Decizia nr. 1593 din 24 mai 2016

Este legală cerinţa impusă ofertanţilor de a dispune de resurse financiare  confirmate de bancă înainte de depunerea  ofertelor – cu posibilitatea de demonstrare  a cerinţei  la o anumită dată aleasă de către ofertant –  această cerinţă fiind  în consonanţă deplină cu art. 7  din HG nr. 925/2006 pentru că tinde să demonstreze potenţialul financiar al participanţilor la procedură, respectiv, posibilitatea lor concretă de a îndeplini contractul şi de a rezolva eventualele dificultăţi legate de îndeplinirea acestuia.

Creând prezumţia faptului că ofertanţii vor avea la dispoziţie resursele financiare şi la momentul executării contractului, o astfel de cerinţă nu este de natură să ofere un caracter restrictiv şi nu este contrară prevederilor art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr.34 /2006.

Decizia nr. 1831 din 8 iunie 2016

Pentru a putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă unei prestări de servicii este obligatorie dovedirea existenţei unei legături directe între serviciile prestate și operațiunile impozabile ale entității juridice care contactează aceste servicii – în sensul ca serviciile să fi fost efectuate în folosul acestor operațiuni – simpla dovedire a existenței unei prestări de servicii către o altă persoană impozabilă nefiind, în sine însăși, suficientă pentru a conferi dreptul de deducere a TVA aferentă plății făcute pentru respectivele servicii.

Decizia nr. 2168 din 7 iulie 2016

Prin jurisprudenţa  Curţii de  Justiţie a  Uniunii Europene, a fost statuat faptul că deşi principiul securităţii juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, acelaşi  principiu impune ca legea nouă să poată fi aplicată, în lipsa  unei derogări, şi efectelor  viitoare  ale  unor situaţii  apărute  sub imperiul legii  vechi.

Prin urmare, pentru nereguli săvârşite anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 – care a fost emisă în temeiul Regulamentului (CE) nr.1083/2006 – constatate, însă, ca urmare a unui control efectuat ulterior  acestui moment, este corectă aplicarea unei corecţii financiare reglementată prin noul act normativ, în acest caz neputând fi reţinută o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile.

Secția I civilă, decizia nr. 1964 din 19 octombrie 2016   

Prin Decizia nr. 558/2014, instanţa de contencios constituţional a stabilit în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o competenţă specială, de excepţie, atunci când cererea de strămutare de competenţa unei curţi de apel vizează motive de bănuială legitimă rezultate din calitatea uneia dintre părţi de magistrat la respectiva curte de apel. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere situaţia de excepţie în care una dintre părţile dosarului a cărui strămutare se solicită are calitatea de judecător în funcţie la respectiva curte de apel, iar nu situaţia în care judecătorul de la instanţa care soluţionează cererea de strămutare, exercită atribuţia de mandatar al soţului său, intimat în cauza a cărei strămutare se solicită.

Secția I civilă, decizia nr. 2052 din 20 octombrie 2016  

Instanţa de apel, procedând la rejudecarea cererilor de apel ca efect al casării dispuse în urma admiterii recursului declarat numai de pârât și obligându-l pe acesta la plata unor despăgubiri mai mari decât cele stabilite în ultima decizie dată în soluționarea apelurilor (casată cu trimitere spre rejudecare), a creat părții o situaţie mai grea în propria cale de atac, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

În legătură cu modul în care instanța, prin decizia casată, a procedat la soluţionarea cererii de apel, în sensul admiterii apelului declarat de pârât şi stabilirii unui anumit cuantum al despăgubiri pentru terenul expropriat, reclamantul avea posibilitatea să formuleze recurs. Prin neexercitarea de către reclamant a drepturilor sale procesuale împotriva hotărârii instanței de apel, acesta nu poate obţine o despăgubire mai mare în rejudecare, chiar după casarea cu trimitere în urma admiterii recursului declarat de partea adversă. Aceasta întrucât, pârâtul nu poate fi sancţionat prin pronunţarea unei hotărâri defavorabile în raport cu cea atacată, deoarece se opune principiul de drept procesual non reformatio in pejus reglementat de art. 296 C.proc.civ., care trebuie respectat, nu numai cu prilejul judecării căii de atac, ci și cu ocazia rejudecării după casare.

Secția I civilă, decizia nr. 2004 din 21 octombrie 2016     

1.  După intrarea în vigoare a Legii  nr. 134/2010  privind Codul de procedură civilă – 15 februarie 2013 – în etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent, întrucât o parte nu ar fi putut invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condițiile art. 485 C.proc.civ.), în absența declarării căii de atac.

Prin urmare, dispozițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ. se opun nu numai la analiza unor motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părțile din proces, câtă vreme din raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) și (4) C.proc.civ. asupra admisibilității în principiu a recursului, rezultă că instanța de recurs nu a identificat motive de ordine publică pe care să le invoce din oficiu.

2.  Faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găseşte deja pe piaţa comunitară şi face obiectul unor acte de comerţ subsecvente nu conduce prin el însuşi la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecinţă poate rezulta doar din demonstrarea existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară.

Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 249 C.proc.civ., dat fiind că incidenţa epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii. Regula de probaţiune menţionată a fost confirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în sensul că terţul care invocă existenţa consimţământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt, fără ca titularul mărcii să fie ţinut să probeze absenţa consimţământului (hotărârea pronunţată în cauzele conexate C – 414/99  până la C – 416/99 Zino Davidoff SA).

În acest context, terţul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziţionat produsele de pe piaţa din afara Uniunii Europene/Spaţiului Economic European, nu este dispensat de obligaţia de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piaţa comunitară a produselor achiziţionate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimţământul acestuia.

Totodată, în materia epuizării dreptului la marcă, acordul titularului mărcii trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza C – 173/98 Sebago Inc.). Pentru exemplarele aceluiaşi produs care nu au fost puse în comerţ pe piaţa comunitară cu consimţământul titularului, acesta din urmă este îndreptăţit să interzică folosirea mărcii de către terţi (hotărârea din aceeaşi cauză C – 173/98, paragr. 19).

Prin urmare, dovada consimţământului trebuia făcută pentru fiecare exemplar al produselor comercializate de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, nefiind suficientă simpla dovadă a punerii pe piața comunitară de către titular a unor produse identice celor importate de recurentă din afara Uniunii.

