Autor: Claudia Sofianu, Partener, liderul departamentului de Impozit pe venit şi contribuţii sociale, EY România

Curtea Constituțională a României (CCR) s-a pronunțat și a respins, din nou, cu unanimitate de voturi, prin decizie definitivă şi general obligatorie, excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește prevederea Ordonanței nr. 16/2022 privind „suprataxarea” contractelor de muncă cu timp parţial. Potrivit prevederilor acesteia, contribuţiile de asigurări sociale datorate pentru contractele cu normă de muncă redusă nu pot fi sub nivelul celor aplicate la salariul de bază minim brut pe țară în vigoare în luna pentru care acestea se datorează. Odată cu anunțul deciziei CCR, s-au intensificat dezbaterile pe subiect şi pentru că așteptările mediului de afaceri erau, în cea mai mare măsură, pentru o decizie în sensul revenirii la forma anterioară a taxării în cazul acestui tip de contracte (adică proratat în funcţie de venitul aferent normei de muncă reduse).

Reamintim însă că o asemenea decizie nu e o noutate. Cum de altfel, am mai scris în trecut, în urmă cu numai doi ani, în 2020, CCR și-a comunicat părerea pe acest subiect, exact în același sens, prin urmare, era de așteptat să-și mențină punctul de vedere. La acel moment, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 46 din 4.02.2020, privind respingerea excepției de neconstituționalitate, ridicată atunci de un sindicat, asupra măsurii „suprataxării” contractelor de muncă part-time a fost argumentată astfel: „În ceea ce privește susținerea potrivit căreia salariații cu timp parțial pot ajunge astfel să contribuie mai mult decât primesc ca plată a muncii lor, Curtea reține faptul că, potrivit Cartei sociale europene, în vederea exercitării efective a dreptului la muncă, părțile se angajează să recunoască, drept unul dintre principalele obiective și responsabilități, realizarea și menținerea nivelului cel mai ridicat și stabil posibil al locului de muncă în vederea realizării unui loc de muncă cu normă întreagă. Prin urmare, măsura legiuitorului de a impune salariaților cu timp parțial același nivel de contribuții ca celor care muncesc cu normă întreagă apare ca fiind justificată în condițiile în care a încercat înlăturarea situației în care angajații sunt afectați de precaritatea locului lor de muncă și a dorit să încurajeze încheierea de contracte de muncă cu normă întreagă, de natură să contracareze anumite practici defavorabile salariaților de pe piața muncii. Curtea constată că măsura se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, motiv pentru care nu poate reține existența vreunei discriminări”. Rămânem la părerea potrivit căreia, în lipsa altor variante (mai flexibile) de contractare/remunerare a forţei de muncă salariate, cea mai bună alternativă pentru angajați este ca angajatorii lor să recurgă la contracte de muncă cu normă întreagă, exact în contextul deciziei CCR, cu reiterarea ideii că aceștia au la îndemână, indiferent de cifra de afaceri, potrivit legislației românești în vigoare, o serie de beneficii pe care le pot acorda angajaților, ca parte din pachetul de remunerare, ca suport și completare a salariului.

Este evident că discuția ar trebui transferată de la salariul de încadrare la întregul pachet de remunerare pe care angajatorii ar putea să îl aibă în vedere. Aceștia au o serie de opțiuni prin care pot oferi beneficii care să facă pachetul de remunerare atractiv, pentru care există reguli de taxare diferite (deductibilitate la calculul impozitului pe profit şi/sau neimpozitare la nivelul angajaţilor). Concret, o mare parte dintre beneficiile extrasalariale acordate în prezent vor rămâne neimpozabile și din ianuarie 2023, dacă ele nu vor depăşi, cumulat, un plafon lunar stabilit la 33% din salariul de bază.

Premisa de la care statul, prin autoritățile sale, a inițiat măsurile prin care este modificată concret această prevedere din Codul fiscal, prin care contractele part-time sunt taxate la fel ca cele full-time din punctul de vedere al contribuţiilor de asigurări sociale, pare a fi strict aceea de a fi majorate veniturile bugetului de stat și de a crește gradul de transparență și conformitate pe dreptul muncii și al salariaților.

Autori:

• Sorin Biban, Tax Partner, Biriș Goran SPARL
• George Boca, Tax Consultant, Biriș Goran SPARL

În data de 8 decembrie, Comisia Europeană a publicat o serie de propuneri cu scopul de a reforma sistemul actual de TVA aplicabil în cadrul statelor membre ale UE:

– Propunere de Directivă privind regulile TVA în era digitală, ce modifică Directiva 2006/112/CE;
– Propunere de Regulament privind informațiile necesare pentru anumite regimuri de TVA, ce modifică Regulamentul (UE) nr. 282/2011;
– Propunere de Regulament privind măsurile de cooperare administrativă necesare în era digitală, ce modifică Regulamentul (UE) nr. 904/2010.

Reformele își propun să soluționeze următoarele aspecte:

– nivelul scăzut al colectării de TVA și al capacității de control – elemente ce sunt cauzate de cadrul legislativ european neadaptat la realitățile digitale ale modelelor de business existente;
– costuri de conformare ridicate și sarcini fiscale excesive în cazul companiilor – accentuate de fenomenul digitalizării tranzacțiilor;

Astfel, propunerile se bazează pe trei piloni ce vor ajuta statele membre să colecteze anual cu până la 18 miliarde de euro mai multe venituri din TVA, ajutând în același timp întreprinderile, inclusiv IMM-urile, să se dezvolte:

1. Raportare digitală în timp aproape real a tranzacțiilor / Facturare electronică

Noile reguli introduc posibilitatea statelor membre de a impune utilizarea facturii electronice, fără a mai fi necesară obținerea unei derogări. De asemenea, declarațiile recapitulative vor fi înlocuite de raportarea digitală în timp (aproape) real în scopuri de TVA. Aceasta se va efectua prin intermediul facturării electronice care va oferi statelor membre informații necesare pentru a combate frauda în domeniul TVA.

De asemenea, această schimbare asigură convergența sistemelor naționale existente la nivelul întregii UE și pregătește cadrul legal pentru statele membre ce doresc să instituie sisteme naționale de raportare digitală pentru comerțul intern în următorii ani.

Precizăm faptul că România a implementat deja un sistem de facturare electronică în vederea raportării anumitor tipuri de tranzacții (B2G, bunuri cu risc fiscal ridicat etc.). În acest sens, sistemul național va trebui să fie actualizat, ținând cont de cerințele legislației europene în materie.

2. Tratamentul TVA pentru economia digitală

În temeiul noilor norme, se propune ca operatorii de platforme digitale ce facilitează serviciile de cazare/închiriere pe termen scurt, respectiv cele privind transportul persoanelor, să devină responsabili pentru colectarea și plata TVA către autoritățile fiscale.

Împreună cu alte clarificări legislative aduse, aceste măsuri vor asigura o abordare uniformă în toate statele membre și vor contribui la crearea unor condiții de concurență mai echitabile între serviciile de transport, cele de cazare/închiriere pe termen scurt realizate online și cele tradiționale (ex. agenții de turism).

