Autor: Mirela Păunescu, ACCA

La câteva zile de la data publicării O.U.G. nr. 30/2020, am avut timp să identificăm câteva aspecte asupra cărora Ministerul Finanțelor Publice ar trebui să reflecteze și să vină cât mai curând cu clarificări date în aplicarea Legii nr. 19/2020 și a O.U.G. nr. 30/2020.

Acest articol tratează doar aspectele fiscale deși, poate de înțeles, sunt numeroase incertitudini vizând modul în care se vor aplica măsurile insituite de cele mai recente reglementări legate de situația de urgență.

1. Zilele libere acordate conform Legii nr. 19/2020

Legea nr. 19/2020 prevede că pentru fiecare zi liberă solicitată de angajat, angajatorul acordă o indemnizație al cărei cuantum este de 75% din salariul de bază, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Ulterior angajatorii pot cere numai decontarea din Fondul pentru garantarea creanțelor salariale a sumelor reprezentând indemnizația netă, încasată efectiv de părinte.

Totuși, indemnizația este supusă impozitării și plății contribuțiilor de asigurări sociale. Impozitele și contribuțiile de asigurări sociale aferente indemnizației se suportă de către angajator în condițiile prevăzute de Legea nr. nr. 227/2015.

Apar mai multe probleme practice.

Legea nr. 19/2020 vorbește de un câștig salarial mediu brut pe lună în condițiile în care salariaților le vor fi decontate zilele libere. Calculând câștigul salarial mediu orar rezultă 33.444 lei/ ora și, respectiv, 259.554 lei /zi de lucru de 8 ore.

În primul rând această indemnizație ar trebui să fie impozabilă atât cu impozitul de venit cât și cu contribuțiile sociale. Pe regula generală, deoarece, așa cum e bine știut, sunt numeroase excepții și reguli particulare de la impozitarea salariilor.

Pe regula generală ar rezulta că angajatorul ar trebuie să îi plătească angajatului o sumă netă de minim 75% din salariul de bază al acestuia (doar 75% fiind decontat ulterior din Fondul de garantare a creanțelor salariale) și să suporte pe costurile proprii contribuțiile sociale și impozitul pe salariu (aproximativ 45% din venitul net dacă acceptăm aplicarea cotelor la indemnizația netă cuvenită salariatului).

Aici apare partea dificilă: cum va calcula angajatorul contribuțiile și impozitul? Va calcula aplicând direct la valoarea indemnizației nete sau la o bază de calcul mai mare urmând ca, după deducerea contribuției și a impozitului, să obțină indemnizația netă? Va acorda vreo deducere salariatului, va scădea contribuțiile sociale calculate (contribuția de asigurări sociale de 25% și cea pentru sănătate de 10%) înainte să aplice cota de impozit pe salariu de 10%? Dacă salariatul ar fi suportat impozitele și contribuția, s-ar fi scăzut înaintea calculului impozitului pe salariu atât contribuțiile sociale cât și deducerile. Opinăm că este exclus ca angajatorul să scadă orice sumă în contul deducerii personale la care s-ar fi calificat angajatul dar așteptăm clarificări de la Ministerul de Finanțe legat de modul de calcul, atâta timp cât Codul fiscal aprobat prin Legea nr. nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare, nu are nici o precizare relevantă sau o situație similară care să inspire interpretarea.

Dacă salariatul care cere zile libere s-ar fi calificat pentru vreo excepție de la regula generală de determinarea a contribuțiilor sociale sau a impozitului pe salariu NU ESTE CLAR dacă se pot acorda în continuare facilitățile existente în C. fiscal. Cel mai probabil răspunsul este NU, atâta timp cât aceste facilități vizau persoana salariatului și nu angajatorul.

Pe de altă parte, nu se prevede interdicția salariatului care are mai multe locuri de muncă să ceară zile libere decontate din Fondul de garantare a creanțelor salariale de la toți angajatorii, deși opinia noastră este că vor apăra astfel de clarificări care interzic astfel de cereri multiple.

Legat de acordarea indemnizației pentru zilele libere acordate salariaților care sunt angajați cu timp parțial, opinăm că plata drepturilor cuvenite ar trebui făcută doar proporțional cu numărul de ore de lucru, conform contractului de muncă.

În ceea ce privește drepturile persoanelor care obțin venituri de natură salarială dar nu sunt salariați, legea 19/2020 nu pare a include printre beneficiari astfel de persoane (cum ar fi administratorii care au contracte de administrare sau managerii ce obțin venituri în baza contractului de management și alții).

2. Acordarea indemnizației pentru șomaj tehnic

O.U.G. nr. 30/2020 specifică faptul că indemnizațiile cuvenite pe perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, ca urmare a efectelor produse de coronavirus, se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut, și se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj.

Aceste indemnizații se impozitează ca fiind venituri din afara funcției de bază (cu alte cuvinte se datorează contribuțiile sociale și impozit pe salariu dar nu se acordă deducerile la care ar avea dreptul salariații la funcția de bază).

În ceea ce privește eventualele facilități legate de scutirea de la plata impozitului pe salariu, ar trebui analizate de la caz la caz îndeplinirea condițiilor din C. fiscal și a legislației secundare.

Fără a intra în prea multe detalii tehnice, analizând prevederile legislației, opinia noastră este că  pentru persoanele cu cu handicap grav sau accentuat și pentru salariații din construcții pentru care sunt îndeplinite condițiile de la art 60 C. fisc. se pot aplica în continuare scutirile de la calculul impozitului pe salariu și contribuții sociale.

În cazul persoanelor fizice care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor ca urmare a desfășurării activității de creare de programe pentru calculator precum și a desfășurării activității de cercetare-dezvoltare și inovare, cel mai prudent ar fi să nu se aplice aceste scutiri, legislația secundară impunând condiții care, cel mai probabil, nu vor fi îndeplinite pe perioada șomajului tehnic.

Ministerul Finanțelor Publice va trebui să clarifice prin normele de aplicare aceste aspecte, în lipsa acestor clarificări riscurile fiscale la care se expun contribuabilii fiind ridicate.

3. Facilități privind plata – un cerc vicios?

Pe de o parte O.U.G. nr. 29/2019 prevede că pentru obligațiile fiscale scadente începând cu data intrării sale în vigoare și neachitate până la încetarea stării de urgență nu se calculează și nu se datorează dobânzi și penalități de întârziere conform Codului de procedură fiscală, nefiind considerate obligații fiscale restante.

Pe de altă parte, pentru ca angajatorii să își recupereze de la agențiile pentru ocuparea forței de muncă „dovada plății contribuțiilor și impozitelor aferente lunii în care s-a plătit indemnizația”. Pe lângă faptul că HG 217/2020 vorbește de „impozite”, și nu de impozit pe salariu, se pune întrebarea dacă se va putea plăti doar impozitul pe salarii și contribuțiile sociale pentru persoanele pentru care s-au acordat zile libere pentru a beneficia de facilitate.

4. Acordarea majorărilor salariale unei anumite categorii de personal

Legat de acordarea majorărilor acordate personalului prevăzut la art. 32 alin. (1) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, NU există precizarea că angajatorii sunt cei ce vor trebui să suporte contribuțiile sociale și impozitul pe salariu datorat. Consecința este că sumele nete primite de acești angajați vor fi mai mici decât 75% din salariul lor de bază. Pentru aceste majorări nu există încă norme care să arate modul în care Guvernul vede acordarea acestora.

5. Alte aspecte

Atragem atenția că, dacă celălalt părinte, spre exemplu, are handicap grav sau accentuat, o interpretare strictă a legii ar duce la concluzia că, deși acesta este salariat, nedatorând impozit pe salariu, celălalt părinte nu s-ar califica pentru scutire (art 3^4 din L 19/2020).

Suntem perfect conștienți că reglementările analizate (și îndelung așteptate) au fost emise sub presiunea timpului dar considerăm că aceste aspecte analizate (lista nefiind exhaustivă) trebuie clarificate cât mai repede de Ministerul Finanțelor Publice altfel contribuabilii riscând să suporte penalități semnificative în cazul unei interpretări ale organelor fiscale contrare celei proprii.

Autor: Mihaela Mitroi, Partener, Asistență Fiscală și Juridică, EY România, lider al activității de consultanță fiscală și juridică în clusterul de Sud al regiunii EY Europa Centrală și de Sud-Est și Asia Centrală (CESA)

Contextul economiei globale, dar cu preponderență al Uniunii Europene, pune sub semnul întrebării redresarea acesteia într-un termen rezonabil și strategia pe care o adoptăm pentru reechilibrarea funcționării companiilor cu prezență în statele membre.

În acest context vine și declarația recentă din 17 martie 2020 a vicepreședintelui executiv Margrethe Vestager cu privire la un proiect de propunere de cadru temporar pentru ajutoarele de stat pentru sprijinirea economiei în contextul focarului de infecție cu COVID-19. Aceasta a folosit câteva cuvinte cheie în declarația furnizată cu privire la gestionarea impactului economic, prin acțiuni decisive luate rapid într-o manieră coordonată. Procesul de adoptare a proiectului propus a fost aprobat în doar două zile.