Faţă de acest obiect al probei a cărei sarcină revenea pârâtei, este lipsită de relevanţă, din punct de vedere probator, împrejurarea că reclamanta însăși a introdus pe piaţa Uniunii Europene, prin intermediul unor distribuitori autorizaţi, piese de schimb Toyota, chiar dacă ar fi vorba despre produse identice cu cele comercializate de către pârâtă.

Legislaţie relevantă:

Codul de procedură fiscală, art. 117 alin. (2)-(8), art. 124 alin. (1)

Legea nr. 554/2004, art. 4

Compensarea este o operaţiune pe care organele fiscale sunt obligate legal să o execute înainte de operaţiunea de restituire, operaţiune la executarea căreia organul fiscal va trece numai în cazul în care rezultă o diferenţă de restituit.

Astfel fiind, dispoziţiile pct.3 din Cap. 2 din Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal  aprobată prin Ordinul ministrului Finanţelor Publice nr.1899/2004, potrivit cărora dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operaţiunii de compensare, sunt legale, acestea fiind emise în temeiul art.117 alin.(9) din Codul de procedură fiscală, cu stricta respectare a dispoziţiilor art.117 alin.(2), (6) și (8) și a art. 124 alin. (1) din același cod.

Decizia nr. 476 din 2 februarie 2012

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta S.C. KT S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr.1031/CA din 17 noiembrie 2009 a Tribunalului Brașov – Secţia comercială și de contencios administrativ, s-a invocat excepţia de nelegalitate a punctului 3 din capitolul II din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.1899/ 22.12.2004, iar Curtea de Apel Brașov – Secţia de contencios administrativ și fiscal, prin Sentinţa nr. 92/F/2010, a declinat competenţa de soluţionare a excepţiei în favoarea Curţii de Apel București– Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr.4358 din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepţia de nelegalitate invocată de către reclamanta S.C. KT S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și emitentul actului Ministerul Finanţelor Publice, în dosarul nr.7468/62/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Brașov și a constatat nelegalitatea punctului 3 din capitolul II din Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.1899/22.12.2004, publicat în Monitorul Oficial al României nr.13 din 5 ianuarie 2005.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că, la momentul adoptării ordinului, dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget erau reglementate de dispoziţiile art.119 din Codul de procedură fiscală, însă la data sesizării instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, dispoziţiile ce constituie sediul materiei pentru dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget se regăsesc în art.124 din Codul de procedură fiscală.

Curtea a reţinut, în esenţă, că normele legale incidente cauzei nu au prevăzut, nici la momentul emiterii Ordinului nr.1899/2004 și nici ulterior, nicio limitare a dreptului contribuabilului la acoperirea prejudiciului cauzat pentru depășirea termenului legal de restituire sau rambursare, în funcţie de modalitatea în care organul fiscal efectuează plata debitului principal (plată sau compensare), iar momentul nașterii dreptului la dobânzi este reglementat în timp întotdeauna înaintea plăţii, fiind determinat tocmai de întârzierea în efectuarea acesteia, astfel încât procedura instituită la punctul 3 din capitolul 2 din ordinul contestat, care prevede calcularea dobânzii numai asupra sumei aprobată a fi restituită după efectuarea operaţiunii de compensare, operaţiune care este situată și ea în timp întotdeauna după nașterea dreptului contribuabilului la dobândă, apare ca fiind nelegală, fiind de natură să creeze prejudicii contribuabililor, în măsura în care se interpretează că dobânda nu se datorează asupra întregii sume de restituit anterior efectuării operaţiunii de compensare.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanţelor Publice, în ambele recursuri au fost invocate prevederile art.304 pct.9 – art.304¹ din Codul de procedură civilă, susţinându-se, în esenţă, că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, susţin autorităţile recurente, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art.117 alin.(6) și (8) din Codul de procedură fiscală, aplicând dispoziţiile art.117 alin.(2) fără o interpretare sistematică a acestora, care ar fi permis judecătorului să ajungă la concluzia corectă, a legalităţii dispoziţiilor pct.3 din Cap.II al procedurii aprobate prin Ordinul nr.1899/2004.

De altfel, mai argumentează autorităţile recurente, din interpretarea prevederilor art.124 Cod procedura fiscală rezultă în mod clar că dreptul la dobândă al contribuabililor trebuie stabilit din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.(2) sau la art.70, după caz, în măsura în care contribuabilul are de primit un debit, ceea ce nu se poate întâmpla atunci când contribuabilul are datorii mai mari sau egale cu suma solicitată la restituire.

În concluzie, autorităţile fiscale recurente au solicitat admiterea recursurilor, cu consecinţa respingerii excepţiei de nelegalitate a pct.3 din Cap.2 al Procedurii aprobate prin Ordinul nr.1899/2004.

2.2. Societatea comercială intimată a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii celor două recursuri, la care, însă, a renunţat înaintea dezbaterilor orale.

În ceea ce privește fondul cauzei, intimata-reclamantă a combătut criticile celor două recursuri, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este legală și temeinică, solicitând respingerea ca nefondate a celor două recursuri.

Recursurile formulate sunt întemeiate.

Așa cum a reţinut și Curtea de apel, excepţia de nelegalitate invocată de societatea comercială vizează dispoziţiile pct.3 din Cap.2 al Procedurii aprobate prin Ordinul nr.1899/2004, potrivit cărora:

„Cap.2 Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

1. Pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 199 alin. (1) și (2) sau de art. 112 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, după caz, contribuabilul are dreptul la dobândă conform dispoziţiilor art.119 din aceeași ordonanţă.

2 Dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 1 sau a celui prevăzut la cap. I pct. 4 alin.(3), după caz, până în ziua înregistrării, inclusiv, a operaţiunii de compensare și/ sau a operaţiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferenţe rămase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepţia impozitului pe venit.

3. Dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operaţiunii de compensare, care se înmulţește cu numărul de zile determinate conform pct. 2 și cu nivelul dobânzii prevăzute la art. 115 alin. (5) din O.G. nr.92/ 2003, republicată”.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile pct.3 din Cap.2 referitor la Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, sunt nelegale, în raport cu prevederile art.124 alin.(1) Cod procedura fiscală, potrivit cărora: „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.(2) sau la art.70, după caz”.