3. Înregistrare în scop de TVA unică la nivelul UE

Pornind de la modelul ghișeului unic pentru TVA deja existent pentru operatorii platformelor online, propunerea le-ar permite societăților, care efectuează vânzări către consumatori dintr-un alt stat membru, să se înregistreze o singură dată în scopuri de TVA pentru operațiuni desfășurate pe întreg teritoriul UE.

Astfel, companiile vor putea să își îndeplinească obligațiile în materie de TVA prin intermediul unui portal online unic. Printre măsurile suplimentare de îmbunătățire a colectării TVA se numără introducerea obligativității ghișeului unic pentru importuri în cazul anumitor platforme care facilitează vânzările către consumatorii din UE.

Autori:

• Monica Todose, Director, PwC România
• Mihail Boian, Avocat Partener, D&B David și Baias

Se conturează deja o tradiție ca Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) să publice, în fiecare an, un top al celor mai performante țări în materia procedurilor amiabile. Pe 22 noiembrie 2022, OCDE a publicat documentul intitulat Premiile MAP 2021 care vine în completarea statisticilor anuale privind procedurile amiabile (Mutual Agreement Procedure – MAP) pe care organizația le publică cu regularitate.

Statisticile publicate de OCDE sunt rezultatul angajamentelor asumate de statele care au decis să implementeze standardul minim impus prin Acțiunea 14 „Eficientizarea mecanismelor de soluționare a disputelor” din cadrul planului de măsuri pentru Prevenirea erodării bazei impozabile și transferul profiturilor OCDE.

În acest an, statisticile publicate vizează procedurile amiabile derulate în 2021 în 127 jurisdicții, acoperind, astfel, majoritatea procedurilor amiabile existente la nivel global și cuprinzând atât informații legate de fiecare jurisdicție în parte, cât și informații agregate la nivel global.

În concret, o analiză a datelor publicate pentru 2021 relevă următoarele aspecte:

• Autoritățile competente continuă să se acomodeze cu procedurile amiabile, acest instrument fiind utilizat chiar și în timpul pandemiei în majoritatea jurisdicțiilor. Spre finalul anului 2021 a fost înregistrată o creștere a procedurilor amiabile derulate în baza tratatelor de evitare a dublei impuneri. În plus, chiar dacă multe jurisdicții au revenit parțial la întâlnirile fizice, folosirea continuă a întâlnirilor virtuale a făcut posibilă avansarea cazurilor individuale prin creșterea frecvenței discuțiilor, contribuind astfel la eficientizarea procesului. Astfel, multe jurisdicții continuă să recurgă la această metodă hibridă de soluționare a procedurilor amiabile pentru a crește eficiența acestora.
• În 2021 au fost soluționate mai multe proceduri amiabile față de anul ​​2020, numărul cazurilor ce implică dublă impunere rezultată din ajustări ale prețurilor de transfer fiind majorat cu 22%, iar cel al altor taxe cu aproape 7%. Creșterea se datorează atât utilizării platformelor virtuale, cât și intensificării colaborării dintre diferite jurisdicții pentru rezolvarea într-o manieră comună a unor probleme identificate pe parcursul soluționării procedurilor amiabile, soluția fiind aplicată în mai multe cazuri MAP. În plus, jurisdicțiile au remarcat că dezvoltarea profesională a personalului implicat, dar și creșterea experienței acestuia se reflectă acum în capacitatea lor de a soluționa mai multe cazuri, într-un timp mai scurt.
• Numărul de cazuri MAP noi este în descreștere, în anul 2021 fiind deschise cu aproximativ 3% mai puține cazuri comparativ cu 2020. Acest lucru se datorează în mare parte unei scăderi semnificative a numărului procedurilor amiabile începute în zona prețurilor de transfer, în 2021 fiind înregistrate cu 10.5% mai puține cazuri, pe când cazurile din alte domenii au crescut cu 4% față de anul trecut.

Am putea concluziona că interesul contribuabililor pentru acest instrument alternativ de soluționare a disputelor fiscale este în continuare unul semnificativ și acesta devine un mecanism uzual de soluționare a litigiilor fiscale, alături de cele tradiționale. Totuși, în continuare, deși sunt îmbunătățiri remarcabile ale ritmurilor de soluționare în anumite jurisdicții, autoritățile fiscale par să nu țină pasul cu aceste opțiuni ale contribuabililor.

În cazul procedurilor amiabile finalizate în anul 2021, 53% din acestea au fost încheiate printr-un acord amiabil care a rezolvat pe deplin dubla impunere (cu 2% mai mult decât în 2020), iar în 12% din cazuri (mai puțin cu 4% decât în 2020), statele au oferit soluții unilaterale de eliminare a dublei impuneri.

Durata medie de soluționare a cererilor nu s-a îmbunătățit semnificativ în cazurile ce implică prețuri de transfer – 32 de luni în 2021, comparativ cu 35 de luni în 2020 – iar în celelalte cazuri, durata medie chiar a crescut – 21 de luni în 2021, comparativ cu 18.5 luni în 2020.

Am putea concluziona că statele preferă, în continuare, să soluționeze disputele fiscale prin colaborare și negociere și nu prin emiterea unor soluții unilaterale, importantă din această perspectivă fiind creșterea (chiar dacă nu considerabilă) a numărului de cazuri soluționate printr-un acord amiabil.

Premiile MAP 2021

Există cinci categoriile de jurizare ale progresului, după cum urmează:

1. Durata medie pentru închiderea cazurilor MAP

• În materia prețurilor de transfer, câștigători sunt Spania și Marea Britanie care au înregistrat mai mult de 50 de cazuri închise, cu o durată medie de 19.6, respectiv 20.9 de luni pentru soluționarea procedurilor amiabile;
• În celelalte tipuri de spețe, Irlanda ocupă primul loc în clasament, cu o durată medie de soluționare de 5 luni.

2. „Vârsta” cazurilor – țara cu cele mai puține cazuri primite înainte de 2016, rămase încă în lucru la finalul anului 2021 este Canada, cu un procent de doar 2.05%.

3. Managementul cazurilor:

• În categoria jurisdicțiilor care gestionau peste 100 de cazuri la finalul anului 2021, Irlanda ocupă primul loc, având o rată de închidere a cazurilor de aproximativ 73%.

• În categoria jurisdicțiilor care gestionau între 20 și 100 de cazuri la finalul anului 2021, Noua Zeelandă ocupă primul loc, având o rată de închidere a cazurilor de aproximativ 65%.

4. Cooperare:

• În materia prețurilor de transfer, Franța și SUA sunt cele două țări între care a existat cea mai eficientă cooperare în 2021, acestea ajungând la un acord amiabil în 63% din cazuri;
• În celelalte materii, primul loc este ocupat de Irlanda și Marea Britanie, acestea ajungând la un acord amiabil în aproape 100% cazuri.

5. Cea mai progresivă jurisdicție – țara ce a înregistrat cea mai mare creștere în numărul cazurilor (atât din prețuri de transfer, cât și alte cazuri) închise prin acord amiabil sau soluție unilaterală în 2021 este Germania, cu o creștere de 144 de cazuri închise față de anul trecut (90 dintre acestea fiind de prețuri de transfer, 54 – alte cazuri).

România. Care este poziția României în statistici?