Noul cadru temporar[1] va permite cinci tipuri de ajutoare pentru statele membre: subvenții directe și avantaje fiscale selective, garanții de stat pentru împrumuturi accesate de companii de la bănci, împrumuturi publice subvenționate către companii și garanții pentru băncile care canalizează sprijinul către economia reală, asigurare de credit la export pe termen scurt.

Astfel, ajutorul sub formă de subvenție directă sau avantaj fiscal ar consta în faptul că statele membre pot să stabilească scheme de acordare de până la 800.000 de euro unei companii pentru a răspunde nevoilor sale urgente de lichiditate. Acest lucru se poate realiza printr-o subvenție directă sau un avantaj fiscal.

Ajutorul sub formă de garanții subvenționate pentru împrumuturi bancare constă în faptul că statele membre pot acorda garanții de stat sau pot stabili scheme de garantare care sprijină împrumuturile bancare acordate de companii. Acestea ar subvenționa primele, reducând rata estimată a pieței pentru primele anuale pentru noi garanții pentru IMM-uri și non-IMM-uri. Există câteva limite prevăzute pentru valoarea maximă a împrumutului, care se bazează pe nevoile de exploatare ale companiilor (stabilite pe baza facturilor salariale sau a nevoilor de lichiditate). Garanțiile se pot referi atât la împrumuturi de investiții, cât și la capitaluri de lucru.

Ajutor sub formă de rate ale dobânzii subvenționate: statele membre pot acorda împrumuturi publice și private către companii cu dobândă subvenționată. Aceste împrumuturi trebuie acordate la o rată a dobânzii care este cel puțin egală cu rata de bază aplicabilă la 1 ianuarie 2020 plus prima de risc de credit corespunzătoare profilului de risc al beneficiarului, cu rate diferite pentru IMM-uri și non-IMM-uri. Rata de bază este stabilită pentru a oferi mai multă certitudine cu privire la condițiile de finanțare în acest context volatil. Ca și în cazul furnizării de garanții subvenționate, sunt câteva limite în ceea ce privește valoarea maximă a împrumutului, care se bazează pe nevoile de exploatare ale companiilor (stabilite pe baza facturilor salariale sau a nevoilor de lichiditate). Împrumuturile se pot referi atât la nevoile de investiții, cât și la capitalul de lucru.

În acest sens, România a publicat deja sâmbătă în Monitorul Oficial Ordonanța de urgență nr. 29/18.03.2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare. Aceasta este menită să vină în principal în ajutorul IMM-urilor, cu o componentă principală de acordare de garanții de stat în favoarea fiecărui beneficiar participant în program pentru una dintre următoarele categorii de credite:

a) unul sau mai multe credite pentru realizarea de investiții și/sau unul sau mai multe credite/linii de credit pentru capital de lucru, garantate de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, în procent de maximum 80% din valoarea finanțării, exclusiv dobânzile, comisioanele şi spezele bancare aferente creditului garantat. Valoarea maximă cumulată a finanțărilor garantate de stat care pot fi acordate unui beneficiar în cadrul acestei facilități este de 10.000.000 lei. Valoarea maximă a creditelor/liniilor de credit pentru finanțarea capitalului de lucru acordate unui beneficiar nu poate depăși media cheltuielilor aferente capitalului de lucru din ultimii doi ani fiscali, în limita a 5.000.000 lei. Pentru creditele de investiții, valoarea maximă a finanțării este de 10.000.000 lei. Pentru IMM-urile care nu au depus situații financiare la data solicitării creditului garantat, valoarea maximă a finanțării pentru creditele/liniile de credit pentru capital de lucru va fi calculată ca dublul mediei cheltuielilor aferente capitalului de lucru din balanțele lunare.

sau

b) una sau mai multe garanții pentru credite/linii de credit pentru finanțarea capitalului de lucru, exclusiv dobânzile, comisioanele şi speze bancare aferente creditului garantat de stat în procent de maximum 90% acordat unei microîntreprinderi sau întreprindere mică, în valoare maximă de 500.000 lei pentru microîntreprinderi, respectiv maximum 1.000.000 lei pentru întreprinderile mici. Valoarea maximă a fiecărei finanțări acordate unui beneficiar nu poate depăși media cheltuielilor aferente capitalului de lucru din ultimii doi ani fiscali, în limita pragurilor prevăzute anterior. Pentru microîntreprinderi sau întreprinderile mici care nu au depus situații financiare la data solicitării creditului garantat, valoarea maximă a finanțării pentru creditele/liniile de credit pentru capital de lucru va fi calculată ca dublul mediei cheltuielilor aferente capitalului de lucru din balanțele lunare.

Ministerul Finanțelor Publice subvenționează dobânzile aferente creditelor/liniilor de credit pentru finanțarea capitalului de lucru și a creditelor pentru investiții în procent de 100% din bugetul MFP în cadrul unei scheme de ajutor de stat/de minimis asociată acestui program.

Beneficiarii eligibili pentru acest program guvernamental sunt IMM-urile care au obținut din partea Ministerului Economiei un atestat care certifică faptul că au suferit pierderi de natură economică datorate epidemiei de Coronavirus în România.

Perioada de subvenționare a dobânzii este de la momentul acordării creditelor/liniilor de credit contractate după intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenţă şi poate dura până la 31 martie 2021. Subvenționarea dobânzii se aprobă anual printr-un act normativ cu putere de lege pentru primul an şi pentru următorii 2 ani doar în condiţiile în care creşterea economică estimată de Comisia Națională de Strategie şi Prognoză pentru această perioadă se situează sub nivelul celei înregistrate în anul 2020. Subvenționarea dobânzii se realizează în condițiile respectării prevederilor legislației din domeniul ajutorului de stat în vigoare.

A patra măsură recunoaște rolul important al sectorului bancar și al altor intermediari financiari pentru a face față efectelor economice ale focarului COVID-19. Cadrul temporar arată clar că, dacă statele membre decid să canalizeze ajutoarele către economia reală prin intermediul băncilor, acesta este un ajutor direct clienților băncilor, nu băncilor în sine. De asemenea, oferă îndrumări cu privire la modul de minimizare a oricăror ajutoare reziduale necuvenite băncilor și se asigură că ajutorul este transmis, în cea mai mare măsură posibilă, beneficiarilor finali sub formă de volume mai mari de finanțare, portofolii mai riscante, cerințe de garanții mai mici, prime mai mici de garanție sau rate ale dobânzii mai mici.

În cazul în care ajutorul direct către bănci devine necesar în temeiul articolului 107 alineatul (2) litera (b) al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (“TFUE”) pentru a compensa daunele rezultate direct din focarul COVID-19, un astfel de ajutor nu ar fi considerat un ajutor public extraordinar în conformitate cu normele privind ajutoarele de stat. În mod similar, acest lucru se va aplica și oricărui ajutor indirect rezidual acordat băncilor în cadrul cadrului temporar.

Ultima măsură, asigurarea de credit la export pe termen scurt, prevede o flexibilitate suplimentară cu privire la modul de a demonstra că anumite țări nu prezintă riscuri de comercializare, permițând astfel asigurarea de către stat a unei asigurări de credit de export pe termen scurt.

Până la 31 decembrie 2020, statele membre trebuie să furnizeze Comisiei o listă de măsuri puse în aplicare pe baza schemelor aprobate pe baza cadrului temporar recent adoptat.

Pentru combaterea efectelor COVID-19, Comisia Europeană va direcționa către România peste 1 miliard de euro, astfel:

• 483 milioane de euro prin renunțarea, în acest an, la obligația de a solicita României rambursarea prefinanțărilor neutilizate din fondurile structurale;
• diferența de 637 de milioane de euro – prin virarea avansului aferent fondurilor structurale pentru anul 2020 în cursul lunilor martie și aprilie.

Fondurile vor avea scopul de a sprijini sistemele de sănătate prin finanțarea achizițiilor de echipamente de protecție, medicamente și teste, de a adapta mediul de muncă din domeniul sanitar la situația actuală, de a asigura accesul persoanelor vulnerabile la facilitățile medicale și de oferi creditare pentru IMM-uri pentru atenuarea șocurilor financiare provocate de criza COVID-19.

Caracteristicile generale pentru toate măsurile de mai sus includ faptul că acele companii, care au intrat în dificultate după 31 decembrie 2019, sunt eligibile pentru ajutor în temeiul prezentului cadru temporar. În acest fel, cadrul temporar nu este utilizat pentru sprijinul contribuabililor care nu are legătură cu focarul COVID-19. În plus, cadrul temporar prevede, de asemenea, obligații generale de transparență.

[1] https://ec.europa.eu/competition/state_aid/what_is_new/sa_covid19_temporary-framework_ro.pdf

https://ec.europa.eu/competition/state_aid/what_is_new/sa_covid19_temporary-framework.pdf

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230/21.03.2020 a fost publicată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare („O.U.G. nr. 29/2020”).

