• Printre „vedetele” facilităților fiscale rămân scutirea de impozit pe profit pentru profitul reinvestit și reducerea de impozit pe profit pentru menținerea și creșterea capitalurilor proprii
• Facilitățile pentru activitatea de cercetare-dezvoltare nu sunt încă utilizate suficient de către companiile românești
• Cele mai importante aspecte de urmărit în vederea aplicării facilităților fiscale existente se referă la metodele de calcul, încadrarea în prevederile legale și identificarea corectă a elementelor componente
• Jurisprudența europeană este „o mină de aur”, sunt spețe care pot fi interpretate în baza legislației UE

O serie de beneficii fiscale prevăzute în Codul fiscal pot asigura o mai bună structurare a cash flow-ului și a impozitelor datorate către bugetul de stat, dacă ar fi aplicate, total sau parțial, în funcție de profilul și domeniul de activitate.

Beneficiile fiscale se pot clasifica în trei mari categorii, după impozitele asupra cărora au impact, în sensul reducerii bazei de impozitare la calculul acestora. Astfel, Codul fiscal prevede beneficii fiscale cu impact direct asupra impozitului pe profit, care pot fi acordate pentru profitul reinvestit, activitatea de cercetare-dezvoltare și inovare, amortizarea accelerată, creșterea capitalurilor proprii și consolidarea fiscală a grupurilor de companii. A doua categorie cuprinde facilități fiscale cu impact pe zona taxelor indirecte, oferind bune oportunități de reducere a acestora și se referă la elemente precum grupul fiscal, dobânzi la rambursări întârziate, amânarea plății TVA în vamă. A treia categorie cuprinde facilități pe zona impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale (plan de acțiuni de tipul Stock Option Plan – SOP), pentru domeniul IT, precum și pentru activități de cercetare-dezvoltare (R&D).

„Recomandăm companiilor să aibă prioritar în vedere aplicarea facilităților fiscale existente în România, întrucât sunt generatoare de beneficii și îmbunătățesc semnificativ cash-flow-ul, atât prin diversitatea lor, cât și prin existența reglementărilor legislative clare. Analiza efectuată de noi la nivelul contribuabililor români arată că, la momentul actual, firmele românești nu  conștientizează întru totul potențialul beneficiilor fiscale și, prin urmare, încă nu le utilizează la capacitate maximă”, a subliniat Andra Cașu, Partener și liderul departamentului Taxe directe, EY România.

Impactul aplicării beneficiilor fiscale asupra impozitelor directe

Codul Fiscal prevede scutirea de impozit a profitului reinvestit pentru o serie de active, iar anul 2023 a extins aria de aplicare prin adăugarea a două noi categorii, și anume activele reprezentând retehnologizarea, precum și cele utilizate în producție și procesare. Scutirea se aplică doar pentru produse noi, iar companiile trebuie să acorde atenție condițiilor de aplicare. De exemplu, nu se poate cumula această facilitate cu amortizarea accelerată, astfel că este obligatorie identificarea tipurilor de active care se califică și a beneficiilor de cash flow care ar putea fi obținute.

Foarte importante, dar încă puțin accesate de către companii, sunt facilitățile acordate pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare, mari generatoare de beneficii de cash flow prin aplicarea lor într-un mod coerent. „Avem experți, se pot crea procedurile necesare, astfel încât să fie evitat riscul de neconformare la eventuale controale ale fiscului, deci nu mai e cazul unei reticențe din partea companiilor în analiza și adoptarea beneficiilor pe zona de cercetare-dezvoltare”, a adăugat Andra Cașu.

„Vedeta” beneficiilor fiscale rămâne reducerea impozitului pe profit pentru menținerea și creșterea capitalurilor proprii, introdusă în legislație în anul 2020, care se mai poate aplica doar până în 2025. Presupune o modalitate de calcul complexă, prin care se poate obține o reducere maximă de 15% a impozitului pe profit. Cele mai importante aspecte de urmărit se referă la metoda de calcul, încadrarea în procentele legale și identificarea corectă a elementelor incluse în capitalul propriu ajustat.

Soluții și oportunități de reducere a costurilor pe zona taxelor indirecte

În domeniul impozitului pe profit și TVA – acum este clarificată și noțiunea de grup pentru impozitul pe profit – sunt anumite condiții pentru aplicarea consolidării fiscale, la fel ca în cazul grupului TVA. În plus, contribuabilii pot accesa o serie de facilități pe baza acquis-ului comunitar.

„Pe baza directivei de TVA putem accesa anumite beneficii fiscale, ce exced prevederile mai stricte din Codul fiscal. Astfel, avem opțiunea de a ne adresa instanței naționale și Curții Europene de Justiție. În cazul unei decizii favorabile, autoritățile fiscale din România vor fi obligate să aplice decizia instanței”, a precizat Costin Manta, Partener EY, Impozite indirecte.

Recomandarea experților EY este pentru atenție la cuantificarea beneficiilor, pe baza situației companiei din prezent, să fie realizată o previziune pe baza planurilor de afaceri și apoi să se analizeze o posibilă implementare.

Jurisprudența europeană este „o mină de aur”, în opinia experților EY, și oferă companiilor românești soluții privind recuperarea TVA pentru creanțele neîncasate, recomandarea fiind de a solicita restituirea TVA virată la bugetul de stat, atât timp cât există o probabilitate rezonabilă (și nu definitivă) de neîncasare.

„În contextul actual, în care se așteaptă o înăsprire a legislației fiscale, menținerea facilităților fiscale reprezintă o oportunitate importantă de reducere a costurilor fiscale și de îmbunătățire a indicatorilor de cash flow. Totuși, conform celui mai recent studiu EY, o mare parte dintre contribuabili au omis să aplice aceste facilități fiscale. Recomandarea noastră este să se analizeze oportunitatea aplicării lor, întrucât procedura de aplicare este relativ clară și simplă, iar beneficiile se vor vedea într-un termen foarte scurt”, a adăugat Costin Manta.

Facilități pe zona impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale

Beneficii fiscale la nivelul angajaților există în legislație și lasă (încă) angajatorilor oportunitatea unui pachet salarial diversificat, este concluzia experților EY România. Chiar dacă în acest moment companiile românești nu aplică pe scară largă toate facilitățile fiscale prevăzute în legislație, în contextul accelerării tehnologizării și digitalizării europene și globale, plus un cadru economic înalt competitiv, este aproape o condiție sine qua non ca acestea să analizeze oportunitatea adoptării beneficiilor fiscale.

„România are o legislație fiscală modernă, chiar dacă nu este completă, prin urmare este încă loc spre a fi perfectată, dar sunt condiții pentru care încurajăm companiile românești să analizeze și să opteze pentru facilitățile fiscale existente, astfel încât beneficieze la maximum de acestea”, a concluzionat Andra Cașu.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere faptul că deși recunoașterea anumitor drepturi nu are loc în mod automat ori facil, cel puțin sub anumite aspecte practica instanțelor de judecată este constantă în ceea ce privește drepturile contribuabililor.

„Fie că discutăm despre dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA, ori despre accesorii datorate pentru lipsa de folosință a altor sume la care contribuabilii sunt îndreptățiți, în continuare ne lovim de refuzul autorităților de a recunoaște anumite drepturi expres prevăzute de lege. În aceste cazuri, singura opțiune a contribuabililor este de a se adresa instanțelor de judecată, unde ne bucură să vedem că soluțiile sunt în marea lor majoritate favorabile acestora din urmă”, a declarat Călin Stan, avocat partener în cadrul Băncilă, Diaconu și Asociații.

Autor: Sorin Biban, Tax Partner Biriș Goran SPARL

Legea evaziunii a fost modificată pentru transpunerea, cu patru ani întârziere, a unor prevederi din Directiva PIF, un act normativ menit să implementeze o serie de instrumente mai eficiente pentru combaterea celor mai grave forme de fraudă în materie de TVA care prejudiciază interesele financiare ale UE.

Deși trebuia transpusă integral în dreptul intern încă din 6 iulie 2019, o serie de prevederi din Directiva PIF au fost implementate abia recent în România prin Legea nr. 125/2023, aplicabilă de la finalul lunii mai.

Actul normativ stabilește că marile fraude de TVA, derulate transfrontalier, vor putea fi pedepsite cu închisoarea pentru perioade de 7 până la 15 ani. De noua măsură sunt vizate anumite fapte prin care se evită – integral sau parțial – plata TVA-ului, care au ca efect pagube în bugetul UE de minimum 10 milioane de euro, fiind pedepsite inclusiv tentativele de fraudare.