Potrivit art.117 Cod procedura fiscală: „(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

– cele plătite fără existenta unui titlu de creanţă;

– cele plătite în plus fata de obligaţia fiscală;

– cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

– cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

– cele de rambursat de la bugetul de stat;

– cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;

– cele ramase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;

h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se dispune desfiinţarea executării silite.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin.(1), sumele de restituit reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuala a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

(3) Diferenţele de impozit pe venit de restituit mai mici de 5 lei vor rămâne în evidenta fiscala spre a fi compensate cu datorii viitoare, urmând a se restitui atunci când suma cumulata a acestora depășește limita menţionata.

(4) Prin excepţie de la alin.(3), diferenţele mai mici de 5 lei se vor putea restitui în numerar numai la solicitarea contribuabilului.

(5) În cazul restituirii sumelor în valuta confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţa al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţionala a României, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea.

(6) Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele prevăzute la alin.(1) și (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.

(7) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mica decât obligaţiile fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenta sumei de rambursat sau de restituit.

(8) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenta obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultata restituindu-se debitorului.

(9) Procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art.124, se aproba prin ordin al ministrului economiei si finanţelor”.

Analizând soluţia instanţei de fond, rezultă că într-adevăr, dispoziţiile art. 117 alin.(2) au fost aplicate fără ca acestea să fie coroborate cu dispoziţiile alin. (6) și (8), din interpretarea cărora rezultă că orice contribuabil are dreptul la restituire doar în ceea ce privește diferenţa care rezultă, și în măsura în care rezultă, în urma efectuării operaţiunii de compensare.

Deci, cu alte cuvinte, operaţiunea de compensare este o operaţiune pe care organele fiscale sunt obligate legal să o execute înainte de operaţiunea de restituire, operaţiune la executarea căreia organul fiscal va trece numai în cazul în care rezultă o diferenţă de restituit.

Or, potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, contribuabilii au dreptul la dobândă doar „pentru sumele de restituit sau de rambursat” care vor rezulta deci, în urma efectuării operaţiunii de compensare.

Astfel fiind, rezultă că dispoziţiile pct. 3 din Cap. 2 din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 1899/2004 sunt conforme prevederilor legale citate, fiind emise în temeiul art. 117 alin. (9) din Codul de procedură fiscală și în limitele art.117 alin. (2), (6) și (8) din același cod, soluţia instanţei de fond fiind nelegală și netemeinică.

Legislaţie relavantă:

Legea nr. 303/2004, art. 95 alin. (1)

Legea nr. 317/2004, art. 42

Actele  de încuviinţare a percheziţiei reţinerii și arestării preventive a judecătorilor, procurorilor și magistraţilor-asistenţi, emise de Consiliul Superior al Magistraturii în temeiul art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, au natura juridică a unor acte-condiţie pentru punerea în mișcare a acţiunii penale, astfel încât, deși Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit rolului său constituţional și atribuţiilor stabilite prin Legea  nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă, legată de cariera și drepturile  judecătorilor și procurorilor, de jurisdicţia disciplinară și de organizarea și funcţionarea  instanţelor și parchetelor, încuviinţarea percheziţiei,  reţinerii sau arestării, prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă, ci procesual – penală.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în contencios administrativ, având ca obiect contestarea legalităţii acestor acte, nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aceste dispoziţii privind acte administrative care întrunesc toate elementele definitorii cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar pentru care legea instituie expres o procedură specială de contestare, derogatorie  de la calea  contenciosului administrativ.

Decizia nr. 687 din 9 februarie 2012

Prin acţiunea   înregistrată la Curtea  de Apel  București, reclamantul CN a chemat  în judecată Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei ca în  contradictoriu cu pârâtul să dispună anularea avizelor nr. 145/22.04.2010 privind percheziţia, nr. 146/22.04.2010 privind  reţinerea, precum și nr. 147/23.04.2010, privind arestarea sa  preventivă, și suspendarea acestor acte unilaterale.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a exercitat funcţia de prim – procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea  până la data de 23.04.2010, când DNA din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și  Justiţie a solicitat încuviinţarea percheziţiei, reţinerii și arestării sale preventive, conform art. 26 alin. (1) din Regulamentul de Organizare  și funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii  și art. 42 din Legea   nr. 317/2004 privind  Consiliul Superior al Magistraturii, iar pârâtul a  emis avizele pe care le contestă.

Reclamantul a  susţinut că avizele emise de Secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii sunt nelegale, fiind date cu încălcarea  condiţiilor de formă și fond pentru  valabilitatea   acelor acte.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii  a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal,  prin sentinţa civilă nr. 292 din 19 ianuarie 2011, a  respins acţiunea ca inadmisibilă.

Pentru a  pronunţa această sentinţă, instanţa a  reţinut că avizele a căror anulare  se solicită fac corp comun cu actele din care au fost dispuse  măsurile de ridicare de obiecte în înscrisuri și măsurile preventive dispuse în procesul penal și intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) din Legea   nr. 554/2004. Astfel, cererea   reclamantului, de anulare a  avizelor în discuţie, vizează practic contestarea în contencios administrativ a măsurilor percheziţiei, reţinerii și arestării preventive, dispuse de  instanţa penală, după ce au fost încuviinţate de CSM, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva acestei sentinţe  a declarat recurs reclamantul CN criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 și 304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurentul – reclamant a  formulat, în esenţă, următoarele critici:

A. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 teza a II-a Cod procedură civilă), în sensul că, pe de o parte, instanţa a  reţinut că încuviinţarea  percheziţiei, a reţinerii sau a arestării preventive face corp comun cu actele și măsurile preventive  dispuse în procesul penal, identificându-se cu acestea și având, așadar , natura juridică a unor acte procesual-penale, dar, pe de altă  parte, le-a calificat ca fiind  acte  administrative, așa cum rezultă implicit din cuprinsul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, indicat ca temei de drept în motivarea hotărârii.

Recurentul–reclamant a adăugat că această contradictorialitate a motivării sentinţei atacate vizează însăși admiterea  excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii , pentru  că partea a motivat excepţia pe considerentul că actele atacate nu sunt acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în timp ce instanţa a invocat din oficiu inadmisibilitatea întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (2)  din Legea nr. 554/2004, calificând explicit actele atacate ca fiind acte administrative. În final instanţa a admis și excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât, deși  admiterea  uneia dintre cele două excepţii ar determina automat respingerea   celeilalte.

B. Hotărârea  atacată nu cuprinde motivele pe care  se sprijină soluţia de  admitere a excepţiei de inadmisibilitate invocată de pârât, întreaga motivare fiind  circumscrisă admiterii excepţiei invocate din oficiu (art. 304 pct. 7 teza I Cod procedură civilă).

