau TVA). Astfel, rolul decizional cu privire la funcția fiscală, precum și cel referitor la evaluarea și diminuarea / eliminarea riscurilor fiscale aferente s-a conturat în ultimul timp din ce în ce mai pregnant. Să avem în vedere, printre altele, și aspectele referitoare la prioritățile fiscale ca parte a strategiei de planificare a business-ului și modul de cuantificare al acestora.

Întrucât relația cu autoritățile fiscale este de o importanță majoră, iată că și din perspectivă digitală remarcăm o transformare de bun augur în ceea ce privește comunicarea virtuală între contribuabil și ANAF (de exemplu prin intermediul „SPV” sau al poștei electronice), în sensul unei sincronizări în acest domeniu între autorități și contribuabili.

Ca un comentariu de final, așa cum arată studiile noastre la acest moment, centrul de gravitație al succesului va fi constituit din utilizarea tehnologiei avansate și din crearea unui ecosistem digital care să scadă costurile, oferind în același timp produse și experiențe mai bune pentru clienți, adică acel avantaj competitiv care să le consacre instituțiilor financiare rolul în piață. Pe de alta parte însă, o permanentă observare a tendințelor de reglementare fiscală va ajuta la sincronizarea în continuare în privința raportărilor fiscale, dar și a relației deschise cu autoritățile în acest domeniu. Cu siguranță, digitalizarea (inclusiv fiscală) va urma un trend ascendent și, pentru contribuabili, va face diferența în continuare în anul care urmează.

Vineri, 7 mai 2021, Curtea de Apel București a pronunțat o soluție de referință într-unul dintre cele mai mari dosare fiscale privitoare la recalificarea fiscală a diurnelor în venituri salariale. Cauza a vizat suspendarea executării unei decizii de impunere în valoare de 98 milioane lei, emise față de un operator din domeniul transportului internațional de mărfuri.
În luna aprilie 2021, Curtea de Apel București, printr-un alt complet de judecată, a admis contestația formulată de același contribuabil împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
Admiterea acțiunii în suspendarea executării reprezintă o gură de oxigen salvatoare pentru societate, ale cărei conturi bancare erau blocate de mai mult de trei luni, fiind, astfel, pusă în imposibilitatea de a-și achita furnizorii, inclusiv ratele de leasing asupra auto-camioanelor, diurnele datorate șoferilor și combustibilul necesar activității de transport. În urma actelor emise și măsurilor luate de organele fiscale, societatea fusese expusă unei presiuni enorme din partea societăților de leasing, a partenerilor comerciali și, nu în ultimul rând, a salariaților.
Hotărârile pronunțate de Curte reprezintă o valoroasă resursă jurisprudențială, în special în contextul dezbaterilor actuale aflate în desfășurare la nivelul Ministerului Finanțelor Publice în legătură cu problematica diurnelor, prin care s-a decis formarea unui grup de lucru alcătuit din autorități și membrii organizațiilor reprezentative din domeniul transporturilor, pentru identificarea unei soluții astfel încât transportatorii să beneficieze de un tratament fiscal corect. precum și al reprezentanților transportatorilor care au semnalat situații similare.
Avocații implicați în acest dosar extrem de complex au fost Luisiana Dobrinescu, Codruț Chiriac și Alina Mușat, din cadrul societății de avocatură DOBRINESCU DOBREV SCA.

În 2020, doar 19% dintre companiile multinaționale respondente în cadrul celui mai recent sondaj EY România pe teme de prețuri de transfer au raportat că au revizuit politica de prețuri de transfer – adică au modificat marja de profit țintă, costurile considerate sau alte aspecte ale metodologiei de stabilire a preturilor, deși mai bine de jumătate (52%) au raportat că pandemia a avut efecte negative asupra cifrei de afaceri sau asupra rezultatului operațional. Cele mai multe (81%) nu au ajustat principiile de calcul ale prețurilor aplicate tranzacțiilor cu societăți afiliate ale companiilor din România. În majoritatea cazurilor însă, nici revizuirea nu a fost formalizată în scris între părți cum ar fi fost de așteptat, pentru a putea susține mai departe aceste modificări în cadrul unei inspecții de prețuri de transfer.