Mai exact, noua sancțiune se va aplica pentru mai multe categorii de fapte:

• când sunt utilizate sau prezentate declarații sau documente false, incorecte sau incomplete privind TVA;
• când nu sunt furnizate informații privind TVA, deși aceste informații ar trebui divulgate conform legii;
• când sunt prezentate declarații corecte privind TVA, dar scopul este de a masca în mod fraudulos, fie neplata TVA, fie rambursarea necuvenită de TVA.

Investigarea și cercetarea acestei noi infracțiuni introduse în Legea evaziunii poate fi făcută de Parchetul European (EPPO), în condițiile în care această instituție are compentențe exprese de cercetare, atunci când fraudele sunt legate de teritoriul a cel puțin două State Membre și implică un prejudiciu total de minimum 10 milioane de euro.

Aplicarea reglementării este menită să răspundă folosirii abuzive a sistemului intracomunitar de TVA, fiind vizate mai multe tipuri de scheme de fraudare: frauda cu entități-fantomă (missing trader), frauda de tip carusel și frauda comisă în cadrul unui grup infracțional organizat.

În schema de fraudă intracomunitară cu firme „fantomă” (missing trader intra-community fraud – MTIC), un furnizor stabilit în statul membru 1, așa-numita firmă intermediară, livrează bunuri (scutite de la plata TVA-ului) către un al doilea comerciant stabilit în statul membru 2, așa-numita firmă „fantomă”. Acest comerciant profită apoi de livrarea intracomunitară de bunuri scutită de la plata TVA-ului și revinde aceleași produse pe piața internă din statul membru 2, la prețuri foarte competitive. El poate oferi astfel de prețuri deoarece, deși încasează TVA de la clientul său, nu plătește această taxă către autoritățile fiscale, majorându-și astfel marjele de profit. Ulterior, firma „fantomă” dispare fără urmă, colectarea taxei devenind deci imposibilă în statul în care sunt consumate bunurile sau serviciile.

Într-o variantă a acestei scheme, un client al firmei „fantomă” (brokerul) vinde sau pretinde că vinde bunurile în străinătate, uneori înapoi către firma intermediară, și solicită de la autoritățile fiscale de care aparține restituirea TVA-ului plătit firmei „fantomă”. Aceeași tranzacție poate fi repetată de manieră circulară, fiind vorba în acest caz de frauda de tip „carusel”.

Uneori, bunurile nici măcar nu sunt transferate sau există doar pe hârtie. Schema de fraudă poate fi complicată și mai mult atunci când firma „fantomă” vinde bunurile unor comercianți „tampon”, dintre care unii ar putea fi onești, pentru a face și mai dificilă pentru autoritățile fiscale urmărirea schemei de fraudă. Există cazuri în care fluxul circular include chiar și o a treia țară, iar regimurile vamale care permit anumite scutiri de TVA pot fi utilizate pentru a îngreuna urmărirea tranzacțiilor.

Potrivit unui audit al autorităților europene, fraudele cu firme „fantomă” și fraudele de tip „carusel” au loc în principal în legătură cu produse cu valoare ridicată, cum ar fi telefoanele mobile, cipurile de calculatoare și metalele prețioase, dar pot fi întâlnite și în cazul comerțului cu bunuri necorporale cum ar fi creditele de carbon, gazele și electricitatea sau certificatele pentru energia ecologică.

Frauda în domeniul TVA este adesea legată de criminalitatea organizată, căci câștigurile obținute în urma fraudei intracomunitare cu firme „fantomă” sunt de obicei reinvestite în alte activități infracționale. Conform datelor avansate de autoritățile europene, zeci de miliarde de euro din pierderile anuale de TVA sunt cauzate de grupuri infracționale.

Autor: Sorin Biban, Tax Partner, Biriș Goran SPARL

În data de 8 decembrie 2022, Comisia Europeană a publicat un plan de măsuri privind modificarea legislației de TVA, menit să simplifice, să modernizeze și să armonizeze o bună parte din regulile actuale. Pachetul de măsuri propus de Comisie se axează pe trei obiective principale: (i) facturarea electronică și raportarea digitală, (ii) înregistrarea unică în scop de TVA la nivelul UE (așa-numitul ghișeu unic, sau regimul OSS – One Stop Shop) și (iii) regulile privind platformele/interfețele electronice (comerțul electronic). Intrarea în vigoare a modificărilor este temporizată, cu o parte dintre modificări urmând să intre în vigoare la 1 ianuarie 2024, o altă parte la 1 ianuarie 2025 și ultima parte la 1 ianuarie 2028.

Trebuie menționat însă că în momentul de față planul de măsuri este discutat în Consiliul Uniunii Europene, fiind necesară unanimitate pentru a putea fi adoptat. Din informațiile apărute inițial în spațiul public a reieșit că, deși ar exista unanimitate cu privire la majoritatea măsurilor propuse, nu este exclusă posibilitatea ca termenul pentru intrarea în vigoare să fie amânat cu un an. Cu toate acestea, recent a fost publicat un proiect de raport al Parlamentului European[1] ce conține circa 100 de propuneri de modificare cu privire la proiectul pus în dezbatere de Comisie, printre care amânarea termenelor pentru intrarea în vigoare cu 2 ani (nu unul, cum se discuta inițial) motivat în general de timpul necesar statelor membre pentru a putea implementa noile reguli.

Cele ce urmează nu constituie o analiză în profunzime, ci mai degrabă un inventar adnotat al principalelor modificări cuprinse în planul de măsuri.

• Facturarea electronică și raportarea digitală

În ceea ce privește facturarea electronică, începând cu data de 1 ianuarie 2024, definiția facturii electronice ar urma să se schimbe, noua definiție făcând referire la factura „emisă, transmisă și primită într-un format electronic structurat care permite prelucrarea sa automată și electronică”. Tot de la această dată, este eliminat art. 232 din Directiva TVA, care impune în prezent acceptul beneficiarului pentru utilizarea facturii electronice. Existența acestui articol este dealtfel și motivul pentru care România a solicitat derogare din partea Comisiei Europene pentru a putea impune obligativitatea facturii electronice în toate tranzacțiile de tip B2B. Totodată, se va da posibilitatea statelor membre de a impune obligativitatea utilizării facturii electronice. Statele membre ce aleg să impună obligativitatea facturii electronice, trebuie să permită ca utilizarea acesteia să respecte standardul european reglementat prin Directiva 2014/55/UE privind facturarea electronică în domeniul achizițiilor publice.

Așadar, dacă măsurile de mai sus vor fi adoptate fără modificări, de la 1 ianuarie 2024 România ar putea impune obligativitatea facturii electronice pentru toate tranzacțiile de tip B2B, fără a mai fi necesară o derogare în acest sens din partea Comisiei Europene.

Cu toate acestea, probabil ținându-se cont și de stadiul planului de măsuri și de așteptările privind o posibilă amânare a datei întrării în vigoare a acestuia, în data de 23 iunie 2023 Comisia Europeană a publicat proiectul deciziei prin care autorizează România să introducă, de la 1 ianuarie 2024, obligativitatea utilizării facturii electronice în toate tranzacțiile locale/interne de tip B2B[2]. Derogarea este valabilă până la data la care statele membre ar trebui să aplice modificările din planul de măsuri „TVA în era digitală”, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2026, cu posibilitatea prelungirii printr-o nouă cerere (caz în care România va trebui să prezinte și un raport în care să evalueze impactul derogării acordate în combaterea fraudei TVA și în îmbunătățirea colectării TVA).

În momentul de față, conform informațiilor disponibile, proiectul acestei decizii este în analiză în cadrul Consiliului. Având în vedere că derogarea se aplică de la 1 ianuarie 2024, rezultă că persoanele impozabile/comercianții vor avea mai puțin de 6 luni pentru implementarea facturii electronice.

Un alt aspect important este acela că emiterea și transmiterea facturilor electronice nu vor putea face obiectul unei autorizări sau verificări prealabile obligatorii de către autoritățile fiscale, excepție făcând statele membre care la data adoptării modificărilor propuse de Comisie au obținut și implementat derogări în acest sens. Aceste derogări vor putea fi aplicate numai până la 1 ianuarie 2028.

