Autori:

• Daniela Dinu, Director, PwC România
• Mihail Boian, Partener, D&B David și Baias

Jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) invalidează anumite practici nelegale ale ANAF des întâlnite în inspecțiile de prețuri de transfer. În esență, ÎCCJ a statuat că modificarea sau înlocuirea studiilor de comparabilitate întocmite în mod legal și complet de contribuabili este nelegală, iar organele fiscale nu sunt îndreptățite să refacă un dosar al prețurilor de transfer corect întocmit. Am prezentat soluția ÎCCJ în acest articol.

Astfel, dincolo de aspecte de ordin formal pe care trebuie să le bifeze un dosar al prețurilor de transfer, fundamentarea temeinică a analizei de comparabilitate este esențială pentru efectuarea unui dosar care să fie apoi susținut într-o manieră credibilă și justificată în fața echipei de inspecție fiscală.

Totuși, ce se întâmplă dacă contribuabilul greșește și își întemeiază analiza pe date și informații eronate sau dacă acestea, deși corect identificate, au fost în mod greșit interpretate și reflectate în cuprinsul dosarelor de prețuri de transfer pe care acesta le-a transmis echipei de inspecție fiscală? Mai are contribuabilul la îndemână instrumente de corecție sau ajustarea de prețuri de transfer este ca și realizată?

Trebuie spus, în primul rând, că, într-un asemenea scenariu, suntem deja pe tărâmul răului deja înfăptuit, acesta fiind și motivul pentru care, în mod cert, accentul trebuie să cadă pe diligența maximă a contribuabililor în pregătirea analizelor de comparabilitate înainte de începerea inspecțiilor fiscale.

Totuși, chiar și într-o asemenea ipoteză, legea procedurală fiscală oferă o serie de soluții pentru a iniția discuții cu echipa de inspecție fiscală și a determina într-o manieră corectă nivelul prețurilor de transfer practicate în tranzacțiile intra-grup.

Astfel, într-un caz întâlnit în practica recentă, compania supusă inspecției fiscale a pus la dispoziția organelor de control documentația de prețuri de transfer completă, inclusiv studiul de comparabilitate întocmit ținând cont de criteriile calitative și cantitative relevante prin raportare la profilul său funcțional si de risc. Compania a întocmit o analiză a funcțiilor, riscurilor și activelor ca parte a tranzacțiilor intra-grup, evidențiind faptic și documentar că acesta a acționat în perioada analizată ca un simplu procesator/prestator de servicii de fabricație.

În urma analizării dosarului prețurilor de transfer, organele fiscale nu au criticat în vreun fel studiul de comparabilitate pregătit de companie, ci au adus însă la cunoștința acesteia că este necesară reîncadrarea profilului funcțional în producător pe bază de contract. A fost păstrată metoda folosită de contribuabil, respectiv metoda marjei nete, dar și folosirea indicatorului de profitabilitate luat în considerare pentru studiile de analiză comparativă, respectiv rata rentabilității costurilor din exploatare totale. În același timp, odată reîncadrat profilul funcțional, organele fiscale au procedat la ajustarea indicatorului de profitabilitate al companiei, prin includerea unor cheltuieli din categoria cheltuielile de exploatare, apreciind că societatea a majorat artificial profitul din exploatare aferent activității derulate în beneficiul entităților sale afiliate, pentru a se încadra în intervalul intercuartilic de piață. O atare analiză a condus la un nivel considerabil de ajustări de prețuri de transfer care a fost comunicat de echipa de inspecție fiscală în timpul controlului.

Aceste constatări preliminare ale echipei de inspecție fiscală au determinat compania să reviziteze dosarul prețurilor de transfer întocmit și, dincolo de aspectele ce țin de recalificarea profilului funcțional, compania a semnalat necesitatea refacerii studiului de comparabilitate în vederea reflectării noului profil funcțional de producător pe bază de contract/la comandă.

Aceasta, întrucât studiul de comparabilitate inițial pregătit de contribuabil nu mai reflectă nivelul de profitabilitate specific unei companii independente implicate în activități de producție contractată, care ar fi devenit relevante după reîncadrarea profilului funcțional.

Din perspectivă tehnică, reîncadrarea profilului funcțional și de risc trebuie urmată în mod obligatoriu de ajustarea corespunzătoare a analizei economice, în speță, a studiului de comparabilitate realizat cu scopul de a determina nivelul de piață al remunerației aferente. Aceasta, deoarece strategia de căutare utilizată într-un astfel de studiu, respectiv criteriile de selecție cantitative și calitative utilizate sunt direct corelate cu profilul funcțional și de risc al părții testate, ele având rolul de a identifica un set de comparabile independente cu un profil funcțional și de risc cât mai apropiat de cel al părții testate. Astfel, pentru a reflecta într-o manieră justă și corectă o potențială reîncadrare de profil funcțional și de risc din partea organelor fiscale, acestea trebuie să reflecte consistent respectivă abordare și în zona analizei economice.

Din această perspectivă, societatea a procedat la efectuarea unui nou studiu de comparabilitate, prin aplicarea unor filtre cantitative și calitative relevante și suficiente pentru identificarea unor producători pe bază de contract, pe care apoi l-a prezentat echipei de inspecție fiscală în vederea stabilirii corecte a situației de fapt în cadrul inspecției fiscale, odată cu evaluarea impactului modificării premisei inițiale referitoare la profilul funcțional reîncadrat pe calea proiectului de raport de inspecție fiscală.

Ca urmare a acestor noi argumente și explicații aduse de contribuabil, echipa de inspecție fiscală a sesizat, într-o manieră corectă și în linie cu rolul activ ce caracterizează activitatea inspecției fiscale, necesitatea adaptării și ajustării corespunzătoare a studiului de comparabilitate prezentat inițial de contribuabil, astfel încât, ca urmare a refacerii acestuia în vederea determinării nivelului prețului de piață, au fost stabilite prin actul final de impunere ajustări de prețuri de transfer semnificativ mai mici în sarcina contribuabilului.

Speța de mai sus este dovada cât se poate de clară că, și în materia prețurilor de transfer, greșelile contribuabililor, chiar dacă ar trebui evitate, nu ar trebui să se transforme într-o formă de sancționare a acestora, într-o aplicare corectă și conformă a principiului bunei colaborări dintre contribuabili și organele fiscale, dar și a principiului legalității care guvernează administrarea fiscală. Astfel, chiar și atunci când identifică o eroare, inspectorii fiscali trebuie să parcurgă în mod consistent și complet pașii prevăzuți de lege pentru a o corecta și evidenția în mod corespunzător impactul propriilor constatări asupra restului analizei de comparabilitate și a valorii ajustării finale de prețuri de transfer, cum ar fi în prezenta speță – reîncadrarea profilului funcțional. O importanță deosebită o reprezintă, desigur, și momentul identificării greșelii, caracterul ei și, mai ales, coordonarea pașilor de urmat pentru îndreptarea acesteia într-o manieră transparentă și cu implicarea și concursul echipei de inspecție fiscală care, în definitiv, este cea care decide cu privire la respectarea principiului valorii de piață în cadrul controlului fiscal.

Autori:

• Emanuel Băncilă, Partener, Coordonatorul Practicii de inspecții și controverse fiscale, EY România
• Adrian Rus, Partener, liderul departamentului Preţuri de transfer, EY România

Campania de controale comune ale ANAF cu Inspecția Muncii, pentru „prevenirea” muncii nedeclarate și proiectul-pilot pentru realizarea de controale în timp real, planificat să se deruleze în viitorul apropiat, pentru îmbunătățirea conformării voluntare sunt două dintre cele mai recente proiecte anunțate de autoritatea fiscală română. De altfel, ANAF a vorbit și despre creșterea cu 10% a numărului de inspecții fiscale până la finele anului 2025, dar și despre majorarea colectării cu 2,5 puncte procentuale din PIB în același interval de timp și reducerea decalajului de colectare a TVA-ului, priorități prevăzute, de altfel, de Planul Național de Reziliență și Redresare a României. Care sunt măsurile pe care se bazează Autoritatea să își realizeze obiectivele și pe care ar trebui să le cunoască și contribuabilii?

Indicatori de risc. ANAF a creat o structură specifică de management al riscului, care, cel puțin în teorie, ar trebui să ajute la eficientizarea inspecțiilor fiscale prin crearea de clase de risc, în funcție de care urmează ca toți contribuabilii să fie planificați pentru inspecția fiscală.

Conform raportului de activitate al ANAF pe anul 2020, Direcția de Management al Riscului a testat deja aproximativ 100 de indicatori de risc, urmând ca, până la sfârșitul lui 2022, să îi definitiveze pe aceia în funcție de care se vor stabili clasele de risc. Momentan, pentru activitatea de inspecție fiscală se folosesc doar 11 indicatori de risc, a căror analiză este obligatorie înaintea începerii unei inspecții fiscale. De asemenea, la acest moment, procedura în urma căreia un contribuabil este clasificat ca fiind cu grad de risc fiscal mare, este netransparentă, neputând fi contestată.