C. Hotărârea pronunţată a  fost dată cu încălcarea sau aplicarea   greșită a  legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), făcând o gravă confuzie între regimul juridic aplicabil actelor prin care se încuviinţează percheziţia, reţinerea și arestarea preventivă și actele procesual – penale prin care sunt adoptate măsurile menţionate, încuviinţarea având un emitent diferit și o existenţă proprie, independentă de cea  a  actului   procesual – penal pe care îl precede.

Prin notele scrise depuse la dosar, recurentul – reclamant a sistematizat problemele de drept pe care, în opinia sa, le ridică litigiul dedus judecăţii și, în concluzie, a subliniat că sentinţa recurată se află în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, care  garantează accesul liber la justiţie, și cu  dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind  dreptul la un  recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale.

Cu privire la regimul juridic al avizelor Consiliului Superior al Magistraturii  în materia percheziţiei, reţinerii și arestării preventive, recurentul – reclamant  a  arătat că sunt acte  administrative emise de un organ de stat conform art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, nu intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) sau (2) din aceeași lege, nu fac corp comun cu actele procesual – penale emise de  Ministerul Public sau de instanţele  judecătorești, iar calea de contestare este aceea a unei acţiuni în contencios administrativ  formulate în contradictoriu cu autoritatea emitentă.

Prin întâmpinarea depusă  la dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat   respingerea  recursului ca nefondat și a arătat că admiterea excepţiei de inadmisibilitate  de către instanţa de fond reprezintă o consecinţă a  teoriei avizului, consacrată  de doctrina și de practica judecătorească.

Astfel, avizul este o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului administrativ, care nu produce prin el însuși efecte  juridice, nefiind act administrativ de sine – stătător, conform art. 2 alin. (1) lit. c)  din Legea  nr. 554/2004.

A adăugat că avizele (încuviinţările)  ce fac obiectul acţiunii sunt acte de autorizare a organului competent, necesare pentru efectuarea unor acte de urmărire penală faţă de recurentul – reclamant, având o natură juridică mixtă, în virtutea căreia ele exced controlului judecătoresc din domeniul contenciosului administrativ.

Ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul a precizat  că doctrina și Curtea Constituţională (prin deciziile nr. 53/2000, 275/2002 și 4/2004) împărtășesc punctul de vedere potrivit căruia aceste avize sunt acte – condiţie pentru punerea în mișcare  a acţiunii penale, aflate în strânsă corelaţie  cu prevederile art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală. Legiuitorul a  prevăzut existenţa  avizului ca o măsură de  protecţie a magistraţilor și a  prestigiului magistraturii împotriva unor acţiuni  nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală, iar regularitatea încuviinţării poate face  obiectul verificării de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei penale.

Considerentele  Înaltei Curţi, asupra recursului

Recursul nu este  fondat, niciuna dintre  criticile formulate nefiind  aptă să conducă la reformarea  sentinţei în sensul dorit de autorul căii de atac.

Obiectul acţiunii  cu care   a fost  învestită curtea de  apel constă  în anularea  actelor  de încuviinţare a percheziţiei reţinerii și arestării preventive a  recurentului – reclamant , emise în temeiul art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform căruia „judecătorii, procurorii și magistraţii – asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi  sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea  secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii”.

Această încuviinţare, calificată în corelaţie cu prevederile  art. 10 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală,  constituie o condiţie specială prevăzută de lege pentru efectuarea  anumitor acte de procedură penală sau pentru punerea în mișcare a  acţiunii penale, condiţie  specială raportată la calitatea  persoanei vizate.

Aceeași interpretare se regăsește și în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care  a  reţinut că avizul pe care îl  emitea ministerul justiţiei în temeiul art. 91 alin.  (2)  din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (în prezent abrogată  și înlocuită cu legile nr. 303 și nr. 304/2004), aviz echivalent din punct de vedere al efectelor cu încuviinţarea  dată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii   în temeiul legislaţiei în prezent în vigoare, are  natura juridică a unui act – condiţie pentru punerea  în mișcare   a acţiunii penale (decizia nr. 53/21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 366/7 august 2000) și constituie  o măsură raţională de protecţie a magistraţilor, garanţie legală a consolidării independenţei justiţiei (decizia nr. 4/13 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 107/4 februarie 2004).

Prin urmare, deși Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit rolului său constituţional și atribuţiilor stabilite prin Legea  nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă, legată de cariera și drepturile  judecătorilor și procurorilor, de jurisdicţia disciplinară și de organizarea și funcţionarea  instanţelor și parchetelor, încuviinţarea percheziţiei,  reţinerii sau arestării, prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă, ci procesual – penală.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ, supus regimului contenciosului administrativ, este o manifestare de voinţă unilaterală a unei autorităţi publice, emisă în regim de putere publică, în vederea  organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, esenţiale, în analiza naturii juridice a unui act administrativ, fiind efectele pe care le produce, obiectul măsurilor dispuse.

Dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voinţă care emană de la o autoritate publică, reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincţie între actele de autoritate  prin care se realizează o activitate de  natură administrativă și cele prin care  autorităţile  publice (altele decât autorităţile administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuţii ce ţin de propria competenţă, s-ar ajunge la concluzia, semnalată, de altfel, în literatura de specialitate, că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ, refuzul procurorului de  a declara o cale de atac sau modul de executare a unei hotărâri judecătorești civile sau penale, care în mod evident exced competenţei instanţei specializate în materia contenciosului  administrativ.

Argumentul potrivit căruia respingerea  acţiunii în contencios administrativ ca  inadmisibilă ar constitui o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, consacrat în art. 21 din Constituţia României, și a prevederilor art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor  omului, corelate cu dispoziţiile art. 20 din  Constituţia României, nu poate fi reţinut, pentru că art. 44 alin. (1) din Codul de procedură penală oferă un remediu procesual, instituind competenţa instanţei penale pentru judecarea oricărei chestiuni prealabile, de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă, prin  natura ei, acea chestiune ar putea fi de competenţa altei instanţe. Prin urmare, nimic nu împiedică  instanţa ca, în cadrul procesului penal, să verifice legalitatea  formală a  încuviinţării percheziţiei  reţinerii sau arestării preventive, în condiţiile în care, așa cum  rezultă și din  cele expuse mai sus, în substanţa sa, această încuviinţare a  fost concepută ca o măsură de protecţie a magistratului, prerogativă a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant  al independenţei justiţiei, conform  art. 133 din Constituţia României.