Începând cu data de 1 ianuarie 2028, utilizarea facturii electronice va deveni regulă, în timp ce utilizarea facturilor pe suport de hârtie sau alte formate vor putea fi acceptate de statele membre numai în cazul tranzacțiilor ce nu fac obiectul cerințelor de raportare digitală (a se vedea mai jos). Tot de la această dată, termenul pentru emiterea facturii va fi de două zile lucrătoare de la data la care a intervenit faptul generator (data livrării/prestării). Trebuie menționat că termenul scurt pentru emiterea facturii este strâns legat de termenul prevăzut pentru raportarea digitală menționată mai jos, care se va efectua în timp aproape real și va include majoritatea informațiilor cuprinse în factură.

Tot începând cu data de 1 ianuarie 2028, elementele obligatorii ce vor trebui incluse în factură sunt suplimentate cu următoarele:

• Codul IBAN al furnizorului în care va fi achitată factura;
• Data la care este scadentă plata sau, în cazul în care se convine asupra unor plăți parțiale, data și valoarea fiecărei părți;
• În cazul facturilor de corecție, numărul secvențial ce identifică factura corectată.

Nu în ultimul rând, se elimină posibilitatea de a emite facturi centralizatoare. Așa cum am menționat, scopul noului sistem de raportare digitală este de a raporta tranzacțiile în timp aproape real către autoritățile fiscale și de a încuraja utilizarea facturii electronice, astfel că posibilitatea de a emite facturi centralizatoare pentru o lună calendaristică contravine acestor obiective.

Legat de cerințele de raportare digitală, acestea devin aplicabile de la 1 ianuarie 2028 conform proiectului de măsuri propus de Comisie și în esență vor înlocui actuala declarație recapitulativă (formularul 390). Prin urmare, vor fi supuse cerințelor de raportare digitală aceleași persoane impozabile și tranzacții ce fac în prezent obiectul declarației recapitulative – operațiunile intra-comunitare efectuate între persoane impozabile (livrări și achiziții intra-comunitare de bunuri, prestări de servicii impozabile în alt stat mebru decât cel în care e stabilit furnizorul), transferurile de bunuri asimilate unei operațiuni intra-comunitare.

Raportarea se va face în timp aproape real, termenul pentru transmiterea informațiilor fiind de două zile de la data emiterii facturii sau de la data la care trebuie emisă factura (pentru cazurile în care furnizorul nu emite factura sau nu o emite la timp), iar informațiile raportate vor reprezenta majoritatea informațiilor cuprinse în factura electronică.

Alte elemente caracteristice cerințelor de raportare digitală includ:

• Raportarea se va face către autoritățile fiscale din statul membru în care este stabilită persoana impozabilă, acestea urmând a transmite informațiile primite către o bază de date centrală constituită la nivelul UE în scopul înlesnirii schimbului de informații între statele membre;
• Formatul de raportare va fi unul standardizat, care să asigure interoperabilitatea datelor transmise;
• Pentru operațiunile supuse cerințelor de raportare digitală va fi obligatorie utilizarea facturii electronice.

Implementarea cerințelor de raportare digitală pentru operațiunile locale va fi opțională. Statele membre ce aleg să implementeze raportarea digitală și pentru operațiunile locale vor trebuie să aplice aceleași reguli/cerințe cu privire la raportarea digitală în cazul operațiunilor intra-comunitare. De asemenea, statele membre care la data adoptării planului de măsuri ViDA au deja implementată raportarea digitală vor fi nevoite ca până la data de 1 ianuarie 2028 să-și adapteze sistemele utilizate la formatul de raportare UE.

• Înregistrarea unică în scop de TVA la nivelul UE

Începând de la 1 iulie 2021, ghișeul unic (OSS) acoperă următoarele tipuri de operațiuni:

• Prestări de servicii B2C în UE;
• Vânzări intracomunitare de bunuri la distanță;
• Livrările interne de bunuri prin interfețele electronice cu privire la care acestea sunt considerate furnizor presupus;
• Vânzări la distanță de bunuri importate cu o valoare intrinsecă ce nu depășește 150 euro.

În vederea diminuării situațiilor unde ar fi necesară înregistrarea în scop de TVA în alte state membre, ghișeul unic se va extinde de la 1 ianuarie 2025, urmând a fi incluse următoarele livrări de bunuri de tip B2C efectuate de persoane impozabile neînregistrate (în scop de TVA) în statul membru în care operațiunea este supusă TVA:

• Livrări de bunuri cu instalare/asamblare;
• Livrările de bunuri la bordul navelor, aeronavelor sau trenurilor;
• Livrările de gaz, electricitate, sau energie destinată încălzirii sau răcirii;
• Livrările locale de bunuri (efectuate fără transport, sau cu transport care începe și se încheie în același stat membru).

Livrările de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități supuse regimului marjei vor fi, de asemenea, incluse în ghișeul unic. Includerea acestui tip de operațiuni în ghișeul unic rezultă din includerea acestora în definiția „vânzărilor intracomunitare de bunuri la distanță” (art. 14 (4) par. (1) a) din Directiva TVA) și din schimbarea regulilor privind locul livrării – urmând a fi aplicabilă regula privind vânzările intracomunitare de bunuri la distanță prevăzută la art. 33 din Directiva TVA (art. 35 este eliminat). Vor fi incluse în ghișeul unic și livrările locale (efectuate fără transport, sau cu transport care începe și se încheie în același stat membru) de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități.

De asemenea, tot de la 1 ianuarie 2025 se propune introducerea regimului special pentru transferurile de bunuri proprii, în cadrul ghișeului unic, regim conceput special pentru a simplifica obligațiile de conformitate în materie de TVA asociate acestui tip de operațiuni. Reglementarea acestui regim este în strânsă legătură cu eliminarea treptată a măsurilor de simplificare existente în prezent cu privire la regimul stocurilor la dispoziția clientului (până la data de 31 decembrie 2025 vor fi eliminate complet). Prin utilizarea acestui nou modul OSS, persoanele impozabile vor putea declara transferurile de bunuri proprii în statul membru în care acestea sunt stabilite, nemaifiind necesară înregistrarea în scopuri de TVA în statul membru de destinație. Trebuie precizat că noul modul nu acoperă transferurile de bunuri de capital și bunurile pentru care nu există un drept integral de deducere.

Nu în ultimul rând, se va modifica art. 194 din Directiva TVA în sensul în care aplicarea mecanismului taxării inverse devine obligatorie în cazul operațiunilor B2B efectuate de persoane impozabile care nu sunt stabilite în statul membru în care e datorat TVA. În prezent, acest mecanism este opțional. Prin implementarea obligativității acestui mecanism în situațiile precizate, se reduc și mai mult situațiile în care este necesară înregistrarea în scop de TVA în alt stat membru. Taxarea inversă nu va fi aplicabilă în cazul livrărilor efectuate de persoanele impozabile revânzătoare în cadrul regimului special pentru bunurile second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități.

Referitor la importuri, este important de precizat că, în data de 17 mai 2023, Comisia Europeană a publicat un plan de măsuri ce urmărește să reformeze regimul vamal al UE, prin simplificarea și eficientizarea procedurilor vamale[3]. Planul de măsuri include și o propunere de modificare a Directivei TVA, prin care se elimină plafonul de 150 euro aplicabil în prezent cu privire la:

• Regula „furnizorului presupus”  în cazul interfețelor electronice ce facilitează vânzările la distanță de bunuri importate din state/teritorii terțe (pct. (iii) de mai jos);
• Regimul IOSS;
• Mecanismul special pentru declararea și plata TVA la import (art. 315³ din Codul fiscal).

Aceasta înseamnă că regulile aplicabile în situațiile de mai sus vor include și bunurile cu o valoare ce depășește 150 euro (cu excepția bunurilor accizabile). Dacă va fi adoptată, propunerea de modificare va deveni aplicabilă de la 1 martie 2028.

• Comerțul electronic

De la 1 iulie 2021, ca urmare a modificării Directivei TVA (prin Directiva 2017/2455), interfețele electronice au devenit responsabile pentru colectarea și plata TVA cu privire la anumite livrări de bunuri pentru care sunt considerate ca fiind „furnizor presupus”:

• Când o persoană impozabilă, prin utilizarea unei interfețe electronice, facilitează vânzarea la distanță de bunuri importate din teritorii terțe sau țări terțe în loturi cu o valoare intrinsecă de maximum 150 EUR;
• Când o persoană impozabilă, prin utilizarea unei interfețe electronice, facilitează livrarea de bunuri în Comunitate de către o persoană impozabilă nestabilită în Comunitate, către o persoană neimpozabilă.