Prin O.U.G. nr.  29/2020 Guvernul României a adoptat o serie de măsuri economice menite (i) să protejeze afacerile şi sistemul economic și (ii) să încurajeze solidaritatea mediului de afaceri, loialitatea contractuală şi disponibilitatea de adaptare a raporturilor de afaceri la provocările ridicate de această criză sanitară fără precedent în istoria modernă.

Astfel, măsurile economice regăsite în O.U.G. nr.  29/2020 vizează:

1. Susținerea întreprinderilor micro, mici și mijlocii (”IMM”), prin:

A. acordarea de garanţii de stat în procent maxim de 80% din valoarea finanţării, pentru (i) credite de investiţii şi/sau (ii) credite / linii de credit pentru capital de lucru.

Aceste garanții se acordă în limita următoarelor plafoane:

• valoarea maximă cumulată a finanţărilor garantate de stat este 10.000.000 LEI, pentru fiecare IMM solicitantă;
• valoarea maximă a creditelor / liniilor de credit pentru finanţarea capitalului de lucru este 5.000.000 LEI, pentru fiecare IMM solicitantă, dar nu mai mult decât media cheltuielilor aferente capitalului de lucru din ultimii 2 ani fiscali;

• valoarea maximă a finanţării pentru creditele de investiții este 10.000.000

B. acordarea de garanţii de stat în procent maxim de 90% din valoarea finanțării, pentru credite / linii de credit pentru finanţarea capitalului de lucru.

Aceste garanții se acordă diferențiat, în limita următoarelor plafoane:

• valoarea maximă a finanţărilor garantate de stat este maximum 500.000 LEI pentru fiecare întreprindere micro, dar nu mai mult decât media cheltuielilor aferente capitalului de lucru din ultimii 2 ani fiscali;
• valoarea maximă a finanţărilor garantate de stat este maximum 1.000.000 LEI pentru fiecare întreprindere mică, dar nu mai mult decât media cheltuielilor aferente capitalului de lucru din ultimii 2 ani.

De asemenea, acestor credite / linii de credit le sunt aplicabile următoarele reguli:

• Dobânzile aferente sunt subvenționate de Ministerul Finanțelor Publice în procent de 100%, până la data de 31 martie 2021, cu posibilitatea prelungirii termenului;
• Nu generează obligații de plată reprezentând comision de risc și de administrare;
• Sunt acordate IMM-urilor care (i) nu înregistrează obligaţii fiscale restante şi alte creanţe bugetare administrate de organul fiscal central sau care (ii) înregistrează obligaţii fiscale restante şi alte creanţe bugetare administrate de organul fiscal central, dar se obligă să le achite din creditul / linia de credit pentru capitalul de lucru acordată în cadrul programului;
• Durata maximă a finanţărilor este de (i) 120 de luni în cazul creditelor pentru investiţii şi de (ii) 36 de luni în cazul creditelor / liniilor de credit pentru capital de lucru, cu posibilitatea prelungirii cu maximum 36 de luni.

IMPORTANT!

IMM – urile reprezintă întreprinderile care (i) angajează mai puţin de 250 de persoane şi care (ii) au o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 de milioane EUR sau deţin active totale de până la 43 de milioane EUR.

2. Acordarea de facilități fiscale, după cum urmează:

• Obligaţiile fiscale (i) scadente începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr.  29/2020 şi (ii) neachitate în termen de 30 de zile de la încetarea stării de urgenţă instituite prin Decretul 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României („Decretul nr. 195/2020”), nu sunt considerate obligaţii fiscale restante și, prin urmare, nu generează dobânzi şi penalităţi de întârziere;
• Măsurile de executare silită prin poprire a creanţelor bugetare, cu excepţia executărilor silite care se aplică pentru recuperarea creanţelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală, se suspendă /nu încep pentru o perioadă ce se încheie în cea de-a 30-a zi de la încetarea stării de urgență instituită prin Decretul 195 / 2020. Măsurile de suspendare a executării silite se aplică prin efectul legii, fără alte formalităţi din partea organelor fiscale;
• Termenul pentru plata impozitelor și taxelor locale aferente anului 2020, diminuată cu bonificația aferentă, se prorogă până în data de 30 iunie 2020, inclusiv.

3. Prorogarea, prelungirea și suspendarea unor termene de depunere declarații, astfel:

• Termenul pentru depunerea notificării cu privire la intenţia de restructurare a obligațiilor bugetare se prorogă până în data de 31 iulie 2020, inclusiv;
• Termenul pentru depunerea solicitării de restructurare a obligațiilor bugetare se prorogă până în data de 30 octombrie 2020, inclusiv;
• Termenul pentru depunerea declaraţiei privind beneficiarul real („UBO”), respectiv 15 zile de la aprobarea situaţiilor financiare anuale, se prelungeşte cu 3 luni de la data încetării stării de urgenţă instituite prin Decretul 195/2020;
• Pe durata stării de urgenţă instituite prin Decretul 195 /2020 se suspendă depunerea UBO, în situația în care datele de identificare ale beneficiarului real se modifică.

4. Alte măsuri

• Pe durata stării de urgenţă instituită prin Decretul nr. 195/2020, IMM-urile care şi-au întrerupt activitatea total sau parţial în baza deciziilor emise de autorităţile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă decretate şi care deţin Certificatul de situaţie de urgenţă emis de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (”CSU”), beneficiază de amânarea la plată pentru serviciile de utilităţi – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice şi de internet, precum şi de amânarea la plată a chiriei pentru imobilul cu destinaţie de sediu social şi de sedii secundare;
• Prin derogare de la alte dispoziţii legale, în contractele în derulare, altele decât cele pentru utilități sau chirii, încheiate de IMM-urile care şi-au întrerupt activitatea total sau parţial în baza deciziilor emise de autorităţile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă decretate şi care deţin CSU, poate fi invocată forţa majoră împotriva acestora numai după încercarea dovedită de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condiţiilor excepţionale generate de starea de urgenţă instituită prin Decretul nr. 195/2020;
• În aplicarea celor de mai sus, O.U.G. nr.  29/2020 definește forța majoră ca fiind împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă la care se referă art. 1.351, alin. (2) din Codul Civil, care rezultă dintr-o acţiune a autorităţilor în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea şi combaterea pandemiei determinate de infecţia cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici şi mijlocii, afectare atestată prin CSU.
• Prin derogare de la prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, contribuabilii care aplică sistemul de declarare şi plată a impozitului pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, pot efectua plăţile anticipate trimestriale pentru anul 2020 la nivelul sumei rezultate din calculul impozitului pe profit trimestrial curent.

IMPORTANT!

Reamintim faptul că, potrivit Decretului 195/2020, CSU se eliberează de către Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, la cerere și în baza documentelor justificative, societăților a căror activitate este afectată în contextul COVID-19.

Intrarea în vigoare a O.U.G. nr.  29/2020 intervine la data publicării, respectiv data de 21.03.2020.

Autori: Elena Lăzărescu (Senior Associate), Loredana Duică (Senior Associate), Cosmin Chirilă (Associate), Radu și Asociații SPRL

În această perioadă de incertitudine, cu toții ne dorim siguranță. În calitate de investitori, în calitate de bănci sau de consumatori. Ce alternative avem la îndemână pentru a limita interacțiunea fizică într-un context periclitat de situația actuală, dar care să permită efectuarea plăților, precum și accesarea surselor de finanțare?

Plăți contactless și plăți inițiate în mediul online

Plecând de la recomandarea Consiliului Patronatelor Bancare din România din 12 martie 2020, persoanele care trebuie să efectueze plăți se vor orienta „cu precădere [către] mijloacele de plată la distanță (aplicații online și mobile banking), carduri sau alte metode de tip “contactless” pentru plata bunurilor și serviciilor în magazine, precum și plăți securizate pentru cumpărăturile online”.

Având în vedere acest context, cum putem menține fluxul plăților recomandate către furnizorii de bunuri sau servicii?

Contactarea furnizorilor serviciilor de plată. Persoanele care nu beneficiază încă de soluții de plată la distanță – de exemplu, internet și mobile banking sau carduri (chiar și virtuale), vor putea contacta băncile sau instituțiile de plată, pentru a identifica etapele și condițiile necesare dobândirii acestor instrumente. Încheierea contractului care reglementează emiterea și utilizarea acestora poate avea loc la distanță și, conform reglementărilor aplicabile și practicii recente a instanțelor, nu sunt necesare formalități excesive. Spre exemplu, nu este obligatorie aplicarea unei semnături olografe (de mână) sau a unei semnături electronice bazate pe dispozitive speciale. Bineînțeles, contractul respectiv trebuie să prevadă momentul exact în care se consideră încheiat, precum și pașii care conduc la încheierea sa valabilă.