Informații din CBCR. Strategia ANAF menționează între obiective și intensificarea acțiunilor de control în domeniul prețurilor de transfer, inclusiv prin gestionarea eficientă a informațiilor obținute ca urmare a utilizării instrumentelor de cooperare administrativă, cum este raportarea țară cu țară sau Country-by-Country Reporting. În practică însă, nu este clar cum folosește ANAF informațiile din aceste raportări, menite, în principal, să evalueze potențialele riscuri asociate prețurilor de transfer și cum identifică acele ținte pentru controalele vizând prerțurile de transfer.

Modul în care inspectorii fiscali colectează informații, cum selectează afacerile cu risc fiscal crescut și le inspectează este în permanentă transformare în ultimii ani, interpretarea umană fiind completată, mai nou, și de analize de date. În schimb, ceea ce evidențiază practica este că ANAF își va intensifica și mai mult acțiunile de control.

Mai îngrijorătoare decât creșterea volumului de inspecții fiscale sunt însă schimbările în modalitățile de abordare a inspecțiilor fiscale în domeniul prețurilor de transfer și în volumul informațiilor solicitate de către ANAF. Astfel, companiile care operează în România ar trebui să se întrebe dacă sunt pregătite adecvat pentru a răspunde nu doar rapid și cu încredere, ci, mai ales, într-un mod cât mai cuprinzător la întrebările detaliate din zona prețurilor de transfer adresate de ANAF. Vedem din ce în ce mai mult din partea ANAF nu numai solicitări de informații detaliate privind prețurile de transfer (care însă uneori nu sunt disponibile pentru societățile din România care sunt parte a unui grup de multinaționale), dar și contestări ale profilelor funcționale și de risc ale companiilor românești.

Verificări documentare. Separat, a fost reactivat un instrument existent din 2016 în legislația din România, care a fost ignorat până la finele lui 2021. Începând din acest an însă, aceste „verificări documentare” urmează să fie utilizate din ce în ce mai mult: autoritatea fiscală română și-a propus ca acest tip de control să reprezinte 60% din totalul verificărilor până în 2025. De menționat însă că această specie de control nu prezintă garanțiile legale necesare, nerespectând principiile general acceptate pentru o inspecție fiscală clasică.

Astfel, se poate ajunge în situația în care un contribuabil este controlat fără să știe, în opoziție cu inspecția fiscală clasică, care este o procedură transparentă, ce nu poate începe fără un aviz de inspecție, cu delimitarea clară a obiectului controlului, într-o perioadă de timp bine determinată și cu respectarea dreptului la apărare pe întreg parcursul inspecției. Din păcate, în luna martie 2022, o serie de contribuabili persoane fizice se confruntă cu decizii de impunere emise în baza unor verificări documentare cu stabilirea eronată a bazei de impunere.

SAF-T. Anul acesta este pentru România anul SAF-T (Fișierul Standard de Audit Fiscal), obligatoriu pentru marii contribuabili de la 1 ianuarie 2022, cu o perioadă de grație de șase luni pentru anumite companii, intrate la finele lui 2021 în rândul marilor contribuabili. Raportarea SAF-T, reprezintă într-adevăr un mijloc de eficientizare a inspecțiilor fiscale. Prin gradul mare de detaliu – SAF-T solicită completarea obligatorie a 260 de câmpuri dintr-un total de 800, se creează premisele unor controale fiscale de la distanță și, pe termen mediu, eliminarea sau simplificarea anumitor declarații din zona TVA-ului. În acest fel, o companie va putea beneficia de o inspecție fiscală de la distanță, cu timpi reduși și interacțiune limitată.

Contribuabilii au câștig de cauză. Pe de altă parte însă, o atenție deosebită trebuie acordată și corectitudinii actului de inspecție fiscală. Pentru o astfel de radiografie trebuie să analizăm evoluția numărului de acte de impunere desființate în cadrul căilor administrative și judiciare de atac. În România, finalizarea definitivă a unei proceduri de contestare a unui act inspecție fiscală poate dura între cinci și șase ani. Or, în anul 2020, în aproximativ 30% dintre cazuri (raportat la totalul de sume impuse de ANAF), contribuabilii au avut câștig de cauză în fața instanțelor de judecată, desființând actele de impunere emise de inspecția fiscală. La acest procent, trebuie adăugat și un altul, de 15%, pentru care contribuabilii au obținut anularea actelor de impunere în faza administrativă a contestării (fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii judiciare în fața instanțelor de judecată). Totodată, autoritatea fiscală a raportat că, în peste 300 de cauze, instanțele au dispus reluarea procedurii de soluționare. Astfel, dacă ulterior aceste cauze vor fi soluționate în favoarea contribuabilului, este probabil ca acest procent să se crească semnificativ.

Din analiza cifrelor publicate de ANAF, putem concluziona că un procent destul de mare, între 45%-50% din sumele impuse de ANAF în urma inspecțiilor fiscale sunt anulate ulterior prin contestare de către contribuabili. Având în vedere că sumele câștigate de contribuabili sunt purtătoare de dobânzi (i.e. 7,3% pe an), iar o dispută fiscală durează în principiu peste 5 ani, rezultă că ANAF va returna ulterior contribuabililor o dobândă de peste 40% aplicată la sumele anulate.

Dar, până să ajungă în instanță, riscurile pot veni de oriunde – chiar și din controlul activităților de rutină sau din controlul companiilor solide din punct de vedere comercial. Recalificarea tranzacțiilor capătă noi accente, autoritățile fiscale chestionând autoritățile de reglementare specifice fiecărei industrii, pentru acest tip de controverse și dispute fiscale neexistând niciun fel de precedent.

Contrar tendințelor globale, o parte semnificativă a companiilor locale pare să nu privească prețurile de transfer ca pe o arie de risc fiscal. Aceasta este concluzia studiului EY România, „Prețurile de transfer. Impactul condițiilor economice aduse de pandemie”, derulat la începutul acestui an.

Astfel, dacă în sondajul EY Global „Dispute și riscuri fiscale”, realizat anul trecut, peste 80% dintre respondenți indicau prețurile de transfer drept unul dintre cele mai mari riscuri, temându-se în proporție de peste 70% că vor face obiectul unui control de prețuri de transfer, majoritatea companiilor locale (62%) consideră că prețurile de transfer nu reprezintă o problemă fiscală (50%) sau că nici măcar nu analizează această problemă din punct de vedere al strategiei fiscale (12%). Îngrijorător, companiile din România par să mizeze semnificativ pe întocmirea corectă a documentației prin care justifică prețul la care au realizat tranzacțiile cu părți afiliate și să treacă cu vederea problemele ce ar putea apărea în cadrul inspecțiilor fiscale.

În proporție de 44,2%, companiile mari din România (78% dintre respondenții studiului EY România sunt mari contribuabili, cu peste 400 de angajați, iar 22% sunt contribuabili mijlocii) spun că anul 2021 a fost unul în care nu le-a fost afectată profitabilitatea, 14% declară că profitabilitatea le-a fost afectată, dar într-un mod pozitiv, în vreme ce 25,6% spun că le-a fost afectată în mod negativ, dar au obținut profit operațional.

„Studiul nostru vine să confirme declarațiile macroeconomiștilor, care vorbesc despre o poziție solidă a firmelor românești și despre avantajul pe care îl au în perioada agitată cu care ne confruntăm. Pe de altă parte, trebuie să ținem cont și de faptul că principalii noștri respondenți vin din zona IT, producție sau comerț, zone care au fost în creștere în 2021”, explică Adrian Rus, Partener EY, liderul practicii de Prețuri de transfer.

Majoritatea respondenților studiului „Prețurile de transfer. Impactul condițiilor economice aduse de pandemie” (74,5%) spun că au documentația prin care demonstrează că tranzacțiile sunt realizate la prețul pieței – acel preț la care ar fi fost încheiată între părți independente, în condiții economice comparabile și că ea este pregătită conform cerințelor specifice din România. Prețurile de transfer sunt prețurile la care se fac tranzacțiile între companiile părți ale aceluiași grup, denumite şi părți afiliate. Dacă prețul tranzacției între afiliați nu este în „intervalul de piață”, se consideră că profiturile obținute de părți în urma tranzacției nu sunt corect reflectate, afectând astfel impozitele și taxele plătite fie în România, fie în statul unde este situată partea afiliată.

În schimb, aproape 25% dintre respondenți declară că nu au o documentație privind prețurile de transfer pentru entitatea din România, iar peste 10% dintre companii spun că există o documentație privind prețurile de transfer, dar ea există la nivelul grupului și nu a fost adaptată la cerințele românești. „Toate aceste companii, de fapt, nu sunt pregătite pentru o inspecție a prețurilor de transfer”, spune, la rândul său, Emanuel Băncilă, partener Băncilă Diaconu și Asociații, coordonatorul practicii de Inspecții și controverse fiscale.