În aceste două cazuri, se consideră că platforma/interfața electronică care a facilitat livrarea a primit și a livrat ea însăși bunurile respective. Altfel spus, în aceste cazuri, platforma care a facilitat livrarea va fi considerată/se transformă în cumpărător-revânzător al acelor bunuri. Astfel, vor avea loc două livrări: (i) o livrare B2B (scutită) de la furnizor către platformă și (ii) o livrare B2C (impozabilă) de la platformă către consumator.

În toate cazurile, platformele pot utiliza ghișeul unic pentru declararea și plata TVA.

Prin planul de măsuri „TVA în era digitală” rolul platformelor/interfețelor electronice în colectarea și plata TVA este extins în mod semnificativ începând cu data de 1 ianuarie 2025.

În cazul livrărilor de bunuri:

• Articolul 14a par. 2 din Directiva TVA este modificat în sensul în care regula „furnizorului presupus” se va aplica livrărilor de bunuri în Comunitate către o persoană neimpozabilă (B2C), indiferent unde este stabilit furnizorul – este eliminată referința cu privire la persoanele impozabile nestabilite în Comunitate.

Aceasta înseamnă că platformele/interfețele electronice vor fi considerate „furnizor presupus” și vor avea obligații cu privire la colectarea și plata TVA aferent pentru orice tip de vânzări intracomunitare de bunuri la distanță.

Regula va fi aplicabilă și în cazul livrărilor interne/locale, cu excepția persoanelor impozabile stabilite într-un singur stat membru, care prin intermediul unei interfețe electronice facilitează livrări de bunuri numai în acel stat membru fără expediere sau transport, sau când transportul/expedierea încep și se încheie în statul membru respectiv.

• Regula „furnizorului presupus” va fi aplicabilă și în cazul interfețelor electronice ce facilitează transferuri de bunuri proprii (altele decât bunurile de capital și cele pentru care nu există un drept integral de deducere) către un alt stat membru, efectuate de persoane impozabile.

Noua regulă vizează situațiile întâlnite destul de des în practică în care platformele online pun la dispoziția clienților persoane impozabile servicii logistice (depozitare, transferul bunurilor dintr-un stoc în altul, dintr-un stat membru în altul, etc.). Includerea acestei situații în regula „furnizorului presupus” sporește, deci, eficiența simplificărilor vizate de extinderea ghișeului unic.

• Regimul ghișeului unic pentru importuri (IOSS) va deveni obligatoriu pentru interfețele electronice ce facilitează vânzarea la distanță de bunuri importate din state terțe în loturi cu o valoare intrinsecă de maximum 150 euro.

În acest caz, sancțiunea privind ștergerea din registrul regimului – corespunzătoare situației în care persoana impozabilă încalcă în mod repetat normele referitoare la regimul IOSS – nu va mai fi aplicabilă. Statele membre vor fi nevoite să adopte alte măsuri pentru aceste situații.

În cazul serviciilor, regula „furnizorului presupus” urmează a se aplica în sectorul închirierii de locuințe pe termen scurt și în sectorul transportului de persoane, atunci când aceste servicii sunt facilitate de o interfață electronică. Ca urmare a introducerii acestei noi reguli, în cazul în care furnizorul nu percepe TVA (pentru că, de exemplu,  este o persoană fizică, sau utilizează regimul special de scutire pentru mici întreprinderi), interfața electronică va percepe și va contabiliza/declara TVA pentru prestarea subiacentă.

Similar cu celelalte situații în care interfața electronică este considerată „furnizor presupus”, aceasta va putea aplica regimul ghișeului unic pentru declararea și plata TVA.

Noua regulă urmărește, conform expunerii de motive, să asigure condiții de concurență echitabile între platformele care oferă servicii și alți furnizori tradiționali care se califică drept persoane impozabile, fără a impune o sarcină asupra furnizorilor care își desfășoară activitatea prin intermediul platformei.

Pentru implementarea acestei noi reguli, sunt aduse următoarele modificări de ordin tehnic:

• Se precizează că prestarea neîntreruptă a serviciilor de închiriere de locuințe pentru o perioadă de maximum 45 de zile este considerată ca având o funcție similară sectorului hotelier. Prin urmare, pentru aceste servicii nu este aplicabilă scutirea de TVA cu privire la închirierea de bunuri imobile.
• Prestarea de servicii de la furnizor către interfața electronică va fi considerată o operațiune scutită de TVA fără drept de deducere.
• Serviciul (presupus a fi) prestat de interfața electronică către beneficiar nu va aduce atingere dreptului de deducere al persoanei impozabile ce operează/deține interfața electronică, indiferent dacă acea prestare dă sau nu drept de deducere.
• Este clarificat faptul că locul prestării pentru serviciul de intermediere efectuat de platformă către o persoană impozabilă este locul în care tranzacția principală este efectuată.
• Este definit termenul „facilitează” în contextul închirierii de locuințe pe termen scurt și transportului de persoane: „utilizarea unei interfețe electronice pentru a permite unui client și unui furnizor care oferă servicii de închiriere de locuințe pe termen scurt sau de transport de persoane prin intermediul interfeței electronice să intre în contact, ceea ce conduce la o prestare a serviciilor respective prin intermediul acelei interfețe electronice”. De asemenea, sunt prevăzute cazurile în care interfața electronică nu va fi considerată ca fiind furnizor presupus.

În concluzie, dacă planul de măsuri va fi adoptat în forma propusă, de la 1 ianuarie 2025 interfețele electronice vor fi considerate „furnizor presupus” și implicit responsabile pentru colectarea și plata TVA pentru următoarele tipuri de operațiuni, atunci când se consideră că interfața electronică a facilitat respectivele operațiuni:

• Vânzările intracomunitare de bunuri la distanță și livrările locale (cu excepția menționată mai sus), indiferent unde este stabilit furnizorul (în UE sau în afara UE);
• Vânzările de bunuri importate din state terțe în loturi cu valoare de până la 150 euro, indiferent unde este stabilit furnizorul;
• Serviciile de închiriere de locuințe pe termen scurt (maxim 45 de zile) și serviciile de transport de persoane;
• De asemenea, vor fi responsabile pentru declararea transferurilor de bunuri proprii.

Așa cum am menționat mai sus, în prezent există un proiect de raport al Parlamentului European ce conține circa 100 de modificări la textul propus de Comisie. Rămâne deci de văzut care va fi forma finală adoptată și de când vor intra în vigoare noile reguli.

Articolul a fost publicat în revista Tax Magazine nr. 3/2023.

[1] https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/ECON-AM-749001_EN.pdf

[2] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52023PC0329

[3] https://taxation-customs.ec.europa.eu/customs-4/eu-customs-reform_en

Legea nr. 261/2023 care introduce cota de 5% pentru lemnul de foc, panourile fotovoltaice și sistemele de încălzire, excelează prin ambiguitate și contradicții cu Directiva de TVA însăși.

Pe scurt, legea extinde nepermis lista bunurilor pentru care urmează a se aplica mai sus menționata cotă redusă de taxă și trădează deficiențe mari în ceea ce privește capacitatea legiuitorului de a anticipa problemele de implementare.

Procesul legislativ – de la Senat la Camera Deputaților și apoi la promulgare – a implicat în mod continuu amendamente, astfel încât forma inițială a legii este de nerecunoscut – raportată la intenției exprimată în propunerea inițială.

Anexa III a Directivei TVA, punctul 22, dă dreptul statelor membre de a aplica o cotă redusă de taxă pentru ”livrarea și instalarea de sisteme de încălzire cu emisii scăzute de înaltă eficiență care se încadrează în valorile de referință pentru emisiile de PM stabilite în anexa V la Regulamentul (UE) 2015/1189 al Comisiei”.

În forma actuală a Legii 216/2023 sunt incluse și pompele de căldură – aparent fără a fi condiționate a îndeplini condițiile de emisii scăzute și de maximă eficiență. Pentru o interpretare în acord cu Directiva de TVA, recomandăm contribuabililor să aplice cota redusă doar pentru astfel de pompe de căldură, fiind cunoscute situații în care legiuitorul român nuanțează ulterior textul legii – prin norme, circulare etc – cu efect retroactiv.

O altă problemă este legată de tușa absolut originală a legiuitorului român de a transpune condiționarea impusă de Directivă ca utilizarea dispozitivelor achiziționate cu o cotă redusă de taxă pentru să se facă exclusiv pentru locuințe și pentru clădirile administrației publice (inclusiv spitale, …)..