Un argument suplimentar, în sensul  inadmisibilităţii acţiunii în contencios  administrativ, constă în aceea că nici în situaţia în care o încuviinţare, un aviz sau un acord ar fi exprimate de o autoritate publică în vederea emiterii sau adoptării unui act  administrativ, cu alte cuvinte, când raportul juridic ar avea o natură pur administrativă în toate  dimensiunile sale, avizul, încuviinţarea sau acordul, ca operaţiuni administrative prealabile , nu ar putea fi atacate separat în justiţie, ci numai împreună cu actul final, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că instanţa de fond a reţinut greșit incidenţa  în cauză a situaţiei de excepţie prevăzute în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora  se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.

Acest considerent este efectul  interpretării eronate a prevederilor legale citate, care, așa cum rezultă din conţinutul lor expres, se referă la acte administrative, care întrunesc toate elementele definitorii cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar pentru care legea instituie expres o procedură specială de contestare, derogatorie  de la calea  contenciosului administrativ.

În speţă, pentru motivele ce au fost prezentate anterior, se pune însăși problema naturii de act juridic  administrativ a manifestării de voinţă a Consiliului Superior al Magistraturii, dar înlăturarea considerentului legat de incidenţa art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/20004 nu atrage o soluţie diferită, pentru că judecătorul fondului a reţinut, în același timp, natura juridică procesual – penală a încuviinţărilor, considerent pe care instanţa de control  judiciar îl consideră corect.

În egală măsură, sentinţa nu este criticabilă pentru pretinsa admitere a două excepţii de inadmisibilitate care se exclud una pe alta, așa cum susţine recurentul – reclamant. La termenul din 12 ianuarie 2011, așa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării, curtea de apel a pus în discuţie, odată cu excepţia invocată de pârât, și incidenţa art.  5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar aceasta nu este o excepţie diferită, ci un motiv suplimentar, invocat din oficiu, pentru inadmisibilitatea acţiunii.

Având  în vedere toate considerentele  expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 28 alin. (1)

Codul de procedură civilă, art. 304 pct. 5

Hotărârea prin care s-a dispus, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sancţionarea conducătorului unei autorităţi publice cu amenda de 20% din salariul minim pe economie pe zi întârziere, pronunţată de instanţa de executare în contradictoriu doar cu autoritatea publică obligată la emiterea actului administrativ, și fără citarea în cauză a conducătorului respectivei autorităţi, este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii și a dreptului la apărare al conducătorului autorităţii publice, care deși are recunoscută de legiuitor calitatea procesuală pasivă sub aspectul amenzii pe zi de întârziere, a fost pus în imposibilitatea de a formula apărări sau de a invoca eventuale excepţii în cadrul litigiului astfel judecat. 

Decizia nr. 659 din 9 februarie 2012 

Prin acţiunea înregistrată la data de 22. 09. 2011, pe rolul Curţii de Apel Oradea Secţia de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC solicitat, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 și 3 din Legea nr. 554/ 2004, amendarea conducătorilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., amendarea directorului Priboi Mihai din cadrul A.N.R.P., acordarea de despăgubiri în cuantum de 775.000 Euro pentru neexecutarea Deciziei civile nr. 127/A/ 30. 06. 2008 a Curţii de Apel Galaţi prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 1550 mp teren situat în Galaţi, str. Basarabiei, nr. 21 – 23, conform Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005, teren despăgubit la suma de 500 Euro/ mp.

A mai solicitat despăgubiri de 1.000.000 Euro și daune cominatorii de 1.000 Euro/ zi de întârziere și a chemat în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice.

Prin întâmpinare chematul în garanţie Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României.

Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză și a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată faţă de Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea de Apel Oradea Secţia de contencios administrativ și fiscal, prin sentinţa nr.35/CA/ din 14 noiembrie 2011 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice și a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul CC în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu data de 9. 07. 2011, până la executarea Deciziei nr. 3347/ 09. 06. 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

A aplicat conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 9. 07. 2011 și până la executarea Deciziei nr. 3347/ 09- 06. 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 775.000 Euro și 1.000.000 Euro ca neîntemeiate și acţiunea faţă de pârâtul PM.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Guvernului României și Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor părţi fără calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie Curtea a găsit că este neîntemeiată, deoarece potrivit dispoziţiile art. 60 și urm. Cod de procedură civilă, legea dă posibilitatea reclamantului de a formula o astfel de cerere, pentru motivul că și reclamantul poate să cadă în pretenţii, prin respingerea acţiunii principale.

Curtea a reţinut ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice având în vedere că între reclamant și chemaţii în garanţie nu există nici un raport juridic. Finalizarea cererii de chemare în garanţie este diferită de a cererii principale, prin ea urmărindu-se rezolvarea, în cadrul aceluiași proces, a altui raport juridic și anume a celui dintre reclamant sau pârât și chematul în garanţie.

Mai mult, Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate de pârâţi în dosarul nr. 541/ 35/ 2010, astfel cum rezultă din Sentinţa nr. 277/ 20.10. 2010 prin care s-a constatat irevocabil că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are calitate de reprezentant legal al Guvernului României, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fond instanţa a constatat că prin Decizia nr. 3347 din 09. 06. 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie și Justiţie în dosar nr. 541/ 35/ 2010 a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului decizie de despăgubiri.

Conform dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/ 2004, „dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată sa încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administraţii), să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.”

Prin urmare, în termen de 30 de zile de la pronunţarea Deciziei nr. 3347/ 2011, respectiv până la data de 09. 07. 2011, pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor avea obligaţia de a emite decizia de despăgubire în favoarea reclamantului.

Cum o astfel de decizie de despăgubiri nu a fost emisă nici până în prezent, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/ 2004 și a obligat pârâta la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere, începând cu data de 09. 07. 2011, până la executarea Deciziei 3347/ 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și totodată a aplicat conducătorului autorităţii publice, respectiv președintelui Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 09. 07. 2011 și până la executarea Deciziei nr. 3347/ 2011.

Despăgubirile solicitate de reclamant în cuantum de 775.000 Euro și 1.000.000 Euro au fost respinse de către prima instanţă, cu motivarea că nu au fost dovedite de reclamant, iar afirmaţia că are interes să primească despăgubirile prevăzute de Legea nr. 247/ 2005 pentru operaţia fiului său, nu este suficientă în lipsa altor probe.