După cum se poate observa din analiza de mai sus, România nu se află pe niciunul dintre aceste clasamente, țara noastră fiind, în continuare, la început de drum atât în ceea ce privește numărul cazurilor de MAP, cât și expunerea la o cazuistică diversificată. Numărul inspecțiilor fiscale care vizează prețurile de transfer a stagnat în ultimul an, iar aceasta, coroborat cu faptul că România nu are, în continuare, nicio procedură amiabilă soluționată pe fond la acest moment, conform datelor OCDE, a condus cel mai probabil la acest rezultat menționat de statistici. Astfel, statisticile arată că numărul societăților afectate de dublă impunere care recurg la MAP este relativ constant, nefiind înregistrat un trend crescător.

Mai exact, în anul 2021 au fost inițiate doar 16 cazuri de proceduri amiabile ce vizează prețuri de transfer (6 alte spețe), față de 14 cazuri de proceduri amiabile ce vizează prețuri de transfer, (4 alte spețe) în anul 2020. Acest fapt indică că percepția mediului de afaceri cu privire la funcționarea eficientă a acestui instrument nu s-a schimbat în 2021, MAP fiind utilizat la o scară relativ redusă, însă cert este că interesul pentru acest instrument alternativ de soluționare a disputelor fiscale există, iar acesta are potențial de creștere dacă va fi însoțit de măsuri clare și transparente din partea autorităților române pentru popularizarea acestui mecanism.

În acest context, numărul limitat de proceduri amiabile inițiate în România pare să fie, cel mai probabil, și o consecință a necunoașterii, în rândul contribuabililor, a modului de funcționare a acestui mecanism de evitare a dublei impuneri, respectiv a avantajelor și dezavantajelor pe care le presupune, în contextul în care și vizibilitatea asupra acestui instrument, la nivelul autorităților fiscale, continuă să fie una relativ scăzută.

Conform statisticilor, principalii parteneri ai României în procedurile amiabile sunt Spania, Germania, Austria, Italia și Olanda, Spania aflându-se pe locul 1 în topul țărilor cu cea mai mică durată medie de soluționare a cazurilor, Germania pe locul 3, iar Olanda ocupă locul 5.

După cum anticipam, în ceea ce privește soluționarea procedurilor amiabile în anul 2021, menționăm că în România au fost închise 9 cazuri de prețuri de transfer și 2 alte cazuri. Totodată, nicio procedură amiabilă nu a fost soluționată prin ajungerea la un acord între cele două autorități fiscale în sensul eliminării în totalitate a dublei impuneri, cazurile fiind închise fie prin acordarea de soluții unilaterale, fie prin retragerea cererii de către contribuabil.

Concluzii

Statisticile OCDE 2021 relevă existența unui real interes din partea statelor membre OCDE de promovare și utilizare a procedurilor amiabile ca instrument alternativ pentru soluționarea disputelor fiscale, numărul disputelor transfrontaliere fiind în continuare creștere.

Totuși, similar cu practica autorităților fiscale române din 2020, această tendință nu se regăsește încă în România care, dincolo de numărul redus de cazuri soluționate, nu a adoptat, până la această dată, reglementări secundare care să detalieze în concret pașii și termenele în care se desfășoară procedura amiabilă, finalitatea și modalitatea de implementare a unei soluții unilaterale sau a unui acord între state. În egală măsură, deși Convenția de arbitraj este în vigoare și aplicabilă de la momentul aderării la României la Uniunea Europeană, până la această dată nu există un cadrul legal secundar care să clarifice modalitatea de derulare efectivă a procedurii de arbitraj.

Trebuie spus însă că, în ultimele luni ale lui 2022, s-a înregistrat o creștere a controalelor fiscale în materia prețurilor de transfer, (inclusiv din zona antifraudei fiscale) astfel încât ne așteptăm ca, în 2023, să fie dispuse ajustări de prețuri de transfer care să genereze mai multe situații de dublă impunere la nivel de grupuri de societăți și, deci, care să conducă la o creștere a cererilor de inițiere a unor proceduri amiabile.

În aceste condiții, față de tendințele globale mai sus descrise, față de intensificarea inspecțiilor fiscale în special în materia prețurilor de transfer și față de avantajele clare pe care acest mecanism de evitare a dublei impuneri l-ar aduce contribuabililor români (mai ales în rândul companiilor europene afectate de dublă impunere), apreciem că este absolut necesară accelerarea proceselor de recalibrare legislativă a instituției procedurii amiabile, dar și creșterea dinamicii de colaborare și interacțiune a autorităților române cu contribuabilii implicați, precum și cu autoritățile competente din alte state.

O astfel de abordare va genera și o creștere a numărului de cereri soluționate prin eliminarea dublei impuneri printr-un acord amiabil între state sau prin soluții unilaterale și va ridica acest instrument la statutul de veritabilă alternativă de soluționare a disputelor fiscale de care acestea se bucură la nivelul celorlalte țări din Uniunea Europeană.

• 71% dintre consumatori sunt mai interesați de reducerea costurilor și a consumului de energie, decât în urmă cu un an – consumatorul pasiv de energie a dispărut
• Încrederea în furnizorii de energie este zdruncinată – doar 40% dintre consumatori cred că furnizorul lor de energie va crea valoare pentru ei și pentru comunitatea lor în viitor
• Transformarea experienței clienților este acum un imperativ pentru supraviețuirea furnizorilor de energie

Energia este în prezent o prioritate pentru consumatori, întrucât are un impact din ce în ce mai mare asupra stilului lor de viață și a bugetului personal. Acest lucru reiese din raportul EY „Energy transition consumer insights”, care a intervievat 70.000 de consumatori de energie rezidențială, de pe 18 piețe, timp de doi ani. Cercetarea arată că 71% dintre consumatori sunt mai interesați în prezent de reducerea costurilor și a consumului de energie decât în urmă cu un an, iar 65% dintre aceștia au declarat că interesul lor pentru monitorizarea consumului de energie, reducerea impactului asupra mediului (61%) și achiziționarea de noi produse și servicii energetice (50%) a crescut în ultimul an.

Perspectivele din acest an arată că o masă critică de consumatori s-a alăturat acum categoriei „omnisumatorilor”. Aproape jumătate dintre consumatori (42%) declară că ar prefera mai mulți furnizori de soluții energetice în locul unuia singur și peste 25% dintre ei s-ar adresa unei companii precum un retailer online, un furnizor de energie solară sau un retailer care oferă îmbunătățiri pentru locuinţă în locul furnizorului lor de energie, atunci când vine vorba de soluții. Între timp, majoritatea consumatorilor au investit deja sau intenționează să investească în produse care să le schimbe stilul de viață din punct de vedere energetic: 82% în electrocasnice eficiente din punct de vedere energetic, 67% în ferestre, uși și izolații eficiente din punct de vedere energetic, 60% într-un termostat inteligent și 59% într-un vehicul electric.

Mihai Drăghici, Director, Consultanţă, EY România: „Amploarea și ritmul tranziției energetice se accelerează. EY a demarat un proiect global de cercetare multianual și a identificat apariția «omnisumatorului» de energie, care participă la un ecosistem energetic dinamic într-o multitudine de locuri, soluții și furnizori”.