Studiul „Prețurile de transfer. Impactul condițiilor economice aduse de pandemie” mai arată și că, deși companiile sunt conștiincioase și își fac analizele cel puțin anual pentru a verifica dacă prețurile tranzacțiilor cu părțile afiliate sunt în conformitate cu prețurile pieței, încă într-o proporție foarte mare – 40%, se regăsesc în situația în care rezultatele din tranzacțiile derulate se află în afara prețului pieței. Ori, dacă rezultatul tranzacției între afiliați nu este în „intervalul de piață”, se consideră că profiturile obținute de părți în urma tranzacției nu sunt corect reflectate și ar trebui corectate, prin realizarea unor ajustări ale prețurilor de transfer. Mai mult, dintre aceștia, aproape jumătate nu au realizat acele ajustări ale prețurilor de transfer prin care să își corecteze rezultatele obținute din tranzacțiile derulate cu părți afiliate.

„Este un procent îngrijorător de companii care adresează, practic, o invitație ANAF de a li se efectua ajustări de preţuri de transfer, cu toate consecințele aferente de impozit pe profit suplimentar și obligații fiscale accesorii ”, atrage atenția Adrian Rus. „Aceste companii se vor confrunta cu implicații majore pe analiza de risc. Așa cum știți, pe baza analizei de risc se stabilesc firmele care trebuie inspectate. Am recomanda realizarea unei analize și corectarea situației fiscale”, arată și Emanuel Băncilă.

Pe de altă parte, companiile, în proporție de 97,4%, nu au depus și nici nu își doresc să depună în următorii doi ani cereri pentru obținerea unui acord de preț în avans sau APA, cum este cunoscut în limbajul de specialitate. APA reprezintă o înțelegere între contribuabil și autoritatea fiscală din jurisdicția în care este rezident. Prin stabilirea în avans a unui set de criterii, aplicabile pentru o anumită perioadă, pentru care se asigură conformitatea cu principiul valorii de piață, APA are ca scop evitarea disputelor în zona prețurilor de transfer. Cu alte cuvinte, încheierea unui APA ajută compania să aibă o certitudine pentru tranzacțiile luate în calcul în acord și eliminarea potențialelor ajustări ale prețurilor de transfer (atât timp cât termenii APA sunt respectați) și, implicit, a situațiilor de dublă impunere, legate de ajustările de prețuri de transfer derulate de autoritățile fiscale. Și, cu toate acestea, costurile asociate procesului obținerii acordului (21,4%), lipsa încrederii în beneficiile APA (4,8%) sau încrederea în documentația întocmită ca fiind suficientă pentru a apăra tranzacțiile cu părțile afiliate ale societății – 69% țin deocamdată contribuabilii departe de APA.

Serviciile (aproape 60%), finanțările intra grup (16,5%) sau distribuția de marfă (11,8%) sunt percepute de către companii ca fiind tranzacțiile cele mai susceptibile să fie puse sub semnul întrebării de către autoritățile fiscale din perspectiva prețurilor de transfer.

Un alt rezultat surprinzător al studiului referitor la prețurile de transfer este acela că mai mult de jumătate dintre firmele respondente – 59,5%, nu au trecut încă printr-o inspecție care să fie centrată pe prețurile de transfer.

În cazul companiilor care au făcut obiectul unei inspecții, o treime au trecut printr-o ajustare de prețuri de transfer, cei mai mulți de până într-un milion de euro; 11,8%, însă, s-au confruntat cu ajustări între 1 milion și 5 milioane de euro. O cincime dintre companiile respondente spun că s-au confruntat chiar cu recalificarea unor tranzacții în cadrul inspecțiilor fiscale.

În cazul inspecțiilor fiscale avute, companiile spun că nu s-a pus problema aplicării unui TVA suplimentar pentru ajustările de prețuri de transfer, iar 61% dintre companii nu au luat în considerare impactul privind tratamentul de TVA, atunci când au realizat ajustări voluntare de prețuri de transfer, ceea ce le aduce într-o situație de risc. „În funcție de cum sunt efectuate ajustările de prețuri de transfer și în funcție de înregistrările contabile și fiscale efectuate, pot apărea implicații de TVA. Acestea, dacă sunt privite din perspectiva cotei de TVA, care este de 19%, pot avea un impact la fel de important ca și implicațiile de taxe directe. Acest lucru reiese din jurisprudența Curții Europene de Justiție și din explicațiile oferite de organismele europene”, arată Costin Manta, Partener Asociat EY, în cadrul departamentului de Impozite indirecte.

Mai mult, în cazul ajustărilor de prețuri de transfer cu impact asupra operațiunilor vamale, contribuabilii nu au solicitat biroului vamal și nici nu și-au pus problema că ar fi trebuit să solicite corectarea valorii în vamă a mărfurilor care au făcut obiectul ajustărilor de prețuri de transfer.

Potrivit lui Adrian Rus, concluzia care se impune este aceea că o documentație de prețuri de transfer întocmită potrivit regulilor specifice românești este esențială pentru a fi pregătiți pentru o inspecție a prețurilor de transfer din partea ANAF. Este, de asemenea, important să existe justificări și documentație suport pentru tranzacțiile derulate cu persoanele afiliate, inclusiv privind aplicarea efectivă a politicilor de prețuri de transfer. Ajustările voluntare de prețuri de transfer sunt o modalitate de a reduce impactul unor ajustări efectuate de ANAF, acestea fiind importante mai ales în contextul amnistiei fiscale existente.

De asemenea, rolul APA de evitare a disputelor în materia prețurilor de transfer trebuie să fie mai bine apreciat, aceasta desigur împreună cu o îmbunătățire a modului de derulare a acestui proces din partea ANAF.

„Situația în care autoritatea fiscală nu analizează în detaliu documentația privind prețurile de transfer o întâlnim în practică atunci când există alte zone în care Fiscul a verificat baza impozabilă și a găsit alte elemente de impunere. Dar nu trebuie ignorate aspectele legate de prețurile de transfer și de modul de pregătire a documentației aferente”, a conchis, la rândul său, Emanuel Băncilă.

Autori:

Adrian Rus, Partener, Liderul departamentului Preţuri de Transfer, EY România

Georgiana Bizdrigheanu, Manager, Preţuri de Transfer, EY România

Propunerea de Directivă privind raportarea publică pentru fiecare țară în parte (CbCR) a trecut săptămâna trecută de Parlamentul European și urmează să intre în vigoare în decembrie anul acesta. Directiva prevede obligația declarării publice a impozitului pe profit plătit în fiecare stat membru sau într-o țară terță aflată într-o jurisdicție necooperantă, precum și a altor informații legate de impozite – profituri, angajați în fiecare țară. Raportarea trebuie realizată de multinaționalele sau companiile independente cu un venit total consolidat de peste 750 milioane de euro în fiecare dintre ultimele două exerciții financiare consecutive, indiferent dacă își au sediul în UE sau în afara acesteia (dar operează în UE). Statele membre vor avea la dispoziție 18 luni pentru a transpune directiva în legislația națională.

Directiva nu este chiar nouă, ci o reactivare a unei propuneri mai vechi, din 2016, ce venea în contextul Acțiunii 13 a BEPS (pilonul OECD menit să combată erodarea bazei de impozitare și transferul profitului). Aceasta stabilea, tocmai pentru a ajuta țările să urmărească profiturile realizate pe teritoriul lor și să se poată opune unor eventuale transferuri de bani, să impună multinaționalelor să își declare veniturile și profiturile realizate, dar fiecare autorității financiare de care aparține. Propunerea de Directivă, în schimb, depășea acest cadru și propunea ca multinaționalele să raporteze public, în registrul public și pe site-ul lor, profiturile în fiecare dintre țările în care sunt prezente, veniturile și angajații din fiecare țară. Noua variantă a fost însă blocată, în lipsa unui acord politic. Impedimentul a fost depășit în vară, când Portugalia a reușit să obțină acordul Sloveniei și al Austriei, care se împotriviseră până atunci, și să mute temeiul juridic din legislația de armonizare a normelor referitoare la impozitul direct, în legislația specifică dreptului societăților comerciale, contabilității și raportărilor financiare, schimbare care atrage competența Parlamentului European și a Consiliului, Parlamentul devenind for decizional.

Textul de compromis, care a fost însușit de altfel și de Parlament, menționează că informațiile ar trebui să fie dezvăluite dezagregat pentru fiecare țară în parte și, astfel, să fie raportare pentru fiecare dintre cele 27 de state membre ale UE și pentru toate jurisdicțiile necooperante. Data de începere a raportării a fost stabilită până cel târziu la primul exercițiu financiar care începe la sau după doi ani și șase luni de la data intrării în vigoare a directivei. Această modificare ar putea presupune că momentele diferite de transpunere a directivei de către statele membre individuale nu ar mai afecta data de începere a normelor, deoarece acum punctul de declanșare este intrarea în vigoare a directivei și nu termenul limită de transpunere. Cu toate acestea, utilizarea termenului „cel mai târziu” și în textul actualizat poate însemna că statele membre ar avea în continuare posibilitatea de a aplica normele mai devreme dacă aleg în mod conștient să facă acest lucru.