Curtea a respins și acţiunea formulată împotriva pârâtului Priboi Mihai ca fiind neîntemeiată, deoarece acest pârât este directorul A.N.R.P., iar acţiunea formulată fată de A.N.R.P. a fost respinsă ca prematură prin Sentinţa nr. 277/ 2010 a Curţii de Apel Oradea și menţinută sentinţa sub acest aspect de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

În ceea ce privește neexecutarea Deciziei nr. 127/ 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, instanţa a constatat că această hotărâre judecătorească nu este pronunţată de instanţa de contencios administrativ și nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/ 2004.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă, pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 35/CA din 14 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac și, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă și, în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului CC, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din hotărâre.

Recurenta a învederat, prin motivele de recurs, în ceea ce privește aplicarea unei amenzi de 20% din salariul mediu brut pe economie conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, că acesta nu a fost citai în litigiu. Or, așa cum s-a reţinut și în literatura de specialitate, în toate cazurile, persoanele obligate la executarea hotărârii trebuie chemate în instanţă pentru aplicarea amenzii nominal, chiar dacă obligaţia este strâns legată de calitatea lor (funcţionare Sau ales local având o anumită competenţă). Totodată, a arătat recurenta că potrivit art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 atribuţia de emitere a deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și că președintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor deși asigură conducerea lucrărilor Comisiei centrale cotul acestuia este egal cu al celorlalţi membri. Prin urmare, având în vedere atribuţiile reglementate prin lege în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă că în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești răspunderea aparţine Comisiei în întregul său și nu președintelui, care are drept de vot egal cu ceilalţi membri. În cel mai rău caz se poate aplica sancţiunea amenzii comisiei și nu președintelui acesteia, ţinând seama de caracterul colegial al deciziilor adoptate și de lipsa unei subordonări ierarhice a membrilor comisiei faţă de președinte.

Sub aspectul obligării recurentei, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, la plata de despăgubiri pentru întârziere de 1.000 lei pe zi de întârziere începând cu data de 17 iulie 2011 și până la executarea sentinţei civile nr. 298/CA/8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, s-a considerat că o asemenea obligare este neîntemeiată, prin prisma următoarelor considerente:

Nu a existat în cauză un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, și nu se poate reţine pasivitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a-și îndeplini obligaţiile statuate de către instanţă prin hotărârile judecătorești pronunţate. Dosarul reclamantului trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite numai în baza unui raport ce nu se poate efectua în termen de 30 de zile, astfel că solicitarea la plata de despăgubiri de 1000 lei pe zi de întârziere este o sarcină prea oneroasă faţă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu privire la punerea în executare a deciziei civile nr. 3347 din 9 iunie 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a precizat că deși dosarul de despăgubire al reclamantului nu a fost completat cu informaţiile apreciate ca necesare în etapa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, dosarul de despăgubire nr. 26873/CC a fost transmis la evaluator, iar evaluatorul a comunicat, cu adresa nr. 62754/1 noiembrie 2011 că pentru efectuarea raportului de evaluare îi sunt necesare documente din care să rezulte compunerea „imobilului”.

În aceste condiţii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în judecată a reclamantului fiind în consecinţă neîntemeiată.

În fine, cu referire la cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea atacată, recurenta a apreciat că acordarea acestor cheltuieli este neîntemeiată prin raportare la obiectul cauzei, fiind vorba de o obligaţie de a face și nu o obligaţie bănească. Mai mult, s-a relevat că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar faţă de această împrejurare ea nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, neexistând un buget în acest sens.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimatul CC a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin cererea înregistrată sub nr. 483/35/CA/2011 la Curtea de Apel Oradea -Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC a solicitat amendarea conducătorilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor reprezentată de CND și AMV, amendarea directorului PM din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, acordarea despăgubirilor pentru neexecutarea unei sentinţe judecătorești în valoare de 775.000 euro. Totodată, prin aceeași cerere, reclamantul CC a chemat în judecată Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea celor doi pârâţi la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro și daune cominatorii de 1.000 euro pe zi de întârziere.

Prin sentinţa nr. 35/C A din 14 noiembrie 2011 Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus, printre altele, admiterea în parte a acţiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecinţa obligării pârâtei la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal, și a aplicării conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Sancţiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor”.   

Pe de altă parte, se reţine că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialităţii și implicit al dreptului la apărare, art. 85 din Codul de procedură civilă – aplicabil și în materia litigiilor de contencios administrativ potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – prevede cu claritate că „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea și înfăţișarea părţilor, afara numai dacă legea nu dispune altfel”.

Se constată, în cauză, că a fost nesocotit de către instanţa de executare principiul contradictorialităţii, în condiţiile în care judecarea cererii reclamantului de a se aplica președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, amenda de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere (începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal), s-a făcut fără ca această parte – căreia legiuitorul îi recunoaște, prin art. 24 alin. (2) din legea contenciosului administrativ, calitate procesuală pasivă, sub aspectul amenzii pe zi de întârziere – sa fie citată în proces. A fost încălcat, în același timp, și principiul dreptului la apărare, președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nefiind în măsură să formuleze apărări și să invoce eventuale excepţii.

În raport cu cele mai sus arătate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 5 din Codul de procedură civilă („când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2″),  în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 312 alin. (1) – (3) și art. 313 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 35/CA din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a fost admis, hotărârea atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă  spre rejudecare aceleiași instanţe.

Legislaţie relevantă:

art. 24 alin. (1) și (2) din  Legea nr. 554/2004

Din conţinutul dispoziţiilor  art. 24 alin. (1) și (2) din  Legea nr. 554/2004, rezultă că se  aplică  conducătorului  autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate  o amendă de  20% din  salariul  minim  brut pe economie, pe zi de  întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri de  întârziere, numai în  cazul în care  termenul  de punere în executare a hotărârii judecătorești nu este  respectat.

Prin urmare, obligarea unei autorităţi publice  la  plata  daunelor cominatorii anterior împlinirii termenului în interiorul căruia aceasta are obligaţia să execute  hotărârea, este nelegală.