Respectarea cerințelor de autentificare a plătitorului. Pentru a asigura securitatea plăților, este important ca persoanele care efectuează operațiuni în mediul online să respecte condițiile specifice de autorizare a acestora – fie cu ajutorul unui token, prin introducerea unor coduri, prin intermediul unor aplicații specifice ș.a.m.d. Trebuie menționat că aceste condiții sunt specifice fiecărei bănci (instituții de plată), fiind evidențiate în contractele încheiate în acest sens. Astfel, este recomandat ca fiecare client care utilizează online banking sau, după caz, achită cumpărăturile pe o platformă de e-commerce să se asigure că efectuează plățile vizate în conformitate cu dispozițiile contractuale relevante. A se vedea, de exemplu, clauzele care reglementează autentificarea (strictă) a clienților, precum și exprimarea valabilă a consimțământului din contractele cu privire la cardurile de debit sau credit, respectiv contractele privind serviciile de internet și mobile banking.

Verificarea oricăror actualizări cu privire la zilele și intervalele orare în care băncile, respectiv instituțiile de plată, execută tranzacții, precum și servicii de schimb valutar. Date fiind măsurile luate la nivelul mai multor state, există riscul ca anumite servicii de plată să nu fie disponibile în anumite momente. Astfel, clienții care au obligația de a efectua plăți la un anumit termen trebuie să verifice din timp informațiile disponibile pe website-urile băncilor (instituțiilor de plată) cu privire la intervalele de timp în care sunt procesate operațiunile de plată.

Impactul COVID-19 asupra surselor de finanțare

Printre consecințele determinate de situația actuală se numără și necesitatea, în cazul anumitor persoane fizice sau juridice, de a accesa noi surse de finanțare.

La nivel european, instituțiile își concentrează atenția și asupra impactului economic provocat de coronavirus. Astfel, Banca Centrală Europeană încurajează băncile să acorde finanțări societăților afectate de efectele COVID-19, iar Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare prezintă deja un cadru pentru susținerea financiară a anumitor clienți care întâmpină dificultăți.

Cum se gestionează, la nivel local, relația cu clienții care vizează accesarea surselor de creditare?

În cazul segmentului retail, similar contractelor privind serviciile de plată, și încheierea contractelor de credit de consum poate avea loc la distanță. Aceasta trebuie să aibă la bază o informare corespunzătoare a clienților, pentru a le permite identificarea tuturor drepturilor și obligațiilor aferente – costuri, comisioane, dobânzi, metoda de rambursare, scadențe etc.

În ceea ce privește segmentul corporate, încheierea contractelor la distanță nu face obiectul unei reglementări specifice, cum este cea care stabilește protecția consumatorilor în acest context. Dar, raportat la dreptul comun, anumite aspecte trebuie avute în vedere:

• respectarea exigențelor bunei-credințe în cadrul negocierilor, inclusiv asigurarea unei informări corespunzătoare – în special cu privire la situația financiară a debitorului în contextul actual;
• faptul că efectele COVID-19 sunt deja prezente, ceea ce înlătură (cel puțin într-o măsură) incidența impreviziunii sau a altor circumstanțe similare care pot justifica adaptarea ulterioară a contractului; precum și
• utilizarea mijloacelor electronice de semnare, în cazul optării pentru încheierea contractului de credit la distanță, cu respectarea reglementărilor naționale și europene în materia tranzacțiilor electronice.

Bineînțeles, societățile comerciale pot lua în considerare și mijloacele de finanțare intra-grup, în măsura lichidităților și în conformitate cu dispozițiile aplicabile. Un astfel de exemplu este reprezentat de structurile de tip cash pooling care urmăresc distribuirea recurentă a lichidităților între entități membre ale aceluiași grup, în funcție de nevoie.

Autor: Laura Ciobanu, Manager, Schimbări Climatice și Sustenabilitate, EY România

Comisia Europeană s-a angajat să revizuiască în 2020 Directiva privind raportarea nefinanciară, ca parte a consolidării strategiei pentru investiții sustenabile. Prin urmare, pe 20 februarie 2020 a lansat o consultare publică[1] privind revizuirea acestei directive, iar părțile interesate își pot transmite opiniile cu privire la conținutul actual și potențialele modificări prin intermediul unui chestionar online, până pe 14 mai 2020 cel târziu.

În contextul luptei împotriva schimbărilor climatice și a degradării mediului, Comisia Europeană (CE) solicită companiilor să îndeplinească Obiectivele de Dezvoltare Durabilă și principiile Acordului de la Paris privind schimbările climatice. Astfel, Directiva privind raportarea nefinanciară, Pachetul privind economia circulară, Planul de acțiune privind finanțările sustenabile și Pactul Ecologic European reprezintă instrumente ambițioase ce au rolul de a încuraja și facilita aceste demersuri.

Ce este Directiva privind raportarea nefinanciară și cât de importantă este, de fapt, prezentarea acestui tip de informații?

Obiectivul acestei directive este să pună bazele unui nou model de raportare corporativă, care să completeze transparența financiară cu alte informații necesare pentru înțelegerea dezvoltării, performanței și poziției companiei, precum și impactului activității acesteia în societate, companiile fiind încurajate să integreze sustenabilitatea drept element cheie al strategiei de business.

Nevoia de informații nefinanciare, în special în rândul comunității de investitori, crește substanțial. Prin intermediul acestei raportări, investitorii pot lua în calcul riscurile sau oportunitățile investițiilor viitoare, legate de aspectele de sustenabilitate, de impactul social, impactul asupra mediului înconjurător, astfel încât să aibă posibilitatea de a investi în cunoștință de cauză. În același timp, consumatorii sau alte grupuri interesate pot recunoaște cu ușurință companiile care își asumă angajamente privind grija față de mediul înconjurător, respectarea drepturilor omului, combaterea corupției și nu numai.

În România, obligativitatea de raportare a informațiilor nefinanciare a vizat inițial doar entitățile de interes public cu minim 500 de angajați. Ulterior, legislația a fost actualizată astfel încât să fie extins domeniul de aplicare și către firmele private.

Prin urmare, începând de anul acesta, toate companiile, publice sau private, cu cel puțin 500 de angajați, vor trebui să raporteze informații nefinanciare pentru exercițiul financiar 2019, privind cel puțin aspectele de mediu, sociale și de personal, respectarea drepturilor omului și combaterea corupției și a dării de mită.

Aceste informații pot fi prezentate:

1. Sub forma unei declarații nefinanciare, anexată raportului administratorilor, în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar;
2. Sub forma unui raport separat (“Raport de sustenabilitate”), care să fie pus la dispoziția publicului în maxim 6 luni de la data bilanțului, pe site-ul entității. Totodată, raportul trebuie să fie menționat în raportul administratorilor.

În prezent, directiva nu este strictă în ceea ce privește modelul de raportare, oferind doar anumite recomandări care nu au caracter obligatoriu. Companiile pot alege să utilizeze diverse cadre de raportare (naționale, ale UE sau internaționale), cu condiția să precizeze cadrul utilizat.

Care sunt motivele pentru care Comisia Europeană dorește revizuirea acestei Directive?

Conform ultimelor evaluări și studii realizate, Comisia a concluzionat că informațiile raportate nu detaliază corect sau suficient impactul aspectelor nefinanciare asupra companiilor și nici impactul pe care companiile îl au asupra societății și a mediului înconjurător. De asemenea, cerințele de raportare ale directivei nu sunt suficient de detaliate, sunt dificil de aplicat și nu se aplică unor societăți de la care utilizatorii au nevoie de informații.

Prin această inițiativă, CE urmărește să răspundă la probleme precum:

• Lipsa comparabilității și a fiabilității informațiilor nefinanciare raportate;
• Imposibilitatea de a răspunde nevoilor părților interesate, spre exemplu, evitarea situațiilor în care societățile raportează informații irelevante pentru utilizatori, iar pe cele necesare nu le iau în calcul;
• Complexitatea cerințelor privind raportarea informațiilor nefinanciare, dar și costurile ridicate suportate de către societăți, etc.

Pentru a corecta aceste aspecte, CE are în vedere adoptarea uneia dintre cele trei direcții de acțiune:

1. Continuarea abordării actuale a recomandărilor fără caracter obligatoriu. Comisia ar putea însă revizui și emite recomandări suplimentare, pe anumite teme;
2. Utilizarea standardelor. Spre exemplu, Comisia ar putea recomanda un standard deja existent sau un viitor standard privind raportarea nefinanciară;

1. Revizuirea și consolidarea dispozițiilor actuale ale directivei, ce ar putea viza modificări precum: clarificarea și armonizarea dispozițiilor, modificarea domeniului de aplicare, impunerea utilizării unui standard de raportare nefinanciară, etc.

Care sunt perspectivele dezvoltării unui standard UE privind raportarea nefinanciară?

Conform observațiilor vicepreședintelui executiv Valdis Dombrovskis la Conferința privind implementarea Pactului ecologic european desfășurată la Bruxelles[1], Comisia Europeană sprijină elaborarea unor standarde de raportare nefinanciară la nivelul UE și va invita, în curând, Grupul consultativ european pentru raportarea financiară (EFRAG) pentru a începe pregătirea standardelor respective cât mai curând posibil.

Comisia intenționează să utilizeze ca punct de plecare „cele mai bune elemente” ale standardelor internaționale de raportare nefinanciare existente (cum ar fi GRI, SASB, TCFD etc.), în vederea încorporării acestora într-un standard al Uniunii Europene.