Important de reținut. Directiva de raportare publică va avea un impact semnificativ asupra multinaționalelor, care ar trebui să se aștepte la o creștere a transparenței, pentru că investitorii și publicul solicită tot mai multe informații referitoare la impozitele pe care le plătesc, ceea ce le va afecta direct pozițiile fiscale.

Companiile ar trebui, de asemenea, să monitorizeze îndeaproape progresul transpunerii directivei de către statele membre individuale și să evalueze impactul directivei asupra activității lor, stabilindu-și strategiile și asigurându-se că sunt pregătite să colecteze datele necesare pentru a asigura calitatea și consecvența raportării.

• 65% dintre respondenți prevăd o creștere a numărului controalelor pe tema prețurilor de transfer în general, iar 53% anticipează o verificare mai atentă a documentelor referitoare la prețurile de transfer;
• 58% plasează noile reglementări internaționale fiscale în top trei riscuri privind prețurile de transfer;
• 76% dintre liderii departamentelor de prețuri de transfer se confruntă cu creșterea volumului și a complexității reformelor fiscale de la nivel global.

Reformele fiscale internaționale și necesitatea reconfigurării lanțurilor de aprovizionare, accelerate de pandemia provocată de COVID-19, alături de digitalizare și schimbările de abordare a inspecțiilor fiscale ale autorităților fiscale de pretutindeni, vor pune o presiune fără precedent asupra departamentelor de prețuri de transfer din cadrul companiilor, potrivit unui nou raport EY. Astfel, respondenții consideră că inspecțiile mai frecvente și mai riguroase vor deveni o regulă: 65% dintre aceștia prevăd o creștere a numărului controalelor pe tema prețurilor de transfer în general, 53% anticipează o verificare mai atentă a documentelor referitoare la prețurile de transfer, iar 48% preconizează controale mai riguroase care să vizeze aspecte multiple sau întregi lanțuri creatoare de valoare.

Ediția 2021 a studiului EY International Tax and Transfer Pricing sondează opiniile a 979 de profesioniști din domeniul prețurilor de transfer, din 53 de țări și 25 de sectoare de activitate, și evidențiază că gestionarea riscului fiscal va fi principalul factor ce va determina schimbarea modelului de prețuri de transfer, vorbind chiar despre „o eră a schimbărilor în strategia și operațiunile de prețuri de transfer”.

Printre temele menționate de respondenți cu cea mai mare probabilitate de a face obiectul controalelor se numără cele legate de proprietatea intelectuală, cum ar fi localizarea activelor și dreptul de proprietate asupra acestora și controlul riscurilor (menționate de 38% dintre respondenți), sediile permanente (37%) și serviciile de consultanță și management (36%).

În ceea ce privește companiile locale, mai îngrijorătoare decât creșterea numărului de inspecții fiscale în zona prețurilor de transfer sunt schimbările în modalitățile de abordare și în volumul informațiilor solicitate de către autorități.

 „Companiile trebuie să își întocmească temeinic dosarele de prețuri de transfer și, mai ales, să fie pregătite pentru a răspunde nu doar repede, ci și într-un mod cât mai cuprinzător la întrebările detaliate din zona prețurilor de transfer ce le vor fi adresate de către autoritățile fiscale în inspecții. Mai mult, anul 2020 nu a fost un an normal din punct de vedere economic, ceea ce în mod cert a provocat variații în zona prețurilor de transfer. De aceea, este extrem de important ca impactul suferit să fie analizat și documentat de companiile asociate. Cum cooperarea și schimbul de informații între autoritățile fiscale, cerințele de raportare și transparență fiscală vor pune și ele inevitabil o presiune pe domeniul prețurilor de transfer, anticipăm că vom vedea și o continuă creștere a controverselor fiscale în această materie”, avertizează Adrian Rus, Partener, liderul departamentului Prețuri de transfer, EY România.

Potrivit studiului, schimbările fundamentale în dinamica activităților comerciale din întreaga lume, în special restructurarea lanțurilor de aprovizionare și modificarea modelelor de lucru, vor avea un impact real asupra activității din domeniul prețurilor de transfer. 61% dintre directorii executivi sondați au declarat că e posibil să ia o serie de măsuri în următorii doi ani prin care să modifice abordarea organizației lor în legătură cu prețurile de transfer, precum și cu operațiunile, activitățile de conformitate și documentația.

Respondenții au menționat diferiți vectori ai acestor schimbări, printre care modificările aduse modelului lor de afaceri (52%), lanțul de aprovizionare (43%), telemunca (46%) sau presiunea exercitată de aspectele de mediu, sociale și de guvernanță (36%).

În contextul în care organizațiile își desfășoară tot mai mult activitățile prin telemuncă, studiul arată că mulți respondenți anticipează consecințe generate de faptul că lucrătorii lor sunt blocați în afara jurisdicției în care sunt angajați. 47% dintre respondenți deja se confruntă cu aceste probleme, iar 49% anticipează astfel de probleme în următorii doi ani.

Studiul relevă și presiunea resimțită de directorii executivi ai companiilor, generată de evoluțiile recente în domeniul fiscalității internaționale. Astfel, 76% dintre respondenți se confruntă cu dificultățile creșterii volumului și complexității reformelor fiscale de la nivel global, 71% consideră că aceste reforme vor avea drept consecință creșterea costurilor organizațiilor lor asociate cu prețurile de transfer, iar 30% anticipează că aceste costuri se vor majora cu cel puțin 10% în următorii trei ani.

Reglementările noi sau în evoluție sunt considerate de 58% dintre respondenți drept unul dintre principalii trei factori de risc asupra prețurilor de transfer, iar 25% le menționează drept principalul factor.

Autor: Adrian Rus, Partener, Liderul Departamentului de Prețuri de Transfer, EY România

Companiile vor fi obligate să declare în mod public locul unde își realizează profiturile și plătesc impozitul. Măsura a trecut zilele acestea de Consiliul Uniunii Europene și este o concretizare a unei propuneri de Directivă ce data din 2016, menită să crească transparența și să determine dacă multinaționalele achită taxele potrivite în fiecare jurisdicție unde își desfășoară activitatea. Și până acum acestea erau obligate să raporteze ce profituri realizează și unde, doar că, excepție făcând cele din SUA, declarațiile lor nu erau publice.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică arăta în august 2021, în cel mai recent studiu al său bazat pe datele furnizate chiar de către multinaționalele din 38 de jurisdicții, că încă există riscul realizării unor transferuri de profit către paradisuri fiscale și de micșorare a  impozitelor plătite în țările unde își desfășoară efectiv activitatea. Există, așadar, un motiv în plus ca, până la presiunea declarațiilor publice, autoritățile fiscale să țintească prețurile de transfer pentru creșterea colectării de impozit pe profit, inclusiv în România.

Concret, măsura care a întrunit acordul Consiliului, stabilește că toate multinaționalele sau companiile independente cu un venit total consolidat de peste 750 milioane de euro în fiecare dintre ultimele două exerciții financiare consecutive, indiferent dacă își au sediul în UE sau în afara acesteia (dar operează în UE), trebuie să dezvăluie în mod public informații privind impozitul pe profit plătit în diverse jurisdicții. Textual, propunerea de Directivă obligă la declararea impozitului pe profit plătit în fiecare stat membru sau într-o țară terță aflată într-o jurisdicție necooperantă. O astfel de raportare va avea loc prin intermediul unui formular comun al UE și în formate electronice care pot fi citite automat.

În vară, când această propunere a fost reactivată după cinci ani de stat la sertar, au existat voci critice, dintre care cea mai importantă se referea la scăparea din vedere a multinaționalelor cu afaceri mai mici de 750 de milioane de euro.

Oricum, propunerea de directivă se va întoarce în Parlamentul European pentru definitivare și este posibil să sufere acolo modificări.

Dar, odată adoptată, statele membre UE vor avea 18 luni pentru a transpune directiva în legislația națională, iar primul an financiar de raportare a informațiilor va fi cel ce începe la sau după un an după termenul de transpunere. Raportarea va avea loc în termen de 12 luni de la data bilanțului pentru anul financiar în discuție sau chiar mai repede, dacă statele membre vor alege o transpunere și un termen de raportare mai rapid.

De ce este nevoie de declarații publice? Pentru a pune presiune asupra multinaționalelor prin prisma agendei UE care are în top transparența fiscală. Chiar un oficial european acuza că, prin evitarea plății impozitului pe profit și planificare fiscală agresivă, marile companii multinaționale privează țările europene de peste 50 de miliarde de euro pe an. Ori, mai ales în condițiile crizei economice declanșate de pandemie, orice sursă de venit trebuie exploatată cât mai bine de autorități.