Legea 216 pare că permite aplicarea cotei de 5% și pentru dispozitivele ce urmează a fi ”revândute” de către dezvoltatorii imobiliari, cu toate că acestea ar fi incluse în livrarea bunurilor imobile în ansamblul lor, operațiune care are un tratament fiscal distinct (5% sau 19%), de la care nu se poate deroga.

Ultima și cea mai gravă dintre problemele legii 216 constă în dificultatea implementării acesteia, din perspectiva declarațiilor pe proprie răspundere la care i-a obligat pe cumpărători.

Atât de mult s-au modificat în număr și în conținut anexele legii 216 pe drumul de la Senat la Camera Deputaților și apoi la Președinte, încât în Monitorul Oficial legea s-a publicat fără anexe!

La o zi distanță, printr-o rectificare, au apărut și anexele, una destinată persoanelor juridice care achiziționează panouri fotovoltaice dispozitive de înaltă eficiență și una destinată persoanelor fizice care achiziționează aceleași bunuri, însă în alte scopuri decât pentru locuințe. Anexa necesară persoanelor fizice care achiziționează rumegușuri, deșeuri și resturi de lemn neaglomerate, a dispărut complet – dar sunt convinsă că acestea vor fi foarte încântate când li se va solicita o compunere liberă pe această temă, de către comerciantul care le vinde lemnul de foc.

Din păcate, îmi este evident că, eșuând a redacta un text clar de lege, legiuitorul român, cu toate comitetele și comițiile sale de specialitate, este departe de a-și imagina cât de dificil le va fi comercianților de a colecta declarații pe proprie răspundere de la cumpărători, de a le arhiva și de a avea dovada credibilă a faptului că dispozitivele tocmai vândute sunt în mod real utilizate pentru reparații, locuințe, etc.

Nu mai vorbim despre faptul că de multe ori cei care cumpărără echipamentele sunt prestatorii de servicii contractați și nu proprietarii locuinței, care vor fi ori reticenți să semneze așa ceva ori nepăsători, motiv pentru care vor oferi informații aproximative.

Nu în ultimul rând, cum ar putea o inspecție fiscală să verifice corectitudinea aplicării cotei reduse? Probabil că resursa din ce în ce mai puțin numeroasă a organelor de inspecție se vor duce în controale la fața locului la case și condominii să identifice dacă, cu ani în urmă, un anume panou fotovoltaic sau pompă de căldură a fost achiziționat în mod corect cu 5%.

În realitate, clienții vor da declarațiile pe proprie răspundere cele mai favorabile lor, iar comercianții vor face față unei birocrații știute a fi inutilă.

Vom face o analiză aparte despre dilemele dezvoltatorilor imobiliari – acolo lipsa de înțelegere a legiuitorului nostru față de drept în general și nu doar față de dreptul fiscal, este de-a dreptul caragialească.panouri

Autori:

• Florina Parîng, Director, Taxe indirecte, EY România
• Oana Popescu, Manager, Taxe indirecte, EY România

Procesatorii de plăți din România trebuie să se alinieze, începând cu 1 ianuarie 2024, obligației instituite la nivel european de a monitoriza și raporta trimestrial informații cu privire la plăți transfrontaliere. Este vorba despre o nouă raportare la nivelul UE, pentru care datele vor fi transmise, la nivel de tranzacție, în format electronic de tip XML.

Rolul principal al acestei noi raportări, denumită „Sistemul Electronic Central de Informații de Plată – CESOP” (din denumirea în engleză Central Electronic System of Payment Information) este acela de a combate frauda de TVA în comerțul electronic, o zonă tradițional cu risc de pierdere a veniturilor din TVA. Astfel, informațiile transmise de furnizorii serviciilor de plată se vor centraliza în baza de date europeană CESOP, unde vor fi analizate de experți antifraudă.

Cu alte cuvinte, furnizorii serviciilor de plată vor lua parte la efortul autorităților fiscale de combatere a evaziunii fiscale şi fraudei în comerțul online, prin comunicarea unor informații relevante care să contribuie la monitorizarea şi identificarea activităților neimpozitate.

Care sunt condițiile care conduc la obligația de raportare?

Pentru a monitoriza și verifica acele tranzacții de plată care pot indica o activitate economică materială (ce ar putea fi asociată unei pierderi din TVA la bugetul de stat), legiuitorul european a stabilit o serie de criterii ce conduc la obligația de raportare:

• plătitorul se află în Uniunea Europeană;
• plata este transfrontalieră (plătitorul se află într-un stat membru, iar beneficiarul se află fie într-un alt stat membru UE, fie într-o țară terță);
• mai mult de 25 de plăți au fost procesate către un beneficiar în acelaşi trimestru calendaristic.

Cine are obligația de a raporta? Ca regulă, obligația de raportare îi revine furnizorului de servicii de plată al beneficiarului. Totuși, dacă acest furnizor de servicii de plată se află într-o țară terță, obligația de raportare îi revine furnizorului de servicii de plată al plătitorului.

Așadar, pentru o raportare corectă, este critic pentru furnizorii de servicii de plată din România să monitorizeze condițiile care declanșează obligația de raportare, inclusiv pragul de 25 de plăți, să raporteze datele necesare, dacă beneficiarii din România primesc plăți din alte state membre sau în cazul în care procesează plăți în numele plătitorului din România către beneficiari stabiliți într-o țară terță.

Care sunt entitățile vizate?

Am putea spune simplu, procesatorii de plăți, dar pentru o mai bună identificare este important să le enumerăm: instituțiile de credit – bănci, IFN-uri, leasing, instituțiile emitente de monedă electronică, instituțiile de plată, instituțiile de virament poștal care prestează servicii de plată. În practică, băncile, furnizorii de scheme de plată cu cardul, precum și platformele și piețele online care dețin fonduri pe seama clienților lor vor fi, cel mai probabil, cei mai afectați de noile reguli.

Subliniem faptul că furnizorii de servicii de plată care procesează anual tranzacții de plată mai mici de 3 milioane euro intră și ei în sfera raportării CESOP.

Termene de raportare și tipul de date raportate

Potrivit regulilor instituite la nivel european pentru CESOP, raportarea va avea loc trimestrial, începând cu luna ianuarie 2024, până cel târziu la sfârșitul lunii care urmează trimestrului calendaristic. Astfel, pentru primul trimestru din 2024 datele trebuie transmise autorităților din România până cel târziu la 30 aprilie 2024.

Informațiile care trebuie raportate la nivel de tranzacție sunt, printre altele, codul BIC, informații despre beneficiarul plății, informații despre plată sau restituirea plății precum şi informații despre locul unde se află plătitorul.

Pașii necesari pentru a vă pregăti pentru raportarea CESOP?

Obligația de raportare CESOP este prevăzută de Directiva Europeană 2020/284, ce ar trebui transpusă în legislația națională până la finalul acestui an, cu intrare în vigoare la 1 ianuarie 2024.

Având în vedere termenele scurte de raportare și faptul că noua obligație va intra în vigoare în doar câteva luni, recomandarea noastră este ca procesatorii de plăți care intră în sfera raportării CESOP să inițieze deja pregătirile în acest sens.

Pentru o raportare corectă și în timp util, în anticiparea proiectului legislativ de implementare a Directivei europene, procesatorii de plăți ar trebui să inițieze în mod pro-activ demersurile de implementare, pentru a se asigura că la începutul anului viitor cunosc și sunt pregătiți să raporteze conform cerințelor, fiind necesar să:

• înțeleagă ce presupun noile cerințe și să-și instruiască personalul în ceea ce privește raportarea CESOP;
• identifice toate plățile și tranzacțiile care intră în scopul raportării, inclusiv să poată determina condițiile care declanșează raportarea;
• evalueze calitatea datelor, mai specific dacă datele necesare pentru raportare sunt disponibile, sunt colectate într-un mod consistent pentru toate tranzacțiile, sunt complete și corecte;
• ajusteze sistemele ERP sau să găsească soluţii pentru a putea extrage datele necesare și să le raporteze în formatul XML;
• creeze proceduri de control pentru a revizui acurateța datelor înainte de a trimite fișierul XML autorităților fiscale.

Ianuarie 2024 este la un pas distanță, dacă ne gândim ce înseamnă pregătirea pentru o raportare fiscală la nivel de tranzacție. Recomandăm tuturor agenţilor economici care procesează plăți din România să iniţieze analiza necesară pentru a identifica în ce măsură le este incidentă noua raportare şi cum să se pregătească pentru a putea raporta CESOP din 2024.