[1] https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/SPEECH_20_139

[1] https://ec.europa.eu/eusurvey/runner/non-financial-reporting-directive-2020?language=ro

Autor: Corina Mîndoiu, Partener Asociat, Impozit pe venit și contribuții sociale, Asistență Fiscală și Juridică, EY România 

După aproximativ trei ani de la momentul apariției sale, declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice rămâne un subiect fierbinte pentru contribuabili. În contextul în care responsabilitatea fiscală se mută, din ce în ce mai rapid, de la organul fiscal către contribuabili, am identificat câteva aspecte mai puțin văzute ale acestei declarații.

Prelungirea termenului de raportare și plată, de tratat cu prudență și rigoare

 În primul rând, remarcăm faptul că termenul de raportare și de plată de 15 martie stabilit de autorități a fost și în acest an prelungit. Așadar, deși, conform prevederilor fiscale, termenul de depunere a „Declarației Unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoane fizice” pentru anul fiscal 2019 era 15 martie 2020, acesta a fost prelungit până la data de 25 mai 2020.

Această mișcare a autorităților a fost primită ca o gură de oxigen de către unii contribuabili, iar pentru alții a devenit chiar un motiv de “relaxare”. Deși prelungirea termenului de raportare fiscală și de plată a obligațiilor fiscale aferente poate oferi impresia unei astfel de relaxări la nivel mental, suntem însă pe mai departe de părere că, din punct de vedere procedural, declarația unică trebuie să rămână, din mai multe considerente, un subiect de interes sporit în rândul contribuabililor. Încercăm să enumerăm câteva dintre aceste aspecte în cele ce urmează.

Procesul în ansamblul său, coroborat cu extinderea termenului limită declarativ și al celui de plată al obligațiilor fiscale, a suferit câteva modificări, unele putând fi considerate chiar îmbunătățiri substanțiale. De exemplu, s-a realizat o mult mai mare „flexibilizare” a procesului declarativ prin extinderea modalităților de înregistrare a declarației fiscale (atât în format fizic – metoda clasică, pe hârtie, cât și prin mijloace electronice la distanță – ex. prin încărcarea declarației în format “.pdf intelligent” în contul de SPV sau pe portalul e-guvernare, utilizând semnătura electronică autorizată) și prin introducerea mecanismului de autoimpunere la contribuabil.

Toate aceste facilități administrativ-procedurale (deși unele încă mai necesită perfecționări) oferă un mic confort contribuabililor persoane fizice, în primul rând prin prisma existenței unui flux aparent mult mai ușor de gestionat.

La toate acestea se mai poate adăuga și faptul că, prin Ordinul 2.098, publicat în vara anului 2019, autoritățile au majorat și limitele plafoanelor pentru care se pot institui popriri ale conturilor bancare în cazul existenței unor somații de plată pentru obligații fiscale restante (de la 100 lei, la 2.000 lei), astfel că și neplăcerile provocate de blocarea conturilor bancare s-au mai diminuat.

Cu toate acestea, persoanele fizice vizate trebuie să fie și mai prudente de acum înainte și să acționeze preventiv și în conformitate cu prevederile fiscale în vigoare. Prin aceste modificări, responsabilitatea fiscală se mută, în fapt, de la organul fiscal către contribuabili.

Este din ce în ce mai clar că vigilența autorităților fiscale se va concentra cel mai probabil, în viitorul apropiat, pe creșterea numărului de acțiuni de control și verificări la adresa persoanelor fizice – contribuabili.

La această concluzie contribuie și implementarea principiului autoimpunerii, prin care contribuabilul persoană fizică este nevoit să își calculeze singur toate taxele aferente veniturilor realizate și implicit să își efectueze plata obligațiilor fiscale aferente în baza propriei judecăți. Prin urmare, contribuabilul trebuie să aleagă cu atenție tipurile și sursele de venit, modul de calcul și determinare a impozitului aferent și, totodată, să analizeze și să determine dacă nu cumva datorează și contribuție de asigurări sociale de sănătate, în anumite condiții.

În acest cadru oarecum mai relaxat, când observăm că interacțiunea directă cu inspectorii ANAF devine mult mai redusă decât în trecut (în principiu, fiindcă nu mai este necesară), devine chiar mai important să fim și mai riguroși, deoarece în majoritatea etapelor procedurale (de pregătire, calculare, înregistrare și evaluare a obligațiilor fiscale), responsabilitatea ne aparține, în calitate de contribuabil. În același timp, apetitul pentru auto-educare fiscală ar trebui să crească, implicit să deprindem obiceiul de a ne informa mult mai des și mai activ decât o făceam în anii trecuți, când așteptam deciziile de impunere prin poștă.

Este din ce în ce mai clar că vigilența autorităților fiscale se va concentra cel mai probabil, în viitorul apropiat, pe creșterea numărului de acțiuni de control și verificări la adresa persoanelor fizice – contribuabili.

Stabilire din oficiu, de către ANAF, a impozitului anual datorat

În această privință, autoritățile au efectuat un prim pas de natură legislativă, prin adoptarea destul de recentă, pe 6 noiembrie 2019, prin Ordinul nr. 2.862/2019, a procedurii care reglementează condițiile în care autoritățile pot stabili din oficiu impozitul anual pe veniturile persoanelor fizice. Prin intermediul acesteia, organul fiscal competent va putea să evalueze obligațiile fiscale ale persoanei fizice și să instituie din oficiu, în cazul celor care nu depun declarația anuală de impunere, impozitul pe venitul net anual impozabil/impozitul anual datorat, pe fiecare sursă și categorie de venit.

Spre exemplu, ca urmare a acestei noi proceduri, ANAF poate colecta și centraliza informațiile despre persoanele fizice vizate pe baza datelor existente în evidența fiscală constituită din informațiile declarate de contribuabili, plătitorii de venituri sau intermediari, după caz, în funcție de natura venitului realizat, precum și din schimbul de informații cu autorități fiscale din străinătate (ex. prin intermediul aplicației informatice naționale „Automatic Exchange of Information”).

Conform prevederilor Ordinului 2.862, această procedură de analiză se va aplica începând cu raportările efectuate pentru veniturile anului fiscal 2018, iar ca surse de colectare a datelor, ANAF va utiliza o bază de date ce se constituie din (nefiind o listă exhaustivă):

• declarațiile unice privind impozitul pe venit estimat și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice;
• formularul 260 – deciziile de impunere privind plățile anticipate cu titlu de impozit/impozitul anual datorat, emise pentru anii anteriori;
• formularul 220 – declarațiile privind veniturile estimate/norma de venit depuse pentru anul 2017;
• formularul 205 – declarațiile informative privind impozitul reținut la sursă și câștigurile/pierderile din investiții, pe beneficiari de venit, depuse pentru anul 2018;
• informațiile de la terți obținute pe baza declarațiilor fiscale sau în baza schimbului de informații și informațiile obținute în baza “Automatic Exchange of Information”;
• formularul 240 – declarațiile anuale de venit pentru asocieri fără personalitate juridică și entități supuse regimului transparenței fiscale, depuse pentru anul de impunere.

Cu toate că pe parcursul acestui proces, ANAF va comunica cu contribuabilii vizați pe care îi va notifica în scris, este de evitat inițierea unei astfel de proceduri de stabilire din oficiu a impozitului anual datorat. Există riscul să fie imputate obligații fiscale mai mari decât cele pe care le-ar fi datorat în mod normal contribuabilul. Autoritățile vor stabili atât baza de calcul, cât și impozitul datorat prin prisma unor informații colectate din diferite surse auxiliare, deci nu neapărat prin prisma unor informații actuale, certe și finale.

Prin urmare, devine esențială păstrarea într-o arhivă personală a tuturor documentelor justificative utilizate la pregătirea declarației unice, cât și a celor care pot demonstra corectitudinea modului de calcul și de întocmire a acesteia (ex. dovezi ale încasării venitului, dovezi de plată a taxelor din statele cu care România are încheiate convenții de evitare a dublei impuneri, contracte, ex. de închiriere, de prestări servicii etc., certificate de rezidență fiscală, certificate de acoperire în sistemul de asigurări sociale, sau orice alte documente care stau la baza întocmirii declarației fiscale).

Astfel de documente sunt foarte importante pentru categoriile de venituri unde determinarea impozitului pe venit se realizează în sistem real pe baza datelor din contabilitate, sau în baza normelor anuale de venit.

Impozitarea veniturilor din închirierea în scop turistic a locuințelor din patrimoniul personal

Pe măsură ce România a devenit o țintă turistică tot mai căutată, iar dezvoltarea rapidă a tehnologiei a permis apariția unor noi activități generatoare de venituri personale (ex. apariția unei multitudini de platforme on-line prin care inclusiv persoanele fizice își pot închiria locuințele în scop turistic, chiar și de scurtă durată), o speță aparte poate fi închirierea în scop turistic a unor locuințe din patrimoniul personal. În acest caz, modalitatea de impunere este determinată în primul rând de un criteriu cantitativ, anume, dacă persoana fizică închiriază mai mult sau mai puțin de 5 camere în cursul anului fiscal. În funcție de acest criteriu și de încadrarea venitului aferent în categoria corespunzătoare, contribuabilul trebuie să știe că există obligații de calcul și de raportare specifice și distincte.