Datele analizate de raportul OCDE sunt furnizate chiar de către multinaționalele din 38 de jurisdicții în cadrul unei acțiuni de transparență impusă de Organizație – raportarea țară cu țară (CbCR) – și vorbesc despre existența unor diferențe semnificative între locul raportării profiturilor și cel în care se desfășoară activitățile economice. Și asta se poate vedea, spre exemplu, din cifre și procente: jurisdicțiilor cu venituri medii și mari le corespunde o parte mai mare din totalul de angajați (32%, respectiv 38%), din activele corporale totale (respectiv 38% și 16%), precum și din profituri (34%, respectiv 13%). De cealaltă parte, în hub-urile de investiții, unde impozitele sunt la un nivel redus, multinaționalele raportează o parte relativ mare de profituri (26%), dar un număr mic de angajați (3%) și de active corporale deținute (14%). Cu alte cuvinte, aceste diferențe pot fi mărturii ale transferurilor de profituri în acele jurisdicții cu impozite pe profit mai mici și o erodare a bazei impozitelor plătite în țările unde își derulează efectiv activitatea.

Și veniturile per angajat tind să fie mai mari acolo unde cotele de impozit pe profit sunt zero, precum în hub-urile de investiții.  Mediana valorilor de venituri per angajat în țările cu o cotă de zero impozit pe profit, spre exemplu, este aproape 2,6 milioane de dolari, comparativ cu doar 320.000 de dolari pentru jurisdicțiile unde cota de impozit pe profit este mai mică de 20% (cum este cazul României) sau chiar 285.000 de dolari pentru acele jurisdicții care taxează cu peste 20% impozitul pe profit. Desigur, aceste informații pot reflecta diferențe în intensitatea capitalurilor și în productivitatea muncii, dar ar putea fi, de asemenea, un indicator al erodării bazei de impunere și transferul profiturilor.

Ca medie, partea de venituri de la părți afiliate este mai mare pentru grupurile de companii din anumite jurisdicții, cum ar fi hub-urile de investiții – 40%. Și în acest caz, nivelurile înalte de venituri de la afiliați pot fi justificate din punct de vedere comercial, dar ele pot reprezenta, totodată, un factor preliminar de risc și ar putea fi o dovadă de planificare fiscală.

Și activitățile diferă în funcție de jurisdicții și de impozitele pe profit plătite. În hub-uri, de pildă, activitatea predominantă este cea de „deținere de acțiuni”, care include și alte instrumente de capital. O concentrație a companiilor de holding este un element de luat în calcul într-o analiză de risc și ar putea fi indicativ al unor structuri de planificare fiscală. Totuși, la fel ca veniturile de la părți afiliate, această observație poate fi legată de motive comerciale întemeiate.

Până la urmă, interpretarea datelor din raportări (CbCR) oferă, cum ziceam, posibilitatea evaluării unor potențiale riscuri asociate prețurilor de transfer. Informațiile analizate în acest raport OCDE, primul de când s-a lansat obligativitatea raportărilor țară cu țară, sunt aferente anului 2017, un an de creștere în majoritatea jurisdicțiilor. Însă, cu un 2020 anormal din punct de vedere economic, pandemia Covid-19 își va pune o amprentă de durată asupra modului în care grupurile de companii multinaționale operează, mai ales când vine vorba de forța de muncă virtuală, redefinirea modelelor de afaceri, în special în anumite industrii, sau de facilități guvernamentale acordate în multe jurisdicții.

Astfel, aceste schimbări, inclusiv înregistrarea de pierderi de către multe companii (multe dintre cele cu un profil funcțional și de risc limitat), vor avea un efect important asupra datelor CbCR ce vor prezenta unele ‘anomalii’ asociate pandemiei și vor afecta într-o anumită măsură capabilitatea autorităților fiscale de a folosi datele CbCRs pentru evaluarea riscurilor asociate prețurilor de transfer.

Oricum, în perioada următoare, în timp ce guvernele au în vedere acoperirea deficitelor bugetare care s-au adâncit în perioada pandemiei, este clar că autoritățile fiscale își vor concentra atenția asupra prețurilor de transfer pentru creșterea colectării de impozit pe profit.

O intensificare a controalelor de prețuri de transfer va conduce cu siguranță la o creștere a controverselor în materie, inclusiv asupra tranzacțiilor derulate de grupurile de companii pe perioada pandemiei și ulterior, ținând cont și de schimbările intervenite deseori în modelele de afaceri.

Și în România, strategia ANAF include între obiective prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. În acest sens, are în vedere și intensificarea acțiunilor de control în domeniul prețurilor de transfer, inclusiv prin gestionarea eficientă a informațiilor obținute ca urmare a utilizării instrumentelor de cooperare administrativă, precum CbCR. Astfel, este esențial ca grupurile de companii să fie pregătite să își susțină informațiile din rapoartele CbCR ca o primă linie de apărare în inspecțiile fiscale. În același timp, să aibă în vedere că, la un termen deloc îndepărtat, vor fi obligate să își facă publice informațiile fiscale.

Autor:

 Alina Andrei, Tax & Transfer Pricing Partner al Cabot Transfer Pricing

În acest an, asistăm la ofensiva autorităților fiscale în ceea ce privește verificările fiscale și, în special, dosarul prețurilor de transfer.  În practică, întâlnim deseori situații controversate și dispute între contribuabili și autoritățile fiscale.

Care este cea mai des întâlnită dispută între contribuabili și autoritățile fiscale în ceea ce privește prețurile de transfer?

Din experiența noastră, un punct des disputat de autoritățile fiscale este studiul de comparabilitate care stă la baza analizei economice.

Dosarul prețurilor de transfer include în afară de secțiunile descriptive de grup, societate, tranzacții cu afiliații, profil funcțional / de riscuri și secțiunea de analiză economică – extrem de importantă pentru analiza prețurilor de transfer.

Studiul de comparabilitate presupune compararea marjei de profitabilitate a societății testate cu intervalul de piață calculat pentru societăți comparabile independente.  Studiul de comparabilitate este elementul central al dosarului de prețuri de transfer fiindcă acesta determină dacă prețurile de transfer au fost sau nu la nivel de piață.  În cazul în care, ca urmare a studiului pregătit, rezultă că prețurile de transfer nu au fost la nivel de piață, urmează o ajustare efectuată de inspectorii fiscali.  În funcție de valoarea mediană, ajustarea va determina o bază impozabilă suplimentară la nivelul impozitului pe profit mai mică sau mai mare.

De ce este importantă demonstrarea independenței societăților comparabile din setul final?

Dacă în ceea ce privește comparabilitatea societăților din setul final putem afirma că prețurile de transfer nu reprezintă o știință exactă iar gradul de subiectivism poate fi destul de ridicat, în ceea ce privește independența companiilor din setul final trebuie demonstrat cu cea mai mare precizie că societățile identificate în setul final sunt independente.

Aceasta este practic esența analizei prețurilor de transfer – să comparăm marjele de profitabilitate obținute de societățile testate din tranzacțiile intra-grup (marje despre care există suspiciunea rezonabilă din partea autorităților fiscale că au fost influențate negativ de prețurile sau politicile intra-grup) cu marjele de profitabilitate înregistrate de societățile comparabile independente din tranzacții sau activități similare, despre care nu poate exista o astfel de suspiciune.  Intervalul intercuartilar sau intervalul marjelor de profitabilitate înregistrat de companiile comparabile independente reprezintă intervalul de piață, în care ar trebui să se situeze și marjele de profitabilitate ale companiilor controlate.

În concluzie, independența companiilor din setul final reprezintă o miză importantă a dosarului prețurilor de transfer și a procesului de argumentare privind caracterul de piață al prețurilor intra-grup.

Recomandarea noastră este ca în procesul de pregătire a dosarului de prețuri de transfer să vă asigurați că lucrați cu un consultant care acordă importanța cuvenită studiului de comparabilitate și verificării independenței companiilor din setul final și că deține toate bazele de date necesare pentru a putea realiza acest lucru.

Autori:

Alex Slujitoru – avocat, Radu și Asociații SPRL

Răzvan Brătilă – avocat, Radu și Asociații SPRL

1. Introducere

Dubla impunere, în special în materia prețurilor de transfer, reprezintă una dintre cele mai frecvente și spinoase probleme cu care se confruntă societățile multinaționale cu prezență în România, în special datorită ineficienței practice a soluțiilor pentru eliminarea acesteia post factum.

Cu proverbul românesc „Prevenția este mama înțelepciunii” pare să fie de acord și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), ce susține[1] că pentru a elimina dubla impozitare trebuie mai degrabă să preîntâmpinăm apariția acesteia, iar acest rezultat poate fi atins cel mai ușor prin intermediul controalelor coordonate[2].

Cu toate acestea, administrațiile fiscale naționale și cu precădere Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF)[3] sunt reticente în a recurge la controalele coordonate, de vreme ce practica ne arată că principalul scop al acesteia pare a fi impozitarea cât mai substanțială a contribuabililor.

Astfel, este important ca legiuitorul, atât cel european, cât mai cu seamă cel național, să creeze un cadru legislativ care să conțină inclusiv pârghiile necesare pentru a „constrânge” administrațiile fiscale, atunci când este cazul, să efectueze controale coordonate în vederea unei mai bune taxări și a prevenirii dublei impozitări, cu scopul de a realiza astfel certitudine fiscală și, în final, „o economie în interesul cetățenilor”[4].

