Legislaţie relevantă:

Cod procedura fiscală, art. 117 şi 124

Potrivit dispoziţiilor art.117 şi 124 Cod procedura fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

În raport cu aceste dispoziţii şi cu jurisprudenţa CJUE în materie, dreptul la dobândă al contribuabilului se naşte prin simpla depăşire nelegală de către autoritatea fiscală a termenului de rambursare, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere fiind lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute de lege şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Decizia nr. 7712 din 12 decembrie 2013

Prin Sentinţa nr.1069 din 14 februarie 20111, Curtea de Apel Bucureşti   a   admis   în   parte   acţiunea   precizată,   formulată   de reclamanta S.C. RSR SA, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat în tot decizia ANAF – DGAMC nr.1059905/ 30.09.2010, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.793.972 lei, dobânda legală până la 27.07.2009, a respins ca prematur formulate capetele din cererea precizată de la poziţiile 3-5, a obligat pârâta A.N.A.F. la plata către reclamant a sumei de 48.655 lei cheltuieli de judecată şi a respins excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că în cursul anului 2008 la sediul reclamantei s-a desfăşurat o inspecţie fiscală parţială având ca obiect verificarea în vederea soluţionării cu control ulterior a deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare depuse de societate pentru perioadele noiembrie 2005 – septembrie 2006, noiembrie 2006 şi ianuarie – mai 2007. Totodată, inspecţia fiscală a avut ca obiectiv soluţionarea cu control anticipat a deconturilor lunare cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, întocmite pentru perioada august 2007 – martie 2008, prin care a fost solicitată la rambursare soldul sumei negative de TVA în valoare totală de 15.800.357 lei.

În urma finalizării inspecţiei fiscale, s-a emis Raportul de inspecţie fiscală nr.14613/27.06.2008 şi Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008.

Prin Decizia de impunere, organul fiscal a stabilit următoarele:

 – a admis la rambursare suma de 3.697.738 lei cu titlu de TVA din deconturile aferente lunilor decembrie 2007 şi ianuarie 2008 a respins în mod nelegal la rambursare suma de 12.102.619 lei;

 – a stabilit în sarcina societăţii o serie de obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 19.002.767 lei cu titlu de TVA şi 5.374.404 lei cu titlu de majorări de întârziere, cu motivarea că livrările de bunuri efectuate de Societate în cadrul antrepozitului fiscal nu ar fi scutite de TVA.

Ulterior pronunţării Deciziei de impunere, organul fiscal a emis:

– nota de compensare nr.4297/ 12.08.2008 prin care a compensat suma de 1.449.738 lei (aferenta decontului lunii decembrie 2007) din creanţa admisă la rambursare cu aceiaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere;

– nota de compensare nr.4298/12.08.2008 prin care a compensat suma de 2.248.000 lei (aferenta decontului lunii ianuarie din creanţa admisă la rambursare cu aceiaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare nelegale stabilite prin decizia de impunere).

În temeiul art.205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, societatea a formulat împotriva Raportului de inspecție fiscală şi a Deciziei de impunere, contestaţia fiscală nr.1000713/ 18.07.2008, solicitând anularea actelor fiscale contestate.

Prin Decizia nr.347 din data de 20.10.2008 emisa de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţia formulata de societate împotriva Deciziei de impunere a fost respinsă de organul fiscal, ca neîntemeiată.

Societatea a formulat acţiune în justiţie împotriva Deciziei D.G.S.C., solicitând totodată Curţii de Apel Ploieşti să anuleze Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală, şi pe cale de consecinţă, să exonereze reclamanta de plata creanţelor fiscale suplimentare, precum şi să recunoască dreptul reclamantei la rambursarea creanţei nelegal respinse la rambursare.

Prin Sentinţa nr.256/ 04.12.2008 pronunţată în dosarul nr.1195/42/2008 de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis cererea societăţii, a dispus anularea deciziei D.G.S.C., anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, exonerând societatea de la plata creanţelor fiscale suplimentare, obligând în acelaşi timp A.N.A.F.-DGAMC la plata creanţei nelegal respinse la rambursare.

Sentinţa nr.256/ 04.12.2008 a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de către organele fiscale, prin Decizia nr.3202/ 09.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art.205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, împotriva Notelor de compensare societatea a formulat Contestaţia fiscală nr.986812/ 25.06.2009, solicitând organului fiscal să dispună anularea acestor acte administrativ-fiscale în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.  

La data de 03.07.2009, organul fiscal a emis Decizia nr.1053978, prin care, printre altele, a respins, în mod nemotivat, contestaţia fiscală formulată de societate, ca tardiv introdusă împotriva Deciziei nr. 1053978, societatea a formulat acţiune în justiţie, solicitând Curţii de Apel Ploieşti să anuleze Decizia nr.1053978 şi notele de compensare.

Prin sentinţa nr.180/14.10.2009, pronunţată în Dosarul nr.796/42/ 2009 de Curtea de Apei Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis cererea societăţii şi a dispus anularea Deciziei nr.1053978 precum şi anularea Notelor de Compensare.

Sentinţa nr.180/ 14.10.2009 a rămas irevocabilă, prin menţinerea acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat în acest sens Decizia nr.2542/ 13.05.2010

Astfel Curtea a reţinut că urmare a constatării în mod irevocabil pe cale judecătorească a nelegalităţii Notelor de compensare şi rambursarea cu întârziere a sumei TVA nelegal compensată de organele fiscale, prin cererea de dobânzi din data de 26.06.2009, societatea a solicitat DGAMC, printre altele, acordarea de dobânzi aferente sumei TVA nelegal compensate, calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea deconturilor de TVA şi până la data restituirii efective a sumelor solicitate la rambursare, respectiv data de 27.07.2009.

Prin Decizia nr.1053978, organul fiscal a răspuns la unele solicitări ale Societăţii din cuprinsul cererii de dobânzi, fără a se pronunţa însă în vreun fel asupra capătului de cerere privind dobânzile aferente sumei TVA nelegal compensate.

Astfel a mai reţinut instanţa că deşi termenul legal de 45 de zile în care organul fiscal avea obligaţia emiterii unei decizii pentru soluţionarea solicitării privind dobânzile aferente sumei TVA nelegal compensate a expirat încă din data de 09.08.2009, societatea nu a primit un răspuns nici până la această dată, motiv pentru care a formulat şi a depus la data de 14.09.2009 contestaţia fiscală, solicitând organului   fiscal,  (i)  recunoaşterea dreptul pretins   prin   cererea formulată de societate şi, (ii) obligarea DGAMC la achitarea către societate a sumei totale de 1.793.972 lei cu titlu de dobânzi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a fiecăruia dintre deconturile de TVA şi până la 27.07.2009, data rambursării efective a sumelor ce au fost solicitate prin acestea.

În opinia instanţei potrivit art.70 alin.(1) Cod procedură fiscală, organul fiscal avea obligaţia soluţionării contestaţiei fiscale în termen de 45 de zile de la data înregistrării acesteia, însă societatea nu a primit un răspuns nici până la data introducerii acţiunii.

Ulterior în timpul judecăţii a fost ataşată cauzei şi decizia prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de către reclamantă.

Instanţa a constatat că potrivit art.117 alin.(9) din Codul de procedură fiscală, “Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, în acest sens fiind emis Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabili/or pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal (în continuare denumit “Ordinul nr.1899/2004”).

A mai reţinut instanţa că dreptul la rambursare TVA al societăţii rezultă din dispoziţiile Codului fiscal, organele fiscale neavând decât obligaţia de a verifica (într-un anumit termen) îndeplinirea condiţiilor legale pentru naşterea dreptului la rambursare, fără a avea – în măsura în care aceste condiţii legale sunt îndeplinite – şi un drept de apreciere asupra oportunităţii rambursării.

Astfel, în opinia instanţei în cazul în care condiţiile legale pentru rambursare sunt îndeplinite, organele fiscale aveau obligaţia rambursării sumei TVA solicitate în termen de 45 de zile.

Astfel, s-a reţinut că în baza art.124 alin.(1) Cod procedură fiscală, societatea era îndreptăţită să primească dobânzi pentru sumele solicitate prin fiecare dintre cele două deconturi de TVA.

Având în vedere ca operaţiunea de compensare a Sumei TVA nelegal compensate s-a dovedit a fi nelegală, astfel cum a constatat cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin menţinerea soluţiei de anularea a Notelor de compensare, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), s-a apreciat că societatea este îndreptăţită la acordarea dobânzii aferente sumei TVA nelegal compensate calculate din ziua imediat următoare expirării termenului legal de 45 de zile pentru soluţionarea deconturilor de TVA şi până la data rambursării efective.

Aşadar, Curtea a constatat că atâta timp cât DGAMC îi revine culpa întârzierilor nejustificate în rambursarea către societate a sumei TVA nelegal compensate (întârzieri cuprinse între 473 şi 504 zile), rezultă în mod evident că pârâta DGAMC datorează dobândă de 0.1% pe zi de întârziere, potrivit legislaţiei procedural fiscale în vigoare pentru perioada supusa analizei, respectiv dobânzi în suma totală, de 1.793.972 RON.

Curtea a reţinut ca fondate şi susţinerile reclamantei privind împrejurarea că necesitatea acordării de dobânzi de către stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune şi în baza aquis-uliul comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

A mai reţinut instanţa că aplicarea dobânzilor asupra sumei TVA nelegal compensate restituită efectiv societăţii cu întârziere şi achitarea efectivă a acestora se impune în baza jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.

Pe cale de consecinţă, în virtutea dispoziţiilor legislaţiei naţionale şi astfel cum în mod judicios se statuează în practica constantă a instanţelor europene, curtea a reţinut că societatea reclamantă este îndreptăţită la acordarea dobânzilor pentru perioada cuprinsă între refuzul D.G.A.M.C. de a rambursa suma TVA nelegal compensată şi momentul achitării sale efective, respectiv data de 27.07.2009, astfel cum aceste dobânzi au fost cuantificate prin raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei de obiect şi a inadmisibilităţii invocate de către pârâtă prin întâmpinarea formulată.

În temeiul art.18 alin.(5) şi art.24-25 din Legea nr.554/2004 republicată, instanţa a respins ca prematur formulate cererile formulate de către reclamantă în cererea precizate şi numerotate la poziţiile 3-5, având în vedere că numai urmare a rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe reclamanta va avea posibilitatea să solicite executarea titlului executoriu şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru întârziere şi a amenzii către stat pentru fiecare zi de întârziere.

Împotriva Sentinţei nr.1069 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 Cod procedura civilă şi art.304¹ Cod procedura civilă (1865).

Recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În mod eronat recurenta a fost obligată la plata sumei de 1.793.972 lei dobânzi legale, întrucât, în măsura în care s-ar fi apreciat că societatea ar fi avut dreptul la dobândă conform art.124 alin.(1) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi dispoziţiile Cap.2 art.1 din OMFP nr.1899/2004, organul fiscal ar fi putut fi obligat numai la acordarea de dobânzi şi nu la recunoaşterea şi plata efectivă a sumei de 1.793.972 lei.

Potrivit procedurii de acordare a dobânzilor, numai organul fiscal competent este în măsură să realizeze calculul dobânzilor.

Deşi în susţinerea excepţiei, recurenta a invocat pct.3, pct.6 şi pct.7 Cap. 2 art.1 din OMFP nr.1899/2004, din motivarea sentinţei atacate nu rezultă că instanţa de fond ar fi avut în vedere şi aceste prevederi legale care dispun cu privire la competenţa de a realiza calculul dobânzilor.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 1.01.2010, intimata-reclamantă a arătat în mod expres că înţelege să renunţe la judecarea capetelor de cerere subsidiare.

Excepţia lipsei de obiect a avut în vedere capetele de cerere subsidiare, iar instanţa de fond ar fi trebuit să ia act de cererea de renunţare la judecată şi nu să respingă excepţia.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, în ceea ce priveşte anularea în tot a răspunsului nr.1059905/ 30.09.2010.

Deşi prin cererea precizatoare intimata-reclamantă a arătat că solicită anularea înştiinţării nr.1059905/ 30.09.2010, în fapt actul a fost contestat numai în parte, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de dobânzi aferente sumei de 3.697.738 lei reprezentând TVA.

În ceea ce priveşte anularea răspunsului nr.1059905/ 30.09.2010 şi obligarea instituţiei la plata sumei de 1.793.972 lei reprezentând dobândă, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Potrivit dispoziţiilor art.124 alin.(1) coroborat cu art.117 alin.(9) din O.G. nr.92/2003 şi dispoziţiile OMFP nr.1899/2004, contribuabilii au dreptul la dobânzi în situaţia nerestituirii în termen a sumelor datorate contribuabililor ca urmare a unor cereri de restituire formulate de către aceştia.

Ceea ce se sancţionează este depăşirea termenului de soluţionare a cererilor formulate şi nu modul de soluţionare a acestor cereri în sensul că soluţia dată nu ar corespunde aşteptărilor contribuabililor.

Cererile formulate de intimată au fost soluţionate cu respectarea termenelor de soluţionare, astfel încât, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că aceasta ar avea dreptul la acordarea de dobânzi.

Instanţa de fond a constatat, în mod eronat, faptul că suma de 3.698.738 lei ar fi fost rambursată către societate „cu întârzieri cuprinse între 473-504 zile de la data la care a expirat termenul legal de 45 zile pentru rambursare”.

Din motivarea instanţei de fond se observă că aceasta a avut în vedere numai termenul prevăzut de art.70 alin.(1) din O.G. nr.92/2003, omiţând dispoziţiile art.70 alin.(2) din O.G. nr.92/2003 şi cele ale art.104 alin.(1) şi (2) din O.G. nr.92/2003.

În ceea ce priveşte suma de 3.697.738 lei aprobată la rambursare prin Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008, intimata a solicitat compensarea cu suma de plată stabilită prin Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008.

Faptul că, ulterior, prin hotărâri judecătoreşti, s-a dispus restituirea unor sume, nu poate fi considerată ca reprezentând o depăşire a termenului de soluţionare a deconturilor de TVA, care să îndreptăţească societatea la acordarea de dobânzi.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie menţionată de instanţa de fond, se arată că aceasta a avut în vedere nerambursarea TVA într-o perioadă de timp rezonabilă ori, în speţă, cererile intimatei au fost soluţionate într-un termen rezonabil şi nu cu întârziere.

Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cazul Ekko-Elda vs.Grecia), recurenta consideră că în această speţă s-a avut în vedere că instanţele greceşti au refuzat obligarea statului să plătească dobânzi motivat de faptul că legislaţia internă greacă de la momentul respectiv nu includea o dispoziţie legală care să prevadă achitarea de dobânzi.

Instanţa de fond avea posibilitatea să facă aplicarea dispoziţiilor art.274 alin.(3) Cod procedura civilă şi să micşoreze onorariu avocatului, constatând că în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată se pot acorda numai proporţional culpei procesuale.

Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost în mod legal respinsă de prima instanţă de judecată. În prezenta cauză, legea prevede calea acţiunii în justiţie pentru refuzul nejustificat al organelor fiscale de acordare a sumelor solicitate cu titlu de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumelor datorate societăţii cu titlu de TVA.

Suma calculată de societate ca fiind datorată cu titlu de dobânzi pentru nerambursarea în termen a sumei TVA nelegal compensate, a fost prezentată instanţei în mod provizoriu, urmând ca aceasta să fie validată prin efectuarea unei expertize tehnice contabile care să confirme corectitudinea acestui calcul, astfel cum  s-a şi întâmplat şi în prezentul dosar.

Nu există nici un temei legal pentru a se face distincţie între „obligarea A.N.A.F. la acordarea de dobânzi” şi „recunoaşterea şi plata efectivă” a unei asemenea sume.

Excepţia lipsei de obiect a fost în mod legal respinsă de judecătorul fondului, deoarece prin încheierea de şedinţă din data de 1.11.2010 s-a luat act de cererea de renunţare la judecata capetelor subsidiare ale acţiunii.

Susţinerile recurentei potrivit cărora ar fi fost obligată la plata dobânzii legale este nefondată.

În mod eronat se susţine prin motivele de recurs că termenele de rambursare a TVA au fost respectate.

Cererile de rambursare se soluţionează în 45 de zile de la înregistrare, iar în speţă s-au înregistrat întârzieri de 473 zile pentru decontul lunii decembrie 2007 şi de 504 zile pentru decontul lunii ianuarie 2008.

În mod eronat se susţine că legea ar sancţiona doar nesoluţionarea cererilor de rambursare TVA, iar nu şi neplata efectivă a sumelor solicitate în cuprinsul acestora.

În mod corect prima instanţă a acordat societăţii cheltuieli de judecată, legea nu condiţionează obligarea la plata cheltuielilor de judecată de existenţa culpei ori de o atitudine rău-voitoare a părţii ce a căzut în pretenţii.

La termenul de judecată din 1.03.2012, intimata a solicitat instanţei de recurs, în temeiul art.267 TFUE, trimiterea următoarelor întrebări preliminare:

„În ce măsură permite dreptul comunitar ca o legislaţie naţională să prevadă sau, după caz, să poată fi interpretată, în sensul că statul membru nu datorează dobânzi în cazul în care sumele solicitate prin deconturile de TVA întocmite de societate pentru perioada august 2007 – martie 2008, au fost aprobate la rambursare, iar ulterior acestea au fost compensate prin emiterea unor acte de compensare nelegale, anulate de către o instanţă de judecată?”;

„În cazul în care răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, în cazul menţionat, dobânzile urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a deconturilor TVA şi până la data restituirii efective a sumei aprobate la rambursare?”.

Prin Încheierea din 21.06.2012, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a C.J.U.E. cu următoarea întrebare preliminară:

„Dacă interpretarea prevederilor art.124 Cod procedură fiscală, în sensul că Statul nu datorează dobânzi pentru sumele solicitate prin deconturile de TVA, pentru perioada cuprinsă între data compensării acestora şi data anulării actelor de compensare prin hotărâri judecătoreşti, este contrară prevederilor art.183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Europei din data de 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată?”.

Totodată s-a dispus suspendarea judecării recursului până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a  hotărârii preliminare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este necesară şi obligatorie formularea unei întrebări preliminare, neexistând nicio hotărâre preliminară cu privire la chestiunea prejudicială invocată.

Prin Hotărârea C.J.U.E. din 24.10.2013 s-a declarat că „Art.183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitată în amonte din TVA pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească”.

Considerentele Înaltei Curţi – instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată

Recursul este nefondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod corect de judecătorul fondului, având în vedere că dreptul şi competenţa organului fiscal de a realiza calculul dobânzilor este prevăzut de actele normative incidente numai în procedura administrativă de soluţionare a cererii.