Codul fiscal prevede că, în cazul în care, în cursul anului fiscal, contribuabilii realizează venituri din închirierea unui număr mai mare de 5 camere, aceștia sunt obligați să notifice organului fiscal competent evenimentul, respectiv depășirea numărului de 5 camere de închiriat, prin depunerea declarației unice în termen de 30 de zile de la data producerii acestuia.

Un alt aspect care poate părea banal la prima vedere, dar care are implicații fiscale de luat în seamă în cazul în care nu este bine documentat sau corect raportat către autorități, este situația (comună, de altfel) în care o locuința se află în proprietatea mai multor persoane fizice (ex. apartament deținut în coproprietate de ambii soți etc.), dar venitul generat ca urmare a închirierii este raportat doar pe numele uneia dintre persoane.

Este cunoscut faptul că, în funcție de valoarea venitului realizat (cumulat din mai multe surse), se poate datora chiar și contribuție de asigurări sociale de sănătate, dar datele problemei se pot schimba în cazul în care ambii soți ar fi fost beneficiari de venit, iar cuantumul generat de fiecare în parte ar depăși plafonul prevăzut de lege pentru plata cotei de CASS. Așadar, există riscul ca o astfel de inadvertență să conducă la o reclasificare din partea organului fiscal și, implicit, posibilitatea ca pentru ambii proprietari ai locuinței să rezulte obligații fiscale. Dacă impozitul pe venit ar putea fi alocat în proporție de 50%-50% sau în alte proporții, pe baza cotei-parte deținute de fiecare din proprietatea imobilului respectiv, din perspectiva cotei de CASS, lucrurile ar putea să stea altfel și anume ca ambii proprietari să datoreze contribuția la sănătate. Adițional, potențiale penalități de neraportare sau penalități de întârziere ar putea fi adăugate.

Procedura de “deregistrare fiscală”

 O altă situație pe care contribuabilul român ar trebui să o aibă în vedere și pe care să o abordeze în conformitate cu prevederile legislației în vigoare (mai ales în cazul celor plecați în străinătate care și-au stabilit reședința și inclusiv rezidența acolo), este așa-zisa procedură de “deregistrare fiscală”.

Mai exact, aceasta presupune ca persoanele fizice care părăsesc țara pentru o perioadă mai mare de 183 de zile să depună la ANAF un chestionar de stabilire/clarificare a rezidenței fiscale la plecarea din România.

În baza acestei proceduri – obligatorie, conform legii – administrația fiscală poate determina dacă persoana fizică respectivă mai păstrează obligații de raportare fiscală în România sau nu. Exceptând veniturile care își au sursa în România (ex. venituri din chirii, dobânzi la un cont bancar din România, activități independente realizate în România etc.) există multe alte situații în care, dacă ”deregistrarea fiscală” este realizată la timp, raportarea veniturilor mondiale nu ar mai fi obligatorie în România deoarece persoana fizică nu ar mai avea statut de rezident fiscal român în baza de date a ANAF.

În situația contrară, în care respectiva persoană nu își îndeplinește această obligație de ”deregistrare” și realizează venituri private din străinătate (spre exemplu venituri din investiții: dobânzi, dividende, câștiguri de capital etc.) există riscul ca ANAF, inclusiv prin intermediul sistemului automat de schimb de informații cu autoritățile fiscale din alte state, să instituie din oficiu taxe pe veniturile respective.

Astfel, persoana fizică se poate regăsi în situația neplăcută și nedorită de a fi dublu impozitată, cu toate că România are încheiate convenții de evitare a dublei impuneri cu multe state, atât membre UE, cât și non-UE, iar o astfel de acțiune ar fi putut fi evitată / prevenită din timp.

În concluzie, deși contribuabilii au la dispoziție mult mai multe opțiuni și metode de a-și raporta către autorități veniturile realizate, iar sistemele de raportare devin din ce în ce mai digitalizate, aceștia nu trebuie să piardă din vedere faptul că, în subsidiar, aportul propriu și, implicit, responsabilitatea lor devin din ce în ce mai mari în relația cu autoritățile fiscale.

Autor: Alex Slujitoru, Senior Managing Associate | Radu și Asociații SPRL

La finele anului 2019 și începutul anului 2020 au reapărut cazurile în care ANAF alocă eronat plățile contribuabililor. De obicei, este vorba de sumele achitate cu titlu de contribuții sociale și impozit pe salarii care sunt folosite de ANAF pentru a stinge debite stabilite prin decizii de impunere, debite ce nu sunt încă scadente.

Deocamdată, toate aceste cazuri au fost întâlnite exclusiv la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, organ fiscal de la care am aflat cu mare surprindere că scadența obligațiilor fiscale ar fi un concept cu importanță strict teoretică, eventual pentru analiza posibilității autorității fiscale de a executa silit contribuabilul. De asemenea, aceeași autoritate a subliniat că dispozițiile normative privind alocarea plăților și ordinea stingerii datoriilor sunt irelevante, deoarece organul fiscal va acorda întotdeauna prevalență și deci va considera ca fiind corecte situația înfățișată de fișa fiscală a contribuabilului și operațiunile efectuate de sistemul computerizat al organului fiscal.

În acest context, ce pot face contribuabilii cărora le-au fost sau le vor fi comunicate decizii de impunere pentru a se proteja este să nu efectueze nicio plată de taxe, impozite sau contribuții până nu suspendă executarea silită a debitelor astfel stabilite (de ex. prin depunerea notificării privind intenția de a depune o scrisoare de garanție bancară). Altfel, riscul este ca această sumă să fie alocată în vederea stingerii debitelor din actul de control, chiar din ziua în care au semnat pentru primirea deciziei de impunere.

În același timp, să conteste operațiunile nelegale ale ANAF, în speranța că astfel de situații nu vor deveni modul obișnuit de lucru al autorității fiscale.

O practică nelegală, abandonată de ANAF acum mai bine de 5 ani

Prin 2012-2013, un contribuabil ne sesiza o situație cu care nu se mai confruntase până atunci și pe care nu știa cum să o abordeze. Fusese subiectul unei inspecții fiscale ce se încheiase cu stabilirea unor debite suplimentare, decizia de impunere îi fusese comunicată de câteva zile și urma ca debitele să devină scadente peste câteva săptămâni, în cursul lunii următoare (conform textelor din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la acel moment, care stabileau termenul de plată și scadența în funcție de data comunicării actului de impunere). Câteva zile mai târziu, având în vedere termenul de depunere a decontului de TVA, contribuabilul declarase și achitase către bugetul de stat o sumă de TVA care, în mod surprinzător (pentru contribuabil și pentru noi), fusese „alocată” de organul fiscal pentru stingerea parțială a debitelor stabilite prin decizia de impunere.

Prin urmare, contribuabilul se afla în situația în care, pe de o parte, deși achitase suma de TVA pe care o datora pentru luna anterioară, debitul rămăsese nestins, întrucât plata fusese utilizată de ANAF pentru acoperirea parțială a debitului din decizia de impunere. Iar, pe de altă parte, dincolo de voința și intenția contribuabilului, autoritatea fiscală stinsese o parte dintr-un debit nescadent, contestat și care chiar fusese ulterior suspendat de la executare, printr-o hotărâre judecătorească, exact în data când ar fi devenit scadent.

Inutil să spunem că pentru „neplata” sumei de TVA declarate în decont, organul fiscal a demarat executarea silită a contribuabilului prin comunicarea somației și a titlului executoriu, acțiune ce necesită a fi contestată separat de aspectele care au generat-o.

Continuarea firească? Declanșarea unui litigiu lung și anevoios împotriva autorității fiscale (contestație fiscală, acțiune în instanță) menit să corecteze situația fiscală a contribuabilului ce fusese denaturată de operațiunile incorecte efectuate de ANAF.

Specific, au trebuit anulate o serie de acte și operațiuni (de ex. compensările, decizia de soluționare a contestației), efectuate o serie de operațiuni (de ex. alocările plăților pentru stingerea TVA din decont) și rectificată fișa fiscală a contribuabilului.

Cele două hotărâri judecătorești pronunțate în cauză de Curtea de Apel București (în primă instanță, în 2013) și de Înalta Curte de Casație și Justiție (în recurs, în 2014) au stabilit, pe scurt, că vechimea obligațiilor din decizia de impunere se determină în funcție de comunicarea acesteia și că la momentul la care ANAF operase „stingerea” parțială a acestora ele reprezentau „obligații cu scadențe viitoare” pentru a căror stingere era necesară solicitarea expresă a contribuabilului. Așadar, alocarea plăților efectuate de contribuabil pentru TVA lunar, pe care îl datora în vederea stingerii unor debite din decizia de impunere ce nu devenise scadentă, era nelegală.

Odată cu decizia definitivă a celei mai înalte instanțe, a luat sfârșit și scurta practică necorespunzătoare a organelor fiscale cu privire la acest subiect, deși au mai existat cazuri disparate, care de multe ori au fost rezolvate fără a mai fi nevoie de o dispută.