În linie cu cele enunțate mai sus, acum mai bine de 10 ani, legiuitorul european a emis Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal („DAC 1”), care reglementa, în mod rudimentar, posibilitatea – nu și obligația – statelor membre de a desfășura controale coordonate. Cu toate că DAC 1 a fost transpus în legislația națională (i.e. în Codul de procedură fiscală) prin intermediul Ordonanței Guvernului nr. 2/25.01.2012, autoritățile fiscale române au ocolit în general participarea la acest tip de controale.

Pe de altă parte, nici legiuitorul european nu s-a dovedit a fi prea ambițios în această materie  – deși DAC 1 a fost modificată de nu mai puțin de cinci ori[5]. Astfel, controalele coordonate au rămas neatinse până în 2021, când, prin a șasea modificare, respectiv prin Directiva 2021/514 a Consiliului din 22 martie 2021 de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal („DAC 7”), reglementarea a fost actualizată.

În cadrul prezentului articol ne-am propus să prezentăm DAC 7, cea mai nouă „armă” în lupta împotriva dublei impuneri, care, deși îmbunătățește semnificativ cadrul legislativ, așa cum vom arăta, prezintă și serioase deficiențe.

2. Ce aduce nou DAC 7 și ce îi lipsește?

În primul rând, spre deosebire de DAC1, DAC 7 definește, în premieră, termenul de „control comun”, drept „Ancheta administrativă desfășurată în comun de autoritățile competente din două sau mai multe state membre și care au legătură cu una sau mai multe persoane care sunt de interes comun sau complementar pentru autoritățile competente din statele membre respective”. [6]

Definirea termenului de „control comun” în legislația europeană este mai mult decât bine-venită, întrucât stabilește un consens, la nivel european, cu privire la semnificația controalelor comune, uniformizând astfel noțiunea și oferind previzibilitate legislativă în rândul statelor membre.

În al doilea rând, DAC 7 modifică Art. 11 – „Prezenţa în birourile administrative și participarea la anchetele administrative”, precum și Art. 12, „controalele simultane” din vechea DAC 1, aducând mici, dar importante îmbunătățiri.

Cu privire la participarea la anchetele administrative, art. 11 schimbă modalitatea în care se declanșează acestea – de la inițierea lor printr-un „acord” între cele două state ale căror organe fiscale participau la anchete administrative, la realizarea acestora pe baza unei cereri pe care organul fiscal solicitat o poate accepta sau refuza în mod justificat, dar într-un termen de 60 de zile.

Se poate observa, astfel, că DAC 7 elimină parțial incertitudinile generate de folosirea lato sensu a termenului „acord” și reglementează care sunt elementele prin care se constituie respectivul acord, respectiv formularea unei cereri, care poate fi acceptată sau nu, într-un anumit termen expres stipulat.

Totodată, DAC 7 reglementează în mod expres posibilitatea autorității străine de a intervieva anumite persoane sau de a examina probe, sub rezerva normelor procedurale din statul gazdă. Și această modificare reprezintă un pas înainte față de vechea reglementare, care prevedea faptul că organele statului solicitat pot întreprinde astfel de demersuri numai în măsura în care legislația statului solicitat permitea acest lucru.

Prin această modificare, DAC 7 stabilește, la nivel de directivă, posibilitatea organelor din statul străin de a intervieva persoane și de a examina probe, eliminând astfel potențialele prevederi din legislațiile statelor membre care interziceau o astfel de interacțiune a autorităților fiscale străine.

Cu privire la controalele simultane, în plus față de reglementarea anterioară, se stabilește un termen de 60 de zile în care organele fiscale implicate comunică acceptul sau refuzul motivat de a participa la un astfel de tip de control. Prin urmare, se elimină posibilitatea tergiversării sine die a încheierii unui acord între statele ce urmează a desfășura controale simultane și crește gradul de certitudine cu privire la efectuarea sau nu a unui asemenea control.

Cu toate acestea, DAC 7 nu reglementează și consecințele nerespectării termenului de 60 zile. Aceasta nu înseamnă că statele membre ce au obligația de a transpune în dreptul intern DAC 7 nu pot crea un regim mai restrictiv și mai eficient, cum ar fi spre exemplu o stabilire a faptului că lipsa emiterii unui răspuns în termenul de 60 de zile reprezintă acordul organului fiscal solicitat de a declanșa controlul.

În al treilea rând, DAC 7 introduce un nou articol, 12a, intitulat „controalele comune”, care reglementează, mai în detaliu, o serie de aspecte esențiale pentru buna desfășurare a acestora. Din punctul nostru de vedere, acest articol reprezintă esența și principala modalitate prin care DAC 7 îmbunătățește cadrul legislativ în materia controalelor coordonate.

Răspunzând criticilor aduse DAC 1, DAC 7 stabilește în premieră ce lege va guverna activitatea de control fiscal realizată de organele fiscale din două sau mai multe state.

Mai exact, se prevede în mod expres că drepturile și obligațiile funcționarilor statelor membre care participă la controlul comun se stabilesc în conformitate cu legislația statului membru în care au loc activitățile controlului comun.

Totodată, DAC 7 stabilește și o limitare de competență a funcționarilor străini, aceștia neavând posibilitatea „de a exercita nicio competență care ar depăși sfera competențelor care le sunt conferite în temeiul legislației propriului stat membru”.

În consecință, organele fiscale ale statului străin se supun regulilor procedurale din statul în care se desfășoară activitatea de control și dobândesc o serie de drepturi, însă numai în măsura în care aceste drepturi le sunt conferite și de legislația propriului stat. Cu alte cuvinte, în măsura în care legislația statului în care se desfășoară controlul comun stabilește mai multe drepturi organelor sale fiscale, omologii acestora din statul străin nu se pot prevala de asemenea drepturi decât în măsura în care acestea sunt prevăzute și în propria legislație.

Se poate argumenta că, prin instituirea acestei reguli, DAC 7 intenționează să aplice controalelor comune legea mai permisivă pentru contribuabil, fără însă a afecta suveranitatea statului în care se desfășoară controlul, de vreme ce, în practică, pentru efectuarea unui control într-adevăr comun este necesar ca organele fiscale din ambele țări să se poată prevala de aceleași drepturi și să fie ținute de aceleași obligații.

Dacă organele fiscale străine nu ar putea uza de drepturile oferite organelor din statul în care se desfășoară controlul, în mod evident, primii nu ar putea să se folosească de informațiile sau documentele obținute în urma exercitării acestor drepturi, creându-se astfel inevitabil o discrepanță între rezultatele obținute de cele două administrații fiscale. O astfel de discrepanță ar afecta în mod invariabil raportul final ce trebuie întocmit în urma efectuării controalelor comune.

În al patrulea rând, cu privire la raportul final, art. 12a din DAC 7 stabilește că, în urma controlului comun, organele fiscale din statele care au participat la controlul comun „se străduiesc” să convină asupra faptelor și circumstanțelor relevante, depunând eforturi pentru a ajunge la un acord privind situația fiscală a contribuabilului. Aspectele asupra cărora s-a ajuns la un acord sunt incluse într-un raport final și „sunt luate în considerare” în cadrul soluțiilor adoptate de organele fiscale pe teritoriul cărora a fost emis actul.

Cu alte cuvinte, aspectele agreate de organele fiscale consemnate în raportul final nu vor fi automat incluse în deciziile de impunere emise ca urmare a desfășurării controlului comun, ci vor avea numai un caracter de recomandare.

Cu privire la acest aspect, precizăm că, deși Propunerea Comisiei Europene care a stat la baza emiterii DAC 7[7] (”Propunere DAC 7”) prevedea că „Raportul final al auditului comun ar trebui să aibă o valoare juridică echivalentă cu cea a instrumentelor naționale relevante care sunt emise ca urmare a unui audit în statele membre participante”, legiuitorul european a ales să nu implementeze această reglementare, restrângând drastic efectele juridice pe care raportul final ar fi trebuit să le producă.

Propunerea DAC 7 conținea și o altă prevedere extrem de utilă și mai mult decât bine-venită, anume declanșarea controlului comun la solicitarea contribuabilului. [8]

În pofida faptului că, de cele mai multe ori, contribuabilii sunt cei direct interesați să apeleze la controalele comune și, totodată, cei care pot identifica în stadii incipiente situațiile în care s-ar putea naște un caz de dublă-impozitare[9], legiuitorul european a ales – și de această dată – să elimine orice fel de constrângere a autorităților fiscale naționale și să lase declanșarea controalelor comune exclusiv în sarcina și la inițiativa acestora.

Credem că neincluderea contribuabilului în rândul factorilor declanșatori ai unui control comun reprezintă un mare neajuns al DAC 7, deoarece nefiind o dispoziție expresă a directivei, statele membre nu au obligația de a o transpune, ci pot eventual decide singure dacă vor include sau nu un asemenea text în legile lor interne.

În final, un alt aspect ce merită menționat este acela că statele membre au obligația de a adopta actele necesare pentru a se conforma cu dispozițiile DAC 7 până la 31 decembrie 2022, dar, în privința controalelor comune, legiuitorul european a înțeles să facă încă un compromis prin acordarea statelor membre a unui an în plus pentru a implementa în legislația internă conținutul directivei, respectiv până la 31 decembrie 2023.