(deductibilitatea TVA nu poate fi condiționată de eventualele beneficiile aduse de achizițiile efectuate)

Luisiana Dobrinescu,

Managing Partner, Dobrinescu Dobrev SCA

La 55 de ani de la introducerea sistemului de TVA în Europa și la aproape 20 de ani de la adoptarea de către România a sistemului de TVA european, se manifestă încă foarte puternic reacția autorităților fiscale române de respingere a principiilor de funcționare ale sistemului de TVA.

Îmi pare din ce în ce mai mult că cei ce scriu pe acest subiect, inclusiv subsemnata, trebuie să fie membrii lojei visătorilor care se inspiră din surse oculte, accesibile doar pentru inițiați, când de fapt realitatea ce îi înconjoară este mult mai simplă și mai cruntă.

În particular, mă refer aici la respingerea continuă a dreptului de deducere a TVA, pe considerentul oportunității achiziției și a lipsei de beneficii pe care aceasta le-ar fi adus companiei (în analiza ANAF).

De unde până unde un sistem neutru de impozitare, creat anume pentru persoanele impozabile, poate fi cenzurat până la pierderea acestei caracteristici fundamentale?

Cu alte cuvinte, dacă o societate de producție de zahăr achiziționează servicii de intermediere pentru pătrunderea pe piețe străine sau servicii de marketing, furnizorii emițând facturi supuse TVA (în sistem normal sau în taxare inversă), cum ar putea ca o critică venită din partea unui organ fiscal privind oportunitatea acestor servicii, calitatea sau rezultatul lor, să influențeze exercitarea dreptului de deducere?

Cu ce ocazie (a se citi „în ce temei”) organul fiscal face analiza oportunității unei afaceri și din ce literă sau fărâmă de spirit al legislației armonizate de TVA ar rezulta pierderea dreptului de deducere?

Cel de mai sus nu este un exemplu dus la extrem, este chiar cel oferit de realitatea de zi cu zi a inspecțiilor fiscale efectuate nu doar de mici administrații din teritoriu, ci și de marea direcție de administrare a marilor contribuabili.

Și mai grav este că nou reformata, dar neschimbata direcție de soluționare a contestațiilor din cadrul MFP, menține o astfel de abordare absurdă și de nivel preșcolar, raportat la teoria de TVA: „Deși societatea avea atât dreptul, cât și obligația de a face dovada îndeplinirii condiției de fond în vederea deducerii TVA, explicațiile, documentația și informațiile prezentate nu permit identificarea acestora în corelație cu serviciul prestat, fără a putea face dovada exactă a prestării acestor servicii în scopul operațiunilor taxabile ale societății verificate și fără a reieși că aceste servicii au condus la obținerea de beneficii pentru Societate” – citat dintr-o decizie emisă pe data de 05.09.2022.

Dacă am aprecia drepturile și obligațiile de TVA după însușirea măcar a principiilor fundamentale de funcționare a acestui sistem, și nu doar din interesul de a colecta bani la bugetul de stat cu orice preț, am putea face ușor distincția dintre condiția de fond ce trebuie îndeplinită pentru exercitarea dreptului de deducere și abuz.

Mai exact, art. 168 din Directiva TVA 2006/112/CE, comentat în spiritul său de doctrina și jurisprudența europeană vastă, conferă persoanelor impozabile dreptul de a deduce TVA-ul aferent achizițiilor lor, dacă acestea sunt în scopul operațiunilor lor taxabile.

Se pare că aici a intervenit o ruptură în transmiterea mesajului, având în vedere că organele fiscale române citesc acest „în scopul operațiunilor taxabile” drept „în beneficiul operațiunilor taxabile”. Cele două sunt sinonime imperfecte, putând fi înlocuite cu „în legătură cu operațiunile taxabile” și nicidecum cu „dacă aduc beneficii operațiunilor taxabile”.

Cu alte cuvinte, organele de inspecție trebuie să verifice doar dacă achizițiile au legătură cu activitatea beneficiarului/cumpărătorului, fără a avea dreptul să ridice critici de oportunitate sau de eficiență financiară cu privire la acestea.

Un fisc confrate, cel din Ungaria, a ridicat o problemă similară, care spre norocul nostru a ajuns pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru că această jurisprudență pare a fi rostită în șoaptă și pe la colțuri, misiunea membrilor lojei visătorilor în materie de TVA este să o facă atât de cunoscută, încât decizii precum cea a fiscului român, citată mai sus, să fie asumate doar cu mare rușine, de organele fiscale:

„Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că articolul 168 litera (a) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că o persoană impozabilă poate deduce TVA-ul achitat în amonte pentru servicii de publicitate în cazul în care o asemenea prestare de servicii (…) prezintă o legătură directă și imediată cu una sau cu mai multe operațiuni impozabile în aval sau cu ansamblul activității economice a persoanei impozabile, cu titlu de cheltuieli generale, fără a fi necesar să se ia în considerare împrejurarea că prețul facturat pentru asemenea servicii ar fi excesiv în raport cu o valoare de referință definită de administrația fiscală națională sau că aceste servicii nu ar fi determinat o creștere a cifrei de afaceri a respectivei persoane impozabile” – a se vedea paragraful 40 din Hotărârea CJUE din 25.11.2021 în cauza C 334/20 Amper Metal Kft.

Autori:

• Dan Dascălu, Partener coordonator litigii fiscale, D&B David și Baias
• Mihail Boian, Partener, D&B David și Baias

Sfârșitul de an 2022 aduce soluții de referință în două dispute fiscale din domeniul asigurărilor, finalizându-se astfel cu succes pentru contribuabili în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) o saga fiscală derulată în contradictoriu cu ANAF în privința impunerii TVA aferente serviciilor prestate de partenerii specializați din alte state membre UE, precum și a contribuțiilor sociale aferente veniturilor achitate agenților de asigurare în temeiul unor contracte de agent.  Asistența juridică a fost asigurată de-a lungul întregii dispute fiscale de o echipă specializată în litigii fiscale a D&B David și Baias SCA în colaborare cu consultanți fiscali PwC România.

În urmă cu aproximativ 7 ani se încheia o serie de inspecții fiscale derulate la nivelul companiilor de asigurare pe o durată mai mare de 3 ani. Inspecțiile au vizat obligații fiscale aferente perioadei 2007-2011, consecințele patrimoniale negative fiind semnificative. Au fost astfel stabilite TVA suplimentară de plată aferentă serviciilor de gestionare a daunelor Carte verde prestate de  către unele societăți corespondențe ale acestor asigurători din alte state membre UE, precum și contribuții sociale aferente veniturilor obținute de agenții de asigurare în temeiul contractelor de agent specifice încheiate cu companiile de asigurare.

În privința TVA, problematica dedusă judecății viza stabilirea locului prestării serviciilor și a făcut obiectul interpretării Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) care a fost tranșată favorabil pentru contribuabil prin hotărârea pronunțată în cauza Uniqa Asigurări (C-267/21) , la sesizarea ÎCCJ (în privința acestor demersuri, a se vedea https://blog.pwc.ro/2022/08/04/o-hotarare-cjue-de-referinta-invalideaza-interpretarea-autoritatilor-fiscale-romane-in-cazul-unei-companii-de-asigurari-fiind-extrem-de-relevanta-pentru-controalele-similare-derulate-in-aceasta-indus/). S-a statuat de către instanța europeană că serviciile de soluționare a daunelor furnizate de companiile corespondente, în numele și pe seama unei societăți de asigurări nu fac parte din „serviciile prestate de consultanți, ingineri, birourile de consultanță, avocați, contabili și alte servicii similare și nici din prelucrările de date și din furnizarea de informații” prevăzut de articolul 56 alineatul (1) litera (c) din Directiva TVA, astfel încât locul prestării acestor servicii este la sediul prestatorilor, iar nu al companiilor de asigurare române.

„ÎCCJ, pornind de la interpretarea dreptului european din procedura trimiterii preliminare anterior derulată într-una dintre cele două cauze menționate, a anulat impunerea TVA de către ANAF asupra celor două societăți de asigurare, tratamentul fiscal aplicat de acestea (i.e. taxarea serviciilor la locul prestării serviciilor de către societățile lor corespondente din statul membru în care acestea își au sediul, iar nu România, unde se află sediul beneficiarului serviciilor) fiind astfel recunoscut ca cel corect din punct de vedere legal”, a arătat Dan Dascălu, Partener Coordonator al Departamentului de Litigii și Dreptul muncii al D&B David și Baias.