Încrederea este zdruncinată, dar angajamentul pentru sustenabilitate rezistă

În toate aspectele experienței lor energetice, încrederea consumatorilor a fost profund zdruncinată, creând potențiale bariere în calea tranziției energetice. Doar 40% dintre aceștia sunt încrezători că furnizorul lor de energie va crea valoare pentru ei și pentru comunitatea lor în viitor și tot mai puțini (35%) sunt încrezători că vor avea acces la  energia furnizată de către aceștia în următorii trei ani.

În schimb, angajamentul consumatorilor față de sustenabilitate este sdolid, mai mult de o treime (39%) fiind dispuși să plătească în plus pentru produse și servicii sustenabile – în creștere de la 36% anul trecut. Cu toate acestea, doar jumătate (51%) dintre consumatori sunt conștienți de acțiunile și investițiile pe care le pot face pentru a fi mai sustenabili. Și mai puțin de o treime dintre ei înțeleg bine termeni precum „energie regenerabilă”, „sustenabilitate”, „neutru din punctul de vedere al emisiilor de dioxid de carbon” și „net zero” – acest lucru rămâne neschimbat față de sondajul de anul trecut, în ciuda atenției acordate de mass-media crizei energetice și schimbărilor climatice.

Experiența în domeniul energiei nu este în pas cu transformarea nevoilor şi așteptărilor consumatorilor

Aproape toți consumatorii fac modificări în stilul lor de viață pentru a reduce consumul de energie, a economisi bani, timp și a proteja mediul. Cu toate acestea, experiența energetică de astăzi nu este în pas cu viteza și amploarea transformării nevoilor şi așteptărilor consumatorilor. Aproape trei sferturi (72%) dintre consumatori nu sunt mulțumiți sau sunt doar parțial mulțumiți de performanța furnizorului lor de energie, atunci când vine vorba de noile experiențe în materie de produse și servicii energetice.

Cu toate acestea, există oportunități pentru acei furnizori de energie care găsesc modalități de a se implica și de a inspira schimbarea. 81% dintre consumatori au spus că doresc ca furnizorii lor de energie să le ofere sprijin și consiliere cu privire la noile produse și servicii energetice și că încă se adresează în primul rând furnizorilor, atunci când achiziționează noi soluții energetice. În mod similar, aproape trei sferturi (73%) sunt interesați să experimenteze o formulă în care produsele și serviciile din energie să le fie accesibile într-un fel de metavers.

EY consideră că furnizorii de energie pot profita acum de impulsul dat de către consumatori și pot arăta calea de urmat prin intermediul a șase imperative strategice care reinventează experiența energetică, construiesc o fundație pentru ziua de mâine și angajează și inspiră consumatorii. Mai multe detalii în acest sens se găsesc în raport.

Autor: Anda Diaconescu, Associate, Biriș Goran SPARL

În data de 17 noiembrie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 301/2022 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2019 privind acordarea unor facilități fiscale și pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 11/2018 pentru adoptarea unor măsuri bugetare și pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Actul normativ definește clar locuințele care în momentul livrării pot fi locuite ca atare, în vederea aplicării cotei reduse de TVA de 5%, conform art. 291 alin. (3) lit. c) pct. 3 din Codul fiscal, acestea fiind locuințele care la data livrării îndeplinesc următoarele condiții:

– deținătorii acestora au acces liber individual la spațiul locuibil, fără tulburarea posesiei și a folosinței exclusive a spațiului deținut de către o altă persoană sau familie;
– au acces la energie electrică și apă potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate și a reziduurilor menajere;
– sunt formate cel puțin dintr-un spațiu pentru odihnă, un spațiu pentru pregătirea hranei și un grup sanitar, indiferent care sunt dotările existente și gradul de finisare la data livrării.

Actul normativ a intrat în vigoare în data de 20 noiembrie 2022.

Autori:

• Florina Parîng, Director, Impozite indirecte, EY România
• Andra Ciotic, Senior Manager, Impozit pe venit și contribuții sociale, EY România

Activitățile de tipul remunerațiilor administratorilor, directorilor și membrilor consiliilor de administrație – persoane fizice – sunt taxate similar contractelor de muncă. La nivelul UE însă, lucrurile s-ar putea îndrepta într-o nouă direcție. Deciziile recente ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) par să indice o schimbare de abordare privind aplicabilitatea TVA.

Cum sunt ele tratate în prezent?

Din perspectiva impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale obligatorii, legislația fiscală din România încadrează, fără niciun dubiu, acest tip de remunerații ca venituri asimilate salariilor.

Deși nu există un temei legislativ la fel de clar, practica este de a nu se aplica TVA. Un motiv fiind tocmai faptul că aceste remunerații sunt asimilate veniturilor salariale ale indivizilor.

Totuși, aceste venituri sunt supuse TVA-ului, dacă sunt primite de către o persoană juridică. Este această practică susținută de principiile de TVA aplicabile în România și la nivel european? Altfel spus, am putea avea de-a face cu o schimbare de paradigmă și în practica din România, odată cu evoluția cazurilor analizate la nivel european?

TVA-ul se aplică doar în cazul persoanelor impozabile. Iar persoane impozabile pot fi și persoanele fizice, dacă desfășoară activități economice, de o manieră independentă și indiferent de loc, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestora.

O persoană fizică nu poate fi considerată persoană impozabilă supusă TVA, dacă își desfășoară activitatea în numele și sub responsabilitatea unui angajator, de la care primește o remunerație ce are o natură similară salariului, nesuportând riscul economic al activității sale. Compania este cea angajată într-o relație cu terții, aceasta semnând contractele și fiind responsabilă pentru eventualele prejudicii față de terți.

Prin decizia sa, în cauza C-420/18, IO, Curtea de Justiție UE (CJUE) a confirmat că un membru al consiliului de supraveghere al unei fundații nu poate fi asimilat unui angajat, întrucât nu se află într-o relație de subordonare ierarhică similară cu aceea de angajat-angajator și nu primește instrucțiuni de la organul de conducere al respectivei fundații. Totuși, nici nu realizează o activitate economică în mod independent, întrucât acționează în contul și pe răspunderea consiliului. Iar remunerația fixă, ce nu depinde de participarea la întruniri sau orele efectiv lucrate nu indică un risc economic.

Interesul autorităților naționale este în creștere, dovadă fiind recenta întrebare adresată CJUE de către autoritățile fiscale din Luxemburg, în cauza C-288/22, TP: se poate considera că un membru-persoană fizică al consiliului de administrație al unei societăți pe acțiuni acționează în mod independent? Iar remunerația procentuală din profitul net al societății, primită de acesta, este o plata pentru o prestare de servicii?

Și, am adăuga: în ce măsură statutul juridic al prestatorului (persoană fizică sau juridică) ar trebui să influențeze aplicabilitatea TVA? Cu alte cuvinte, dacă în cazul persoanelor juridice cu roluri similare se datorează TVA, în cazul persoanelor fizice putem considera remunerația în mod automat asimilată salariilor?

Rezultatul ar trebui să atragă atenția membrilor CA, directorilor și administratorilor, ținând cont în special de practica curentă din România și de interesul autorităților fiscale de a crește gradul de colectare.