3. Concluzii

Adoptarea DAC 7 reprezintă o îmbunătățire incontestabilă în peisajul legislativ european menit să elimine dubla impozitare. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă practică, nu putem să ignorăm faptul că DAC 7 nu conține pârghiile necesare pentru a implementa în mod eficient controalele comune în legislația statelor membre. Cu titlu de exemplu, DAC 7 nu prevede o modalitate de deblocare a situațiilor în care organele fiscale nu ajung la un numitor comun cu privire la o anumită situație (fie în ceea ce privește necesitatea declanșării efective a controlului comun, fie cu privire la aspectele de fond ce trebuie incluse în raportul final).

O astfel de modalitate de deblocare ar putea consta, spre exemplu, într-un arbitraj care ar avea menirea să constrângă organele fiscale să adopte o anumită soluție, similar arbitrajului reglementat de Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate 90/436/CEE sau de Directiva 2017/1852 privind mecanismele de soluționare a litigiilor fiscale în Uniunea Europeană.

Așadar, ne salvează DAC 7 de dubla impunere?

În forma actuală, răspunsul este nu, DAC 7 nu ne va salva prin sine însăși, deoarece aceasta este, mai degrabă, un act normativ intermediar, care are ca scop aclimatizarea administrațiilor fiscale cu controalele coordonate, iar nu crearea unui cadru legislativ eficient în prevenirea dublei impozitări.

Ne poate însă salva legiuitorul național care, în loc să se limiteze la a transpune normele incluse în DAC 7 printr-o preluare mot-a-mot, va ține seama de nevoia de certitudine fiscală după care tânjește mediul de afaceri și va include toate acele pârghii la care ne-am referit anterior, precum și altele care s-ar dovedi necesare pentru realizarea efectivă a unui control comun. Credem că acesta este un pas necesar în crearea unei administrații fiscale eficiente, echilibrate și orientate către contribuabil.

[1] A se vedea OECD (2019), “Joint Audits within international tax co-operation”, in Joint Audit 2019 – Enhancing Tax Co-operation and Improving Tax Certainty: Forum on Tax Administration, OECD Publishing, Paris.

[2] Există două tipuri principale de controale coordonate după cum urmează:

1. Controalele simultane – se referă la o înțelegere între două sau mai multe administrații fiscale de a examina în același timp, fiecare în propriul teritoriu, aspectele fiscale ale unuia sau mai multor contribuabili în privința cărora au un interes comun sau asociat, cu scopul de a-și împărtăși reciproc orice informații relevante pe care le-ar obține astfel. Realizarea de controale simultane implică coordonarea activităților întreprinse în cadrul inspecțiilor individuale din cele două (sau mai multe) jurisdicții.

Controalele simultane pot fi de asemenea combinate cu prezența oficialilor fiscali în străinătate, având astfel un organ de inspecție fiscală controlând simultan aspectele fiscale ale unui contribuabil în prezența oficialilor celeilalte administrații fiscale.

2. Controalele comune – conceptul creat de OCDE se referă la un control desfășurat de două sau mai multe administrații fiscale ce se alătură pentru a examina un aspect/o tranzacție al unui/unor contribuabil/contribuabili ce au activitate transfrontalieră. Administrațiile acționează coordonat, interacționează cu contribuabilul și primesc informațiile de la acesta iar oficialii din partea celeilalte administrații fiscale sunt prezenți la control.

[3] Disponibile aici –> Rapoarte ANAF  

[4] Comisia Europeană, Orientări politice pentru viitoarea Comisie Europeană 2019-2024, O Uniune mai ambițioasă, https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/political-guidelines-next-commission_ro.pdf

[5] Directiva 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 (DAC 2) referitoare la schimbul automat de informații privind conturile financiare între statele membre pe baza Standardului comun de raportare (SCR) al OCDE care prevede schimbul automat de informații cu privire la conturile financiare deținute de nerezidenți;

• Directiva (UE) 2015/2376 a Consiliului din 8 decembrie 201510 (DAC 3) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații privind deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră;
• Directiva (UE) 2016/881 a Consiliului din 25 mai 201611 (DAC 4) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații privind raportarea pentru fiecare țară în parte în rândul autorităților fiscale;
• Directiva (UE) 2016/2258 a Consiliului din 6 decembrie 201612 (DAC 5) referitoare la accesul autorităților fiscale la informații privind combaterea spălării banilor;
• Directiva (UE) 2018/822 a Consiliului din 25 mai 201813 (DAC 6) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații în domeniul fiscal cu privire la modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării.

[6] Directiva 2021/514 Consiliului din 22 martie 2021 de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, disponibilă aici: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32021L0514&from=RO

[7] Propunere de DIRECTIVĂ A CONSILIULUI de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal din 15.07.2020, disponibilă aici: EUR-Lex – 52020PC0314 – EN – EUR-Lex (europa.eu)

[8] Art. 12a alin. (4) din Propunerea DAC 7: „În cazul în care una sau mai multe persoane solicită autorităților competente din două sau mai multe state membre să o (le) auditeze în comun, autoritățile solicitate răspund la cerere în termen de 30 de zile. Dacă autoritatea solicitată respinge cererea, aceasta informează persoana solicitantă (persoanele solicitante) cu privire la motivele deciziei sale”.

[9] OECD (2019), “Joint Audits within international tax co-operation”, in Joint Audit 2019 – Enhancing Tax Co-operation and Improving Tax Certainty: Forum on Tax Administration, OECD Publishing, Paris, Chapter 5 – The role of the taxpayer, p. 47.

În 2020, doar 19% dintre companiile multinaționale respondente în cadrul celui mai recent sondaj EY România pe teme de prețuri de transfer au raportat că au revizuit politica de prețuri de transfer – adică au modificat marja de profit țintă, costurile considerate sau alte aspecte ale metodologiei de stabilire a preturilor, deși mai bine de jumătate (52%) au raportat că pandemia a avut efecte negative asupra cifrei de afaceri sau asupra rezultatului operațional. Cele mai multe (81%) nu au ajustat principiile de calcul ale prețurilor aplicate tranzacțiilor cu societăți afiliate ale companiilor din România. În majoritatea cazurilor însă, nici revizuirea nu a fost formalizată în scris între părți cum ar fi fost de așteptat, pentru a putea susține mai departe aceste modificări în cadrul unei inspecții de prețuri de transfer.

”Având în vedere atenția deosebită acordată de autorități, în timpul inspecțiilor, verificării înțelegerilor contractuale între părți și furnizării de documente justificative în susținerea tranzacțiilor, amânarea procesului de colectare a evidențelor, capabile să susțină adoptarea unui comportament conform cu principiul valorii de piață la momentul efectuării tranzacțiilor cu părți afiliate, nu face decât să îngreuneze orice posibilitate a companiei de a-și susține poziția în cadrul unor inspecții viitoare”, avertizează Adrian Rus, Partener EY România, Liderul departamentului Prețuri de transfer.

Sondajul derulat de EY România în luna martie a acestui an mai arată că majoritatea companiilor respondente (57%) se așteaptă să întâmpine dificultăți în cadrul unei inspecții fiscale viitoare în domeniul prețurilor de transfer. Procentul este similar cu cel înregistrat în sondajele globale ale EY, semn că prețurile de transfer sunt un subiect comun de controverse fiscale atât în România, cât și la nivel mondial.

 Având în vedere că nu mai există inspecție fiscală fără verificarea domeniului prețurilor de transfer, dar și că un procent covârșitor din aceste inspecții se finalizează cu ajustări ale tranzacțiilor cu părți afiliate, considerăm că există un procent destul de mare de contribuabili care nu sunt familiarizați încă cu realitatea activității de inspecție fiscală. Firmele care nu anticipează astfel de dificultăți se regăsesc, în principal, în sectoare precum tehnologia informației, produse de larg consum, ospitalitate și agrement, industria farmaceutica sau petrol și gaze. ”Dacă luăm în considerare ajustările realizate de inspecția fiscală în ultimii ani, inclusiv în aceste domenii, considerăm această așteptare foarte optimistă. La asta se adaugă și anunțul autorităților de intensificare a activității de control în perioada imediat următoare. Ca atare, recomandăm o prudență sporită în această privință și pregătirea cât mai riguroasă pentru inspecțiile efectuate de ANAF în zona prețurilor de transfer, care înregistrează un grad semnificativ de analiză a multor informații specifice”, spune Emanuel Băncilă, Partener, Liderul practicii de litigii și controverse fiscale, Radu și Asociații SPRL.