”Având în vedere atenția deosebită acordată de autorități, în timpul inspecțiilor, verificării înțelegerilor contractuale între părți și furnizării de documente justificative în susținerea tranzacțiilor, amânarea procesului de colectare a evidențelor, capabile să susțină adoptarea unui comportament conform cu principiul valorii de piață la momentul efectuării tranzacțiilor cu părți afiliate, nu face decât să îngreuneze orice posibilitate a companiei de a-și susține poziția în cadrul unor inspecții viitoare”, avertizează Adrian Rus, Partener EY România, Liderul departamentului Prețuri de transfer.

Sondajul derulat de EY România în luna martie a acestui an mai arată că majoritatea companiilor respondente (57%) se așteaptă să întâmpine dificultăți în cadrul unei inspecții fiscale viitoare în domeniul prețurilor de transfer. Procentul este similar cu cel înregistrat în sondajele globale ale EY, semn că prețurile de transfer sunt un subiect comun de controverse fiscale atât în România, cât și la nivel mondial.

 Având în vedere că nu mai există inspecție fiscală fără verificarea domeniului prețurilor de transfer, dar și că un procent covârșitor din aceste inspecții se finalizează cu ajustări ale tranzacțiilor cu părți afiliate, considerăm că există un procent destul de mare de contribuabili care nu sunt familiarizați încă cu realitatea activității de inspecție fiscală. Firmele care nu anticipează astfel de dificultăți se regăsesc, în principal, în sectoare precum tehnologia informației, produse de larg consum, ospitalitate și agrement, industria farmaceutica sau petrol și gaze. ”Dacă luăm în considerare ajustările realizate de inspecția fiscală în ultimii ani, inclusiv în aceste domenii, considerăm această așteptare foarte optimistă. La asta se adaugă și anunțul autorităților de intensificare a activității de control în perioada imediat următoare. Ca atare, recomandăm o prudență sporită în această privință și pregătirea cât mai riguroasă pentru inspecțiile efectuate de ANAF în zona prețurilor de transfer, care înregistrează un grad semnificativ de analiză a multor informații specifice”, spune Emanuel Băncilă, Partener, Liderul practicii de litigii și controverse fiscale, Radu și Asociații SPRL.

Impactul crizei. În funcție de sectorul de activitate, pandemia a avut un impact diferit. Astfel, 52% dintre companiile respondente din România au raportat că pandemia a avut efecte negative asupra cifrei de afaceri sau asupra rezultatului operațional. Restul de 48% au indicat că pandemia fie nu a avut impact, fie că acesta a fost unul pozitiv pentru cifra de afaceri sau rezultatul operațional al companiei. Printre sectoarele care au resimțit un impact negativ al pandemiei regăsim industrii precum aeronautică/ apărare, agricultură, autovehicule, construcții și inginerie, transporturi și logistică. În rândul sectoarelor care fie nu au resimțit un impact specific, fie a fost unul pozitiv, se află cel bancar, al pieței de capital, media/ divertisment, produse de larg consum, tehnologia informației.

Măsuri de atenuare adoptate. Potrivit rezultatelor sondajului, companiile au apelat abia în ultimă instanță la disponibilizări, preferând șomajul tehnic și reducerea pachetelor salariale – 70% dintre respondenți. Doar 30% au apelat la măsuri severe, precum disponibilizări sau concedii fără plată. Mai mult, dintre companiile sondate, 49% au indicat că nu au adoptat nicio măsură de reducere a costurilor cu personalul în contextul COVID-19, în această situație aflându-se companii din sectorul bancar, farmaceutic, petrol și gaze. ”Indiferent de efectul resimțit și de strategia adoptată, fiecare companie trebuie să fie pregătită să argumenteze măsurile adoptate, impactul specific al acestora în zona prețurilor de transfer, precum și contextul propriu de afaceri în eventualitatea unui control fiscal cu privire la rezultatul anului 2020”, avertizează Adrian Rus.