Întrebarea principală rămâne: se datorează sau nu TVA în cazul remunerațiilor primite de către persoanele fizice? Răspunsul trebuie să pornească de la principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Iar în cazul TVA, nu este relevant statutul juridic, ci substanța economică. Astfel, pentru activități identice tratamentul de TVA ar trebui să fie același, indiferent de natura persoanei: fizică sau juridică.

Ce s-ar putea întâmpla în viitor? Dată fiind evoluția cauzelor judecate de CJUE în ultima perioadă și interesul crescut pentru creșterea gradului de colectare, nu este exclus să asistăm la o nouă perspectivă asupra regimului de TVA al acestor remunerații.

Dar dacă aceste remunerații ar deveni subiect de TVA, ce se întâmplă cu impozitul pe salarii și contribuțiile sociale? Pot aceste sume să fie, în același timp, subiect de TVA și taxe salariale? Impactul de 19% TVA merită cu siguranță un loc pe agenda de discuție a persoanelor potențial afectate. Colectarea TVA-ului ar oferi, însă, și oportunitatea deducerii TVA, ceea ce ar reduce costul fiscal.

Cum se tratează aceste sume din perspectiva impozitării indivizilor?

Având prevederea explicită din Codul fiscal privind impozitarea salariilor, remunerațiile astfel obținute sunt supuse regimului fiscal de impozitare aplicat în cazul salariului pe care îl obține orice angajat. Cu alte cuvinte, acestea vor suporta impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii, până la același termen și în aceleași condiții ca veniturile salariale obținute de către persoanele fizice încadrate cu contracte individuale de muncă în România, care lucrează la noi în țară. Apar, însă, diferențe și vom vedea în analiza de mai jos care sunt acestea și potențialele unghiuri de abordare a acestora.

Este vorba despre ipostazele concrete în care o astfel de persoană se poate afla, generând unele neclarități în tratamentul fiscal și, implicit, necesitatea unor verificări și analize suplimentare.

Aceste persoane fizice, în calitate de administratori, directori, membri ai unui consiliu de administrație/directorat, pot fi persoane nerezidente. Pentru acestea, legislația fiscală din România indică impunerea veniturilor potrivit prevederilor legislației naționale, luând în considerare, totodată, și prevederile convențiilor de evitare a dublei impuneri aplicabile, încheiate de România cu statul de rezidență fiscală a persoanei fizice în cauză.

Având în vedere prevederile legislației domestice a statului de rezidență fiscală a persoanei fizice, precum și pe cele ale convențiilor de evitare a dublei impuneri, aceeași persoană și pentru aceleași venituri ar putea fi văzută că obține sume ce se încadrează în categorii diferite, în funcție de accepțiunea fiecărui stat – statul sursă a venitului vs. statul de rezidență fiscală a persoanei fizice.

În practică, acest lucru se va translata în discuții de clarificare pentru a rezolva eventuale divergențe în abordarea impozitării respectivului venit. La fel, din perspectiva contribuțiilor sociale, atunci când sunt mai multe state implicate care trebuie să facă propria analiză, ar putea exista situații când aceeași activitate, să spunem cea a unui administrator dintr-o companie înregistrată într-un stat membru al Uniunii Europene, care este și salariat al unei societăți cu activitate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, să fie considerată activitate dependentă de către unul dintre state și independentă în celălalt stat. Implicit, acest lucru vă determina discuții suplimentare în vederea stabilirii legislației de securitate socială aplicabilă respectivei persoane.

În cazul derulării activității ca PFA, este bine de știut că trebuie să fie asigurată independența relației dintre părți. În acest sens, legislația fiscală românească prevede o serie de criterii din care trebuie îndeplinite cel puțin patru pentru a se putea vorbi despre o relație independentă, Codul fiscal fiind foarte clar în acest sens.

Conform studiului local derulat de EY, România are toate atuurile să se poziționeze în momentul de față și în contextul economic actual ca prim facilitator în materie de lanțuri de aprovizionare între Europa de Vest și cea de Est.

Un procent de 74% dintre participanții la acest studiu consideră că România poate să devină un prim furnizor în materie de lanțuri de aprovizionare între Europa de Vest și Europa de Est. Doar un procent de 14% dintre aceștia sunt de părere că România nu are forță să câștige acest statut, iar 12% au declarat că nu știu ce să spună despre acest aspect. Dintre respondenții care consideră că România va juca un rol primordial în asigurarea tranziției dintre Europa de Est și cea de Vest, cei mai mulți provin din domeniul IT & software – 73%, din sectorul comerțului – 67% și din industria de automobile – 67%.

Rețelele lanțurilor de aprovizionare din România au capacitatea să acopere golurile lăsate în Estul Europei de războiul din Ucraina. În acest sens, 59% dintre respondenți consideră că acestea au capacitatea să suplimenteze cererea afectată de conflictul din Ucraina. Industriile care prezintă cei mai mulți respondenți sunt similare cu cele prezentate anterior, și anume, IT & Software (63%), comerț (47%) și automobile (67%). În schimb, 25% dintre respondenți sunt neutri în ceea ce privește această chestiune, iar 16% consideră că puterea rețelelor lanțurilor de aprovizionare din România este scăzută, când vine vorba de a susține cererea afectată de conflict.

Cea mai bună soluție indicată pentru a spori atragerea de noi investiții străine în activitatea lanțurilor de aprovizionare pe fondul războiului ar fi investițiile în infrastructură – 61%, a doua cea mai aleasă variantă fiind investițiile în domeniul tehnologiei și inovației – 53%, urmată de oferirea de beneficii fiscale companiilor care aleg să relocheze lanțurile de aprovizionare în România – 51%. Ultimele două cel mai puțin selectate variante sunt întărirea puterii financiare a pieței interne din România 46% și politici mai sustenabile în vederea decarbonării lanțurilor de aprovizionare pe viitor – 35%.

Mediul de afaceri din România – rezilient în fața mișcărilor macro din regiune

Executivii intervievați în cadrul chestionarului lansat de EY România au menționat că organizațiile din care fac parte sau pe care le conduc plănuiesc să modifice strategia de business cu privire la producția și furnizarea produselor lor – 56%. Un procent de 32% au spus că nu vor exista schimbări în materie de model de business, iar 12% că nu cunosc detalii despre acest aspect.

Cei mai mulți dintre respondenții chestionarului văd viitorul lanțurilor de aprovizionare din compania lor asociat cu acoperirea unor categorii noi de clienți – 45%. Decarbonizarea lanțurilor de aprovizionare începe să figureze din ce în ce mai mult pe agenda executivilor din România. Astfel, 41% dintre respondenți asociază viitorul aprovizionării cu investiții în sfera economiei sustenabile, iar 34% cu investiții în activități din sfera economiei circulare. De asemenea, una dintre variantele cele mai alese de către respondenți a fost reducerea dependenței față de furnizori de materii prime globali și tranziția către furnizori regionali – 43%.

În ultimii ani, ca urmare a crizei sanitare și a conflictului care a izbucnit în Ucraina, companiile s-au confruntat mai întâi cu o sistare a lanțurilor de aprovizionare, urmată de o forțare a companiilor de a-și reloca operațiunile mai aproape de piețele lor de origine sau de clienții acestora.