Între timp, a apărut un nou cod de procedură fiscală – Legea nr. 205/2015 privind codul de procedură fiscală (intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016) care, în mare parte, conține aceleași dispoziții precum vechea reglementare și care, cel puțin până în prezent, nu generase dificultăți de interpretare a modului de alocare a plăților și a ordinii stingerii datoriilor.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72/31.01.2020 a fost publicată Ordonanța 6/2020 pentru modificarea şi completarea Legii 227/2015 privind Codul Fiscal, precum și pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare („OG 6/2020”).

1. Modificări aduse Codului Fiscal

Enumerăm, în ceea ce urmează, principalele modificări și completări aduse:

• adăugarea/eliminarea unor categorii de contribuabili obligați la plata impozitului pe profit în România;
• adăugarea, în consecință, a definițiilor specifice ale termenilor și expresiilor definitorii pentru contribuabilii adăugați în categoria celor obligați la plata impozitului pe profit în România;
• transpunerea în legislația națională a Directivei Uniunii Europene 2018/1910 de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce privește armonizarea și simplificarea anumitor norme din sistemul taxei pe valoarea adăugată pentru impozitarea schimburilor comerciale dintre statele membre, modificările vizând condițiile de îndeplinit pentru a fi aplicabilă;
• stabilirea la 300.000 LEI a plafonului cifrei de afaceri, realizată la finele unui an calendaristic, sub al cărui prag intervine obligativitatea (i) persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA și (ii) a persoanelor impozabile neînregistrate în scopuri de TVA de a comunica organelor fiscale anumite informații. Totodată, obligativitatea comunicării către organele fiscale potrivit celor anterior menționate (i.e. depunerea Formularului 392A – „Declarație informativă privind livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate în anul …..” și a Formularului 392B – „Declaraţie informativă privind livrările de bunuri, prestările de servicii şi achiziţiile efectuate în anul ….”), se suspendă până la data de 31.12.2022.

2. Modificări aduse cu privire la instituirea unor facilități fiscale

OG 6/2020 aduce modificări OG 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale (publicată în M. Of. 648/05.08.2019), după cum urmează:

•  se elimină plafonul minim de 1.000.000 LEI sub a cărui valoare nu există posibilitatea restructurării obligațiilor bugetare,
•  se extinde perioada pentru care se poate realiza depunerea notificării cu privire la intenția de restructurare a obligațiilor bugetare până la data de 31.03.2020 și
•  se extinde perioada pentru care se poate realiza depunerea solicitării de restructurare a obligațiilor bugetare până la data de 31.07.2020.

3. Prorogarea unor termene

• Termenul pentru depunerea Formularului „Declarație unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice” aferent anului 2019 se prorogă pâna în data de 25 mai 2020, inclusiv.
• De asemenea, termenul pentru depunerea Formularului 230 – „Cererea privind destinația
  sumei reprezentând pâna la 3,5% din impozitul anual datorat” pentru anul 2019 se prorogă pâna în data de 25.05.2020, inclusiv.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 / 31.01.2020 a fost publicată Ordonanța 5 / 2020 pentru modificarea şi completarea Legii 207 / 2015 privind Codul de procedură fiscală („OG 5 / 2020”).

Prin OG 5 / 2020 au fost aduse o serie de completări și modificări cu privire la:

• executarea silită efectuată de către organul fiscal prin poprirea conturilor bancare și
• implementarea Directivei UE 2018/822 a Consiliului din 25.05.2018 de modificare a Directivei 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu („DAC 6”)

I. Executarea silită de efectuată de către organul fiscal prin poprire

Principalul aspect modificat prin OG 5/2020 în domeniul executării silite efectuate de către organul fiscal prin poprire se referă la sumele urmăribile reprezentând (i) venituri și disponibilități bănești în lei și în valută, (ii) titluri de valoare sau (iii) alte bunuri mobile necorporale, deținute și/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Astfel, OG 5 / 2020 modifică termenul ”de îndată” și propune executarea popririi de către terțul poprit în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la data înființării popririi sau de la data la care creanța devine exigibilă.

Totodată, în cazul popririlor înfiinţate de organul fiscal central, instituţiile de credit transmit organului fiscal central, prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, informaţiile privind suma disponibilă de plată. În acest caz, inclusiv plata sumelor reprezentând (i) drepturi salariale, inclusiv impozite și contribuții aferente acestora, reținute la sursă, (ii) accize, efectuată de către antrepozitarii autorizați, (iii) accize, efectuată în numele antrepozitarilor autorizați, de către cumpărătorii de produse energetice și (iv) obligații fiscale de care depinde menținerea valabilității înlesnirii nu va mai putea fi realizată decât până la data la care instituţiile de credit transmit informaţiile privind suma disponibilă de plată. Nerespectarea acestei prevederi atrage nulitatea oricărei plăţi efectuate ulterior transmiterii de către organul fiscal central a informațiilor cu privire la suma disponibilă de plată.

II. Implementarea Directivei UE 2018/822 a Consiliului din 25.05.2018 de modificare a Directivei 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu

Reamintim faptul că DAC (i.e. Directive on Administrative Cooperation) reprezintă un acronim pentru o serie de șase directive privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal.

Prin DAC 6, Consiliul Uniunii Europeane a impus statelor membre obligativitatea de raportare a schemelor transfrontaliere de optimizare fiscală de către (i) consultanții fiscali, contabilii, auditorii, avocații sau orice alte persoane care participă direct sau indirect la realizarea, comercializarea sau gestionarea schemelor de optimizare fiscală, cât și de către (ii) contribuabili, în situația în care cei dintâi nu efectuează raportarea. OG 5 / 2020 aduce unele modificări și completări Legii nr. 207 / 2015 privind Codul de Procedură Fiscală (”Legea 207 / 2015”). Principalele modificări și completări aduse de OG 5 / 2020 sunt după cum urmează:

Definiții

• Pe lângă definiția deja regăsită în Legea 207 / 2015 a întreprinderii asociate, OG 5 / 2020 propune completarea acestui termen, astfel încât în categoria întreprinderilor asociate să se regăsească inclusiv persoana care se află în legătură cu altă persoană, în cel puțin una din modalitățile nou (n.a. detalii la cerere) prevăzute de OG 5 / 2020.
• Aranjamentul transfrontalier este definit ca fiind un aranjament care implică (i) fie mai mult de un stat membru, (ii) fie un stat membru şi o ţară terţă, dacă este îndeplinită cel puţin una din noile condiţii (n.a. detalii la cerere) prevăzute de OG 5 / 2020.
• Aranjamentul transfrontalier care face obiectul raportării este definit ca fiind „orice aranjament transfrontalier care cuprinde cel puţin unul dintre semnele distinctive stabilite prin Ordonanța 5 /2020”.
• Semnul distinctiv reprezintă o caracteristică sau însuşire a unui aranjament transfrontalier care prezintă un indiciu al unui potenţial risc de evitare a obligaţiilor fiscale.
• Intermediarul este definit de OG 5 / 2020 ca fiind „orice persoană care (i) proiectează, comercializează, organizează, pune la dispoziţie în vederea implementării sau gestionează implementarea unui aranjament transfrontalier care face obiectul raportării (ii) având în vedere faptele şi circumstanţele relevante şi pe baza informaţiilor disponibile, a cunoştinţelor de specialitate relevante şi a înţelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, ştie sau ar fi rezonabil de aşteptat să ştie că s-a angajat să furnizeze, direct sau prin intermediul altor persoane, ajutor, asistenţă sau consiliere cu privire la proiectarea, comercializarea, organizarea, punerea la dispoziţie în vederea implementării sau gestionarea implementării unui aranjament transfrontalier care face obiectul raportării”.

Pe lângă cele mai sus menționate, pentru a fi considerată intermediar, o persoană trebuie să îndeplinească cel puţin una dintre condiţiile suplimentare (n.a. detalii la cerere) prevăzute de OG 5 / 2020:

• Contribuabilul relevant este reprezentat de „orice persoană căreia i se pune la dispoziţie un aranjament transfrontalier care face obiectul raportării în vederea implementării sau care este pregătită să implementeze un aranjament transfrontalier care face obiectul raportării sau care a implementat prima etapă a unui astfel de aranjament”.
• Aranjamentul comercializabil reprezintă un aranjament transfrontalier care este proiectat, comercializat, pregătit pentru implementare sau pus la dispoziţie în vederea implementării, fără a fi necesară o personalizare substanţială a acestuia.
• Aranjamentul personalizat reprezintă un aranjament transfrontalier care nu este un aranjament comercializabil.

Obligații de raportare

Potrivit OG 5 / 2020, intermediarii sunt obligați să raporteze, în termen de 30 de zile, informaţii cu privire la aranjamentele transfrontaliere de care au luat cunoştinţă sau care se află în posesia ori sub controlul lor. În cazul în care nu există niciun intermediar, obligaţia de raportare a informaţiilor cu privire la aranjamentul transfrontalier revine contribuabilului relevant, în afara situației în care aceștia deţin dovezi concludente din care rezultă că informaţiile cu privire la aranjamentul transfrontalier au fost deja raportate de un alt contribuabil relevant.