În speţă, organul fiscal a refuzat acordarea dobânzii solicitate, caz în care societatea care s-a considerat vătămată printr-un refuz nejustificat a introdus acţiune în justiţie.

Judecătorul de contencios administrativ are plenitudinea de competenţă de a stabili, în baza probelor administrate, atât dreptul la dobânzi, cât şi cuantumul acestora.

Expertiza administrată în dosar a realizat un calcul al dobânzilor datorate în temeiul reglementărilor incidente Codului de procedură fiscală şi OMFP nr.1899/2004 – astfel încât nu există niciun motiv să se dispună refacerea calculului de către organul fiscal, care nu a formulat obiecţiuni.

Folosirea sintagmei „dobânda legală” în cuprinsul hotărârii instanţei de fond nu a indus aplicarea unui alt temei legal, din probele administrate rezultând contrariul.

Prin cererea precizatoare formulată de reclamantă, aceasta a înţeles să renunţe la judecarea capetelor de cerere subsidiare, ca urmare a emiterii actelor administrative.

Prin Sentinţa civilă nr.1069/ 14.02.2011, în practica, s-a menţionat că pârâta renunţă la susţinerea excepţiei lipsei de obiect a capetelor de cerere subsidiare.

Este adevărat că în considerentele şi dispozitivul sentinţei se dispune respingerea excepţiei lipsei de obiect, avându-se în vedere motivarea adusă fondului pricinii.

Deşi tehnica de redactare este criticabilă, aceasta nu este suficientă pentru a conduce la modificarea sau casarea sentinţei recurate, deoarece nu are relevanţă asupra soluţionării dosarului.

În mod corect s-a dispus anularea în tot a înştiinţării (deciziei) nr.1059905 din 30.09.2010 care priveşte refuzul de plată a dobânzilor aferente sumei de 3.697.738 lei reprezentând TVA.

Instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece explicaţiile oferite de organul fiscal în cuprinsul actului atacat se referă la cererea reclamantei prin care s-au cerut dobânzi.

Cu privire la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, se constată că potrivit dispoziţiilor art.117 şi 124 Cod procedura fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

Cap.1, secţiunea B, pct.6 din Ordinul nr.1899/2004 prevede un termen de maxim 45 zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de TVA, cu opţiune de rambursare.

În prezenta cauză, cererea de rambursare de TVA a fost soluţionată de organul fiscal prin realizarea unei compensări cu unele datorii ale societăţii, operaţiune ce a fost anulată ca nelegală de către instanţele de contencios administrativ.

Ca urmare a anulării deciziei de compensare, cererea de rambursare de TVA a rămas nesoluţionată în termenul legal şi s-a pus întrebarea dacă în această situaţie, organul fiscal datorează dobânda prevăzută de art.117 Cod procedura fiscală.

Înalta Curte a considerat necesar să se adreseze, pentru rezolvarea modului de interpretare a dreptului european, cu întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunţată, C.J.U.E. a interpretat art.183 din Directiva TVA în sensul că modalităţile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralităţii sistemului fiscal al TVA-ului, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil.

S-a mai reţinut că din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Aceasta este şi interpretarea pe care judecătorul naţional este obligat, prin efectul hotărârilor C.J.U.E., să o dea problemei de drept deduse judecăţii, în sensul că, deşi s-a efectuat o compensare a datoriilor, actul fiind anulat de instanţa judecătorească, rezultă că, în fapt, rambursarea a fost efectuată cu depăşirea termenului de 45 de zile prevăzut de legislaţia naţională.

În atare situaţie, organul fiscal datorează dobânzi de întârziere în cuantumul calculat de expertiza judiciară administrată în faţa instanţei de fond şi omologată prin hotărârea pronunţată.

Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs formulate în temeiul art.312 alin.(1) teza a II-a Cod procedura civilă coroborate cu art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, recursul a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

OUG nr. 177/2002

OUG nr. 117/2003

Legea nr. 554/2004

În lipsa unei prevederi legale exprese care să acorde procurorilor financiari gradul profesional de procuror la un parchet de pe lângă curtea de apel, nu se poate considera că fostele prevederi referitoare la salarizarea procurorilor financiari constituie un temei suficient pentru acordarea acestui grad.

Astfel fiind, faptul că un procuror financiar a beneficiat, anterior preluării sale în structurile Ministerului Public realizată în temeiul dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 117/2003,   de  salariul  cuvenit  unui procuror  de la parchetul de pe lângă curtea de apel – la  acest nivel fiind salarizaţi, în baza  art. 39 alin. 2 din OUG nr. 177/2002, procurorii financiari  în cadrul Curţii de  Conturi care funcţionau la nivelul camerelor de conturi  judeţene – nu justifică reîncadrarea respectivului procuror în gradul profesional corespunzător acestei salarizări.

Decizia nr. 7787 din 17 decembrie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamantul A.T.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea Ordinului nr. 1484 din 06.08.2012 emis de pârât, precum şi obligarea acestuia să emită un nou ordin prin care să calculeze şi să stabilească drepturile salariale ţinând cont de gradul profesional al reclamantului, de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a obţinut gradul profesional de procuror de curte de apel din ianuarie 1994 când a fost numit procuror financiar al Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Vaslui, fiind ulterior preluat, prin OUG nr. 117/2003, de către Ministerul Public, cu acest grad profesional, şi  salarizat în raport de acest grad profesional până la emiterea ordinului contestat.

Reclamatul a mai arătat că prin Ordinul nr. 1484/2012 i s-au stabilit, începând cu 01.08.2012, drepturile salariale, fiind încadrat greşit în gradul de procuror de parchet de pe lângă tribunal, în loc de grad de parchet de pe lângă curte de apel, şi s-a reţinut greşit ca dată de stabilire a drepturilor 1.08.2012, în loc de 1.07.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 677 din 13 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul  în contradictoriu cu pârâtul P.Î.C.C.J., şi, în consecinţă, a anulat Ordinul nr. 148 din /06.08.2012 emis de pârât, obligând pe acesta să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizaţia lunară brută a reclamantului în raport de gradul profesional procuror de pe lângă curtea de apel.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut gradul de procuror de pe lângă curtea de apel înainte de a fi preluat de Ministerul Public şi a fost încadrat corect după preluare cu menţinerea gradului de procuror de pe lângă curtea de apel, până la emiterea actului contestat, fiind numit potrivit procedurii prevăzute de OUG nr. 117/2003 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2004, prin Decret al Preşedintelui României în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, salarizat conform dispoziţiilor art. 39 alin. 2 din OUG nr. 177/2002 asemenea unui procuror care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parchet de pe lângă curtea de apel.

A mai reţinut că prin actul contestat, autoritatea pârâtă l-a reîncadrat pe reclamant fără să ţină cont de dreptul câştigat  al acestuia, retrogradându-l pe funcţia de procuror de pe lângă tribunal, fără a avea temei pentru a reîncadra reclamantul în alt grad profesional decât cel deţinut, şi anume de procuror de pe lângă curtea de apel.

Împotriva sentinţei civile nr. 677 din 13 februarie 2013 a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului pârâtul a arătat, în esenţă, următoarele:

În mod  netemeinic şi nelegal instanţa de fond a considerat că ordinul emis este nelegal, întrucât autoritatea emitentă nu a ţinut cont de dreptul câştigat al intimatului-reclamant, respectiv gradul de procuror de pe lângă curte de apel, pronunţând o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C.pr.civ.).

Recurentul critică soluţia pronunţată de instanţa de fond întrucât, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct.8 C.pr.civ.), hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct.9 C.pr.civ.).

Reclamantul a fost reîncadrat în mod corect având funcţia de procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal în clasa de salarizare 106, corespunzătoare vechimii în funcţie de peste 20 de ani şi gradaţiei 5.

Potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2004: „Procurorii financiari vor fi preluaţi de Ministerul Public potrivit procedurii prevăzute la art. 5”.

Totodată, potrivit art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, judecătorii şi procurorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicţionale ale camerelor de conturi judeţene erau salarizaţi cu coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru funcţiile similare din cadrul curţilor de apel şi a parchetelor de lângă acestea.

Textul legal mai sus enunţat se referă strict numai la salarizare, nu şi la dobândirea gradului profesional, astfel încât, instanţa de fond a extins în mod netemeinic interpretarea în sensul că intimatul reclamant a dobândit grad profesional anterior preluării acestuia de către Ministerul Public, adăugând la lege.

Este evident că, în lipsa unei prevederi legale exprese care să acorde procurorilor financiari (preluaţi de Ministerul Public în condiţiile O.U.G. nr. 117/2002) gradul profesional de procuror la un parchet de pe lângă curtea de apel, nu se poate considera că fostele prevederi referitoare la salarizarea acestora constituie un temei suficient pentru ca intimatul – reclamant să fie reîncadrat în funcţia solicitată.

Prin ordinul atacat  intimatul-reclamant  nu a dobândit gradul profesional de procuror de parchet de pe lângă curtea de apel, ci doar i-a fost stabilită indemnizaţia de încadrare lunară brută.

Este indubitabil că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile sau a unei prevederi legale care  ar acorda procurorilor financiari, preluaţi de Ministerul Public în condiţiile O.U.G. nr. 117/2002, gradul profesional de procuror de parchet de pe lângă curtea de apel, nu se poate considera că prevederile legale anterioare referitoare la salarizarea acestora constituie un temei suficient pentru a fi reîncadraţi în funcţia solicitată.

Trecerea dintr-un grad profesional inferior într-un grad profesional superior este atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, care gestionează cariera judecătorilor şi procurorilor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind doar drepturile salariale.

În concluzie, Ordinul procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 1484 din data de 6 august 2012 este legal şi temeinic în ce priveşte reîncadrarea intimatului – reclamant şi este emis în executarea dispoziţiilor legale care îl ordonă.

Recursul este fondat, încadrarea criticilor urmând a fi realizată în motivul de recurs prevăzut  de  art. 304 pct.9 din Codul de  procedură civilă.

În mod greşit prima instanţă a apreciat că  intimatul-reclamant  ar fi dobândit gradul de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel, aspect de care pârâtul, se reţine  în sentinţa recurată, nu ar fi  ţinut cont la emiterea Ordinului nr. 1484 din 6.08.2012.

Intimatul reclamant din prezenta cauză, domnul A.T.G., în prezent procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, a funcţionat anterior în cadrul Curţii de Conturi a României, din 1994 ca procuror financiar pe lângă Camera de Conturi a Judeţului Vaslui. Odată cu revizuirea Constituţiei României, în anul 2003,  funcţia jurisdicţională  a Curţii de Conturi  a fost desfiinţată, iar judecătorii  financiari  şi  procurorii financiari din cadrul  acestei  autorităţi au fost preluaţi în structurile  puterii judecătoreşti.

Acest fapt s-a produs prin OUG nr. 117/2003, în art. 8 din acest act normativ  stipulându-se că procurorii financiari sunt preluaţi de Ministerul Public. Dându-se efect acestei dispoziţii legale, reclamantul a fost numit prin decret al Preşedintelui României procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, unde funcţionează şi  în prezent. Rezultă aşadar cu puterea evidenţei că  reclamantul deţine gradul  de procuror  la parchetul  de pe lângă tribunal şi nu a dobândit  vreodată gradul de procuror   la parchetul de pe lângă curtea de apel, aşa  cum a reţinut  în mod eronat prima instanţă.

Este adevărat că reclamantul a beneficiat  de  salariul  cuvenit  unui procuror  de la parchetul de pe lângă curtea de apel, în baza  art. 39 alin. (2) din OUG nr. 177/2002, la  acest nivel fiind salarizaţi procurorii financiari  în cadrul Curţii de  Conturi, care funcţionau la nivelul camerelor de conturi  judeţene, dar este vorba de  salarizare, iar nu de  acordarea  unui grad profesional, de altfel , inexistent în sistemul  Curţii de  Conturi. Aşadar, reclamantul  nu a avut la data  preluării de către Ministerul Public gradul de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel, cum eronat  a reţinut prima instanţă,  astfel că nu se poate vorbi de un drept câştigat al acestuia, care  să fi fost ignorat de  emitentul actului infralegislativ contestat.

În consecinţă, Ordinul nr. 1484 din 6.08.2012  a fost emis legal de către  recurentul-pârât, astfel că Înalta Curte constatând că sentinţa atacată este nelegală, a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii e ca neîntemeiată, în baza art. 312 alin.(1) raportat  la art. 304 pct.9 C.pr.civ.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. i), n), alin. (2) şi art. 18 alin. (3) lit. e)

Atitudinea autorităţii publice de a emite un act administrativ cu caracter normativ fără ca mai apoi să procedeze la punerea în executare a acestuia, urmată de o îndelungată şi nejustificată întârziere a abrogării actului respectiv – situaţie ce a generat o stare de insecuritate juridică de natură să producă efecte negative asupra dreptului de proprietate al unei persoane – poate fi calificată ca intrând sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) şi alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 şi, prin urmare, poate constitui temei al atragerii răspunderii autorităţii publice sub forma obligării acesteia la plata de daune morale către persoana astfel vătămată.

În stabilirea cuantumului acestor despăgubiri instanţa de judecată este datoare să aplice criterii subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2014

Prin sentinţa civilă nr.187/2013 din 8 martie 2013, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtul Guvernul României; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a respins pretenţiile privind obligarea acestuia la modificarea PUZ, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi pe zi de întârziere; a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta SV în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea folosinţei imobilului teren înscris în CF 171xxx Cluj-Napoca, nr. cad. 13xxx, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 51,3 lei, a respins ca rămase fără obiect celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a constatat că reclamanta a renunţat la judecată faţă de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:

Prin acţiunea formulată, reclamanta SV a solicitat, în contradictoriu cu Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, Guvernul României şi Municipiul Cluj-Napoca, obligarea pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA să realizeze toate demersurile necesare în vederea abrogării de către Guvern a HG nr. 784/2009, într-un termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată; obligarea Guvernului României să implementeze decizia de abrogare a HG nr. 784/2009 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii Varianta Ocolitoare Cluj-Nord, într-un termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată; obligarea Guvernului României să transmită Municipiului Cluj-Napoca împrejurarea abrogării HG nr. 784/2009 de îndată ce acest act normativ va fi abrogat; obligarea Municipiului Cluj-Napoca să opereze modificările de rigoare în Planul Urbanistic Zonal (PUZ), de îndată ce HG nr. 784/2009 va fi abrogată şi obligarea pârâţilor de rândul 1 şi 2 la plata în solidar către reclamantă a sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit prin lipsirea reclamantei de folosinţa imobilului terenul înscris în CF 171xxx Cluj-Napoca, număr cadastral 13xxx, calculate de la data intrării în vigoare a HG nr. 784/08.07.2009. Totodată, a solicitat să fie obligaţi pârâţii, în temeiul art.18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, la plata în favoarea reclamantei de penalităţi în cuantum de 100 lei pentru  fiecare zi de întârziere, calculate de la data stabilită de către instanţă pentru executarea hotărârii, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi până la data modificării PUZ în acord cu abrogarea HG nr. 784/2009, astfel încât situaţia proprietăţii reclamantei să redevină la starea de dinainte de intrarea în vigoare a acestui act administrativ.

Prin precizările formulate, reclamanta a învederat că înţelege să renunţe la judecată faţă de pârâta CNADNR SA, plata sumei de 100.000 Euro fiind solicitată a fi făcută de pârâtul Guvernul României, aceasta reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, că prin aprobarea HG nr. 784/2009 şi neducerea la îndeplinire a proiectului ce includea şi proceduri de expropriere, aceasta nu s-a putut bucura de exerciţiul deplin al dreptului de proprietate al suprafeţei de teren în cauză.

Pârâţii au invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei de obiect a acesteia, raportat la împrejurarea abrogării HG nr. 784/2009, precum şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, cu privire la care a fost făcută aplicarea prev. art. 137 alin. 2 C.pr.civ.

În privinţa stării de fapt, Curtea a reţinut că reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat administrativ in Cluj-Napoca, identificat conform CF nr. 171872, număr cadastral 13538, prin moştenire şi partaj la finele anului 2008 şi, datorită poziţiei deosebite a terenului, s-a gândit să construiască un azil de bătrâni sau un schit, iar în acest sens a început demersurile pentru a stabili care sunt paşii de urmat în vederea punerii în practică a planurilor sale.

Prin răspunsul primit din partea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, cu număr de înregistrare 92/8377/16 februarie 2011, i s-a transmis că obiectivul de investiţie” Varianta de ocolire Cluj-Napoca “, obiectiv care “afectează terenul deţinut de dumneavoastră în intravilanul municipiului Cluj-Napoca ” se află în stadiul de Studiu de Fezabilitate finalizat, iar în aceste condiţii nu are posibilitatea de a executa lucrări de construire pe terenul care este afectat de construcţia variantei ocolitoare cu precizarea că o construcţie definitivă nu poate fi executată la o distanţă mai mică de 22,00 m. faţă de axul drumului. In plus, i s-a comunicat că obiectivul varianta ocolire Cluj-Napoca nu a fost inclus în lista de investiţii în anul 2011. Răspunsuri similare a obţinut şi din partea altor autorităţi la care s-a adresat în aceea perioadă.

Dată fiind situaţia, reclamanta şi-a văzut compromis proiectul privind edificarea schitului pe terenul său, aşa încât singura variantă care i s-a părut posibilă la acel moment a fost aceea de a beneficia de sumele primite în cadrul procedurii de expropriere, pentru a putea construi în altă parte. Doar că procesul de expropriere a întârziat nejustificat, ceea ce a determinat-o să introducă o acţiune pentru obligarea autorităţilor să procedeze la expropriere şi să-i acorde sumele cuvenite cu titlu de despăgubiri. Cererea reclamantei de chemare în judecată a fost respinsă ca lipsită de interes, în cadrul dosarului nr. 124/33/2012 al Curţii de Apel Cluj.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, având in vedere ca realizarea Proiectului Varianta Ocolitoare Cluj Nord presupunea eforturi financiare si tehnice deosebite, iar strategia de dezvoltare a reţelei de drumuri naţionale se stabileşte la nivelul Guvernului, ţinând cont, in primul rând, de contextul socio-economic, acest obiectiv nu a mai fost introdus in nici una din listele obiectivelor cu finanţare de la Bugetul de Stat pe anii 2010,2011,2012.