Reorganizarea lanțurilor de aprovizionare din perioada pandemiei a forțat companiile să renunțe la ideea de a modifica structura acestora din cauza costurilor, însă rămâne de văzut dacă acest scenariu se va repeta și în prezent în contextul războiului din Ucraina. Situația actuală este diferită tocmai pentru că firmele vor fi obligate să caute alternative la aprovizionarea cu componente și materiale din Rusia. Multe fabrici care operează în vestul Ucrainei au avut producția perturbată, iar în acest caz companiile trebuie să caute alte soluții dacă războiul persistă.

Totodată, războiul a afectat prețurile la energie și, astfel, transportul materialelor și componentelor din Asia a început să erodeze competitivitatea costurilor din regiune. Implicit, apare problema sustenabilității, iar presiunea cu privire la decarbonizarea lanțurilor de aprovizionare face ca aprovizionarea locală să fie mai convingătoare.

Studiul de atractivitate european EY ne-a arătat că în momentul izbucnirii războiului din Ucraina 30% dintre executivii intervievați doreau să își reducă dependența de o singură țară. La întrebarea în ce măsură relocarea și reorganizarea lanțurilor de aprovizionare în contextul geopolitic actual ar spori numărul de investiții la nivel european, 46% dintre respondenți au menționat că într-o mare măsură, 28% că într-o foarte mare măsură, 18% au fost de părere că nu va exista o creștere a investițiilor, pe când doar 8% au considerat că doar într-o foarte mică măsură.

Iulia Bratu, Partener, Head of Lead Advisory, EY România: „În contextul geopolitic actual de crize suprapuse, numeroase companii producătoare și-au închis facilitățile de producție din Ucraina și Rusia, decalajul din producție reflectându-se în creșterea prețurilor. În încercarea de a acoperi acest gol în lanțurile de aprovizionare, credem că acești producători vor căuta să se relocheze în regiunea noastră prin investiții brownfield, achiziții de producții existente sau chiar greenfield. Rezultatele studiului actual confirmă faptul că România este una dintre zonele cele mai atrăgătoare în această privință. Poziția geografică joacă un rol important în modelarea acestui fenomen, adăugându-se indicatorilor economici pozitivi care sunt considerați de obicei”.

Autor: Viorel Sbora, Transfer Pricing & DAC6 Partner, ATIPIC Solutions

Chiar dacă, în această perioadă, toți suntem ocupați cu raportări precum SAF-T, E-factura, E-transport, toamna ne-a mai adus pe cap și inspectorii fiscali (în principal la marii contribuabili), așa cum ANAF anunța cu surle și trâmbițe în primăvară.

Un posibil factor favorizator pentru revenirea la normal a activității de inspecție fiscală ar putea fi reluarea accesului la baza de date Orbis/TP Catalyst după aproape 2 ani în care literalmente autoritatea fiscală a avut suspendată licența.

Profit de ocazie pentru a reaminti că marii contribuabili au obligativitatea de a furniza dosarul prețurilor de transfer în maximum 10 zile de la solicitarea de către autoritățile fiscale, iar contribuabilii mici și mijlocii pot primi un termen între 31 și 90 de zile pentru pregătirea dosarului prețurilor de transfer.

În plus, prezint mai jos și câteva dintre modificările/noutățile cu impact în domeniile prețurilor de transfer, inspecțiilor de prețuri de transfer și fiscalității internaționale.

I. Ajustări de prețuri de transfer de doar 580 milioane RON în primul semestru al anului 2022

Conform unui raport de activitate publicat de ANAF, s-au efectuat ajustări de prețuri de transfer de peste 580 milioane RON în primul semestru al anului 2022 (relativ puțin, dacă ne raportăm la ajustări anuale de 2 miliarde RON raportate în anii precedenți).

II. Raportul pentru fiecare țară (CbCR) în parte va trebui făcut public începând cu 2023 

Companiile care depun raportul CbCR (formularul R404) și fac parte din grupuri multinaționale cu cifra de afaceri consolidată peste 750 milioane EUR vor trebui să facă public, din 2023, raportul pentru fiecare țară în parte (Country by Country Reporting sau CbCR) similar modului în care companiile listate publică situațiile financiare.

Reamintesc că România este o semnatară non-reciprocă a acordului de schimb de rapoarte CbCR, iar consecința directă este că orice grup care are compania-mamă în afara UE trebuie să depună raportul CbCR și în România sau într-unul dintre statele membre UE.

III. S-au publicat anumite criterii utilizate în analiza de risc fiscal a contribuabililor

Cu ajutorul celor 21 de criterii nou prevăzute în legislație, contribuabilii pot anticipa mai usor gradul de risc fiscal.

Noi, la ATIPIC Solutions, am dezvoltat în trecut un manual în care aveam deja prezentate o mare parte dintre aceste criterii.

Acum evaluăm posibilitatea de a dezvolta acest manual prin includerea unui număr și mai mare de criterii și cu exemple practice. Înainte de a ne apuca de treabă însă, aș dori să știu dacă pe dumneavoastră vă ajută un astfel de manual, motiv pentru care vă invit să completați acest formular: https://forms.office.com/r/b3k2py72a4.

IV. De acum se poate contesta rezultatul inspecției Antifraudă 

Se va putea dispune refacerea controlului Antifraudă în funcție de concluziile analizării punctului de vedere, principiul de funcționare fiind similar contestațiilor fiscale.

V. Alte noutăți din perioada mai – noiembrie 2022 

Pentru mai multe noutăți relevante, vă invit să parcurgeți sumarul executiv, care cuprinde alte noutăți din perioada august – octombrie 2022, respectiv alte noutăți din perioada mai – iulie 2022.

Gabriel Biriș, avocat, Partener al Biriș Goran SPARL

Sunt convins că mulți sunt tentați să răspundă simplu: inflația este rezultatul crizei energetice generate de „operațiunea specială” a Rusiei în Ucraina. Războiul este, evident, una dintre cauze, dar, așa cum voi explica în cele ce urmează, nicidecum singura.

Să dăm timpul puțin înapoi, până în 2018, an în care România era deja la limita deficitului bugetar de 3% din PIB, limită depășită în anul 2019, când împotriva României s-a declanșat și procedura de deficit excesiv. Parlamentul a aprobat o serie de modificări la Legea pensiilor (Legea nr. 221/2018), modificări care urmau să crească cheltuielile cu pensiile de la 60 la 140 miliarde de lei, în numai patru ani. Cum pentru creșterea de 80 miliarde de lei (+150%) nu era prevăzută nicio sursă de finanțare, atrăgeam atunci atenția că o astfel de creștere este complet nesustenabilă și că singura metodă de echilibrare a bugetului va fi ajustarea obligației asumate prin (hiper)inflație. A venit!

Tot în anul 2018 am avut și două legi cu privire la supraimpozitarea producției de gaze.