„Soluțiile Înaltei Curți vin să demonstreze încă o dată, dacă mai era necesar, importanța și utilitatea instituției întrebării preliminare – ca instrument de interpretare a dreptului european – care, odată transmisă către CJUE de către instanța națională într-o manieră care să surprindă în mod corespunzător problematica de interpretare în discuție și apoi soluționată printr-o hotărâre de către instanța europeană, a avut ca efect o unificare a practicii divergente până la acel moment la nivelul instanțelor de fond în privința determinării locului prestării serviciilor de soluționare a daunelor de către societățile corespondente în materia TVA. Tranșarea definitivă a acestei problematici în favoarea companiilor de asigurare după ani buni de inspecții fiscale și dispute cu organele fiscale este cu atât mai binevenită cu cât acestea vizau sume importante achitate de aceste companii cu titlu de obligații fiscale principale, dar mai ales obligații fiscale accesorii în baza unor acte de impunere nelegale”,  a adăugat Mihail Boian, avocat Partener al D&B David și Baias SCA.

Pe de altă parte, în privința contribuțiilor sociale, problematica în discuție dedusă judecății și dezlegată de ÎCCJ a vizat, în esență, calificarea naturii juridice a veniturilor obținute de agenții de asigurare din contractele de agent încheiate cu companiile de asigurare, în funcție de care  trebuia să se determine cine ar fi trebuit să achite contribuțiile sociale aferente. Astfel, dacă acestea ar fi fost venituri din contracte/convenții încheiate potrivit Codului civil, contribuțiile sociale ar fi trebuit reținute la sursă și achitate către bugetul de stat de către companiile de asigurări (conform OUG nr. 82/2010), în timp ce o asemenea obligație nu exista pentru companii de asigurare, dacă erau venituri înregistrate din activități comerciale, respectiv, desfășurate de profesioniști conform legislației speciale (i.e. după cum contractele s-au derulat anterior sau după intrarea în vigoare a noului Cod civil).

Avocații D&B David și Baias au adus în fața instanțelor de judecată argumentele de drept civil (în sens larg, incluzând și dispozițiile Codului comercial) ce susțin natura juridică a acestor contracte ca fiind (în mod firesc) una de tip comercial, respectiv, încheiate între profesioniști, pornind de la definirea faptelor de comerț din Codul comercial și încheind cu dispozițiile Noului Cod civil care exclud în mod specific contractul de agent de asigurare din sfera de aplicare a acestui din urmă act normativ. Totodată au fost luate în considerare normele specifice emise în privința activității agenților de asigurare de către reglementatorul acestei industrii. În egală măsură, aceștia au prezentat pe larg instanțelor de judecată și argumentele fundamentate pe înseși normele dreptului fiscal ce contraziceau impunerea acestor sume de către ANAF.

După ce într-una dintre cele două cauze Curtea de Apel București a anulat actele administrativ-fiscale emise de ANAF, ÎCCJ a validat raționamentul acesteia, respingând recursurile formulate de ANAF și dispunând pe fond o soluție identică și în cea de-a doua cauză soluționată în această suită de litigii fiscale (i.e. anularea impunerii contribuțiilor sociale pentru aceasta din urmă). S-a confirmat astfel cu titlu definitiv că societățile de asigurare nu sunt obligate să rețină la sursă și să achite contribuții sociale în privința veniturilor achitate agenților de asigurare în temeiul unor contract de agent.

„Este o altă dispută cu organele fiscale despre care am putea scrie o carte. Aceasta a presupus parcurgerea mai multor etape, atât în fază prelitigioase – când am fost implicați în privința contribuțiilor sociale în efectuarea de demersuri, alături de organizațiile profesionale, la pregătirea de adrese către Ministerul Muncii și Ministerul Justiției , pentru a încerca descifrarea semnificației noțiunilor preluate de Ministerul Finanțelor în legea fiscală, cât mai apoi în fază litigioasă, care a presupus și parcurgerea procedurii preliminare(pe partea de TVA). Toate aceste demersuri așezate și urmate coordonat în cadrul unei strategii de apărare elaborată pas cu pas, au facilitat, din punctul nostru de vedere, și de această dată identificarea problematicilor în discuție, a conceptelor și cadrului legal incident, care mai apoi au fost analizate într-o manieră detaliată și aplecată de către judecătorii Curții de Apel București și apoi de către cei ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele conchizând asupra necesității anulării impunerilor nelegale efectuate de către organele fiscale în aceste cauze”, a conchis Dan Dascălu, Avocat, Partener D&B David și Baias SCA, Coordonator al Departamentului de Litigii și Dreptul muncii.

Echipa de avocați D&B David și Baias implicată a fost formată din Dan Dascălu, Mihail Boian, Ana Vasile, Arleta Volintiru, colaborând îndeaproape de-a lungul întregii dispute cu consultanții fiscali PwC România, respectiv, Diana Coroabă, Inge Abdulcair și Bogdan Cârpă-Veche.

Autori:

• Sorin Biban, Tax Partner, Biriș Goran SPARL
• George Boca, Tax Consultant, Biriș Goran SPARL

În data de 8 decembrie, Comisia Europeană a publicat o serie de propuneri cu scopul de a reforma sistemul actual de TVA aplicabil în cadrul statelor membre ale UE:

– Propunere de Directivă privind regulile TVA în era digitală, ce modifică Directiva 2006/112/CE;
– Propunere de Regulament privind informațiile necesare pentru anumite regimuri de TVA, ce modifică Regulamentul (UE) nr. 282/2011;
– Propunere de Regulament privind măsurile de cooperare administrativă necesare în era digitală, ce modifică Regulamentul (UE) nr. 904/2010.

Reformele își propun să soluționeze următoarele aspecte:

– nivelul scăzut al colectării de TVA și al capacității de control – elemente ce sunt cauzate de cadrul legislativ european neadaptat la realitățile digitale ale modelelor de business existente;
– costuri de conformare ridicate și sarcini fiscale excesive în cazul companiilor – accentuate de fenomenul digitalizării tranzacțiilor;

Astfel, propunerile se bazează pe trei piloni ce vor ajuta statele membre să colecteze anual cu până la 18 miliarde de euro mai multe venituri din TVA, ajutând în același timp întreprinderile, inclusiv IMM-urile, să se dezvolte:

1. Raportare digitală în timp aproape real a tranzacțiilor / Facturare electronică

Noile reguli introduc posibilitatea statelor membre de a impune utilizarea facturii electronice, fără a mai fi necesară obținerea unei derogări. De asemenea, declarațiile recapitulative vor fi înlocuite de raportarea digitală în timp (aproape) real în scopuri de TVA. Aceasta se va efectua prin intermediul facturării electronice care va oferi statelor membre informații necesare pentru a combate frauda în domeniul TVA.

De asemenea, această schimbare asigură convergența sistemelor naționale existente la nivelul întregii UE și pregătește cadrul legal pentru statele membre ce doresc să instituie sisteme naționale de raportare digitală pentru comerțul intern în următorii ani.

Precizăm faptul că România a implementat deja un sistem de facturare electronică în vederea raportării anumitor tipuri de tranzacții (B2G, bunuri cu risc fiscal ridicat etc.). În acest sens, sistemul național va trebui să fie actualizat, ținând cont de cerințele legislației europene în materie.

2. Tratamentul TVA pentru economia digitală

În temeiul noilor norme, se propune ca operatorii de platforme digitale ce facilitează serviciile de cazare/închiriere pe termen scurt, respectiv cele privind transportul persoanelor, să devină responsabili pentru colectarea și plata TVA către autoritățile fiscale.

Împreună cu alte clarificări legislative aduse, aceste măsuri vor asigura o abordare uniformă în toate statele membre și vor contribui la crearea unor condiții de concurență mai echitabile între serviciile de transport, cele de cazare/închiriere pe termen scurt realizate online și cele tradiționale (ex. agenții de turism).

3. Înregistrare în scop de TVA unică la nivelul UE

Pornind de la modelul ghișeului unic pentru TVA deja existent pentru operatorii platformelor online, propunerea le-ar permite societăților, care efectuează vânzări către consumatori dintr-un alt stat membru, să se înregistreze o singură dată în scopuri de TVA pentru operațiuni desfășurate pe întreg teritoriul UE.