 Factori de risc. Indiferent de sectorul lor de activitate, companiile locale respondente consideră că principalii factori de risc în eventualitatea unui control de prețuri de transfer țin, în proporție de 62%, de aspecte privind rezultatul companiei și politica de prețuri de transfer aplicată (de ex. scăderea marjei, ajustări periodice de prețuri de transfer), 32% cred că provin din documentarea deficitară a tranzacțiilor/ circumstanțelor și, sub 6%, de substanța tranzacțiilor. ”În acest sens, am observat chiar că un număr semnificativ de respondenți au indicat că nu își evaluează periodic rezultatele financiare pentru respectarea politicilor de prețuri de transfer”, a comentat Adrian Rus. ” În acest context, devine evident cât de importantă este monitorizarea politicilor de prețuri de transfer aplicate efectiv, ca și a rezultatelor obținute din tranzacțiile cu părți afiliate, în vederea administrării eficiente a riscurilor asociate prețurilor de transfer. Nu trebuie ignorată nici oportunitatea de a efectua ajustări proactive de prețuri de transfer în vederea conformării voluntare și reducerii controverselor cu autoritățile fiscale pe parcursul inspecțiilor și ulterior”, recomandă Adrian Rus.

Noi tranzacții. Finanțările și alocările de costuri adiționale intragrup au reprezentat cele mai numeroase tranzacții noi realizate de către 30% dintre companiile respondente. Totodată, companiile mici, cu o cifră de afaceri de sub 50 de milioane de euro, au raportat o varietate chiar mai mare a tipurilor de tranzacții noi cu societăți afiliate efectuate în 2020 față de celelalte societăți, indicând, spre exemplu, diverse alte tranzacții, precum servicii cu caracter excepțional, acordarea de finanțare, transferuri de stocuri/ echipamente cu caracter excepțional.

”Deși de înțeles, astfel de tranzacții noi efectuate în 2020 vin să sporească subiectele posibile de controverse cu autoritățile în controale fiscale pe partea de prețuri de transfer. Urmează să vedem cum vor fi abordate acestea în inspecții, luând de asemenea în calcul îndrumările în materie de prețuri de transfer emise de OCDE  în contextul pandemiei, dar este greu de anticipat măsura în care se vor respecta”, a explicat Adrian Rus.

Utilizarea mijloacelor de suspendare. Studiul EY reliefează o utilizare extrem de redusă a mijloacelor ce permit suspendarea executării silite a sumelor impuse suplimentar de ANAF, doar 1,8% din participanți oferind scrisori de garanție bancară și niciunul apelând la instanțele judecătorești în vederea suspendării executării. ”Această constatare poate să confirme că beneficiile utilizării instrumentelor alternative de suspendare sunt încă insuficient de bine cunoscute de companiile din România, pentru că, deși de cele mai multe ori nu sunt de acord cu ajustările de preturi de transfer, iar efortul financiar necesar pentru stingerea sumelor impuse este unul deosebit, contribuabilii preferă totuși să plătească. Cu toate acestea, credem că amnistia fiscală acordată în această perioadă a influențat în mod semnificativ decizia contribuabililor de a plăti în loc de a suspenda actele de impunere”, explică Emanuel Băncilă.

În concluzie, rezultatele acestui sondaj subliniază atenția din ce în ce mai mare pe care o acordă companiile tranzacțiilor cu părți afiliate și prețurilor de transfer ca zonă de risc în inspecțiile fiscale. În situația în care autoritățile fiscale au declarat că se concentrează asupra prețurilor de transfer, este necesar ca și companiile să aibă o politică de prețuri de transfer bine definită, pentru susținerea acestor tranzacții. În același timp, să fie extrem de pregătite cu o documentație adecvată, mai ales că este dificil de anticipat la acest moment modul în care autoritățile fiscale vor verifica tranzacțiile efectuate cu societăți din grup în contextul pandemiei.