Dat fiind faptul ca intr-un termenul rezonabil de la aprobarea Indicatorilor Tehnico-economici nu s-au alocat fondurile necesare investiţiei, s-a procedat la demararea procedurii de abrogare a HG nr.784/08.07.2009.

Astfel, Comisia Tehnico-Economică instituita la Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Cluj a avizat favorabil, in data de 20.02.2012 si a propus spre avizare CTE- CNADNR SA – Bucureşti demararea procedurii de abrogare a HG nr. 784/2009 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii “Varianta de Ocolire Cluj Nord”.

Reclamanta susţine că a fost adusă astfel, din culpa autorităţilor incapabile să reglementeze o situaţie juridică concretă şi viabilă în condiţii economice previzibile, nu doar în situaţia de a-i suporta o ingerinţă nelimitată în timp cu privire la dreptul său de proprietate, dar şi în aceea de a-şi vedea distruse proiectele pe care le-a pus la cale cu mari eforturi, fiind nevoită la fiecare pas să se plieze, pe propria-i proprietate, după comportamentul instabil şi imprevizibil al administraţiei.

Curtea a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, constatând că aceasta este nefondată, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, care nu conferă legitimitate procesuală exclusiv cu privire la anularea unui act, ci şi cu privire la un refuz nejustificat de a emite un act, fie el şi un act de abrogare a unui act administrativ anterior.

Prin adresa comunicată la data de 05.07.2012, Guvernul a refuzat să abroge HG nr. 784/2009, apreciind reclamaţia formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Or, exact această atitudine, apreciată prin prisma unui refuz nejustificat de a abroga un act clar devenit inoportun a determinat-o pe reclamantă să apeleze la concursul instanţei de contencios administrativ, invocând teza excesului de putere manifestat sub forma încălcării dreptului de proprietate al său.

Totodată, Curtea a avut în vedere că, pe parcursul soluţionării cauzei, a fost publicată în Monitorul oficial HG nr. 1101/2012 privind abrogarea HG nr. 784/2009, chiar şi în condiţiile în care terenul reclamantei este liberat de orice sarcini, rămânând în discuţie dacă se impune repararea prejudiciului pe care l-a suferit din cauza poziţiei autorităţilor faţă de proiectul de infrastructură demarat.

Ca atare, deşi primele două petite au rămas fără obiect, iar faţă de pârâta CNADNR SA s-a şi renunţat la judecată, Curtea urmând a se pronunţa în consecinţă, s-au apreciat ca admisibile pretenţiile privind acordarea despăgubirilor pentru daunele morale alegate, formulate în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Analizând fondul cauzei, instanţa a luat act de faptul că în doctrină s-a arătat că, în baza dreptului comun al contenciosului administrativ, patru sunt condiţiile tradiţionale ale răspunderii administraţiei pentru pagubele cauzate prin acte administrative ilegale, respectiv ilegalitatea, prejudiciul, legătura cauzală şi culpa.

Analizând punctual condiţiile răspunderii administrativ-patrimoniale, Curtea a apreciat că, în cazul de faţă, culpa se prezumă, din moment ce legea asimilează „refuzul nejustificat” cu actul administrativ; de aici rezultă că, ori de câte ori instanţa de contencios administrativ califică refuzul ca fiind nejustificat, înseamnă că acesta este determinat de o atitudine culpabilă a autorităţii publice. Actul administrativ ilegal, ca şi refuzul nejustificat, reprezintă una şi aceeaşi categorie de ilicit administrativ, care fundamentează acţiunea în contencios administrativ, implicit răspunderea administrativ-patrimonială.

Luând în calcul aceste repere doctrinare, Curtea a constatat că în cauză sunt prezente toate cele patru elemente ale răspunderii, iar pentru a aprecia astfel, a luat act, în primul rând, de faptul că pârâtul s-a manifestat cu exces de putere, creând prin atitudinea sa o stare de incertitudine juridică, care având în vedere durata sa, efectele produse cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei, precum şi pasivitatea manifestată cu ocazia demersurilor prealabile ale acesteia, poate fi calificată ca intrând sub incidenţa prev. art. 2 alin. 1 lit. i şi n din şi alin. 2 din Legea nr. 554/ 2004.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, potrivit principiului comunitar al certitudinii juridice si conform jurisprudenţei constante a CEDO, o soluţie dispusa printr-o lege sau prin alt act normativ trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

În acord cu susţinerile reclamantei, instanţa de fond a apreciat că nu interesează în prezenta cauză că, la momentul emiterii sale, HG nr. 784/2009 a fost emisă ţinând cont de interesele colectivităţii, proiectul fiind necesar în vederea dezvoltării Municipiului Cluj Napoca. Ceea ce poate fi însă imputat Guvernului, lăsând la o parte motivele obiective care au determinat renunţarea la dezvoltarea infrastructurii în această direcţie, este lentoarea de care a dat dovadă în a scoate din peisajul normativ acest act, îndepărtând astfel toate efectele produse cu privire la titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor din zona vizată.

Această pasivitate este dovedită chiar prin susţinerile din întâmpinarea CNADNR SA, conform cărora  acest obiectiv nu a mai fost introdus in nici una din listele obiectivelor cu finanţare de la Bugetul de Stat pe anii 2010, 2011, 2012, procedura de abrogare a HG 784/08.07.2009 fiind demarată însă abia la data de 20.02.2012, de către Comisia Tehnico-Economica instituita la Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Cluj. Chiar în situaţia în care s-ar aprecia că acest interval este unul rezonabil, nu poate fi înţeleasă atitudinea pârâtului care, la data de 05.07.2012, a refuzat să abroge HG nr. 784/2009, apreciind reclamaţia formulată de reclamantă ca neîntemeiată şi determinând-o astfel să introducă prezenta acţiune, în cadrul căreia pretenţiile formulate au fost cuantificate prin raportare la întregul context al demersurilor întreprinse pentru valorificarea, de o manieră sau alta, a terenului.

În concret, exproprierea nu mai este posibilă, neexistând fondurile necesare implementării proiectului de autostradă, nici măcar pentru această fază, aspect cunoscut de către pârât de peste trei ani, fiind imposibil ca reclamanta să primească o compensaţie echitabilă pentru lipsirea sa de exerciţiul dreptului de proprietate. Cu toate acestea, hotărârea de aprobare a proiectului a rămas în vigoare, deci, exerciţiul dreptului reclamantei de proprietate a fost îngrădit, fără ca, totuşi, să existe perspectiva unei compensaţii echitabile.

În ceea ce priveşte justificarea daunelor astfel produse, Curtea a luat act de faptul că din probaţiunea administrată, respectiv declaraţiile martorilor LL, arhitectul la care a apelat petenta pentru demararea proiectului de pe terenul vizat şi SL, prietenă apropiată a acesteia, luând în calcul şi înscrisurile anexate, a rezultat că şi această condiţie este îndeplinită.

Curtea a apreciat că toate probele administrate au fost de natură să certifice seriozitatea intenţiei reclamantei de a edifica, în orice condiţii, un astfel de proiect, care să vină şi în sprijinul colectivităţii, acesta fiind motivul pentru care a întreprins demersuri pentru identificarea unui alt teren pentru edificarea schitului şi a avansat sumele de bani aferente realizării proiectului, în speranţa unei proximităţi a exproprierii şi deci a încasării sumelor care să o ajute să finalizeze construcţia. Într-un final, autorităţile au decis însă să abroge hotărârea de aprobare a proiectului de centură ocolitoare, situaţie care certifică, o dată în plus, paguba suferită, din moment ce, bazându-se pe o decizie a autorităţilor, a început implementarea proiectului în altă parte.

În stadiul actual, a reţinut judecătorul fondului, nu se poate nega că dreptul reclamantei de a se bucura de toate atributele pe care le conferă dreptul de proprietate conform normelor legale pertinente a fost serios afectat. Exploatarea acestui teren de către titularul dreptului de proprietate conform cu voinţa sa, respectiv cu voinţa reclamantei de a construi, a fost compromisă, paralizând astfel dreptul de dispoziţie materială şi juridică a acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege.

Această situaţie de pasivitate din partea expropriatorului, care îi indisponibilizează bunul în vederea exproprierii, pentru ca apoi să renunţe la expropriere, dar fără ca liberarea din punct de vedere juridic a imobilului reclamantei să survină de îndată, afectează garanţia constituţională a dreptului de proprietate (art. 44 alin. 2 din Constituţie) şi implicit garanţia convenţională (art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale) aşa cum a fost ilustrată în jurisprudenţa pertinentă a instanţei de contencios european al drepturilor omului.

În privinţa cuantumului ce va fi acordat reclamantei, Curtea a apreciat că suma de 20.000 Euro este îndestulătoare pentru a indemniza prejudiciul suferit, în acest sens luând act de toate împrejurările cauzei, astfel cum au fost ele anterior expuse, de atitudinea reclamantei din 2009 şi până în prezent, ea fiind nevoită să renunţe la edificarea, în condiţiile iniţial previzionate, a unui proiect pentru a comemora pierderea gravă suferită pe plan personal, de importanţa pe care acesta o avea pentru ea, atestată de înverşunarea cu care a urmărit punerea lui în practică, de împrejurarea că, în lipsa sursei de finanţare reprezentată de despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit în urma exproprierii, este incertă posibilitatea de finalizare efectivă a construcţiei pentru care în final a fost obţinută autorizaţia, eliberată pentru un proiect de mai mică amploare decât cel iniţial, precum şi de faptul că au fost pierdute alte posibile surse de finanţare.

Curtea a mai avut în vedere şi faptul că indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat la atitudinea adoptată de pârât în rezolvarea situaţiei reclamate de petentă. Totodată, încredinţată fiind că răspunderea are atât o funcţie sancţionatorie cât şi una preventivă, Curtea a reţinut că se impune ca prezenta decizie să şi prevină, nu doar să repare, prin consacrarea unor conduite viitoare care să nu justifice necesitatea unor noi sancţiuni şi prin găsirea celor mai potrivite soluţii pentru particular atunci când acesta vine în coliziune cu autoritatea publică.

Ca atare, în baza prev. art. 1,8 şi 18 din LCA, art. 274 alin. 1 C.pr.civ., acţiunea precizată a fost admisă în parte, pârâtul Guvernul României fiind obligat la plata echivalentului la data plăţii a sumei de 20.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea reclamantei de folosinţa imobilului teren înscris în CF 171872 Cluj-Napoca, nr. cad. 13538, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 51,3 lei, taxă de timbru şi timbru judiciar. Totodată, au fost respinse ca rămase fără obiect celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, urmare a abrogării HG nr. 784/2009, luându-se act şi de faptul că această împrejurare  a fost adusă la cunoştinţa celorlalte părţi litigante, inclusiv a pârâtului de rând trei, prin intermediul instanţei de judecată, în cursul judecării procesului. Totodată, instanţa a ţinut cont de faptul că, la termenul din 22.02.2013, reprezentantul reclamantei nu a indicat expres instanţei faptul că înţelege să renunţe la judecată în privinţa petitelor care nu au mai fost reluate în cuprinsul concluziilor scrise.

Conform prev. art. 246 C.pr.civ., s-a constatat că petenta a renunţat la judecată faţă de pârâta Compania Naţională De Autostrăzi Şi Drumuri Naţionale Din România SA, iar pretenţiile formulate împotriva pârâtului Municipiul Cluj Napoca vor fi respinse ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pentru a dispune astfel, au fost validate apărările conform cărora potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 5 lit. c din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, consiliul local avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. În acest sens, o acţiune în obligarea la modificarea unui PUZ reprezintă în fapt o acţiune în obligarea la emiterea unui act administrativ-hotărâre de consiliu local, ce ar fi trebuit formulată faţă de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca – organ abilitat a emite acte administrative de categoria celui solicitat.

Împotriva sentinţei civile nr. 187 din data de 8 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal pârâtul Guvernul României, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SV, în principal ca rămasă fără obiect şi în subsidiar ca neîntemeiată.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a fost considerată ca nelegală şi neîntemeiată, întrucât deşi s-a constatat că acţiunea a rămas fără obiect, judecătorul cauzei a acordat reclamantei daune morale în cuantum de 20.000 Euro.

Recurentul a menţionat că potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cererea de despăgubire morală este o cerere accesorie petitului principal, prin care se stabileşte dacă un act administrativ sau refuzul de a soluţiona o cerere au caracter vătămător pentru persoana care pretinde acest lucru, şi că numai în situaţia în care instanţa stabileşte că actul administrativ este nelegal şi de natură a vătăma un drept recunoscut de lege reclamantului, sau dacă stabileşte că refuzul de a soluţiona o cerere este nejustificat se poate antrena şi răspunderea pentru daunele morale.

Or, în speţă, s-a relevat, instanţa de fond nu a făcut analiza actelor administrative sau a refuzului, pentru simplul motiv că acţiunea a rămas fără obiect, astfel că aceeaşi instanţă nu putea obliga pe pârâtul recurent la plata de daune morale, deoarece acestea sunt subsidiare acţiunii principale.

În condiţiile în care acordarea daunelor morale a fost motivată de către instanţa fondului prin prejudiciul moral suferit de către reclamantă prin lipsirea de folosinţă a imobilului teren odată cu adoptarea H.G. nr. 784/2009, a apreciat Guvernul României că s-a făcut, în litigiu, o confuzie între daunele materiale şi cele morale, şi că partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.

S-a precizat, în primul rând, că temeiul juridic al acordării unor despăgubiri materiale sau morale este răspunderea civilă delictuală, în cazul în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile angajării acestei răspunderi. Din acest punct de vedere, s-a arătat că săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie nu poate fi reţinută în sarcina Guvernului României, deoarece în momentul în care proiectul actului iniţiat de Ministerul Transporturilor prin CNADNR SA a parcurs procedura legală executivul l-a adoptat, astfel că adoptarea unui act normativ după analizarea condiţiilor de oportunitate şi parcurgerea unei etape prevăzute de legislaţie nu poate echivala cu săvârşirea unei fapte ilicite. În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, precum şi în ce măsură drepturile nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie au fost lezate.

S-a învederat, în al doilea rând, că repararea prejudiciului presupune atingerea adusă onoarei şi demnităţii ori integrităţii fizice şi psihice ale acesteia, şi nu poate fi încadrată în această ipoteză situaţia reţinută de prima instanţă, anume simpla imposibilitate de folosinţă a terenului.

Totuşi, în situaţia în care se va considera că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de daune morale, a solicitat recurentul cenzurarea cuantumului în care acestea au fost acordate, de 20000 Euro, acest cuantum fiind apreciat excesiv. Daunele morale, s-a subliniat, nu au rolul unor amenzi şi nu pot duce la o îmbogăţire nejustificată a persoanei vătămate, ele având dosar un rol compensator.

Intimata C.N.A.D.N.R. S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a lăsat la aprecierea instanţei admiterea sau respingerea recursului declarat de Guvernul României, a solicitat menţinerea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 187 din data de 8 martie 2013, prin care s-a constatat că reclamanta a renunţat la judecată faţă de această parte, şi a precizat că nu are calitate procesuală în recurs.

Prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată de azi intimata SV a solicitat respingerea recursului declarat de Guvernul României ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

Intimata reclamantă a susţinut că instanţa de fond a procedat în mod corect, în temeiul art. 8 din Legea contenciosului administrativ, la verificarea prejudiciului creat acesteia, atâta vreme cât Hotărârea Guvernului nr. 784/2009 a fost în vigoare şi, faţă de împrejurările concrete ale cauzei, a dispus în mod corect obligarea Guvernului la repararea acestui prejudiciu, chiar dacă petitele privind obligarea recurentului la abrogarea acestui act normativ a rămas fără obiect.

Reclamanta a relevat că recurentul este responsabil pentru prejudiciile suferite de către aceasta, iar cât priveşte problema acordării de către instanţă a daunelor morale s-a arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în cauză este constituită de incoerenţa şi inerţia cu care Guvernul a tratat implementarea hotărârii adoptate, în acest fel creând o incertitudine pentru situaţia juridică a dreptului de proprietate aparţinând reclamantei.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de reclamantă, s-a precizat că acesta se materializează pe mai multe planuri şi că dat fiind faptul că nu există reglementări în legislaţia naţională cu privire la cuantificarea prejudiciului în cazul în care ceea ce se pierde este o şansă, cuantumul daunelor rămâne la aprecierea instanţei.

În fine, referitor la critica din recurs potrivit căreia cuantumul daunelor morale acordate de către instanţă ar fi excesiv, a considerat reclamanta că suma stabilită de către judecătorul fondului reprezintă o reparaţie decentă a prejudiciului moral pe care l-a suferit, în condiţiile în care a fost lipsită de exerciţiul dreptului său de proprietate asupra unui teren cu o deosebită valoare sentimentală pentru sine şi în condiţiile în care, prin atitudinea incoerentă şi uneori ostilă a Guvernului, a fost pusă în situaţii de umilinţă la ghişeele autorităţilor de stat la care a fost nevoită să încerce şi apoi să revină în repetate rânduri pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului său.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul Guvernul României, se reţin următoarele:

Prima instanţă a procedat în mod corect, în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, la examinarea şi soluţionarea pretenţiilor reclamantei SV constând în obligarea pârâtului Guvernului României la plata de despăgubiri morale, neprezentând relevanţă faptul că prin aceeaşi hotărâre s-a dispus, ca o consecinţă a unor împrejurări intervenite după formularea şi înregistrarea acţiunii în contencios administrativ, respingerea ca rămase fără obiect a capetelor de cerere prin care s-a solicitat obligarea Guvernului României să implementeze decizia de abrogare a Hotărârii Guvernului nr. 784/2009 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii Varianta Ocolitoare Cluj – Nord şi să transmită Municipiului Cluj – Napoca informaţii despre abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 784/2009 de îndată ce acest act administrativ va fi abrogat.

Susţinerile recurentului în sensul că judecătorul fondului a confundat daunele materiale cu daunele morale şi că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale nu pot fi primite, obligaţia pârâtului Guvernul României de plată a echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro fiind stabilită pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial suferit de reclamanta Şolea Veronica, urmare atitudinii evidente a autorităţii publice pârâte  – de refuz nejustificat de a acţiona, de o manieră sau alta, în sensul clarificării situaţiei juridice create prin intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 784/2009, într-un termen rezonabil, care să permită reclamantei să-şi adapteze conduita în mod corespunzător – şi care a condus la o stare de incertitudine juridică.

În principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Prin urmare, raportat la cele mai sus menţionate, precum şi la împrejurarea că prin Hotărârea Guvernului nr. 1101 din data de 14 noiembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 809 din 3 decembrie 2012) s-a constatat abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 784/2009 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii ”Varianta de ocolire Cluj-Nord”, Înalta Curte constată, în litigiu, că este întemeiat motivul de recurs constând în stabilirea daunelor morale într-un cuantum excesiv, de 20.000 euro, şi reţine că se impune reducerea cuantumului acestor daune la echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 5000 euro, prin aceasta stabilindu-se un anumit echilibru între prejudiciul moral produs şi despăgubirile acordate, în măsură să permită  intimatei SV atenuarea suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În aceste condiţii, fiind considerat fondat numai unul dintre motivele de recurs invocate în cauză, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă din 1865, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus admiterea recursului declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 187/2013 din 18 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei atacate în sensul obligării pârâtului Guvernul României la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 5000 euro, şi a menţinerii celorlalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 21/1996, art. 47¹

Legea nr. 554/2004, art. 7

Prin dispoziţiile cuprinse în art. 47¹, Legea Concurenţei nr. 21/1996 stabileşte faptul că deciziile emise de Consiliul Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare, la Curtea de Apel Bucureşti.

Acest termen de investire al instanţei de 30 de zile, care face imposibilă parcurgerea etapei procedurii prealabile stabilită de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, justifică  exceptarea de la regula procedurii plângerii prealabile a persoanelor destinatare ale respectivelor decizii, nu însă şi a terţilor.  Aceştia pot contesta deciziile Consiliului în condiţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cu respectarea cerinţei obligatorii privind  îndeplinirea procedurii prealabile.

Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2014

Notă: Legea nr. 21/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 240 din 03.04.2014, articolele acesteia căpătând o nouă numerotare, astfel încât art. 47¹ a devenit art. 49.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. P. LPG S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea în tot, ca nelegală, a Deciziei nr. 62/30.10.2012 privind investigaţiile declanşate prin Ordinele Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 541/23.05.2011 şi nr. 580/17.06.2011, conexate prin Ordinul nr. 581/20.06.2011 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 9 alin. 1 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri (“MECMA”) şi Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat (“ISCIR”), decizie emisă de Consiliul Concurenţei şi publicată pe pagina sa de internet la data de 19.11.2012, cu consecinţa înlăturării obligaţiilor stabilite în sarcina MECMA şi ISCIR cu privire la modificarea Prescripţiei Tehnice PT C3-2003 în sensul indicat prin art. 2 din Decizia CC.

Pentru opozabilitate, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi a Ministerului Economiei şi Mediului de Afaceri (MECMA), respectiv a Inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune si Instalaţiilor de Ridicat.

Pârâtul MECMA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei procedurii prealabile, pe fondul cauzei solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

La aceeaşi dată a depus întâmpinare şi pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.04.2013 a fost introdusă în cauză succesoarea reclamantei, SC G. L&D SA.

Prin Sentinţa Civilă nr. 1854 din 5 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă excepţia lipsei procedurii prealabile, fiind respinsă acţiunea formulată ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

A constatat judecătorul fondului că din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care aceasta nu s-a adresat Consiliului Concurenţei pentru revocarea deciziei menţionate.

A apreciat instanţa fondului că reclamanta avea obligaţia îndeplinirii procedurii prealabile, dat fiind faptul că avea calitatea de terţ faţă de decizia atacată, iar din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 47/1 alin. 1 din Legea nr. 21/1996 rezultă că decizia ce face obiectul litigiului poate fi atacată în condiţiile acestui text legal (fără exercitarea procedurii prealabile) numai de către părţi.

În acest sens s-a argumentat că termenul în care poate fi exercitată calea de atac curge exclusiv de la comunicare, operaţiune care, potrivit textului art.47, se realizează numai în privinţa părţilor.

Ca urmare, s-a concluzionat, persoanelor care nu au avut calitatea de parte în procedura desfăşurată în faţa Consiliului Concurenţei nu le este aplicabil acest text legal, ceea ce înseamnă că terţii pot ataca deciziile prevăzute de art. 47/1 alin. 1 din Legea nr. 21/1996 numai în condiţiile legii contenciosului administrativ.

În raport cu susţinerile reclamantei, prima instanţă a constatat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. 6 din Legea nr. 21/1996, întrucât acestea se referă exclusiv la deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen, decizia ce face obiectul litigiului fiind luată în comisia de trei membri, conform art. 20 alin. 1 din acelaşi act normativ.

   Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. G. L&D S.A. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că în speţă, nu era necesară efectuarea procedurii plângerii prealabile deoarece Legea concurenţei nr. 21/1996 o exclude atât pentru părţile destinatare a deciziilor consiliului, cât şi pentru terţii vătămaţi de aceste decizii. Fiind vorba despre un act administrativ sancţionator prin care se constată o încălcare a Legii concurenţei şi se dispun măsuri de remediere, decizia Consiliului Concurenţei contestată reprezintă o excepţie de la principiul revocabilităţii actului administrativ, motiv pentru care nu poate fi retractată sau revocată de către autorităţile publice ci doar anulată de către instanţele de judecată. De aceea Legea Concurenţei prin art. 47¹ alin. 1 prevede în mod expres că deciziile emise de Consiliul Concurenţei se atacă direct la Curtea de apel, fără a diferenţia în funcţie de calitatea subiectului de sezină.

Plângerea prealabilă îşi găseşte raţiune în materiile în care în cadrul unui recurs graţios, autoritatea emitentă sau o autoritate ierarhic superioară ar putea să înlăture din circuitul civil actul juridic producător de vătămări fără intervenţia instanţei de judecată

Decizia contestată nu poate fi revocată de Consiliul Concurenţei fără intervenţia instanţei, dar nici de către un organ ierarhic superior deoarece Consiliul Concurenţei este un organism independent şi autonom, nefiind subordonat nici unei alte autorităţi administrative şi, de aceea, legiuitorul nu a prevăzut o astfel de procedură prealabilă.

Recurenta, critică de asemenea, că interpretarea instanţei de fond vizând aplicarea dispoziţiilor art. 47¹ alin. 1 din Legea nr. 21/1996 în sensul că terţii sunt obligaţi să urmeze procedura prealabilă susţinând că legea nu distinge între părţi şi terţi atunci când reglementează procedura de contestare în justiţie a deciziei Consiliului Concurenţei.

Mai susţine reclamanta-recurentă că textul de lege (art. 47¹ alin. 1) nu prevede că procedura de contestare direct la instanţa de judecată ar fi deschisă doar părţilor, iar nu şi terţilor, aşa cum în mod nelegal a apreciat instanţa de fond, ori acolo unde legea nu distinge nici judecătorului nu-i este permis să opereze o distincţie conformă principiului de interpretare ubi lex non distinquit, nos distinquere debemus.

S-a luat la cunoştinţă despre conţinutul deciziei după publicarea ei pe site-ul de internet al Consiliului şi a fost contestată în condiţiile prevăzute de art. 47¹ alin. 1 din Legea nr. 21/1996, împrejurare de care instanţa de fond nu a ţinut seama la pronunţarea hotărârii.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul Consiliul Concurenţei solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei ca temeinică şi legală.

În conţinutul întâmpinării s-a răspuns punctual aspectelor enunţate de recurentă, susţinând că procedura prevăzută de Legea concurenţei este aplicabilă destinatarilor deciziilor Consiliului Concurenţei având în vedere că acţiunea introductivă la instanţe poate fi formulată înlăuntrul celor 30 de zile de la comunicare, iar obligaţia comunicării actului administrativ incumbă autorităţii de concurenţă doar în ceea ce le priveşte pe părţi.

În privinţa terţilor care probează existenţa unui interes aceştia pot contesta decizia Consiliului în condiţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ care prevede îndeplinirea procedurii prealabile.

Examinând cauza prin prisma criticilor recurentei, din perspectiva obiectului acţiunii şi normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior dacă acesta există, iar potrivit art. 3 al aceluiaşi articol „este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă pe orice cale de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. 7”.

Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie în lipsa căreia, instanţa nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ.

Sub acest aspect, sunt şi dispoziţiile art. 109 alin .2 Cod procedură civilă conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de acea lege”.

Cele două texte de lege nu diferenţiază între multitudinea de situaţii ce se pot ivi în practică, fiind astfel irelevant dacă, în mod concret, autoritatea publică emitentă a actului administrativ mai poate sau nu să-şi revoce propriul act .

Prin reglementările legale menţionate mai sus, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor să stabilească dacă efectuează sau nu procedura prealabilă şi au condiţionat sesizarea instanţei de îndeplinirea ei, aceasta fiind o condiţie pentru declanşarea procedurii judiciare, adăugându-se celorlalte condiţii de exercitare a acţiunii ca o condiţie specială suplimentară.

Nici legea specială, Legea Concurenţei nr. 21/1996 nu prevede exceptarea de la regula prevăzută de norma de drept comun, dimpotrivă prin dispoziţiile cuprinse în art. 47¹ stabileşte că decizia poate fi atacată în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti.

Cea ce poate justifica o excepţie de la regula procedurii plângerii prealabile este termenul de investire al instanţei de 30 de zile şi care curge de la comunicarea actului administrativ, ceea ce face practic imposibilă parcurgerea etapei procedurii prealabile, dar acest termen  este prevăzut numai pentru părţile din decizie nu şi pentru terţii care pot ataca actul în condiţiile Legii contenciosului administrativ, de data luării la cunoştinţă despre existenţa acesteia.

Prin prisma acestor considerente, prima instanţă, a pronunţat o soluţie legală care a fost menţinută prin respingerea recursului reclamantei în condiţiile prevăzute de art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 316 din acelaşi cod.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 161/2003, art. 70

Faptul că statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate sau o funcţie publică, astfel încât, chiar dacă pentru parlamentari nu există dispoziţii speciale referitoare la conflictul de interese în cuprinsul Legii nr. 161/2003 – aşa cum există pentru membrii Guvernului, aleşii locali şi funcţionarii publici – norma generală cuprinsă în art.70 din această lege le este direct aplicabilă şi acestora, ca persoane ce exercită funcţii de demnitate publică.

Decizia nr. 565 din 7 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, la data de 11.10.2011, reclamantul MAL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr.l03041/G/II/ 19.09.2011, solicitând anularea acestui raport ca fiind nelegal şi netemeinic şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a invocat motive de nulitate absolută a raportului, pentru nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate prevăzută de art.8 alin.3 din Legea nr.176/2010, în sensul că în calitate de subiect evaluat a aflat din presă despre procedura sa de evaluare.

Astfel, întreaga procedură de evaluare care s-a finalizat prin întocmirea raportului contestat s-a desfăşurat cu încălcarea principiului confidenţialităţii şi a dreptului la apărare.

În acest sens, a arătat că procesul evaluării a fost demarat în data de 16.11.2010, informaţia fiind dată publicităţii încă din anul 2010, în timp ce reclamantul susţine că a fost informat abia în data de 03.01.2011.

Raportul a fost expediat de către Agenţia Naţională de Integritate în data de 20.09.2011, cu toate acestea, concluziile raportului au fost date publicităţii încă din data de 19.09.2011.

În opinia sa, în mod evident a fost încălcat principiul confidenţialităţii, statuat de art.8 din Legea nr.176/2010.

Pe de altă parte, reclamantul a susţinut că raportul este netemeinic, arătând că pârâta a reţinut în mod greşit că nu ar fi respectat regimul juridic al conflictelor de interese pentru că a propus angajarea soţiei sale în funcţia de expert la biroul său de parlamentar şi a avizat contractul individual de muncă încheiat între aceasta şi Camera Deputaţilor.

Faptele reţinute nu sunt de natură să probeze un comportament care ar contraveni principiului imparţialităţii sau atitudinii neutre aşa cum se arată în raportul contestat. Deputatul nu este un funcţionar public, în sensul dispoziţiilor Legii nr.188/1999, drept urmare, raportul deputat – alegător nu poate fi asimilat raportului de serviciu specific funcţionarului public, Legea nr.161/2003 delimitând cu claritate cele două categorii de funcţii.

Pârâta ANI a depus întâmpinare la data de 21.10.2011, prin care a solicitat respingerea contestaţiei reclamantului, apreciind că susţinerile formulate sunt nefondate.

Prin încheierea din data de 8.01.2013, Curtea de Apel Cluj a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că prin Încheierea nr.4946/ 22.11.2012, pronunţată de Î.C.C.J. în dosar nr.4756/1/2012 a fost admisă cererea de strămutare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –  Secţia – a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.01.2013.

Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr.1523 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul MAL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a anulat raportul de evaluare nr.103041/G/II/ 19.09.2011.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin raportul de evaluare contestat s-a apreciat că reclamantul  s-a aflat în conflict de interese atunci când, în calitate de deputat, a propus angajarea la cabinetul său a soţiei, avizând ulterior contractul de muncă al acesteia, în drept, reţinându-se dispoziţiile art. 70, 71 şi art.72 din Legea nr.161/2003.

Prima instanţă a apreciat că interpretarea articolele 70 şi 71 din Legea 161/2003 trebuie să se facă prin raportare la întreg actul normativ, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat conflictul de interese în cazul parlamentarilor.

Sub acest aspect a constatat că la capitolul 2, după secţiunea 1, intitulată „definiţie şi principii”, care cuprinde art.70 şi 71, urmează mai multe secţiuni care reglementează în mod distinct conflictul de interese pentru diverse categorii de funcţionari sau demnitari. Mai precis, secţiunea a II-a reglementează conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, secţiunea a III-a reglementează conflictul de interese privind aleşii locali, secţiunea a IV-a reglementează conflictul de interese privind funcţionarii publici. De asemenea, capitolul 4 din lege reglementează alte conflicte de interese şi incompatibilităţi.

Astfel, a constatat ca articolul 72 din lege nu este aplicabil parlamentarilor, întrucât se referă în mod explicit la membrii guvernului, la secretari, subsecretari de stat şi persoane asimilate acestora, prefecţi şi subprefecţi, iar un deputat nu se încadrează la nici una dintre aceste categorii.

În opinia primei instanţe, extinderea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 72 şi următoarele la deputaţi este nelegală şi prin prisma faptului că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca aceste dispoziţii să se aplice şi la această categorie de demnitari, ar fi precizat acest lucru, aşa cum a făcut-o, de altfel, în capitolul 4 din lege, unde a extins aplicabilitatea dispoziţiilor art.72 la alte categorii de funcţionari şi demnitari, din enumerarea de la art.99 nefăcând parte, însă, parlamentarii.

În condiţiile în care legiuitorul a înţeles să reglementeze în detaliu conflictul de interese pentru anumite categorii de funcţionari şi demnitari rezultă că pentru categoriile de demnitari şi funcţionari care nu au fost avute în vedere de legiuitor nu sunt aplicabile aceste norme.

Nu există nici un temei să se aprecieze că pentru celelalte categorii de funcţionari şi demnitari se aplică prin asemănare dispoziţiile articolului 72 şi nici că art.70 şi 71 sunt suficiente pentru a întemeia răspunderea unor demnitari despre care nu fac vorbire secţiunile subsecvente.

Prima instanţă a observat că în ceea ce priveşte incompatibilitatea, legiuitorul  a edictat norme explicite referitoare la parlamentari, rezultând că omisiunea din capitolul 2 referitoare la conflictul de interese nu este una întâmplătoare şi că dacă legiuitorul ar fi dorit să reglementeze conflictul de interese şi pentru parlamentari, ar fi făcut-o în mod expres.

Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva sentinţei nr.1523/ 30.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedura civilă.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că reclamantul a încălcat prevederile art.70 şi art.71 din Legea nr.161/2003 prin propunerea de angajare a soţiei sale, ME în funcţia de expert la biroul său parlamentar şi avizarea contractului individual de muncă încheiat de aceasta cu Camera Deputaţilor.

Pârâta arată că reclamantul a avut un interes personal în angajarea soţiei sale, care în perioada 16.03.2010 – 01.01.2011 (când a încetat contractul individual de muncă), a încasat un venit net de 5.508 lei, aspecte ce se circumscriu noţiunii de conflict de interese, astfel cum este definită de dispoziţiile Legii nr.161/2003.

Mai arată recurenta-pârâtă că dispoziţiile Legii nr.161/2003 ce reglementează incompatibilităţile şi conflictele de interese se aplică tuturor categoriilor de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, inclusiv senatorilor şi deputaţilor.

Chiar dacă pentru parlamentari nu există dispoziţii speciale referitoare la conflictul de interese în cuprinsul Legii nr.161/2003 (deşi aceasta cuprinde asemenea dispoziţii speciale pentru membrii Guvernului, aleşii locali şi funcţionarii publici), norma generală de la art.70 este direct aplicabilă în cazul acestora ca persoane ce exercită funcţii de demnitate publică.

Relevant în acest sens este şi faptul că prin Regulamentul Senatului adoptat prin Hotărârea nr.28/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este reglementat conflictul de interese în cazul senatorilor, art.174 alin.(2) din Regulament, reluând dispoziţiile art.70 din Legea nr.161/2003.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este fondat.

În cauză, instanţa  a fost  sesizată potrivit  art. 22 alin.1 din Legea nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi  pentru  modificarea  şi completarea Legii nr.144/2007 privind  înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, având competenţa de a se pronunţa asupra  legalităţii Raportului de evaluare a conflictului de interese de  natură  administrativă nr.103041/G/II din 19.09.2011.

Deşi conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituţie, care nu se referă la această situaţie, reglementându-se doar incompatibilităţile, dispoziţiile din legi şi regulamente referitoare la problema în discuţie trebuie să respecte cadrul constituţional care configurează regimul  juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităţilor  şi  interdicţiilor în cazul  deputaţilor şi senatorilor.

Actele  normative relevante pentru  reglementarea în cazul  parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele  administrative sunt pe lângă Legea nr.176/2010, Legea nr.161/2003, Legea nr.96/2006 şi regulamentele celor două camere ale  Parlamentului.

Conflictul de interese este definit  de art.70 din Legea  nr.161/ 2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate  publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea  influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi a altor acte normative.

Aceeaşi definiţie a fost preluată în dispoziţiile  art. 174 alin.3 din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a 2-a – Conflictul de  interese, constatarea incompatibilităţilor şi ale interdicţii -, cu  menţiunea că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată  expres de  Legea nr.96/2006 în forma  în vigoare la data  emiterii  raportului de  evaluare contestat.

O definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii  publici este  inclusă  în art. 13 din  Recomandarea 10/2000 a  Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Astfel, se prevede: „Conflictul de  interese apare atunci  când  funcţionarul  public  are un  interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu  imparţialitate  şi obiectivitate. Interesele  private ale funcţionarului  public  pot  include un beneficiu pentru  sine sau  pentru  familia sa, pentru  rudele  sale apropiate, pentru  prieteni, pentru  persoane sau apropiaţii cu care  funcţionarul  public a  avut relaţii  politice  sau de  afaceri. Interesul  personal  se poate referi  şi la orice  datorii  pe care  funcţionarul  public  le are  faţă de persoanele enumerate mai sus”.

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor  şi senatorilor  este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea  anumitor drepturi,  acest statut nu  poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte  categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o  funcţie  publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art.70 din Legea nr.161/2003 care reglementează conflictul de  interese.

În acest sens, prezintă  relevanţă  considerentele  Deciziei  nr.81/ 27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr.136/ 14.03.2013 prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de  neconstituţionalitate a unor dispoziţii  din Legea pentru  modificarea  şi completarea  Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor  şi al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea  asigurării  integrităţii în exercitarea  demnităţilor  şi funcţiilor publice, toate  persoanele  menţionate la art. 1 alin.1 din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă  din  titlul reglementării, prin  sintagma  „funcţii  şi demnităţi publice”, în considerarea  căreia  le revin  obligaţii  specifice.

Or, a mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor  şi a senatorilor – prevăzută la pct.3 din art.1 alin.1 din Legea nr.176/ 2010 – este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi  funcţionari publici cărora li se  aplică actul  normativ.

În raport de cele menţionate, Curtea constată că instanţa de  fond a interpretat în mod eronat prevederile  art.70 din Legea nr.161/ 2003, reţinând că acestea nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, respectiv deputaţilor  şi senatorilor.

Referitor la susţinerea reclamantului privind inexistenţa  conflictului de  interese  în privinţa  angajării  personalului birourilor  parlamentare, situaţie  stabilită prin  hotărârea din 18 octombrie  2011 a comisiei comune speciale  a celor două camere  ale Parlamentului României, Curtea apreciază că acest document nu prezintă  relevanţă  în cauză, întrucât la data adoptării actului, împrejurarea care determinase conflictul de interese nu mai exista, contractul de  muncă al soţiei  încetând la 1 ianuarie 2011.

Este reală susţinerea  reclamantului  că în materia  conflictului de  interese  există o reglementare  neunitară,  de natură să determine  interpretări diferite ale textelor de lege, fiind însă atributul  legiuitorului de a realiza o sistematizare  a dispoziţiilor  cu consecinţa creşterii  predictibilităţii legii.

Curtea reţine de asemenea, că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în definiţia cuprinsă în art. 70 din Legea nr.161/ 2003 interesul personal putând fi reprezentat şi de un beneficiu patrimonial pe care  o rudă  sau o persoană apropiată  îl obţine ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, de natură a influenţa exercitarea cu  obiectivitate a  atribuţiilor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1, teza I Cod procedura civilă şi art.20 din Legea nr.554/2004, a admis recursul, a modificat sentinţa recurată şi rejudecând cauza, a respins acţiunea ca nefondată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 213/1998

Legea nr. 554/2004, art. 4

Includerea unui imobil în inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului  nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului, valabilitatea  atestării   domeniului public al statului fiind condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Decizia nr. 561 din 7 februarie 2014

Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă în dosarul nr. xx93/299/2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost învestită, în temeiul art.4 din Legea nr.554/2004, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a pct. MF nr.108348 din Anexa 3 la H.G.nr.1705/2006,invocată de reclamanta R.R.V. (recurentă-pârâtă în dosarul în care s-a invocat  excepţia).

În motivarea excepţiei, reclamanta a invocat următoarele motive de nelegalitate:

1.1. Prin H.G. nr.1705/2006 s-a aprobat, în temeiul art.20 alin.(2) din Legea nr.213/1998, inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cuprinse în anexele nr.1-46.

În anexa nr.3, cuprinzând “Lista bunurilor concesionate, închiriate/date cu titlu gratuit (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale)“, cu drept de administrare aparţinând Agenţiei Domeniilor Statului, la poziţia MF nr.108348 este înscris terenul în suprafaţa de 430 ha situat în Bucureşti.

În opinia reclamantei, H.G. nr.1705/2006 reprezintă primul act administrativ care ar atesta, conform Legii nr.213/1998, faptul că terenul în litigiu s-ar afla în domeniul public.

Reclamanta a opinat că, într-o atare situaţie, ar trebui să fie pe deplin aplicabile toate prevederile Legii nr.213/1998, atât în ceea ce priveşte bunurile care fac parte din domeniul public al statului, cât şi în ceea ce priveşte obligativitatea întocmirii inventarului bunurilor aflate în domeniul public al statului, condiţia sine qua non pentru ca un bun să aparţină domeniului public sau privat fiind înscrisă în art.6 alin.(l) din Legea nr.213/1998.

Per a contrario, nu poate face parte din domeniul public al statului un bun care a fost dobândit de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,  dar fără un titlu valabil şi fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale şi a legilor în vigoare, cum este cazul în speţă.

În acest sens, reclamanta a arătat că intimata Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură B. nu a făcut dovada faptului că statul a dobândit cu titlu valabil terenul în suprafaţă de 22.293.9 mp înscris în titlul de proprietate nr. xxx443/2008, în condiţiile în care în baza Decretului nr. 115 din 28.03.1959, publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 10 din 30.03.1959, Statul Român nu a preluat dreptul de proprietate asupra terenurilor, ci numai dreptul de folosinţă, astfel că niciunul dintre terenurile preluate în baza Decretului nr.115/1959 nu a intrat în proprietatea statului, în sensul art.6 alin.(l) din Legea nr.213/1998.

Or, în speţă, terenul menţionat în Titlul de proprietate nr. xxx443/2008, deşi nu a intrat în proprietatea statului printr-un titlu valabil, făcând parte din suprafaţa de 430 ha situată în Bucureşti, a fost inclus în mod nelegal în domeniul public al statului.

În concluzie, pct. MF 108348 din Anexa 3 la H.G. nr.1705/2006 încalcă prevederile art.6 alin.(l) şi art.20 alin. (2) din Legea nr.213/1998,  în ceea ce priveşte suprafaţa de 22.239 mp menţionată în Titlul de proprietate nr. xxx443/18.04.2008 emis de Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Bucureşti.

1.2. Potrivit art.35 alin.(1) din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, “terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.”

Acest text de lege prefigura, în anul 1991, concepţia despre domeniul public al statului edictată ulterior prin art.6 alin.(1) din Legea nr.213/1998, în sensul ca aparţin statului numai acele terenuri care au intrat în mod legal în proprietatea statului până la data de 1 ianuarie 1990.

În speţă, intimata  S.C.D.P B. nu a produs vreun titlu care să ateste intrarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul statului, cu respectarea legilor şi Constituţiei în vigoare la acea vreme.

În consecinţa, pct. MF 108348 din Anexa 3 la H.G. nr.1705/2006, încalcă şi prevederile art.35 alin.(1) din Legea nr.18/1991.

1.3. Conform art.223 teza I din Legea nr.290/2002, în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, “suprafeţele de teren trecute, potrivit Legii nr. 147/2004, în administrarea institutelor, unităţilor, centrelor, staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, precum si a instituţiilor de învăţământ superior agricol şi silvic rămân în administrarea acestora, cu excepţia terenurilor agricole preluate de la foştii proprietari şi solicitate de persoanele îndreptăţite la reconstituire, precum şi a celor prevăzute în anexa nr. 61″

Reclamanta a afirmat că intimata a indus în eroare instanţa de fond cu privire la modalitatea de restituire a terenului în litigiu, prin cererea de chemare în judecată, S.C.D.P. B. arătând că terenul menţionat în titlul de proprietate nr. xxx443/2008 a fost restituit prin compensare pe alt amplasament. Însă, această susţinere s-a dovedit a fi falsă, raportat la actele de proprietate prezentate şi la concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză.

În realitate, terenul ce formează obiectul titlului de proprietate nr. xxx443/2008  a fost restituit prin reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament.

Distincţia între reconstituirea şi constituirea  dreptului de proprietate nu este una lipsită de esenţă, întrucât Legea nr.18/1991 conţine prevederi favorabile reconstituirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri aflate într-o situaţie speciala, fără a permite şi constituirea dreptului de proprietate în asemenea situaţii.

O astfel de situaţie specială este reglementată în art.223 teza I din Legea nr.290/2002, în care legiuitorul a menţionat în mod expres faptul că nu pot rămâne în administrarea institutelor, unităţilor, centrelor, staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, precum şi a instituţiilor de învăţământ superior agricol şi silvic terenurile agricole preluate de la foştii proprietari şi solicitate de persoanele îndreptăţite la reconstituire.

Or, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat şi a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului menţionat în Titlul de proprietate nr. xxx443/2008 cu mult timp înainte de publicarea H.G. nr.1705/2006, art.223 teza I din Legea nr.290/2002 fiind pe deplin aplicabil.

Prin urmare, terenul în suprafaţă de 22.239 mp nu a rămas în administrarea vreunui instituţii de stat, iar pe cale de consecinţă nu putea fi inclus în suprafaţa de 430 ha menţionată în punctul MF 108348 din Anexa 3 la H.G. nr.1705/2006.

Pentru aceste motive, punctul MF 108348 din Anexa 3 la H.G. nr.1705/2006 încalcă şi prevederile art.223 teza I din Legea nr.290/2002.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată, în timp ce M.F.P. a invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate şi pe fond a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

Pârâtele Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură B. şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S. au depus note de scrise, solicitând respingerea excepţiei de nelegalitate, ca neîntemeiată.

2.Hotărârea Curţii de Apel

Prin sentinţa nr.971 din 12 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, a admis excepţia de nelegalitate formulată de reclamantă, a constatat nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006 în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 22.239 m.p., ce face obiectul titlului de proprietate nr. xxx443 din 18.04.2008.

Cu privire la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate, prima instanţă a reţinut că interpretarea constantă a instanţelor de judecată este în sensul că art. 4 din Legea nr.554/2004 permite contestarea cu excepţie de nelegalitate atât a actelor administrative cu caracter individual cât şi a celor cu caracter normativ. În speţă este vorba de un act de aprobare a unui inventar cu bunurile proprietate publică, atât persoanele destinatare cât şi drepturile fiind precis determinate, fapt care conferă actului caracteristicile unui act administrativ individual.

În ceea ce priveşte fondul excepţiei de nelegalitate, prima instanţă a reţinut  următoarele:

Raportat la art. 6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, intimatele nu au prezentat nici un titlu care să confirme dreptul statului asupra terenului în litigiu.

Legile adoptate după anul 1989 şi hotărârile de guvern invocate de acestea nu pot constitui titlu de proprietate, întrucât ar însemna că bunul a fost expropriat după anul 1989, fapt care nu ar fi fost posibil decât în condiţiile în care s-ar fi respectat exigenţele impuse de Constituţia României pentru exproprierea unui bun pentru cauză de utilitate publică.

Aşadar, Statul Român ar fi trebuit să prezinte un titlu valabil prin care proprietatea bunului ar fi intrat în patrimoniul său înainte de anul 1990.

Alineatul (3) din articolul precitat prevede competenţa instanţelor de a verifica valabilitatea titlului, statului dar nu impune o anumită procedură şi nici nu se deduce că instanţele pot verifica valabilitatea titlului doar în cadrul  unei acţiuni având acest obiect.

 La aceeaşi concluzie se ajunge şi din analiza art. 35 alin. (1) şi (2)  din Legea nr.18/1991, în sensul că şi acest articol condiţionează apartenenţa bunului la proprietatea statului, de intrarea acestuia în patrimoniu, conform dispoziţiilor legale în vigoare în perioada regimului comunist.

Alineatul (2) invocat de intimaţi, se referă în mod expres la terenuri proprietate de stat. Aşadar, pentru ca un teren destinat cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă să aparţină domeniului public trebuie să fie proprietate de stat, adică să fi intrat în patrimoniul statului înainte de anul 1990, printr-un act emis în conformitate cu dispoziţiile legilor în vigoare la acea epocă.

În opinia primei instanţe,  H.G. nr. 517/1999 nu poate constitui temei pentru includerea bunului în patrimoniul statului, întrucât acest act nu era apt să transfere proprietatea (ar fi avut semnificaţia unui act de expropriere abuzivă, fără plată de despăgubire), ci doar să reglementeze regimul juridic al unor bunuri care preexistau în patrimoniul statului.

De asemenea,  H.G. nr. 517/1999 nu poate conduce la concluzia că petenta ar fi trebuit să conteste această hotărâre de Guvern, pe motiv că ar fi actul prin care terenul în litigiu a fost cuprins în domeniu public al statului, întrucât în hotărârea de Guvern menţionată, terenul nu este identificat pentru a se putea stabili că actul respectiv se referă şi la terenul pretins de petentă. Doar prin actul atacat, prin care s-a însuşit inventarul bunurilor din domeniul public, a fost individualizat terenul în litigiu. Reclamanta nu ar fi putut să conteste legalitatea H.G. nr. 517/1999, întrucât nu există nici o dovadă că aceasta se referă la terenul pretins şi, deci, îi lezează drepturile.

3.Recursurile exercitate în cauză

Pârâţii au atacat cu recurs sentinţa Curţii de Apel, după cum urmează :

3.1.Guvernul României a criticat sentinţa  pentru motive  pe care le-a încadrat în prevederile  art. 304 pct. 5 şi 9 C.pr.civ., arătând, pe de o parte, că hotărârea primei instanţe este lovită de  nulitate, conform art. 105 alin. (2) C.pr.civ., şi pe de altă parte, că soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate  a  fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea   greşită a legii.

În dezvoltarea   celui de-al doilea  motiv, recurentul pârât a  arătat   că H.G. nr. 1705/2006 a   fost  adoptată cu respectarea art. 108 din Constituţia României,  a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi a  normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 şi de Regulamentul aprobat prin  H.G. 50/2005, imobilul în litigiu fiind inventariat ca aparţinând domeniul public al statului, în administrarea  Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin Agenţia Domeniilor Statului, conform listei anexă a Legii nr. 213/1998, pct. I.5, teza a III-a.

În altă ordine de idei, recurentul pârât Guvernul României a arătat că instanţa a fost învestită în temeiul art. 4 din Legea  nr. 554/2004, dar prin soluţia pronunţată s-a comportat  ca într-o acţiune în anulare , cercetând  legalitatea actului administrativ  prin raportare  la pretinsa vătămare adusă reclamantului într-un drept sau într-un interes   legitim.

În speţă, autoarea  excepţiei  de  nelegalitate a   invocat   încălcarea  dreptului de proprietate, drept real ce poate  fi apărat pe calea dreptului comun, în care poate  fi efectuată o comparare a titlurilor, care excede cadrul procesual dedus  judecăţii.

În acest   context, Guvernul României  a apreciat că instanţa de fond s-a raportat în mod  eronat  la prevederile  art. 35 din Legea   nr. 18/1991 şi nu a  ţinut cont că H.G. nr. 1705/2006 este, pe de o parte, anterioară titlului de proprietate al reclamantei, fiind   precedată de alte hotărâri de inventariere a domeniului public al statului (începând cu H.G. nr. 1045/2000) şi, pe de altă parte, că   hotărârea de guvern nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nu modifică regimul bunurilor   inventariate.

3.2. Recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile   art. 304 pct. 5,7,9 şi 304¹  C.pr.civ., arătând că instanţa de fond a nesocotit  apărările formulate, fără a indica motivele de fapt şi de drept pentru care  le-a înlăturat, şi a preluat  susţinerile reclamantei, cu  toate că aspectele  invocate puteau fi analizate doar într-o acţiune în anularea   actului administrativ.

În plus, recurentul  pârât a  arătat  că prima  instanţă a  interpretat greşit prevederile art. 6 alin. (3) din Legea  nr. 213/1998 şi s-a  substituit  unei instanţe de drept comun, singura în măsură să se pronunţe cu privire  la valabilitatea titlului  asupra  unui bun preluat de stat, în  condiţiile  art. 6 din Legea  nr. 213/1998.

În fine, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a  arătat că instanţa s-a raportat  la alte  acte normative decât cele în aplicarea  cărora  a fost adoptată H.G. nr. 1705/2006, depăşind  limitele  învestirii sale cu excepţia de nelegalitate, fără  a  ţine seama  că H.G. nr. 1705/2006 nu a stabilit, prin ea însăşi, natura juridică  a imobilului vizat, acesta fiind  inclus  în hotărârile   prin care s-a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al  statului încă   din anul 2001.

3.3. În recursul său, Staţiunea  de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură  Băneasa a  făcut  o expunere a   reglementărilor succesive privind  regimul   juridic al terenurilor staţiunilor de cercetare agricolă, începând cu Decretul nr. 704/1969, şi a  conchis că acestea  conferă o dublă protecţie, determinată, pe de o parte, de  apartenenţa terenurilor la domeniul public al statului şi, pe de altă parte, de  afectaţiunea lor specială, constând în cercetarea ştiinţifică în domeniu agricol.

În acest context, a arătat  că sentinţa  atacată a fost   pronunţată cu interpretarea şi aplicarea   greşită a  legii, pentru că H.G. nr. 1705/2006 nu este  un act  constitutiv al unui drept de proprietate ori al unui regim juridic, ci aprobă inventarul bunurilor aparţinând  domeniului public al statului, apartenenţa suprafeţelor de teren  la domeniul public al   statului fiind  stabilită  în baza unor alte   acte   normative: Legea nr. 213/1991 şi Legea   nr. 268/2001.

3.4. Recursul A.D.S. este încadrat  în drept  în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C.pr.civ., partea invocând interpretarea şi aplicarea  greşită  a legii, cu referire la: Anexa 2 a Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăţilor comerciale ce au administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului, cu destinaţie agricolă, şi înfiinţarea Agenţiei Domeniului Statului; art. 6 şi 20 din Legea  nr. 213/1998; art. 35 alin. (1) şi (2) din  Legea   nr. 18/1991.

În opinia acestei recurente raţionamentul  instanţei de fond ar duce la concluzia  că intimata   – reclamantă nu ar fi putut beneficia de   reconstituirea   dreptului   de proprietate în baza  legilor de fond funciar, or în dosarul privind anularea  protocolului de predare – primire şi a titlului de proprietate poziţia  A.D.S. a  fost  constantă, în sensul că protocolul de predare – primire a   fost   întocmit cu respectarea prevederilor legale, în baza documentaţiei  întocmite  de comisiile de fond funciar în conformitate cu dispoziţiile  legale   în materia   retrocedărilor.