Decizia nr. 1048 din 28 februarie 2012

Prin sentinţa nr.2485 din 29 martie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii WT și WMA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, în maximum 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 300 lei/zi de întârziere și sub sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Prin aceeași sentinţă, instanţa de judecată a respins cererea reclamantei privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 1554/31.03.2004, Primarul Municipiului Arad a propus acordarea de măsuri reparatorii constând în drepturi bănești de 405.907.635 lei (calculate la 23.01.2004), pentru cota de ¼ din apartamentele 6,8 și 9 situate în Arad, petenţilor WT și WG, pentru cota ¼ din terenul aferent acestora, transmiţându-se dreptul de folosinţă special prevăzut de titlul II art. 2 din OUG nr.184/2001.

De pe urma defunctului WG, decedat la 21.02.2009, a rămas moștenitoare soţia sa, WMA.

Dispoziţia și actele ce au stat la baza acesteia au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.

În analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, pârâta a constatat, conform apărărilor formulate prin întâmpinare, lipsa unor înscrisuri (privind suprafeţele apartamentelor, acte privind calitatea de moștenitor, situaţia încasării despăgubirilor, acte de identitate).

A arătat pârâta că dosarul a fost repartizat evaluatorului desemnat aleatoriu.

Din actele depuse la dosar rezultă că la data de 4 mai 2010, reclamanţii au comunicat pârâtei copiile actelor privind calitatea de moștenitor și celor de identitate.

La dosar au fost depuse copiile declaraţiilor cu semnătura legalizată ale petenţilor referitoare la faptul că nu au primit despăgubiri referitoare la vreun imobil din România și adresa nr. 2646/840/11.07.2001 a SC „R” SA Arad din care rezultă suprafeţele apartamentelor preluate de stat în baza Decretului 92/1950.

Se constată că de la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării au trecut șapte ani, că la dosar au fost depuse toate actele solicitate de Comisia Centrală, iar dosarul a fost înaintat expertului desemnat de autoritate în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Instanţa de fond reţine că prin Legea nr.247/2005 nu au fost stabilite termene speciale de soluţionare a cererilor, devenind aplicabile astfel dispoziţiile de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ.HG nr.

Conform art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 8 alin. 1 din legea nr. 554/2004: „se poate adresa instanţei de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri”.

Termenul legal de 30 de zile de soluţionare a cererii fiind depășit, se constată că propunerea acordării de despăgubiri este emisă în martie 2004, fiind depășit orice termen rezonabil justificat de încărcătura autorităţii competente în emiterea titlului.

Statul, prin instituţiile sale, răspunde atât pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităţii, dar și pentru organizarea necorespunzătoare a activităţii de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor legale in cadrul unor termene rezonabile. Astfel, împrejurarea că pe rolul Comisiei sunt înregistrate foarte multe dosare reprezintă o justificare a lipsei oricărei intenţii în întârzierea produsă, dar nu absolvă autoritatea de culpă în condiţiile în care persoanele îndreptăţite au conform legii dreptul la soluţionarea oricărei cereri într-un termen rezonabil, cel de drept comun fiind de 30 de zile.

Având în vedere aceste considerente și prevederile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se impune obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, sub sancţiunea daunelor cominatorii în caz de neexecutare a obligaţiei în cuantum de 300 lei pe zi de întârziere și sub sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a apreciat că cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale nu este dovedită, având în vedere că reclamanţii nu au justificat daunele morale care le-ar fi fost produse prin nesoluţionarea cererii, și faţă de cadrul complex în care se desfășoară procesul administrativ de stabilire și plată a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta.

În motivarea recursului formulat, recurenta-pârâtă  a susţinut în  esenţă că  sentinţa  atacată este nelegală și  netemeinică întrucât cererea precizatoare a acţiunii reclamanţilor nu le-a fost  comunicată, iar suma stabilită cu titlu de despăgubiri de  405.907.635 ROL reprezintă valoarea cotei de  ¾  din  apartamentele  cu nr. 1, 2, 3, 4, 5 și 7 din care a fost  scăzută  valoarea de  ¼ din apartamentele 6, 8 și 9  (cotă  atribuită  în natură).

 Astfel, susţine  recurenta că  intimaţii-reclamanţi deţin  în proprietate în întregime  apartamentele 6, 8 și 9 și au  dreptul la despăgubiri pentru cota de  ¾ din apartamentele  1, 2, 3, 4, 5 și 7 din care urmează  a fi scăzută  cota de  ¼  din apartamentele 6, 8 și 9, având în  vedere că  dosarul de  despăgubire al acestora cuprinde  trei dispoziţii  emise de  primărie.

Se critică sentinţa  atacată și în ceea ce  privește stabilirea  termenului de  30 de zile  sub  sancţiunea  de daune cominatorii de  300 lei/zi de întârziere și a  amenzii conform  art. 24 alin.(2) din  Legea nr.  554/2004, recurenta  apreciind că  instanţa de fond  a stabilit o  obligaţie  extrem de  oneroasă  în sarcina sa, prezumând neîndeplinirea  obligaţiei  impusă de  aceasta.

 Un alt  aspect  criticat de recurentă vizează   obligarea  sa la  plata  cheltuielilor de  judecată, apreciind că  în ceea ce privește cuantumul acestora, instanţa de  fond  avea  posibilitatea  aplicării  dispoziţiilor  art. 274 alin.(3) Cod procedură civilă.

În drept au  fost  invocate  dispoziţiile  HG nr. 361/2005, Legea nr. 10/2001 republicată, Legea nr. 247/2005, HG nr. 1095/2005.

Intimaţii-reclamanţi WT și WMA au depus  note scrise solicitând  respingerea  recursului formulat  de  Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte  constată că  recursul este fondat, pentru considerentele  ce vor fi  expuse în continuare.

1. Cu privire la  criticile formulate  de recurenta-pârâtă vizând  încălcarea  principiului  contradictorialităţii și a  dreptului la apărare în raport de  necomunicarea  cererii  precizatoare formulată  de  reclamanţi la data de   22 martie  2011.

Instanţa de control judiciar constată că  susţinerile recurentei-pârâte  sunt  nefondate întrucât, astfel cum  s-a  menţionat în practicaua  încheierii din 22  martie 2011,  reclamanţii au precizat că își retrag susţinerile privind cota de ¼ din terenul aferent  menţionând  că din  eroare a fost  specificat și terenul  în petitul acţiunii.