OG 5 / 2020 prevede, pentru cazul intermediarilor, o serie de alte obligații (n.a. detalii la cerere), ca de exemplu obligativitatea intermediarului de a întocmi, la fiecare 3 luni, un raport prin care furnizează informaţiile noi sau actualizate cu privire la aranjamentele transfrontaliere de care au luat cunoştinţă sau care se află în posesia ori sub controlul lor, devenite disponibile de la depunerea ultimului raport.

NOTA BENE! – Dispoziții tranzitorii

Formularul utilizat de intermediarii sau contribuabilii relevanţi, după caz, în vederea raportării informaţiilor cu privire la aranjamentele transfrontaliere va fi aprobat prin ordin al preşedintelui ANAF, în termen de 60 de zile de la data publicării OG 5 / 2020 în Monitorul Oficial, respectiv 31.01.2020.

Obligația de raportare a informaţiilor cu privire la aranjamentele transfrontaliere va intra în vigoare începând cu data de 01.07.2020, urmând ca până la data de 31.08.2020 intermediarii sau contribuabilii relevanţi, după caz, să îndeplinească obligațiile de raportare prevăzute în OG 5 / 2020 pentru perioada 25.06.2018 – 01.07.2020.

Sancțiuni

Neraportarea ori raportarea cu întârziere de către intermediarii sau contribuabilii relevanţi, după caz, a aranjamentelor transfrontaliere constituie contravenție dacă nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii, infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 20.000 LEI la 100.000 LEI.

Neîndeplinirea de către intermediar a obligaţiei de notificare a altui intermediar sau a contribuabilului relevant, după caz, constituie contravenție dacă nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii, infracțiune, și se sancționează cu amendă de la 5.000 LEI la 30.000 LEI

Condițiile echitabile de muncă sunt centrul unei economii de piață funcționale. Cetățenii se așteaptă ca Uniunea Europeană să le ofere niveluri ridicate de bunăstare, în timp ce economia se îndreaptă către modele de creștere mai ecologice și mai digitalizate. Veniturile adecvate sunt esențiale pentru asigurarea condițiilor de muncă echitabile și a nivelului de trai decent pentru angajații europeni. Pentru a răspunde acestei provocări, la nivelul Uniunii Europene (UE), vor avea loc în perioada următoare discuții între Comisia Europeană (CE), mediul de afaceri și sindicate pentru a introduce un salariu minim și echitabil pentru toți angajații din UE. Perioada de consultare a început deja în ianuarie 2020 și va dura aproximativ șase săptămâni. Rezultatele urmează să se concretizeze într-o propunere care va fi prezentată în vara acestui an și încorporată într-un plan de acțiune ce va fi publicat în 2021.

Această propunere are scopul de a stabili o formulă de calcul a salariului minim la nivel european și nu va reprezenta o sumă anume, întrucât diferențele între salariile minime actuale în statele membre UE sunt considerabile. Mai exact, salariul minim va fi stabilit într-un mod transparent și previzibil în conformitate cu practicile naționale și respectând autonomia partenerilor sociali.

După cum se știe, în România, salariul minim se situează mult sub media salariilor statelor membre. Dacă ne uităm la datele Eurostat, la 1 iulie 2019, salariile minime lunare variau considerabil între statele membre, de la 286 euro în Bulgaria, la 2.071 euro în Luxemburg, media europeană fiind de 932 euro. Important de menționat este că pentru statele membre UE, care nu se află în zona euro, precum Bulgaria, Cehia, Croația, Ungaria, Polonia și România, nivelul salariilor minime este influențat de cursurile de schimb utilizate pentru a converti moneda națională la euro.

Îngrijorător pentru România este și proporția angajaților care câștigă salariul minim. Datele prezentate de CE ne arată că ponderea lucrătorilor care câștigă salariul minim în UE este estimată la niveluri care variază de la sub 5% (de exemplu, în Malta, Belgia, Cehia) până la aproximativ 25% (în România). Observăm, astfel, că ocupăm ultima poziție în rândul statelor membre în ceea ce privește proporția angajaților care au fost plătiți cu salariul minim la nivel național.

Într-o lume în care munca nu poate fi garantată, și care, de cele mai multe ori, nu este capabilă să acopere nevoile umane de bază (hrană, locuință, sănătate, educație), există din ce în ce mai mulți susținători ai venitului de bază garantat. Deși la acest moment pare un subiect utopic, consider că merită să fie dezbătut.

Se urmărește, astfel, stabilirea unui cadru pentru determinarea salariului minim la nivel european, mai exact, se are în vedere calcularea acestuia la aproximativ 60% din salariul mediu din statele membre. Datele Institutului Național de Statistică din noiembrie 2019 ne arătau că, în România, salariul mediu net era de aproximativ 3.200 de lei, în timp ce salariul minim pe economie era de 1.160 de lei, acesta din urmă reprezentând 36% din salariul mediu. În acest context, pentru a ajunge la 60% din salariul mediu net, salariul minim ar trebui să crească cu 760 de lei, ajungând la 1.920 lei net. Potrivit însă prevederilor legale, în 2020, salariul minim brut pe economie este stabilit la 2.230 lei, ceea ce ar însemna un salariu net de 1.346 lei. Legea bugetului stabilește un salariu mediu brut de 5.429 lei, adică 3.176 lei net. În acest context, pentru a ajunge la 60% din salariul mediu net, salariul minim ar trebui să crească cu 559 lei, ajungând la 1.905 lei net (pentru această analiză nu am luat în calcul salariul diferențiat).

La nivelul angajatorilor, creșterea salariului minim s-ar transpune într-o ușoară creștere a costurilor cu angajații. În condițiile în care costurile salariale în UE ar crește considerabil, un efect pe care am putea să îl vedem este migrarea companiilor în alte state non-UE cu un cost favorabil al forței de muncă . Însă, trebuie să avem în vedere faptul că, în momentul în care o companie decide să facă o investiție sau o dezinvestiție, costurile salariale nu sunt singurul factor de analizat.

La o primă vedere, pentru angajați, o creștere a salariului minim ar presupune venituri mai mari și un nivel al bunăstării mai mare. Totuși, acest lucru este înșelător, întrucât în acest context va crește și rata inflației ce se va resimți în prețul produselor și al serviciilor. Mai mult, în anumite cazuri, creșterea salariului minim va determina o scădere a beneficiilor sociale pentru că nu s-ar mai îndeplini criteriile de eligibilitate pentru anumite forme de sprijin. Din punctul meu de vedere, doar creșterea salariului minim nu va însemna neapărat și reducerea inegalității între cei cu salarii mari și cei cu salarii mici și nu va îmbunătăți considerabil nivelul de trai al oamenilor. Problema inegalității este amplă și pentru a o aborda este nevoie de o întreagă serie de politici publice și de măsuri.

Creșterea salariului minim este una dintre acestea, însă nu este singura soluție. Studii recente[1] [2]au demonstrat că politicile care încurajează rate mai mari de economisire și reducerea costurilor de construcție pentru gospodării pot oferi o mai bună securitate economică familiilor aflate în dificultate. În plus, este imperativ ca cetățenii să aibă acces facil la educație și la programe de formare profesională. Investițiile în capitalul uman reprezintă cea mai bună modalitate de a crește bunăstarea individuală și de a îmbunătăți forța de muncă. Echitatea în educație ar putea aduce un standard minim de bunăstare.

Având în vedere și revoluția digitală, un pas important pentru a ajuta forța de muncă să se pregătească pentru locurile de muncă ale viitorului va fi furnizarea de noi abilități necesare pentru a face față schimbărilor de pe piața muncii. Ca atare, angajatorii vor trebui să investească mai mult în formarea angajaților lor. În plus, guvernele lumii să găsească o soluție și să stimuleze aceste investiții în capitalul uman. Astfel de stimulente ar putea acoperi, printre altele, cheltuielile cu pregătirea și educația.

În concluzie, salut ideea de a introduce un salariu minim la nivelul statelor membre, însă, pentru a-și atinge scopul, și anume creșterea bunăstării populației, trebuie avute în vedere politici publice ample în mai multe domenii ale economiei, de exemplu, în învățământ și sănătate. Să nu uităm că problema inegalității este intens dezbătută la nivel mondial, unde există inițiative de introducere a unui venit minim garantat pentru toate persoanele. Într-o lume în care munca nu poate fi garantată, și care, de cele mai multe ori, nu este capabilă să acopere nevoile umane de bază (hrană, locuință, sănătate, educație), există din ce în ce mai mulți susținători ai venitului de bază garantat. Deși la acest moment pare un subiect utopic, consider că merită să fie dezbătut.

[1] https://www.oecd.org/cfe/smes/2090740.pdf

[2] http://documents.worldbank.org/curated/en/530481521735906534/pdf/124521-REV-OUO-South-Africa-Poverty-and-Inequality-Assessment-Report-2018-FINAL-WEB.pdf