3.5.  Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice  G.I.S. a criticat  sentinţa în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 304¹  C.pr.civ., arătând că alegaţiile reclamantei cu privire la faptul ca terenul înscris in titlul de proprietate al acesteia nu poate face parte din domeniul public pentru ca nu a fost preluat de Statul Român cu un titlu valabil, iar Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura B. nu a putut face dovada valabilităţii acestui titlu sunt străine de cauza. În speţă, nu staţiunea trebuia sa facă dovada valabilităţii titlului de proprietate al statului, ci reclamanta trebuia să facă dovada, cu o hotărâre judecătorească, ca titlul statului nu este valabil şi că în mod nelegal acesta a fost inventariat la domeniul public al statului.

În acest sens, a precizat că Statul Român a preluat prin expropriere toate terenurile din zona actualei staţiuni, ce au făcut parte din fosta proprietate Montesquieu, în baza Decretului nr.91/1950, şi le-a stabilit o destinaţie specială respectiv pentru cercetare în agricultură, fiind alipite proprietăţii de 40 de ha a I.C.A.R., suprafaţa dată în acest sens prin art.9 din Legea din 1932 de modificare a Legii de înfiinţare a I.C.A.R. din 1927.

Titlul statului a fost apoi consolidat prin Decretul nr. 111/1951, iar prin Legea nr. 147/2004, anterioară actului atacat, toate terenurile cu destinaţia de cercetare – dezvoltare au fost declarate proprietate de stat.

Primul act normativ în care terenul în litigiu apare în inventarul domeniului public al statului este H.G: nr. 517/1999, adoptată în aplicarea art. 35 alin. (2)   din Legea   nr. 18/1991, astfel că, după cum subliniază recurenta – pârâtă, H.G. nr. 1705/2006, care  este oricum anterioară titlului de proprietate al intimatei – reclamante, nu are nici o înrâurire asupra   soluţionării cauzei.

4. Apărările intimaţilor

Niciunul dintre intimaţi nu a  formulat întâmpinare, potrivit art. 308 alin. (2)  C.pr.civ.

R.R.V. şi Subcomisia sectorului 1 al Municipiului  Bucureşti pentru stabilirea  dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin Primarul Sectorului 1, au depus la dosar concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, răspunzând criticilor formulate de recurenţi.

În esenţă, fiecare dintre   intimatele  menţionate a  arătat   că instanţa  a  soluţionat   excepţia   de nelegalitate  în limitele atribuţiilor  şi cu respectarea procedurii  prevăzute în art. 4 din Legea   nr. 554/2004, iar legalitatea H.G. nr. 1705/2006 rezultă din inexistenţa unei dovezi a trecerii   terenului în domeniul public al statului.

5. Procedura derulată în recurs

În cadrul cererii sale de recurs, Academia   de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S. a solicitat repunerea în termenul de declarare a  căii de atac, arătând că sentinţa i-a fost comunicată abia  la data  de 28 noiembrie 2013, dată de la care curge termenul de 15 zile, prevăzut de art. 301, coroborat   cu art. 303 alin. (2) C.pr.civ. şi art. 20 alin. (1)  din Legea  nr. 554/2004.

Cererea de repunere în termen a fost respinsă prin încheierea  din data  de 10 ianuarie 2014, cu motivarea că împrejurarea  indicată în justificarea împiedicării de a exercita recursul  în termenul legal nu se încadrează în ipoteza art. 103 alin. (1) C.pr.civ. („…când partea dovedeşte că a fost   împiedicată dintr-o  împrejurare  mai  presus de voinţa ei”).

Comunicarea sentinţei este actul procedural care marchează începutul termenului de declarare  a  recursului, conform art. 4 alin. (3) din Legea  nr. 554/2004, iar partea  însăşi a  indicat data de 28 noiembrie 2013 ca fiind data comunicării hotărârii atacate, care în speţă a fost   efectuată de instanţa  de recurs, conform dovezii  aflată la  dosar.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

6.1. Cu privire la termenul de exercitare a recursului Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S.

Potrivit normei speciale cuprinse în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data declanşării litigiului, soluţia pronunţată de  instanţa de contencios  administrativ este supusă recursului, care  se declară în termen   de 5 zile de la  comunicare  şi se judecă de urgenţă şi cu   precădere.

Acest text cu caracter derogatoriu înlătură aplicarea   termenului   de drept comun de 15 zile de la comunicare, prevăzut în art. 301 din Codul de procedură civilă din 1865 numai   pentru  situaţiile în care „legea   nu prevede altfel”.

Constatând că, în speţă, părţii indicate mai sus i-a fost comunicată sentinţa  atacată la data  de 28 noiembrie 2013, iar recursul a  fost expediat prin poştă abia la data de 16  decembrie 2013, mult după împlinirea  termenului de 5 zile de la comunicare, Curtea a făcut aplicarea art. 103 alin. (1) teza I C.pr.civ. şi, urmare a  decăderii recurentei  pârâte din dreptul de a exercita calea de atac, a respins recursul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S. ca tardiv formulat.

6.2. Cu privire la legalitatea sentinţei atacate

Examinând cauza prin prisma criticilor cuprinse în celelalte cereri de recurs, pe care  le va   grupa şi analiza împreună, corespunzător motivelor de reformare invocate şi  argumentelor comune indicate în dezvoltarea lor, Înalta Curte constată că acestea   sunt nefondate.

O primă critică formulată de recurentul Guvernul României – este de ordin procedural, încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., şi vizează necomunicarea încheierii de dezbateri din data de 12 februarie 2013 şi a încheierilor ulterioare de amânare a  pronunţării, existente la dosarul Curţii de apel.

Nulitatea prevăzută în art. 105 alin. (2)  C.pr.civ., la care face trimitere motivul de recurs reglementat în art. 304 pct. 5 din acelaşi Cod, poate fi însă aplicată numai dacă prin încălcarea formelor de procedură s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite astfel, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, partea neindicând  o vătămare suferită ca efect al necomunicării încheierilor.

Totodată, verificând conţinutul sentinţei, Înalta Curte constatată că judecătorul primei instanţe a expus  clar, logic şi convingător argumentele care i-au fondat soluţia şi care au   determinat înlăturarea apărărilor părţilor, fiind îndeplinite exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ.

Aşa cum rezultă din expunerea  rezumativă cuprinsă  la pct. 1 al prezentei decizii, Curtea   de apel a  fost învestită cu excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea  inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu privire la imobilul înscris  la poziţia MF 108348 din Anexa nr. 3, cuprinzând  Lista bunurilor concesionate, închiriate, date cu titlu gratuit (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale), cu drept de administrare aparţinând  A.D.S.

Hotărârea de Guvern are natura juridică a  unui act administrativ  individual emis  în aplicarea   art. 20 alin. (2)  din Legea   nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, putând face obiectul unei excepţii de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr.554/2004, care   instituie o cale indirectă de control judecătoresc al actului administrativ, alături   de acţiunea   directă, întemeiată pe prevederile  art. 1 şi 8 din aceeaşi lege.

Interesul invocării excepţiei, constând în înrâurirea  pe care  actul administrativ o are asupra  soluţionării litigiului  de fond, este  verificat în prealabil de instanţa în faţa căreia se invocă excepţia   de  nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din  Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ investită în acest mod având de verificat concordanţa actului administrativ cu normele   cu forţă juridică superioară aplicabile, atât din punctul de vedere al respectării procedurii de emitere, cât şi din cel al normelor   de drept material, fără a i se putea   reproşa că s-a substituit instanţei care  judecă  fondul dreptului.

În speţă, fiind vorba despre o hotărâre de guvern care atestă domeniul public al statului, cu referire la un teren inclus în inventarul centralizat prin prisma destinaţiei sale – cercetarea ştiinţifică în domeniul agricol – legalitatea  a  fost verificată prin raportare la prevederile   corespunzătoare din Legea nr.  213/1998 privind  proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (art. 6), Legea   nr. 18/1991 a fondului funciar  (art. 35) şi H.G. nr. 517/1999, privind  delimitarea  suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea  institutelor staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi al   art. 10 din Legea   nr. 218/1998.

Prima instanţă a reţinut corect, în raport cu natura  şi conţinutul H.G. nr. 1705/2006, că aceasta   nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea   inventarului centralizat întocmit  conform art. 20 din Legea   nr. 213/1998  şi plasarea bunurilor inventariate într-un anumit regim juridic, motiv pentru care, în fundamentarea deciziei administrative, autoritatea emitentă  trebuia   să prezinte un titlu valabil în baza căreia statul a dobândit proprietatea, conform art. 6 alin. (1) din Legea  nr. 213/1998; alineatul (3) al aceluiaşi articol conferă instanţelor judecătoreşti atribuţia   de a stabili valabilitatea titlului, fără a  impune condiţia investirii lor printr-o acţiune directă, aşa cum sugerează recurenţii pârâţi M.F.P., A.D.S., Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S.

În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar constată judicios şi argumentul legat de nerespectarea  art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care a consfinţit apartenenţa la domeniul public a terenurilor proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice şi producerii de seminţe şi material  săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă.

Pentru incidenţa acestui text, era necesar ca terenurile să fie  proprietate de stat şi să facă obiectul unei hotărâri de guvern, adoptată la propunerea Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care  să delimiteze suprafeţele de teren strict necesare cercetării şi producerii de seminţe şi material  săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă şi pe cele destinate producţiei din administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare  şi producţia agricolă.

În acest scop a fost adoptată H.G. nr. 517/1999, anterior menţionată, al cărei conţinut a fost însă corect analizat în sentinţa  recurată, în sensul că nu cuprinde elementele de identificare ale terenurilor, pentru a se putea stabili că se referă şi la terenul asupra   căruia se derulează litigiul de fond  în care a  fost invocată excepţia   de nelegalitate.

Într-adevăr, Anexa nr. 1 a H.G. nr. 517/1999, intitulată „Suprafeţele de teren din domeniul public al statului, aflate  în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă”, prevede   doar suprafaţa totală a terenului, suprafaţa de teren strict necesară cercetării şi producerii de seminţe şi material   săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi suprafaţa de teren destinată producţiei, pentru fiecare dintre staţiunile sau institutele  de cercetare  şi producţie aflate în listă, fără  ca terenurile ce compun acele suprafeţe totale să fie individualizate.

Argumente similare se regăsesc şi în practica  anterioară a  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, prin decizia nr.1080/28 februarie 2012, a fost menţinută o soluţie de admitere a   excepţiei de  nelegalitate a unei poziţii din Anexa 4  a H.G. nr. 1705/2006 prin raportare la prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care  consacră modurile de dobândire a  dreptului  de proprietate  publică, reţinându-se că valabilitatea atestării domeniului public al statului este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice. Acelaşi raţionament fundamentează şi soluţia de admitere a acţiunii în anularea parţială a  Anexei 1 a H.G. nr. 1705/2006, pronunţată prin decizia nr. 3830 din 30 iunie 2011, în motivarea căreia s-a reţinut că nu   a fost probată modalitatea  prin care   terenul în litigiu a  intrat în proprietatea statului.

În fine, Înalta Curte reţine că atestarea terenului  ca făcând parte din domeniul public al statului prin hotărâri de guvern succesive este lipsită de relevanţă juridică din perspectiva controlului de legalitate exercitat asupra hotărârii de guvern contestată pe calea excepţiei de nelegalitate , după cum e lipsită de relevanţă, date  fiind limitele  controlului judecătoresc exercitat pe această cale, în care nu se compară titlurile părţilor, este şi anterioritatea sau posterioritatea ei faţă de titlul invocat de   intimata   – reclamantă.

7. Soluţia adoptată în recurs şi temeiul legal al acesteia

Având   în vedere toate  considerentele expuse, în temeiul art. 312  alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a respins  recursurile formulate potrivit art. 4 alin. (3) din Legea  nr. 554/2004 ca nefondate, mai puţin recursul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S., care a fost respins ca tardiv  formulat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. n)

Respingerea unei solicitări formulate de o persoană juridică fără scop patrimonial înfiinţată în temeiul Legii nr. 21/1924, pentru neîndeplinirea unor cerinţe impuse de O.G. nr. 26/2000, este nelegală, a impune depunerea unui act constitutiv în altă formă decât cea avută în vedere prin hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a dispus înregistrarea ca persoană juridică în temeiul legii anterioare, constituind un exces de putere, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Decizia nr. 572 din 7 februarie 2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 27.06.2012, reclamanta Federaţia A.L Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Societatea Informaţională, a solicitat să se dispună revocarea actelor administrative emise de Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale (O.I.P.S.I.) din cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, respectiv Scrisoarea nr. 3559 din 20.03.2012 de respingere a contestaţiei depuse de F.A.L.T. şi  Scrisoarea de respingere nr. 1995 din 20.02.2012 emisă în urma verificării administrative şi a eligibilităţii, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin adresa nr. 1995 din 23.02.2012, O.I.P.S.I. din cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale a respins, în faza verificării administrative şi a eligibilităţii, aplicaţia F.A.L.T. depusă în cadrul apelului de proiecte aferent operaţiunii 3.1.1. „Sprijinirea accesului la broadband şi la serviciile conexe”, proiectul „Servicii de calitate cu un sistem IT performant”, Cod SMIS: 37181, pe motiv că nu se regăsesc  în dosarul cererii de finanţare depus toate documentele specificate în Ghidul solicitantului, respectiv Certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi actele de constituire ale organizaţiei (Actul constitutiv).

La data de 18.04.2012, reclamanta a formulat plângere prealabilă, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără să primească vreun răspuns până în prezent.

Reclamanta a arătat că la data de 27.12.2010, odată cu depunerea proiectului, a depus cererea de finanţare a proiectului însoţită de anexele solicitate în Ghidul de finanţare, printre care şi certificatul de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial, procesul-verbal de constituire, tabelul nominal cu reprezentanţii asociaţiilor de locatari care sunt fondatori ai Federaţiei A.L., documente ce reprezintă actele constitutive ale organizaţiei, conform Legii nr. 21/1924, în baza căreia a fost înfiinţată, în anul 1993, respectiv 1995, Federaţia.

Reclamanta a invocat prevederile art. 83 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, precizând că procesul-verbal de constituire şi tabelul nominal reprezintă actul constitutiv, iar pe baza acestora, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş s-au pronunţat referitor la dobândirea personalităţii juridice a federaţiei, prin autorizaţia nr. xx/1994, sentinţa civilă nr. 1/1993, sentinţa civilă nr. 1/1995 şi încheierea nr. 2962/2011. A menționat că Legea nr. 21/1924, în vigoare la data constituirii F.A.L.T, nu  specifica pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii), existența unui model de act constitutiv sau un conţinut obligatoriu al acestui act, similar O.G. nr. 26/2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii.

De asemenea, aceste înscrisuri au stat şi la baza sentinţei prin care a fost încuviinţată modificarea sediului organizaţiei reclamante, respectiv încheierea nr. 2962/2011 a Tribunalului Timiş.

În conformitate cu art. II din Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii „Asociaţiile, fundaţiile, uniunile, federaţiile şi grupările de persoane juridice care nu posedă certificatul prevăzut la art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 vor solicita eliberarea acestuia în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi”. În acest sens, reclamanta  a menționat că odată cu cererea de finanţare a depus  şi certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor emis de Tribunalul Timiş pe vechea adresă, dar ulterior a obţinut un nou certificat de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, eliberat de către Tribunalul Timiş, pe noua adresă, document care a fost depus la O.I.P.S.I.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul pentru Societatea Informaţională a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esență, că, prin adresa din 23.02.2012, Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale din cadrul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale a respins proiectul „Servicii de calitate cu un sistem IT performant”, în faza de verificare administrativă şi a eligibilităţii, motivat de faptul că reclamanta nu a prezentat în termenul de 5 zile lucrătoare documentele solicitate de ofiţerul de proiect, prevăzute la pct.10 şi 11 – Anexa 8 din Ghidul Solicitantului, în vederea calificării în etapa administrativă şi a eligibilităţii.

2.Hotărârea primei instanţe

Prin sentința nr. 127 din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Timişoara, Secția contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea,  reținând următoarele:

În fapt, reclamanta a intenţionat să obţină finanţare din partea pârâtului Ministerul pentru Societatea Informaţională (MSI), prin Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice” 2007-2013, depunând în acest sens proiectul intitulat „Servicii de calitate cu un sistem IT performant”.

Pentru obţinerea finanţării, proiectul trebuia să respecte cerinţele prevăzute în „Ghidul solicitantului” atât în ce priveşte conţinutul cât şi termenele de depunere şi completare.

Proiectul depus de reclamantă a fost înregistrat de pârât la data de 27.12.2010.

La data de 05.07.2011, pârâtul a emis adresa nr. 6301 prin care o înştiinţa pe reclamantă că sunt necesare completări şi clarificări ale proiectului, expres arătate în cuprinsul adresei, pe care trebuie să le comunice (prin fax) în termen de 5 zile de la primirea adresei.

Printre altele, reclamanta trebuia să comunice certificatul de înregistrare al federaţiei în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi să justifice de ce locaţia de implementare a proiectului este diferită de cea din actele federaţiei.

Prin adresa înregistrată de pârât la 11.07.2011, reclamanta a justificat locaţia prin schimbarea sediului, dar nu a depus dovezi în acest sens şi nici nu a depus certificatul de înregistrare.

Prima instanță a observat că nici nu ar fi putut să depună dovezile pretinse în termenul de 5 zile, deoarece copia hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a schimbării sediului, cu menţiunea „definitivă şi irevocabilă”, a  fost obţinută la data de 19.07.2011, iar certificatul de înregistrare a fost eliberat de Tribunalul Timiş la data de 28.07.201.

Dovezile nu au fost depuse nici ulterior, iar la data de 23.02.2012, pârâtul a emis adresa nr. 1995, prin care a înştiinţat reclamanta de respingerea proiectului.

Contestaţia administrativă formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă de pârât.

Constatând că la data respingerii proiectului, documentaţia aferentă acestuia era incompletă, că cerinţele documentaţiei şi termenul de completare a acesteia rezultă din „Ghidul solicitantului” emis, printre altele, în temeiul H.G. nr. 759/2007 , a cărei legalitate nu este contestată în cauză, prima instanță a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, deoarece refuzul pârâtului de înaintare într-o fază superioară a proiectului în vederea verificării pe fond a eligibilităţii acestuia este justificat de nedepunerea (chiar şi peste termenul de 5 zile) a întregii documentaţii aferente proiectului.