Impactul crizei. În funcție de sectorul de activitate, pandemia a avut un impact diferit. Astfel, 52% dintre companiile respondente din România au raportat că pandemia a avut efecte negative asupra cifrei de afaceri sau asupra rezultatului operațional. Restul de 48% au indicat că pandemia fie nu a avut impact, fie că acesta a fost unul pozitiv pentru cifra de afaceri sau rezultatul operațional al companiei. Printre sectoarele care au resimțit un impact negativ al pandemiei regăsim industrii precum aeronautică/ apărare, agricultură, autovehicule, construcții și inginerie, transporturi și logistică. În rândul sectoarelor care fie nu au resimțit un impact specific, fie a fost unul pozitiv, se află cel bancar, al pieței de capital, media/ divertisment, produse de larg consum, tehnologia informației.

Măsuri de atenuare adoptate. Potrivit rezultatelor sondajului, companiile au apelat abia în ultimă instanță la disponibilizări, preferând șomajul tehnic și reducerea pachetelor salariale – 70% dintre respondenți. Doar 30% au apelat la măsuri severe, precum disponibilizări sau concedii fără plată. Mai mult, dintre companiile sondate, 49% au indicat că nu au adoptat nicio măsură de reducere a costurilor cu personalul în contextul COVID-19, în această situație aflându-se companii din sectorul bancar, farmaceutic, petrol și gaze. ”Indiferent de efectul resimțit și de strategia adoptată, fiecare companie trebuie să fie pregătită să argumenteze măsurile adoptate, impactul specific al acestora în zona prețurilor de transfer, precum și contextul propriu de afaceri în eventualitatea unui control fiscal cu privire la rezultatul anului 2020”, avertizează Adrian Rus.

 Factori de risc. Indiferent de sectorul lor de activitate, companiile locale respondente consideră că principalii factori de risc în eventualitatea unui control de prețuri de transfer țin, în proporție de 62%, de aspecte privind rezultatul companiei și politica de prețuri de transfer aplicată (de ex. scăderea marjei, ajustări periodice de prețuri de transfer), 32% cred că provin din documentarea deficitară a tranzacțiilor/ circumstanțelor și, sub 6%, de substanța tranzacțiilor. ”În acest sens, am observat chiar că un număr semnificativ de respondenți au indicat că nu își evaluează periodic rezultatele financiare pentru respectarea politicilor de prețuri de transfer”, a comentat Adrian Rus. ” În acest context, devine evident cât de importantă este monitorizarea politicilor de prețuri de transfer aplicate efectiv, ca și a rezultatelor obținute din tranzacțiile cu părți afiliate, în vederea administrării eficiente a riscurilor asociate prețurilor de transfer. Nu trebuie ignorată nici oportunitatea de a efectua ajustări proactive de prețuri de transfer în vederea conformării voluntare și reducerii controverselor cu autoritățile fiscale pe parcursul inspecțiilor și ulterior”, recomandă Adrian Rus.

Noi tranzacții. Finanțările și alocările de costuri adiționale intragrup au reprezentat cele mai numeroase tranzacții noi realizate de către 30% dintre companiile respondente. Totodată, companiile mici, cu o cifră de afaceri de sub 50 de milioane de euro, au raportat o varietate chiar mai mare a tipurilor de tranzacții noi cu societăți afiliate efectuate în 2020 față de celelalte societăți, indicând, spre exemplu, diverse alte tranzacții, precum servicii cu caracter excepțional, acordarea de finanțare, transferuri de stocuri/ echipamente cu caracter excepțional.

”Deși de înțeles, astfel de tranzacții noi efectuate în 2020 vin să sporească subiectele posibile de controverse cu autoritățile în controale fiscale pe partea de prețuri de transfer. Urmează să vedem cum vor fi abordate acestea în inspecții, luând de asemenea în calcul îndrumările în materie de prețuri de transfer emise de OCDE  în contextul pandemiei, dar este greu de anticipat măsura în care se vor respecta”, a explicat Adrian Rus.

Utilizarea mijloacelor de suspendare. Studiul EY reliefează o utilizare extrem de redusă a mijloacelor ce permit suspendarea executării silite a sumelor impuse suplimentar de ANAF, doar 1,8% din participanți oferind scrisori de garanție bancară și niciunul apelând la instanțele judecătorești în vederea suspendării executării. ”Această constatare poate să confirme că beneficiile utilizării instrumentelor alternative de suspendare sunt încă insuficient de bine cunoscute de companiile din România, pentru că, deși de cele mai multe ori nu sunt de acord cu ajustările de preturi de transfer, iar efortul financiar necesar pentru stingerea sumelor impuse este unul deosebit, contribuabilii preferă totuși să plătească. Cu toate acestea, credem că amnistia fiscală acordată în această perioadă a influențat în mod semnificativ decizia contribuabililor de a plăti în loc de a suspenda actele de impunere”, explică Emanuel Băncilă.

În concluzie, rezultatele acestui sondaj subliniază atenția din ce în ce mai mare pe care o acordă companiile tranzacțiilor cu părți afiliate și prețurilor de transfer ca zonă de risc în inspecțiile fiscale. În situația în care autoritățile fiscale au declarat că se concentrează asupra prețurilor de transfer, este necesar ca și companiile să aibă o politică de prețuri de transfer bine definită, pentru susținerea acestor tranzacții. În același timp, să fie extrem de pregătite cu o documentație adecvată, mai ales că este dificil de anticipat la acest moment modul în care autoritățile fiscale vor verifica tranzacțiile efectuate cu societăți din grup în contextul pandemiei.

Autor: Alina Andrei, Tax & Transfer Pricing Partner al Cabot Transfer Pricing

Tendințele anului 2021 în domeniul fiscalității și mai ales al prețurilor de transfer, arată că și aici se încearcă recuperarea timpului pierdut în 2020.

Cum a fost anul 2020 pentru contribuabili și autorități fiscale?

Contribuabilii, în special cei loviți direct de măsurile restrictive COVID-19 care s-au prelungit până în prezent, au suferit pierderi masive și au fost vizați de o serie de măsuri fiscale (scutiri, amânări de termene) menite să ajute mediul de afaceri să treacă mai ușor peste problemele generate de pandemia COVID-19.

În acest context, majoritatea acțiunilor fiscale (de inspecție de exemplu) au fost suspendate pe parcursul anului 2020, deși nu în totalitate.

În ceea ce privește colectarea taxelor, aceasta a fost afectată de pierderi generate de suspendarea acțiunilor de control și amânări ale altor acțiuni menite să îmbunătățească gradul de colectare (cum sunt de exemplu facturarea electronică sau implementarea fișierului standard electronic de raportare SAF-T).

Partea bună a anului 2020 a fost digitalizarea forțată de împrejurări a aparatului de stat.

Vine nota de plată în 2021? Care va fi vedeta acțiunilor de control? 

Prioritățile ANAF în 2021 au fost anunțate recent într-o conferință de presă și vizează continuarea digitalizării, implementarea SAF-T, extinderea analizelor de risc de control fiscal și reluarea acțiunilor de control suspendate în 2020.

Vedeta acțiunilor de control din ultimii ani a fost dosarul prețurilor de transfer, datorită ajustărilor relativ simple care pot fi efectuate în cazul societăților cu ponderi mari ale tranzacțiilor cu afiliați în total venituri/cheltuieli și care înregistrează pierderi de exploatare.

În 2021, în afară de dosarul prețurilor de transfer, unde am văzut inspecții fiscale inițiate încă din 4 ianuarie, spre deosebire de ceilalți ani când acțiunile de control erau inițiate cel mai devreme începând doua parte a lunii ianuarie, focusul va fi și pe:

• Recenta obligație de raportare a tranzacțiilor transfrontaliere cu potențial de optimizare fiscală instituită prin celebra directivă DAC6
• Comerțul electronic
• Identificarea riscurilor de neconformare fiscală

Nevoia de claritate a noastră, a tuturor ne îndeamnă să observăm tendințele care vor marca perioadele viitoare și acest lucru poate fi realizat cel mai simplu prin cunoașterea trecutului.

În ceea ce privește fiscalitatea și prețurile de transfer, cel mai simplu mod de a anticipa tendințele este să identificăm toate prevederile legislative care ne influențează și să luăm măsuri pro-active pentru a diminua orice riscuri fiscale de ajustare sau neconformitate.

Faptul că în 2021 există o presiune enormă pe bugetul de stat ne poate ajuta să anticipăm cel puțin parțial anumite trenduri fiscale: inspecții fiscale și eventuale majorări de taxe sau alte acțiuni menite să crească gradul de colectare.

Ce puteți face dacă vă așteptați la un control fiscal în 2021?

• Puteți revizui principalele zone de riscuri fiscale și de prețuri de transfer și corecta erorile trecute prin depunerea de rectificative.  Dacă le depuneți până la 31 martie 2021 și dacă acestea vizează datorii fiscale restante la data de 31 martie 2020 atunci, puteți beneficia de „amnistierea” accesoriilor (dobânzi și penalități).
• Puteți estima eventualele ajustări fiscale și de prețuri de transfer pentru a informa grupul despre potențiale modificări ale bugetului anual.

• Puteți stabili proceduri de revizuire trimestrială sau anuală a ariilor fiscale importante și a prețurilor de transfer pentru a evalua și corecta din timp orice riscuri fiscale de ajustare sau de neconformitate.