Potrivit art. 132 teza a II-a  pct.2, „cererea nu se  socotește modificată  și nu  se va  da termen, ci se  vor  trece în încheierea de  ședinţă  declaraţiile verbale  făcute  în instanţă, când reclamantul  mărește  sau micșorează câtimea obiectului cererii”.din perspectiva acestor prevederi procedurale  se  constată că  în mod  corect  instanţa de fond a   reţinut prin  încheierea  din data de  22  martie 2011 restrângerea  cererii reclamanţilor fără a încălca nici  principiul contradictorialităţii și nici dreptul de apărare al recurentei-reclamante.

2. În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privind obligarea  la emiterea  deciziei  reprezentând titlu de  despăgubire în conformitate  cu  Dispoziţia nr. 1554/31 martie 2004  emisă de  Primarul  municipiului Arad privind  propunerea  de  acordare a  măsurilor  reparatorii, constând  în drepturi  bănești de  405.907.635 lei, instanţa  de control judiciar constată că  acestea  sunt  nefondate.

Astfel, nu pot fi reţinute  susţinerile  recurentei potrivit  cărora  cererea  formulată  de  reclamanţi ar fi  lipsită  de interes  și  că instanţa de  fond nu  și-a  exercitat  rolul activ  în a  stabili în  mod  cert obiectul cauzei.

Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii  administrative  de a elibera  actul administrativ,  respectiv decizia  reprezentând  titlul de  despăgubire pentru suma ce va fi  stabilită prin raportul de evaluare a despăgubirilor  propuse prin Dispoziţia  nr.  1554/31 martie 2004 emisă de  Primăria Municipiului Arad privind  acordarea de  măsuri  reparatorii  pentru cota   de ¼ din apartamentele 6, 8 și 9 situate  în Arad, și acordarea dreptului de  folosinţă  special prevăzut de  titlul II art. 2 din OUG nr. 184/2001 pentru  terenul aferent.

În mod corect instanţa de fond a  reţinut prin  sentinţa criticată că    de la emiterea  dispoziţiei de  soluţionare a notificării  au trecut  șapte ani și că la dosar au fost  depuse  toate  actele  solicitate  de  intimata-pârâtă, astfel că întârzierea  în emiterea  titlului  reprezintă  o încălcare a termenului rezonabil, calculat de la data sesizării  autorităţi publice competente, în  cadrul  procedurii  administrative preliminare și până la momentul  finalizării  procedurilor judiciare, prin  pronunţarea  hotărârii judecătorești irevocabile.

Criticile  recurentei-pârâte potrivit cărora suma de  405.907.635 lei reprezentând  drepturi bănești propusă  ca măsuri  reparatorii  prin  Dispoziţia  nr. 1554/31 martie 2004 pentru cota de  ¼ din  apartamentele  6, 8 și 9 situate  în Arad, imobile care au  fost restituite în natură reclamanţilor, având în vedere și celelalte două dispoziţii nr. 1552/31 martie 2004 și  1553/31 martie 2004 emise de  Primăria Arad, sunt irelevante în cauză, întrucât prin  cererea formulată  reclamanţii  au solicitat  obligarea  autorităţii pârâte  la emiterea titlului de  despăgubire pentru suma se va fi  stabilită  prin  raportul de  evaluare, iar  instanţa de fond  a obligat  la emiterea deciziei  în termen de  30 de zile de la  rămânerea  irevocabilă a  hotărârii, având în vedere  dispoziţiile  art. 18 alin.1 și art. 8 alin.1  din Legea nr. 554/2004.

3. În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la obligarea  acesteia la plata  daunelor  cominatorii  de  300 lei/zi de  întârziere sub  sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte  le apreciază ca fiind fondate, instanţa de fond  soluţionând în mod  greșit   acest capăt de cerere.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost  reglementată  o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul  în care acestea  nu  execută   hotărâri definitive  și irevocabile. Această  procedură  este însă  subsecventă actualei  etape judiciare, astfel  că obligarea  la plata  daunelor  cominatorii  prin hotărârea criticată, apare ca neîntemeiată, ca și aceea vizând aplicarea  amenzii  prevăzute  de art. 24 alin.2 din  Legea nr. 554/2004.

Potrivit  dispoziţiilor  art. 24 alin.1 din  Legea nr. 554/2004 modificată și  completată prin  Legea nr. 262/2007, „executarea  hotărârii  definitive  și irevocabile date în contencios administrativ se face în temeiul  prevăzut  în cuprinsul  acesteia, iar în lipsa  unui  astfel de termen în cel  mult 30 de zile  de la data  rămânerii  irevocabile a hotărârii”.

Numai în  cazul în care  termenul  nu este  respectat  se  aplică  conducătorului  autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate  o amendă de  20% din  salariul  minim  brut pe economie, pe zi de  întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri de  întârziere, conform  alin.(2) al art. 24 din lege.

Având în vedere  aceste  prevederi legale, rezultă  că atâta  timp cât textul de lege  prevede un termen în interiorul  căruia  autoritatea  publică  este  obligată să execute  hotărârea, în  speţă să emită  decizia de acordare a  despăgubirilor, este nejustificată obligarea  acesteia  la  plata  daunelor  cominatorii.

În ceea ce privește aplicarea amenzii prevăzute de  dispoziţiile  art. 24 alin.(2) din Legea nr. 554/2004, este de observat că dispoziţiile alin.(3) ale aceluiași  articol, precizează că „neexecutarea din motive imputabile” sau nerespectarea  hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fapt ce  constituie infracţiune  și s  sancţionează de lege, astfel că, numai  în caz de  refuz  de  executare, la cererea  reclamantului  se poate  analiza  care a fost natura  motivelor  pentru care  nu s-a  realizat  executarea  hotărârii.

4. Criticile  recurentei-pârâte cu privire la  obligarea  acesteia  la plata  cheltuielilor  de  judecată sunt  nefondate, întrucât instanţa de fond  a făcut o  corectă aplicare a dispoziţiilor  art. 274 alin.(1) și alin.(3) Cod procedură civilă, apreciind în raport de aceste  dispoziţii legale, cuantumul cheltuielilor  de judecată datorate.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte,  în temeiul dispoziţiilor  art. 312 alin.(1) și (3) Cod procedură civilă  a admis recursul  formulat  a modificat în parte  sentinţa atacată, în sensul că a  respins  cererea de  acordare a daunelor cominatorii  și cea  privind  aplicarea  amenzii  prevăzute de  art. 24 alin,82) din  Legea nr. 554/2004 menţinând celelalte  dispoziţii ale  sentinţei atacate.