3. Recursul reclamantei

Federaţia A.L. a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o  în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 şi 304¹ C.pr.civ.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă a arătat că instanţa  nu a intrat în cercetarea fondului, în sensul că nu a  realizat o analiză  efectivă a înscrisurilor depuse   la dosar, în măsură să probeze susţinerile sale, în sensul că atât certificatul de înregistrate al federaţiei în registrul asociaţiilor  şi fundaţiilor, cât şi explicaţiile privind  locaţia de implementare a proiectului, care   nu coincide   cu sediul federaţiei, au fost depuse în termen.

Cu privire la prima obligaţie, recurenta reclamantă a  arătat   că precizările  şi documentele solicitate prin adresa din 5 iulie 2011 a Organismului Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale  au fost transmise prin fax la data  de 11 iulie 2011 şi prin poştă la data de  12 iulie 2011, iar referitor la cea de-a doua obligaţie considerată neîndeplinită, a  precizat că în ghidul de finanţare nu există stipulată obligaţia  ca implementarea  proiectului să se facă la sediul din acte al   solicitantului.

În plus, pe parcursul derulării procedurii  administrative a  fost pronunţată încheierea nr. 2962 din 25 mai 2011 a Tribunalului Timiş, privind schimbarea sediului în str. B. nr. 8, adresa indicată  drept locul implementării proiectului şi în care fundaţia îşi desfăşura în fapt activitatea  încă din anul 2000.

În dovedirea susţinerilor sale, recurenta reclamantă  a anexat înscrisuri, probă admisibilă în recurs, potrivit art. 305 C.proc.civ.

II.Considerentele Înaltei Curţi  asupra  recursului

Examinând cauza prin prisma  criticilor formulate de recurenta reclamantă şi a prevederilor   art. 304¹ C.pr.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, cu observaţia  că motivele invocate vizează modul  în care instanţa a evaluat probele administrate, iar nu o necercetare a fondului cauzei care  să atragă casarea cu trimitere spre rejudecare, aşa cum solicită în principal recurenta  reclamantă.

1.Argumente de fapt şi de drept relevante

 Recurenta reclamantă  a supus controlului  instanţei de  contencios administrativ  scrisoarea de respingere în urma  verificării administrative şi a obligaţiei nr. 1995 din 23 februarie 2012, emisă de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale în privinţa cererii depuse de FALT în cadrul  apelului de proiecte aferent Ghidului Solicitantului pentru operaţiunea 3.1.1. „Sprijinirea accesului la broadband şi la serviciile conexe”, proiectul  „Servicii de calitate cu un sistem IT performant”.

Soluţia de respingere a  fost menţionată şi după exercitarea procedurii prealabile administrative, conform scrisorii de respingere a contestaţiei din 20 martie 2012, din cuprinsul celor două acte rezultând că  motivul deciziei administrative a  constat în neîndeplinirea condiţiei prevăzute în Ghidul de finanţare, conform căreia, pentru organizaţiile non – guvernamentale, dosarul de finanţare trebuie să conţină certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor  şi fundaţiilor, în copie, ştampilat, certificat conform cu originalul şi semnat de reprezentantul legal al solicitantului precum şi actele de constituire (act constitutiv şi statut), conform art. 12 şi 83 din O.G. nr. 26/2000, referitoare la asociaţii şi fundaţii. În cadrul scrisorii de respingere a   contestaţiei   s-a precizat că recurenta – reclamantă nu a ataşat un act  constitutiv, ci doar un proces – verbal de constituire  şi un tabel nominal privind componenţa conducerii federaţiei, care  în opinia autorităţii  emitente nu reprezintă   un act   constitutiv în sensul O.G. nr. 26/2000, iar certificatul de înscriere a   noului sediu, indicat în cererea de finanţare, a fost transmis tardiv, odată cu contestaţia administrativă.

Reevaluând ansamblul probator administrat în ambele faze procesuale, instanţa de control judiciar reţine   că recurenta  – reclamantă este o persoană juridică fără scop patrimonial înfiinţată  sub imperiul Legii  nr. 21/1924 care  în art. 3 – 4  prevedea   următoarele condiţii:

„Art. 3. – Asociaţiile si aşezămintele fără scop lucrativ sau patrimonial nu pot dobândi personalitatea juridica decât pe temeiul unei decizii motivate a tribunalului civil in circumscripţia căreia s-au constituit. Aceasta decizie nu se poate da decât la cererea celor interesaţi:

a)După ce s-a cerut avizul ministerului in competenta căruia cade scopul asociaţiei sau aşezământului;

b)După ce s-au ascultat concluziile ministerului public si s-a constatat ca statutele sau actele constitutive, compunerea organelor de direcţie si administraţie si celorlalte condiţii, nu contravin la dispoziţiile legii de faţă.

Părţile interesate, ministerul competent si reprezentantul ministerului public au dreptul de apel potrivit art. 90.

Art. 4. – Persoana juridica va avea fiinţa numai de la data înscrierii deciziei de recunoaştere rămasa definitiva, în registrul special care va fi ţinut in acest scop la grefa fiecărui tribunal civil.”

În cazul asociaţiilor, art. 33 prevede că actul constitutiv şi statutele trebuie întocmite  în formă autentică, fără a impune o anumită denumire imperativă a  actului constitutiv, iar în art. 34 erau stabilite anumite condiţii de conţinut pentru statut, care trebuia să prevadă obligatoriu: denumirea, obiectul şi scopul, sediul principal şi eventual sucursalele şi filialele, elementele de patrimoniu şi organele de direcţie, administraţie şi control.

Conform certificatului de înscriere a persoanelor  juridice fără scop patrimonial emis  de Tribunalul Timiş la data de 1 noiembrie 2007, Federaţia A.L., cu sediul în Timişoara, a fost înscrisă în registrul special al persoanelor juridice cu nr. 2/1995, în baza sentinţei nr. 1 din 6 aprilie 1995 a   tribunalului, în motivarea căreia s-a reţinut depunerea la dosar a  autorizaţiei nr. II din 21 februarie 1994 a Ministerului Justiţiei şi a statutului autentificat al asociaţiei, în conformitate  cu prevederile Legii  nr. 21/1994.

În scrisoarea de respingere a  contestaţiei  s-a menţionat  că recurenta  reclamantă a depus la dosarul de finanţare certificatul de înscriere în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, răspunzând aşadar exigenţelor art. 12 şi 83 din O.G. nr. 26/2000, iar faţă de considerentele anterior expuse, a impune depunerea unui act constitutiv în altă formă decât cea avută în vedere prin hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a dispus înregistrarea ca persoană juridică în temeiul legii anterioare, nr. 21/1924, constituie un exces de putere, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte sediul federaţiei, recurenta reclamantă a făcut dovada că anterior formulării cererii  de finanţare, la data de 22 decembrie 2010, s-a adresat Tribunalului Timiş, Secţia civilă cu o cerere de înregistrare a schimbării sediului federaţiei.

Cererea a  fost soluţionată prin încheierea nr. 2962 din 25 mai 2011, irevocabilă la data   de 19 iulie 2011, schimbarea sediului fiind operată în registrul persoanelor juridice, conform certificatului din data de 28 iulie 2011.

În scrisoarea de respingere a contestaţiei din 20 martie 2012 s-a reţinut că acel nou certificat a  fost depus tardiv la dosarul de finanţare, odată cu contestaţia administrativă, dar anterior reclamanta transmisese autorităţii emitente precizările indicate în scrisoarea de solicitare a   clarificărilor în faza de verificare administrativă şi  a eligibilităţii nr. 6301 din 5 iulie 2011, la pct. 5 din adresa de răspuns înregistrată la organismul intermediar cu nr. 9988 din 11 iulie 2011, explicând  motivele pentru care adresa indicată pentru implementarea proiectului, era diferită faţă de sediul  indicat în certificatul de înregistrare.

În acest context, contrar  concluziei judecătorului  fondului, Înalta Curte a constatat că măsura dispusă de autoritatea emitentă prin prisma celei de-a doua neregularităţi constatate este disproporţionată.

2.Soluţia  adoptată în recurs şi temeiul de drept al acesteia

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul şi, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea  nr. 554/2004 şi al art. 304¹ şi art. 312 alin. (1) – (3) C.proc.civ. a modificat sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii  şi anulării celor două acte  contestate.

Legislaţie relevantă:

Legea nr.554/2004, art. 2 alin. (1) lit. n)

În lumina principiului securităţii raporturilor juridice, reevaluarea unor proiecte finanţate prin SAPARD sau FEADR se poate face numai dacă există suspiciuni de fraudă, ce trebuie să fie constatată, fie de organele interne, fie de organismul comunitar, OLAF.

Verificarea ulterioară de către APDRP a cererii de finanţare, sub aspectul aceloraşi condiţii, în raport cu o versiune a Ghidului solicitantului care nu era în vigoare la data depunerii cererii este nelegală, întrucât încalcă principiul neretroactivităţii legii civile şi întruneşte elementele unei executări abuzive a dreptului de apreciere, în sensul art.2 alin.1 lit.n) din Legea nr.554/2004.

Decizia nr. 1012 din 27 februarie 2014

Prin cererea adresată Curţii de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul N.D.V.M.  P.F. a chemat în judecată Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (A.P.D.R.P.) şi a contestat Decizia Comisiei de Contestaţii comunicată prin Notificarea cererilor de finanţare eligibile neselectate pentru finanţare nr.1730 din 7.05.2011, Raportul de selecţie în vederea finanţării din 2.05.2012.

1.    Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr.1041 din 9.11.2012 a Curţii de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea reclamantului, a fost anulată Notificarea nr.4617 din 15.03.2012, raportul de evaluare rectificat din 15.03.2012 referitor la reclamant şi Decizia Comisiei de contestaţii nr.2342 din 8.06.2012, a fost obligată pârâta la plata sumei de 100 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a motiva soluţia instanţei de fond s-a reţinut că potrivit Notificării nr.4295 din 9.12.2011, reclamantul a fost înştiinţat că a fost punctat proiectul său la criteriul S4 cu 20 de puncte, fiind considerat ca făcând parte dintr-o forma asociativa, recunoscută conform legislaţiei în vigoare.

Din fişa de conformitate, punct 12.1 rezultă că reclamantul a depus în documentaţia de accesare, care a fost verificată şi s-a emis notificarea nr.4295/2011, mai sus arătata, actele cerute în ghidul solicitantului pentru a fi recunoscut ca membru într-o formă asociativă. Astfel, din probele dosarului rezulta ca reclamantul a depus adeverinţa de membru în Cooperativa agricolă M., nr.79 din 22.06.2011, cerere-adeziune din 22.06.11, certificat de înregistrare Cooperativa agricolă M., statut si act constitutiv Cooperativa Agricolă. Aceste acte au fost verificate de pârâtă şi considerate suficiente pentru acordarea punctajului de 20 la criteriul S4, conform notificării nr.4295 din 09.12.2011. În plus, în considerarea eligibilităţii cererii sale, prin notificarea nr.670 din 07.02.12, reclamantul a fost înştiinţat să se prezinte în vederea semnării contractului de finanţare.

S-a susţinut, de către instanţa de fond că atât Notificarea nr.4295 din 09.12.11, cât şi Notificarea nr.670 din 07.02.2012 au caracterul unor acte administrative, au intrat în circuitul civil prin comunicarea lor către reclamant şi în consecinţă, sunt supuse principiului irevocabilităţii actelor administrative şi ca prin manifestarea unilaterala de voinţa a pârâtei, in sensul contrar, aceste acte administrative nu mai pot fi revocate.

În considerarea acestui principiu, actele administrative rectificative contestate de reclamant: notificarea solicitantului privind modificarea punctajului aferent criteriilor de selecţie nr.4617 din 15.03.2012-raportul de evaluare rectificat din data de 31.01.2012, notificările cererilor de finanţare eligibile neselectate pentru finanţare cu nr.1730 din 07.05.2011-raport de selecţie în vederea finanţării din 02.05.2012 şi decizia comisiei de contestaţii materializată în raportul final pentru Măsura 112, sesiunea 1 iulie 2011, publicat pe site-ul agenţiei la 03.05.2012 nu pot fi apreciate ca valabile.

Instanţa de fond a apreciat  ca reevaluarea unor proiecte se face numai daca există suspiciuni de frauda, deoarece prevalează principiul securităţii raporturilor juridice. Frauda este un argument important şi serios în justificarea reevaluării şi trebuia constatata, fie de organele interne, fie de organismul comunitar, OLAF. Or, în speţă, nici un organism nu a stabilit că reclamantul a fraudat la criteriul S4, dimpotrivă pârâta a fost lipsită de consecvenţă în motivarea rectificării punctajului şi în respingerea contestaţiei, când justificările sunt diferite.

Nota internă nr.3570 din 14.02.2012 este dată pentru o abordare unitara a criteriului de selecţie S4, dar s-a considerat că aplicarea ei reclamantului este retroactivă, după ce acestuia i s-a notificat la data de 09.12.11 eligibilitatea şi acordarea punctajului de 20 la criteriul S4.

Aceasta notă internă nu constata fraude, însă interpretarea dată de către pârâtă, prin notificarea solicitantului privind modificarea punctajului aferent criteriilor de selecţie nr.4617 din  15.03.2012 este incorectă.

 Astfel, nota internă arată că trebuie să se verifice documentele depuse de solicitant, dar  verificarea trebuie realizată conform ghidului valabil la momentul iulie 2011, nu a unui alt ghid din noiembrie 2011 ale cărui cerinţe reclamantul nu mai putea să le îndeplinească. Condiţiile de accesare şi eligibilitatea se verifică la momentul depunerii proiectului (a cererii de accesare si a dosarului) în funcţie de criteriile în vigoare la acel moment, care erau previzibile şi accesibile reclamantului şi faţă de care acesta a putut să-şi conformeze conduita. Aplicarea cerinţelor unui ghid ulterior, pentru documente pe care reclamantul le-a depus conform ghidului din iulie 2011 nu este legală.

S-a arătat că  reclamantul a depus adeverinţa de membru în Cooperativa agricolă M. nr.79 din 22.06.2011, cerere-adeziune din 22.06.11, certificat de înregistrare Cooperativa agricolă M.,  statut şi act constitutiv Cooperativa Agricolă M.

Cu toate acestea prin notificarea solicitantului privind modificarea punctajului aferent criteriilor de selecţie nr.4617 din 15.03.2012 , pârâta a apreciat că reclamantul nu respectă Ghidul solicitantului, deoarece nu a  depus document care atesta că este înregistrat într-o formă asociativă în domeniul proiectului inclusiv act constitutiv, cererea de aderare vizată de consiliul de administraţie şi aprobată de adunarea generală şi declararea expresă a recunoaşterii actului constitutiv.

Din cuprinsul ghidului solicitantului pct.12.1 rezultă că i se cere solicitantului document care atestă că este înregistrat într-o formă asociativă în domeniul proiectului emis de cooperativa agricolă însoţit de documentul de înfiinţare a acestora inclusiv act constitutiv, iar instanţa de fond a reţinut că reclamantul a depus adeverinţe, aderare, certificat de înregistrare al cooperativei agricole si statutul si actul constitutiv, ultimele două depuse de pârâtă din dosarul de accesare al reclamantului, la cererea instanţei.

În consecinţă, suplimentarea de către pârâtă a cerinţelor în afara solicitărilor din ghidul valabil în sesiunea iulie 2011 nu a fost apreciată ca legală de către instanţa, ca de altfel, nici aplicarea cerinţelor unui ghid din noiembrie 2011, neprevizibil si neaccesibil reclamantului la momentul depunerii proiectului sau.

Mai mult, prin Decizia comisiei de contestaţii nr.2342 din 08.06.2012, pârâta a susţinut alte motive ale rectificării punctajului, cauzate de suspiciuni privind componenţa consiliului de administraţie si semnăturile acestora. Or, pârâta nu poate să vină cu argumente noi faţă de cele arătate în notificarea de rectificare a punctajului şi nu poate să schimbe de fiecare dată argumentaţia, într-o procedura de plângere prealabilă, neputând decât să lămurească argumentele care au stat la baza emiterii actul administrativ contestat, fără să schimbe justificarea emiterii acestuia.

De asemenea, instanţa a reţinut ca atât prin nota internă, cât şi prin ghidul solicitantului valabil în iulie 2011, pârâta nu are competenţe sa analizeze semnături şi să se bazeze pe suspiciuni proprii, ci trebuie să verifice documente, iar reclamantul a depus adeziunea şi adeverinţa de membru, cooperativa agricola are act constitutiv şi statut, precum şi certificat de înregistrare, deci sunt documente care să îi certifice existenţa juridică legală.

2.    Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta şi a solicitat admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare şi modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea actelor administrative anulate prin sentinţa recurată ca fiind legală şi temeinică.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor legale incidente speţei şi cu interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., dar s-a solicitat şi constatarea incidenţei art.304¹ C.pr.civ. pentru că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate şi nici asupra actelor doveditoare depuse de recurentă la dosarul cauzei.

Recurenta a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că reclamantul a depus cererea de finanţare aferentă Proiectului „Instalarea tânărului fermier N.V.M. pentru prima dată ca şef de exploataţie horticolă în localitatea Bratovoeşti”.

La 7.02.2012 s-a emis Notificare solicitantului privind selectarea cererii de finanţare şi semnarea contractului de finanţare nr.670 prin care i s-a comunicat reclamantului că proiectul propus este eligibil şi urma să fie încheiat contractul de finanţare.

În urma reverificării cererilor de finanţare, recurenta a emis Notificarea nr.4617 din  15.03.2012 prin care se aducea la cunoştinţă reclamantului că proiectul este eligibil fiind punctat cu 15 puncte.

Reverificarea a fost justificată din măsura dispusă de OGDR AM – PNDR din cadrul M.A.D.R. de a fi reverificate proiectele depuse în cadrul Măsurii 112, sesiunea iulie 2011 în privinţa criteriului de selecţie  S4 raportat la documentaţia anexată la cererea de finanţare.

În urma reverificării s-a constatat neîndeplinirea de către reclamant a criteriului de selecţie S4 pentru că nu are cerere de aderare avizată de Consiliul de administraţie şi aprobată de adunarea generală şi declararea expresă a recunoaşterii actului constitutiv, iar cererea de aderare la Cooperativa Agricolă AGRAR nu era avizată de Consiliul de administraţie, ci numai de preşedintele Cooperativei agricole.

Cu privire la succesiunea depunerii documentelor necesare de către reclamant în susţinerea cererii de finanţare, s-a precizat că recurenta nu a putut lua în considerare documente care au fost depuse ca anexe la contestarea unei decizii deja luate şi care nu au fost anexate iniţial cererii de finanţare.