Astfel, companiile vor putea să își îndeplinească obligațiile în materie de TVA prin intermediul unui portal online unic. Printre măsurile suplimentare de îmbunătățire a colectării TVA se numără introducerea obligativității ghișeului unic pentru importuri în cazul anumitor platforme care facilitează vânzările către consumatorii din UE.

Autor: Anda Diaconescu, Associate, Biriș Goran SPARL

În data de 17 noiembrie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 301/2022 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2019 privind acordarea unor facilități fiscale și pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 11/2018 pentru adoptarea unor măsuri bugetare și pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Actul normativ definește clar locuințele care în momentul livrării pot fi locuite ca atare, în vederea aplicării cotei reduse de TVA de 5%, conform art. 291 alin. (3) lit. c) pct. 3 din Codul fiscal, acestea fiind locuințele care la data livrării îndeplinesc următoarele condiții:

– deținătorii acestora au acces liber individual la spațiul locuibil, fără tulburarea posesiei și a folosinței exclusive a spațiului deținut de către o altă persoană sau familie;
– au acces la energie electrică și apă potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate și a reziduurilor menajere;
– sunt formate cel puțin dintr-un spațiu pentru odihnă, un spațiu pentru pregătirea hranei și un grup sanitar, indiferent care sunt dotările existente și gradul de finisare la data livrării.

Actul normativ a intrat în vigoare în data de 20 noiembrie 2022.

Autori:

• Florina Parîng, Director, Impozite indirecte, EY România
• Andra Ciotic, Senior Manager, Impozit pe venit și contribuții sociale, EY România

Activitățile de tipul remunerațiilor administratorilor, directorilor și membrilor consiliilor de administrație – persoane fizice – sunt taxate similar contractelor de muncă. La nivelul UE însă, lucrurile s-ar putea îndrepta într-o nouă direcție. Deciziile recente ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) par să indice o schimbare de abordare privind aplicabilitatea TVA.

Cum sunt ele tratate în prezent?

Din perspectiva impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale obligatorii, legislația fiscală din România încadrează, fără niciun dubiu, acest tip de remunerații ca venituri asimilate salariilor.

Deși nu există un temei legislativ la fel de clar, practica este de a nu se aplica TVA. Un motiv fiind tocmai faptul că aceste remunerații sunt asimilate veniturilor salariale ale indivizilor.

Totuși, aceste venituri sunt supuse TVA-ului, dacă sunt primite de către o persoană juridică. Este această practică susținută de principiile de TVA aplicabile în România și la nivel european? Altfel spus, am putea avea de-a face cu o schimbare de paradigmă și în practica din România, odată cu evoluția cazurilor analizate la nivel european?

TVA-ul se aplică doar în cazul persoanelor impozabile. Iar persoane impozabile pot fi și persoanele fizice, dacă desfășoară activități economice, de o manieră independentă și indiferent de loc, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestora.

O persoană fizică nu poate fi considerată persoană impozabilă supusă TVA, dacă își desfășoară activitatea în numele și sub responsabilitatea unui angajator, de la care primește o remunerație ce are o natură similară salariului, nesuportând riscul economic al activității sale. Compania este cea angajată într-o relație cu terții, aceasta semnând contractele și fiind responsabilă pentru eventualele prejudicii față de terți.

Prin decizia sa, în cauza C-420/18, IO, Curtea de Justiție UE (CJUE) a confirmat că un membru al consiliului de supraveghere al unei fundații nu poate fi asimilat unui angajat, întrucât nu se află într-o relație de subordonare ierarhică similară cu aceea de angajat-angajator și nu primește instrucțiuni de la organul de conducere al respectivei fundații. Totuși, nici nu realizează o activitate economică în mod independent, întrucât acționează în contul și pe răspunderea consiliului. Iar remunerația fixă, ce nu depinde de participarea la întruniri sau orele efectiv lucrate nu indică un risc economic.

Interesul autorităților naționale este în creștere, dovadă fiind recenta întrebare adresată CJUE de către autoritățile fiscale din Luxemburg, în cauza C-288/22, TP: se poate considera că un membru-persoană fizică al consiliului de administrație al unei societăți pe acțiuni acționează în mod independent? Iar remunerația procentuală din profitul net al societății, primită de acesta, este o plata pentru o prestare de servicii?

Și, am adăuga: în ce măsură statutul juridic al prestatorului (persoană fizică sau juridică) ar trebui să influențeze aplicabilitatea TVA? Cu alte cuvinte, dacă în cazul persoanelor juridice cu roluri similare se datorează TVA, în cazul persoanelor fizice putem considera remunerația în mod automat asimilată salariilor?

Rezultatul ar trebui să atragă atenția membrilor CA, directorilor și administratorilor, ținând cont în special de practica curentă din România și de interesul autorităților fiscale de a crește gradul de colectare.

Întrebarea principală rămâne: se datorează sau nu TVA în cazul remunerațiilor primite de către persoanele fizice? Răspunsul trebuie să pornească de la principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Iar în cazul TVA, nu este relevant statutul juridic, ci substanța economică. Astfel, pentru activități identice tratamentul de TVA ar trebui să fie același, indiferent de natura persoanei: fizică sau juridică.

Ce s-ar putea întâmpla în viitor? Dată fiind evoluția cauzelor judecate de CJUE în ultima perioadă și interesul crescut pentru creșterea gradului de colectare, nu este exclus să asistăm la o nouă perspectivă asupra regimului de TVA al acestor remunerații.

Dar dacă aceste remunerații ar deveni subiect de TVA, ce se întâmplă cu impozitul pe salarii și contribuțiile sociale? Pot aceste sume să fie, în același timp, subiect de TVA și taxe salariale? Impactul de 19% TVA merită cu siguranță un loc pe agenda de discuție a persoanelor potențial afectate. Colectarea TVA-ului ar oferi, însă, și oportunitatea deducerii TVA, ceea ce ar reduce costul fiscal.

Cum se tratează aceste sume din perspectiva impozitării indivizilor?

Având prevederea explicită din Codul fiscal privind impozitarea salariilor, remunerațiile astfel obținute sunt supuse regimului fiscal de impozitare aplicat în cazul salariului pe care îl obține orice angajat. Cu alte cuvinte, acestea vor suporta impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii, până la același termen și în aceleași condiții ca veniturile salariale obținute de către persoanele fizice încadrate cu contracte individuale de muncă în România, care lucrează la noi în țară. Apar, însă, diferențe și vom vedea în analiza de mai jos care sunt acestea și potențialele unghiuri de abordare a acestora.

Este vorba despre ipostazele concrete în care o astfel de persoană se poate afla, generând unele neclarități în tratamentul fiscal și, implicit, necesitatea unor verificări și analize suplimentare.

Aceste persoane fizice, în calitate de administratori, directori, membri ai unui consiliu de administrație/directorat, pot fi persoane nerezidente. Pentru acestea, legislația fiscală din România indică impunerea veniturilor potrivit prevederilor legislației naționale, luând în considerare, totodată, și prevederile convențiilor de evitare a dublei impuneri aplicabile, încheiate de România cu statul de rezidență fiscală a persoanei fizice în cauză.

Având în vedere prevederile legislației domestice a statului de rezidență fiscală a persoanei fizice, precum și pe cele ale convențiilor de evitare a dublei impuneri, aceeași persoană și pentru aceleași venituri ar putea fi văzută că obține sume ce se încadrează în categorii diferite, în funcție de accepțiunea fiecărui stat – statul sursă a venitului vs. statul de rezidență fiscală a persoanei fizice.

În practică, acest lucru se va translata în discuții de clarificare pentru a rezolva eventuale divergențe în abordarea impozitării respectivului venit. La fel, din perspectiva contribuțiilor sociale, atunci când sunt mai multe state implicate care trebuie să facă propria analiză, ar putea exista situații când aceeași activitate, să spunem cea a unui administrator dintr-o companie înregistrată într-un stat membru al Uniunii Europene, care este și salariat al unei societăți cu activitate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, să fie considerată activitate dependentă de către unul dintre state și independentă în celălalt stat. Implicit, acest lucru vă determina discuții suplimentare în vederea stabilirii legislației de securitate socială aplicabilă respectivei persoane.

În cazul derulării activității ca PFA, este bine de știut că trebuie să fie asigurată independența relației dintre părți. În acest sens, legislația fiscală românească prevede o serie de criterii din care trebuie îndeplinite cel puțin patru pentru a se putea vorbi despre o relație independentă, Codul fiscal fiind foarte clar în acest sens.