Autor: Andra Cașu, Partener Asociat EY, Lider al Departamentului de Business Tax Advisory

 Încurajarea conformării și digitalizarea ar putea fi răspunsul la demersurile administrației fiscale de a obține cu adevărat rezultate. Cel puțin aceasta pare să fie concluzia dacă ne uităm la încasările realizate în urma măsurilor de amnistie sau la bonificațiile acordate pentru stimularea plății. Concluzia este susținută și de cifre – un studiu EY România vorbește despre un minim istoric de 8% la diferența dintre procentul de conformare la declarare și cel de conformare la plată în 2019, anul unei amnistii. Prin digitalizare, Fiscul speră să scadă deficitul fiscal la TVA cu 10% până în 2024 și să crească cu 2,5% ponderea veniturilor colectate, așa cum se arată în strategia publică a ANAF. Totuși, în afara amnistiilor fiscale și a bonificațiilor, ce se mai poate face pentru întărirea colectării?

Administrațiile fiscale din întreaga lume se sprijină pe atitudinea proactivă a contribuabililor în raportarea și plata taxelor. Așa cum este și cazul ANAF, vorbim mai ales de completarea de către contribuabili a declarațiilor fiscale. Însă, nu există măsuri clare care să asigure administrațiile că se va întâmpla ce își doresc – contribuabilii să își plătească la timp și de bunăvoie taxele, adică să se conformeze cerințelor legale voluntar.

Pentru stimularea conformării, autoritățile fiscale pot apela, așa cum încurajează și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), la anumite metode experimentate în alte țări care pot contribui la întărirea colectării. OCDE menționează în multiple rânduri aspecte legate de educarea contribuabililor și o bună comunicare a măsurilor, de servicii eficiente pentru plătitori, toate dublate de o bună cunoaștere a comportamentului contribuabilului și a motivelor care stau la baza deciziilor acestuia. Se vorbește astfel despre noțiunea de ”behavioural insights” – sau, în traducere, informații directe despre comportamentul contribuabilului. Este probabil un nou început de avut în vedere și în România privind psihologia contribuabilului.

Să colectezi mai mulți bani doar pentru că îți educi contribuabilii pare utopic din punct de vedere strict matematic. Dar, iată, există exemplele unor țări care dovedesc contrariul.

Astfel, Fiscul britanic (HMRC) a creat un program de educare a plătitorilor de taxe, prin intermediul unor animații distribuite pe social-media, care prezintă modele de formulare completate, însoțite de explicarea rubricilor și cum ar trebui să se răspundă întrebărilor din formularul de declarare a veniturilor, în cazul în care, de pildă, își schimbă locuința.

Fiscul francez, în schimb, a colaborat cu Ministerul Economiei și cu cel de Finanțe în crearea unei platforme în care explică modul în care sunt folosite taxele plătite de contribuabili. Pagina poate fi accesată din contul oricărui plătitor de impozite. Contribuabilii mai au la dispoziție și un simulator, pe care își pot calcula cu aproximație sumele de plată. Dincolo de spațiul european, de exemplu, Servicio de Impuestos Internos din Chile promovează completarea formularelor de impozitare prin intermediul și cu susținerea asociațiilor de oameni de afaceri.

Pentru o mai bună conformare, administrațiile fiscale din România ar putea să utilizeze noi modalități de interacțiune cu contribuabilii, o abordare comportamentală sau „conformarea prin colaborare”. Un bun exemplu în acest sens este cel al Norvegiei, care, apelând la metoda comportamentală, și-a crescut cu 25% nivelul raportării. Ceea ce a făcut a fost doar să trimită scrisori clasice, prin poștă, contribuabililor persoane fizice, în apropierea momentului în care aceștia ar fi trebuit să completeze declarațiile referitoare la imobilele sau investițiile deținute în afara țării. Experimentul a arătat că oamenii nu erau rău intenționați, ci că nu știau cum anume să realizeze raportarea. O altă concluzie trasă în urma acțiunii fiscului norvegian a fost aceea că nu trebuie desconsiderată nicio cale de a ajunge la grupurile vulnerabile – în cazul de față scrisoarea pe hârtie, dar și că mesajele nu trebuie să fie complicate, ci explicate cât mai clar.