Prima, Legea nr. 73/2018, a aprobat Ordonanța Guvernului nr. 7/2013 și a introdus un prag suplimentar de impozitare de 80% pentru veniturile obținute de producătorii de gaz (în principal Romgaz și Petrom) asupra veniturilor ce depășeau 85 lei/MWh, eliminând și posibilitatea de a deduce investițiile din baza de calcul al acestuia. Rezultatul: din anul 2018 până în anul 2022, în lipsa investițiilor (ce nu mai puteau fi făcute din cauza lipsei ROI), producția de gaze naturale onshore și-a accentuat declinul natural și a scăzut cu aproximativ 20%, evident, în favoarea Gazprom, care și-a crescut cota de piață de la sub 5% la peste 20%…

Cea de-a doua, Legea nr. 256/2018 (cunoscută sub numele de „Legea Offshore”), a introdus un impozit suplimentar între 15% și 70% pentru veniturile ce urmau a fi obținute de către titularii acordurilor petroliere din Marea Neagra (BSOG, Exxon/Petrom), abrogând clauza de stabilitate prin care statul român garanta acestor investitori că nu va introduce impozite noi sau nu va majora impozitele existente (O.U.G. nr. 160/1999). BSOG a luat totuși decizia de a investi în exploatare și deja scoate cam un miliard mc/an, zăcământul principal (Neptun) cu o capacitate de cel puțin 10 ori mai mare rămânând încă fără decizie de a investi în exploatare, ceea ce face ca gazul să rămână pe fundul Mării Negre încă cel puțin cinci ani. Mai mult, Exxon s-a retras, Romgaz plătind pentru preluarea participației peste un miliard de dolari.

După cum se vede, decidenții politici de atunci au hotărât că România nu are nevoie de gazul românesc și nici de redevențele pe care acesta le putea aduce…

Ulterior, a venit criza din anul 2020, când guvernele au reacționat dur la pandemie, prin lockdown-uri pe care puțini dintre noi le vedeau posibile vreodată. Economia a intrat în „survival mode”, oamenii au fost, cu unele excepții, pur și simplu consemnați la domiciliu. Guvernele au tipărit munți de bani pentru a plăti sumele acordate cu generozitate companiilor și angajaților, masa monetară a explodat. Când anul 2021 a adus scăderea presiunii induse de pandemie, oamenii s-au reapucat să consume, să călătorească, să cumpere și altceva decât cele strict necesare, cererea a explodat. Imediat am „descoperit” însă că lanțurile de producție și transport fuseseră grav afectate de lockdown. Ceea ce, evident, a dus la explozia prețurilor.

Între timp, Putin a aflat că poate extrem de ușor șantaja și manipula Vestul autosuficient și foarte verde umblând la robinetul conductelor cu gaz, de care Vestul ajunsese extrem de dependent. Asta a și făcut: a redus volumele livrate. Acest fapt a generat explozia prețului la gaz, furnizând-i sumele cu care să-și finanțeze „operațiunea speciala” din Ucraina, începută în februarie 2022, creștere ce a adus alte scumpiri, amplificate și de decizii greu de înțeles, precum cea a Germaniei de a-și închide centralele nucleare sau de alinierea prețului energiei electrice la prețul energiei cele mai scumpe…

Mană cerească pentru politicienii noștri, atât pentru cei de la București, cât și pentru cei de la Bruxelles: războiul le-a oferit scuza perfectă pentru greșelile trecutului recent, vinovați pentru toate relele, inclusiv pentru inflație, devenind exclusiv Putin și Rusia lui!

Ce au făcut guvernanții noștri?! S-au urcat pur și simplu pe „val” și l-au folosit în modul cel mai cinic cu putință, în propriul interes. Avea Guvernul nostru nevoie de inflație? Evident, așa cum atrăgeam atenția încă din anul 2018, fără inflație era imposibil să ajusteze deficitul, ajustare fără de care inclusiv fondurile UE pot fi blocate. Inflația acționează în favoarea Guvernului din două direcții: crește veniturile din TVA și depreciază valoarea obligațiilor asumate (pensii, salarii etc). Iar inflația este puternic alimentată de creșterea prețurilor la gaze și la energie electrică, fără de care nimic nu se produce, nimic nu se mișcă.

La începutul lui februarie 2022 (înainte de război) am calculat și arătat că statul este principalul beneficiar al creșterii prețului la gaze, nici mai mult nici mai puțin de 95% din întreaga creștere de preț ajungând, prin intermediul redevențelor, al impozitului suplimentar, al impozitului pe profit și al dividendelor, în propria vistierie. 95 %!!! Mai nou, aproximativ același procent este colectat și din creșterile de preț la energie electrică, din aprilie 2022 guvernul instituind și un impozit de 80% pentru producătorii de energie electrică, prin O.U.G. nr. 27/2022. Să nu uităm și că principalii producători de gaz și energie electrică sunt, în mare parte, deținuți tot de stat…

Din grija pentru cetățenii săi, statul a plafonat prețul la gaze și la energie electrică atât pentru consumatorii casnici, cât și pentru companii, promițând furnizorilor compensarea diferenței dintre prețul pieței și prețul compensat. Cât? Pentru 6 luni, oricât! Ce a făcut „prețul pieței”? Evident, a urcat la cer, alimentând încă și mai mult inflația. Până când să vină sumele promise de stat, furnizorii s-au împrumutat de la bănci ca să poată plăti traderilor „prețul pieței”. Traderii, pe care tot onor statul a uitat să-i impoziteze, și-au încasat miliardele de la furnizori, care le-au luat de la bănci, care acum așteaptă ca statul să plătească furnizorilor nici nu se știe cât… By the way, statul a încasat, numai pe primele 9 luni, vreo 30 miliarde de lei suplimentar din redevențele și impozitele pe gaze, energie electrică și TVA (pe inflație), fără să și plătească furnizorilor ce le datora (câteva zeci de miliarde, nu știm încă exact cât). Bani pe care nici nu i-a pus deoparte, deficitul pe primele 9 luni fiind de 41,7 miliarde de lei, cu doar 2,5 miliarde de lei sub deficitul bugetat (deși, cum spuneam, încasările suplimentare din inflație se apropie de 30 miliarde de lei)…

Să recapitulăm:

• statul a descurajat și descurajează, prin supraimpozitare, investițiile în creșterea producției de gaze și energie electrică;
• statul este, de departe, marele câștigător al prețurilor la gaze și energie electrică, prin impozitare directă și dividende;
• statul încasează sume consistente și din TVA suplimentar, ca urmare a creșterii prețurilor pentru cetățeni (atât la energie, cât și la restul);
• statul câștigă și din inflație, pentru că își reduce obligațiile asumate la pensii și salariile bugetarilor.

Ce credeți că va rezulta din acest imens conflict de interese în care statul nostru a intrat cu proprii săi cetățeni? În niciun caz ceva bun pentru noi…

Sună a apocalipsă? Nicidecum, trebuie doar să înțelegem ce (ni) se întâmplă ca să ne putem pregăti pentru ce va veni.

Autor: Mihai Petre, Director, Comerţ Internaţional, EY România

Orice analiză a evoluției conflictului de la granița de nord a României, declanșat în urmă cu opt luni, va scoate în evidență cel puțin patru nevoi esențiale ale economiei naționale: (1) nevoia de echipamente militare, muniție și alte accesorii de tehnică militară; (2) nevoia de infrastructură – portuară, aviatică, căi ferate, autostrăzi, energie, telecomunicații; (3) nevoia de securitate cibernetică, pentru a face față potențialelor atacuri cibernetice asupra infrastructurii critice de telecomunicații, energie și, nu în ultimul rând, (4) nevoia de resurse umane calificate.