Aici e util, însă, ca autoritățile noastre să aibă în vedere faptul că românii au un spirit latin, deschiderea lor fiind spre o comunicare cât mai caldă prin care să simtă că autorităților „le pasă”. În mod clar, adoptarea copy/paste a metodei norvegiene nu va garanta o funcționare 100%. Se poate avea în vedere însă specificul local adaptat la modul de gândire vestic, bazat pe disciplină, pentru cele mai bune rezultate.

Un argument în plus vine dinspre Albion: ceea ce a observat autoritatea fiscală britanică că funcționează, după ce a aplicat metoda comportamentală contribuabililor, a fost că oamenii reacționează la mesaje care le ating mândria, sentimentele de apartenență. HMRC a derulat o amplă campanie – telefoane, mesaje, emailuri, scrisori, care aveau un singur mesaj – ”9 din 10 contribuabili din localitatea dvs. își plătesc taxele la timp”. Norma socială a funcționat, dovadă fiind creșterea încasărilor de la 67,5% la 83%.

Pentru întărirea colectării, autoritățile au trimis alerte prin sms de tipul – ”Ați depășit termenul de plată. Puteți plăti azi fără penalizări” (în Irlanda) sau ”Ați completat incorect! Deducerea solicitată nu mai poate fi acordată!” (în Singapore). Cum se vede, identificarea stimulilor corecți, care pot influența contribuabilii, dă rezultate. Concluzia este că, pentru România, ar fi util ca autoritățile să identifice și să utilizeze stimulii comportamentali cei mai eficienți, eventual, folosind studiile psihologice existente, desfășurate de diverse instituții de marketing, din care să fie selectate informațiile utile pentru adaptarea comunicării pe filonul fiscal.

Crearea contului de plătitor și plata cât mai facilă a taxelor, de pe orice dispozitiv, reprezintă, de asemenea, un exemplu de bună practică. Pentru a se asigura că plățile au loc în cel mai eficient mod, administrațiile fiscale ar trebui să extindă metodele de plată electronice disponibile  contribuabililor. De exemplu, în unele state membre OCDE este posibil să se plătească mai multe taxe și prin intermediul unei aplicații pentru smartphone-uri.

Valoarea taxei datorate ar trebui să fie corectă de la început, pentru a evita situația în care contribuabilii să fie nevoiți să ceară și să aștepte rambursarea. În cazul rambursărilor, administrațiile fiscale trebuie să fie pregătite să le gestioneze cât mai repede, pentru a evita să-i pună pe contribuabili să aștepte mult și să sufere probleme cu fluxurile de numerar. În acest fel, pe principiul românesc care spune: „bine faci, bine găsești”, o disciplină constantă pe care o va impune comportamentul autorităților fiscale române se va reflecta, în timp, și asupra disciplinei contribuabililor, care, gradual, vor înțelege că etapele încasărilor şi rambursărilor bugetare sunt un perpetuum mobile, cu interes dual.

În România, declarațiile recente ale președintelui ANAF, Mirela Călugăreanu, privind digitalizarea instituției și îmbunătățirea serviciilor puse la dispoziția cetățeanului, dintre care implementarea proiectului SAF-T, deja demarată, arată pași pe un drum care ar putea duce la întărirea colectării. SAF-T împreună cu conectarea caselor de marcat și cu e-factura ar putea oferi statului date în timp real și ar contribui cu adevărat la reducerea evaziunii și întărirea colectării.

În sfârșit, și statul român pare să apeleze la digitalizare pentru colectare. Dar nu trebuie neglijate nici componenta comportamentală (cea mai importantă, după cum se vede), nici cea educațională (și contribuabilul român are nevoie să știe în termeni cât mai clari ce are de făcut, unde și cum poate să plătească) și nici cea legată de servicii (să poată plăti cât mai ușor). Dacă vom găsi pârghiile comportamentale corecte la care să răspundă – poate până la urmă tot facilități fiscale sau bonificații, o legislație mai modernă și simplificată, care să ușureze declararea și plata, vom vedea acea colectare optimizată, cum au reușit și țările luate acum drept model.