Întrebarea care se naște este cum ar putea beneficia, în acest context, economia românească de nevoile inerente care se nasc într-o astfel de perioadă, când în joc sunt angrenate entități europene și globale?

Astăzi, nevoia României de echipamente militare sofisticate, de ultimă generație, poate fi satisfăcută doar prin achiziții externe. Vrem-nu vrem, ne place sau nu, aceasta este realitatea, astăzi, în România. Avem însă ocazia să folosim acest aspect în favoarea noastră, oferindu-ne disponibilitatea de a contribui treptat la producția acestora, pas cu pas. România este o țară cu tradiție în industria grea, în producția de oțeluri speciale, construcția de nave, aeronave, chiar și de tehnică militară de bază. Mai mult, România și-a dovedit cu brio capabilitățile inginerești și de producție efectivă în ultimii 20 de ani în multe industrii (de exemplu, industria auto și cea navală), începând cu operațiuni simple de asamblare a diverselor componente și ajungând astăzi la realizarea integrală a produselor sofisticate.

Cu un astfel de CV şi cu un buget de apărare de 5,5 miliarde euro anual (din care aproape 2 mld. euro destinate echipamentelor militare), România poate să-și arate disponibilitatea de a contribui la producția, mentenanța și dezvoltarea de tehnică militară sofisticată, sub umbrela unor parteneriate strategice. Aceasta este menirea conceptului de offset, în baza căruia România își poate dezvolta în mod sustenabil, pe termen lung, capabilitățile de producție de tehnică militară. Avem exemple de succes în acest sens, printre țările învecinate nouă din Uniunea Europeană şi acest succes transcende considerabil şi în zona civilă.

Nevoia de infrastructură – portuară, aviatică, căi ferate, autostrăzi, energie, comunicații – pentru a permite mobilizarea, livrarea, poziționarea de echipamente militare, aprovizionarea și utilizarea acestora în timp record.

Nu este niciun secret că România suferă enorm la capitolul infrastructură. Însă fondurile mobilizate de urgență în aceste opt luni, pentru diferite obiective, cum ar fi reabilitatea căilor ferate din Portul Constanța (peste 1 miliard de euro), de exemplu, arată că autoritățile sunt hotărâte să schimbe aceste minusuri de infrastructură, absolut esențiale în funcționarea economiei, deopotrivă pe timp de pace sau pe timp de război, relativ urgent, în perioada imediat următoare. Trecerea la o infrastructură modernă va genera, de altfel, beneficii în lanț asupra întregii economii a României, cu efect mai pronunţat în zonele mai puţin dezvoltate din estul ţării.

Nevoia de securitate cibernetică pentru a face fața atacurilor cibernetice asupra infrastructurii critice de telecomunicații, energie și altele.

Dintre toate nevoile menționate până acum, România stă cel mai bine la capitolul securitate cibernetică ca potențial contributor la creșterea și dezvoltarea acestui segment deosebit de important. Pe lângă poveștile de succes la nivel mondial din zona IT pornite din România, capabilitățile reale ale României în acest sector sunt dovedite de înființarea în România a două centre de testare a tehnologiilor inovatoare, ca parte din acceleratorul de inovare al NATO – Defence Innovation Accelerator of the North Atlantic (DIANA), și-anume Centrul de Excelență de Inteligență Artificială de la Politehnica și Institutul de Cercetări Aerospațiale de lângă Turbo Mecanica (INCAS), precum și a Centrului European de Securitate Cibernetică. Fondurile disponibile în cadrul unor astfel de programe, atât la nivel de NATO, cât și dinspre Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA), vor schimba semnificativ industria IT din România în următorii 3-5 ani.

Nevoia de resurse umane calificate. Războiul modern se bazează pe militari profesioniști, România fiind a zecea putere în rândul țărilor membre NATO ca număr de militari, cu un efectiv de 78.500 militari, în urma Greciei (111.400), Poloniei (122.500), Spaniei (118.200), Italiei (174.800), Germaniei (188.500), Franței (207.100), însă mult peste Ungaria (21.400), Bulgaria (27.400), Cehia (26.900), Olanda (41.600). 

Forța umană de elită, însă, nu este totul într-un conflict cum este cel din Ucraina. În spatele frontului, este nevoie de forță de muncă competentă, convertibilă imediat pentru asigurarea necesarului unei economii de război – nevoi specifice de fabricație, lanțuri de aprovizionare reziliente ș.a.m.d. România ar putea să asigure, în mod realist, această nevoie de forță de muncă competentă, luând în calcul diversitatea fabricilor de succes care funcționează aici de 10-15 ani, iar tendința de creștere a numărului acestora din ultimele luni nu poate decât să confirme acest lucru.

În loc de concluzie

Războiul din Ucraina este o dramă umană de proporții uriașe, care a schimbat deja economia națională în ultimele opt luni. Dar schimbarea majora vă avea loc de acum înainte, cel puțin pe cele patru nevoi esențiale menționate mai sus. Iar satisfacerea acestora într-o manieră profesionistă, sustenabilă și pe termen lung, va aduce beneficii enorme României, în primul rând pe timp de pace. Cele mai importante de menționat ar fi:

Producția de tehnică militară sofisticată vine cu o cultură a excelenței și a resposabilităţii pe întregul flux de producție, de la aprovizionare, alegerea furnizorilor, siguranță în muncă, mentenanță a utilajelor, până la producția efectivă, mentenanță ulterioară. Personalul implicat în astfel de proiecte vă duce cu sine această cultură involuntar în lumea din jurul lui, își va pune amprenta asupra modului în care aceștia vor profesa mai departe indiferent de domeniu, civil sau miliar. Odată produsă/achiziționată, tehnica militară sofisticată permite utilizarea ei și pe timp de pace în misiuni civile (multirol) – de exemplu, dronele de supraveghere aeriene pot monitoriza și preveni tăierile ilegale de păduri din România, pot ajuta la găsirea rapidă a persoanelor dispărute în zone montane, maritime și alte tipuri de servicii.

Dezvoltarea infrastructurii României pe repede-înainte va aduce o dezvoltare economică fără precedent, în special în zona portuară și în nord-estul României.

Creșterea ponderii în PIB a bugetului de apărare, la 5,5 miliarde euro anual (2,5% din PIB – cel mai mare procent din ultimii 30 de ani), ceea ce va susține categoric businessurile pe orizontală care lucrează și sunt conectate la industria militară. Care înseamnă și locuri de muncă, și intensificarea schimburilor comerciale (import-export) și, de ce nu, dezvoltarea acelor industrii, întrucât vor trebui respectate standarde înalte de calitate și eficiență.

Fonduri suplimentare, alocate de Uniunea Europeană și NATO pentru susținerea diverselor proiecte de apărare comune și implicit a economiei românești, ca și a altor state din proximitate.

În mod evident, nimeni nu-și dorește conflicte de niciun fel între țările lumii, nici la nivel local, regional sau, mai rău, global. Din păcate însă, acestea se întâmplă din diverse motive, este o realitate pe care, iată, o avem la granița noastră. Însă această conjunctură dificilă a declanşat și o serie de iniţiative și proiecte, care aduc beneficii economice României, dar care în mod normal nu ar avea loc sau ar lua mult mai mult timp de implementare.