S-a arătat şi că în urma reevaluării efectuate s-a constatat că doi dintre membrii Consiliului de administraţie au acelaşi nume şi acelaşi domiciliu, deşi în art.29 alin.(3) din Legea nr.566/2004 există o interdicţie privind componenţa Consiliului de administraţie şi că adeverinţa eliberată pentru a atesta apartenenţa reclamantului de Cooperativa Agricolă M. este anterioară cererii sale de aderare la această formă asociativă.

Au fost invocate prevederile Ordinului nr.28 din 31.01.2011 emis de Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, respectiv art.6 alin. (3), (4) şi (7), care dau posibilitatea reverificărilor când se constată erori, neconcordanţe sau aspecte care necesită clarificări sau reverificări privind statutul, punctajul sau alte elemente relevante, astfel că se apreciază că în mod eronat instanţa de fond a considerat că nu se poate face reverificarea şi evaluarea cererilor de finanţare după momentul emiterii notificării de selectare a proiectului în vederea încheierii contractului de finanţare, ci se poate face oricând reevaluarea şi reverificarea până la momentul încheierii contractului de finanţare.

Mai mult, în art.11 alin. (3) din Contractul de finanţare – Anexa 1, este prevăzută posibilitatea încetării valabilităţii contractului în cazul în care autoritatea contractantă constată că cele declarate de beneficiar sunt neadevărate/ false/ incomplete/ expirate/ nu corespunde realităţii.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul constatării acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

3.    Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu acţiune în anularea actelor întocmite de A.P.D.R.P. prin care a fost modificat punctajul aferent criteriului de selecţie S4 în cadrul cererii de finanţare formulată de reclamantul Nicolăescu Virgil Marius P.F.

Iniţial, prin Notificarea nr.4295 din 9.12.2011, reclamantului i s-a comunicat că cererea sa de finanţare pentru Măsura 112 depusă la A.P.D.R.P. – Oficiul Judeţean Dolj este eligibilă şi a fost punctată cu 20 de puncte pentru criteriul S4 (solicitantul face parte dintr-o formă asociativă recunoscută conform legislaţiei în vigoare), iar prin Notificarea nr.670 din 7.02.2012 a fost invitat, după aprobarea cererii de finanţare, pentru semnarea contractului de finanţare.

Ulterior, reclamantului i-a fost expediată  Notificarea nr.4617 din 15.03.2012 prin care i-a fost comunicat faptul că proiectul a fost declarat eligibil, dar punctajul acordat pentru criteriul S4 a fost 0 puncte.

Instanţa de fond a anulat ultima notificare pornind de la faptul că reevaluarea se poate face numai dacă există suspiciuni de fraudă, or, nu s-a stabilit că reclamantul a fraudat criteriul S4.

Criticile recurentei privind posibilitatea efectuării reverificărilor sunt fondate.

Conform prevederilor art.6 alin.7 din Ordinul nr.28 din 31.01.2011 emis de M.A.D.R. „Dacă în urma verificării la nivelul D.G.D.R. – AM PNDR, prin Secretariatul Comitetului de Selecţie a raportului de evaluare şi a analizei situaţiei centralizatoare a rezultatelor verificării prin eşantion la nivel central al Agenţiei pentru Plăţi şi Dezvoltare Rurală şi Pescuit sau D.S.P.P.D.R. se constată erori, neconcordanţe sau aspecte care necesită clarificări sau reverificări privind statutul, punctajul sau alte elemente relevante privind proiecte incluse în raportul de evaluare, la solicitarea directorului general al AM PNDR, APDRP/ DSPPDR va comunica, în scris, după caz, clarificările, corecţiile sau rezultatele reverificărilor care se impun, precum şi documentele justificative aferente”.

Acest text este cel care dă posibilitatea efectuării de reverificări, în principiu, dar dacă se face dovada existenţei unor erori, neconcordanţe sau aspecte care necesită clarificări ori, în cauză, s-a constatat că nu s-a făcut dovada unor asemenea elemente care să justifice reverificarea.

Însă, criticile recurentei privind incidenţa art.304 pct.9 şi 304¹ C.pr.civ. sunt nefondate.

Instanţa de fond a apreciat că aplicarea Notei interne nr.3570 din 14.02.2012, ce a fost dată pentru abordare unitară a criteriului de selecţie S4, în cazul reclamantului ar fi retroactivă.

În motivele de recurs nu au fost făcute referiri la această problemă a documentelor cerute pentru a face dovada îndeplinirii criteriului S4, care, susţine instanţa de fond, ar fi fost diferite în varianta Ghidului solicitantului din iulie 2011, când a fost depusă cererea reclamantului de finanţare şi varianţa din noiembrie 2011, ce a fost avută în vedere de autoritatea recurentă pentru a justifica reducerea punctajului pentru criteriul S4, în urma reverificării, ceea ce ar duce la o aplicare retroactivă a Ghidului în varianta noiembrie 2011.

Referitor la aceste documente trebuie precizat că, în cazul reclamantului, nu sunt dovedite susţinerile din recurs potrivit cărora adeverinţa eliberată pentru a atesta apartenenţa acestuia la Cooperativa Agricolă M. este anterioară cererii sale de adresare la această formă asociativă.

La dosarul de fond a fost depusă cererea-adeziune la Cooperativa Agricolă M. formulată de reclamant la 22.06.2011, semnată de membrii Consiliului de administraţie şi de Preşedintele Cooperativei, iar adeverinţa care atesta că reclamantul este membru al acestei Cooperative are nr.79 din 22.06.2011, astfel că nu se poate spune că adeverinţa este anterioară cererii de adeziune, ambele fiind datate 22.06.2011.

Susţinerile recurentei legate de unele „semnături” pe cererile de adeziune sau o posibilă legătură de rudenie, deoarece s-a constatat că două persoane din consiliul de administraţie poartă acelaşi nume de familie, nu sunt probate cu documente şi, de aceea, nu pot justifica reducerea punctajului la criteriul S4.

Pe lângă toate aceste argumente, trebuie precizat şi faptul că la nivelul secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi, pentru că s-a constatat existenţa unei practici neunitare în soluţionarea litigiilor cu acelaşi obiect, a fost adoptată o soluţie de principiu pentru unificarea soluţiilor contradictorii şi s-a stabilit că „verificarea ulterioară de către APDRP a cererii de finanţare, sub aspectul aceloraşi condiţii, în raport cu o versiune a Ghidului solicitantului care nu era în vigoare la data depunerii cererii este nelegală, întrucât încalcă principiul neretroactivităţii legii civile şi întruneşte elementele unei executări abuzive a dreptului de apreciere, în sensul art.2 alin.(1) lit. n) din Legea nr.554/2004”.

Pentru a fi respectat principiul dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art.6 din CEDO, se impune pronunţarea soluţiei în raport de soluţia de principiu adoptată pentru că, aşa cum CEDO a statuat că, între alte speţe şi cauza Beian, deşi divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţe inerente oricărui sistem juridic care se bazează pe jurisdicţii de fond, rolul unei jurisdicţii supreme este exact acela de a regla aceste contradicţii de jurisprudenţă şi să nu devină ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, întrucât persistenţa în timp a unei practici judecătoreşti neunitare este în sine contară principiului securităţii raporturilor juridice, principiu consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, în baza art.312 C.pr.civ. raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, a fost respins recursul declarat de A.P.D.R.P., ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 47/1992, art. 29

În situaţia în care, Curtea Constituţională învestită de către o instanţă de judecată cu soluţionarea mai multor excepţii de neconstituţionalitate – invocate în interiorul cadrului procesual reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – pronunţându-se asupra acestora omite să soluţioneze una dintre ele, instanţa de sesizare are obligaţia să clarifice situaţia ivită şi să sesizeze din nou Curtea Constituţională pe acest aspect ori să ceară lămuriri. În caz contrar, hotărârea pronunţată este nelegală, judecătorul neputând dezlega cauza în lipsa soluţionării în întregime a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Decizia nr. 978 din 27 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 6 septembrie 2011 BC, CM, DG ş.a. au chemat în judecată Guvernul României, Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând: anularea în tot a OUG nr.59/29 iunie 2011, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010, inclusiv a anexelor acestea reprezentând metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor; anularea tuturor deciziilor de pensionare având ca titulari reclamanţii persoane fizice, decizie emisă în aplicarea O.U.G. nr.59/2011, precum şi a oricărui act subsecvent emis în aplicarea ordonanţei de mai sus şi repunerea în plată a deciziilor de pensii emise în baza Legii nr.223/2007; anularea normelor privind punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/ 2011 sub nr.1670/13.07.2011; plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost însoţită de excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr.59/2011.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au invocat teoria „dreptului câştigat” şi principiul neretroactivităţii legii în timp, arătându-se că drepturile la pensie stabilite anterior nu pot fi  modificate printr-o lege ulterioară; art.1 lit.g) din Legea nr.119/2010 a impus recalcularea pensiilor ocupaţionale (de serviciu), ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă în care se încadrează şi reclamanţii.

S-a mai arătat că prin legea menţionată, pensiile de serviciu devin pensii pentru limita de vârstă conform Legii nr.19/2000, recalcularea având loc prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, conform algoritmului prevăzut de Legea nr.19/2000.

În opinia reclamanţilor, o asemenea manieră de reducere a pensiilor echivalează cu exproprierea bunurilor reclamanţilor, procedeul culminând cu emiterea O.U.G. nr.59/2011, care dispune revizuirea din oficiu a pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010.

Casa Naţională de Pensii Publice fostă C.N.P.A.S. a formulat întâmpinare solicitând anularea cererii ca netimbrată; invocând excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti în ce priveşte anularea deciziilor de pensie ale reclamanţilor; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.P.; excepţia inadmisibilităţii în ce priveşte anularea în tot a O.U.G. nr.59/2011; excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind anularea instrucţiunilor C.N.P.P. nr.1670/2011.

Guvernul României a formulat întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a O.U.G. nr.59/2011; s-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului cu privire la capetele doi şi trei din cerere, relativ la anularea deciziilor de pensionare şi a instrucţiunilor emise de C.N.P.P., deoarece nu este emitentul acestora.

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, solicitând respingerea cererii.

Se invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţele neputând anula un act normativ cu valoare de lege în temeiul art.9 din Legea contenciosului administrativ şi excepţia netimbrării acţiunii.

Prin Încheierea din 7 octombrie 2011, instanţa a disjuns capătul de cerere privind anularea deciziilor de pensionare, formarea unui nou dosar cu nr.1129/46/2011 şi a acordat termen pentru punerea în discuţie a admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

În faţa instanţei s-au invocat: excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr.59/29 iunie 2011 integral, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 şi anexelor acesteia; excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.1 lit.g), art.2-4 şi art.5-12 din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.55 alin.1 lit.b), art.61 alin.1, art.30 alin.1, art.105 şi art.106 alin.3, coroborat cu art.149-151 din Legea nr.263/ 16 decembrie 2010 .

La 21 octombrie 2011, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de M.M.P.S., dispunând conceptarea în cauză a acesteia ca intervenient accesoriu în favoarea Guvernului României.

Prin încheierea din 21 octombrie 2011 Curtea de apel Piteşti, constatând îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.119/ 2010, a trimis excepţiile la Curtea Constituţională, în temeiul art.29 din Legea nr.47/1992, pentru a analiza excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4 şi art.5-12 din Legea nr.119/2010, a dispoziţiilor art.55 alin.1 lit.b), art.61 alin.1, art.30 alin.1, art.105 din Legea nr.263/2010 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011 integral şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în privinţa art.106 alin.3, raportat la art.149-151 din Legea nr.263/2010.

Totodată a suspendat soluţionarea cauzei potrivit art.9 alin.2 teza finală din Legea nr.554/2004.

Prin Decizia nr.601/12 iunie 2012, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate şi a restituit dosarul Curţii de Apel Piteşti.

Cauza a fost repusă pe rol pentru a se analiza capetele de cerere privind anularea normelor de punere în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011 sub nr.1670/13.07.2011 şi a O.U.G. nr.59/2011.

Prin Sentinţa nr.342/F-CONT din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României şi a Casei Naţionale de Pensii Publice, pentru capetele 1 şi 3 din cerere; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii BC, CM, DG ş.a., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Casa Naţională de Pensii Publice, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Casa Judeţeană de Pensii Argeş, şi cu intervenientul accesoriu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, de anulare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.59/2011 şi de anulare a Normelor nr.1670/ 2011 emise de Casa Naţională de Pensii Publice.

În ceea ce  priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.P., Curtea a constatat că aceasta este invocată generic în raport cu toate capetele de cerere formulată de reclamanţi, însă faţă de argumentele susţinute, s-a reţinut că această excepţie vizează practic numai capătul de cerere privind anularea deciziilor de pensionare.

Faţă de disjungerea acestui capăt de cerere şi declinarea acestuia în favoarea Tribunalului Argeş prin încheierea din 7 octombrie 2011 şi sentinţa din aceeaşi dată, Curtea a constatat că soluţionarea excepţiei menţionate, este în căderea instanţei competente să soluţioneze cererea de anulare a deciziilor de pensionare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea normelor de punere în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, emise de Casa Naţională de Pensii Publice sub nr.1670/2011, Curtea a constatat că pârâta justifică cerinţa calităţii procesuale pasive, ca emitent al actului.

De asemenea, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului, în raport cu anularea deciziilor de pensie, s-au reţinut aceleaşi argumente ca şi în cazul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.P. iar asupra capătului 1 din cerere, s-a constatat că pârâtul are calitate procesuală pasivă, ca emitent al actului a cărui anulare se cere.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea în tot a Notei C.N.P.P. nr.1706/13.07.2011 s-au reţinut următoarele.

Instrucţiunile nr.1760/13 iulie 2011 se raportează la modul de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, fiind adresate tuturor caselor teritoriale de pensii, cărora li se indică în finalul actului administrativ luarea măsurilor ce se impun pentru respectarea termenelor de revizuire.

Instrucţiunile menţionate au ca scop lămurirea aplicării dispoziţiilor normative cu consecinţa modificării raporturilor juridice de pensie, stabilite anterior.

Curtea a reţinut că C.N.P.P. este autoritate publică în sensul art.2 lit.c) teza I din Legea nr.554/2004, actele acesteia cu caracter individual sau normativ putând fi cenzurate în faţa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile art.18 din lege.

Prin urmare, în sine, actul poate fi atacat în contencios administrativ, însă soluţia asupra anulării Notei C.N.P.P. nr.1760/ 13.07.2011, depinde de soluţia care se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate faţă de art.9 alin.3 din Legea nr.554/2004, urmând soarta acesteia.

În ceea ce priveşte anularea O.U.G. nr.59/2011, Curtea a constatat că trebuie să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a O.U.G. nr.59/2011, invocată de C.N.P.P. de Guvernul României şi de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale reţinând următoarele:

În cauză, primul capăt de cerere vizează anularea unei ordonanţe a Guvernului, care nu se regăseşte printre cererile enumerate la art. 9 alin.(5) din Legea  nr. 554/2004.

Ca atare, instanţa de contencios administrativ nu poate anula o ordonanţă de urgenţă, astfel că, primul capăt de cerere apare inadmisibil.

În ceea ce priveşte cererea de anulare a normelor privind punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, faţă de decizia Curţii Constituţionale şi de prevederile art.9 alin.3 teza a doua din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că normele de punere în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011, nr.1670/13.07.2011, nu pot fi anulate.

În ceea priveşte faptul că prin Decizia nr.601/ 12.06.2012  Curtea Constituţională nu ar fi soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a art.5-11 din Legea nr.119/2010, conform sesizării, Curtea a constatat că într-adevăr în dispozitivul deciziei nu s-au menţionat aceste texte, însă în considerente se arată că prin Decizia nr. 1481 din 8 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1lit.g), art.2-4 şi art.12 din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

A concluzionat Curtea că, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate prin decizia nr.601/ 12 iunie 2012 şi cererea de anulare a actelor subsecvente se respinge ca inadmisibilă, instanţa putând soluţiona fondul numai prin prisma unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii au declarat recurs.

S-au invocat motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4, 5, 7, pct.9 teza a II-a şi art.304¹ Cod procedura civilă, cu referire numai la soluţia de respingere ca inadmisibile a capetelor unu şi trei de cerere, atacarea O.U.G. nr.59/2011 şi anularea Normelor nr.1670/2011 emise de Casa Naţională de Pensii Publice.

S-a arătat că în faţa instanţei de fond s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate privind întreaga O.U.G. nr.59/2011, întreaga Lege nr.119/2010 şi unele prevederi ale Legii nr.263/2010.

Prin încheiere, instanţa de fond a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4, art.5-12 din Legea nr.119/2010, art.55 alin.(1) lit.b), art.61 alin.(1), art.30 alin.(1), art.105 din Legea nr.263/ 2010 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011.

La termenul de judecată din 28.09.2012, reclamanţii au invocat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr.601/ 12.06.2012, nu s-a analizat şi nu s-a pronunţat o decizie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art.5-11 din Legea nr.119/2010.

Cu alte cuvinte, reclamanţii au invocat doar o soluţionare parţială a excepţiilor de neconstituţionalitate şi resesizarea Curţii Constituţionale.

Odată ce instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, în lipsa unei decizii a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Piteşti nu putea să se pronunţe pe fondul pricinii, în caz contrar, substituindu-se atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

În subsidiar, recurenţii au considerat că punerea în aplicare a Legii nrr.119/2010 a echivalat cu o adevărată expropriere, ingerinţa statului este disproporţionată şi încalcă justul echilibru, în condiţiile în care nici prin dispoziţiile O.U.G. nr.59/2011 nu se prevăd despăgubiri în urma pierderii pensiilor de serviciu.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul M.M.F.P.S. consideră şi că nu are calitate procesuală pasivă în litigiu, nefiind emitentul actelor atacate.

Intimata-pârâtă Casa Naţională de Pensii Publice a apreciat că a fost soluţionată în întregime excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.119/2000, inclusiv prevederile art.5-11 din acest act normativ.

Recursul este fondat

Prin încheierea de şedinţă din 21.10.2011, Curtea de Apel Piteşti a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4, art.5-12 din Legea nr.119/2010, art.55 alin.(1) lit.b), art.61 alin.(1), art.105 din Legea nr.263/2010 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.59/2011 integral.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.601/2011 s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 lit.g), art.2-4, art.12 din Legea nr.119/2010, art.55 alin.(1) lit.b), art.61 alin.(1), art.30 alin.(1), art.105 din Legea nr.263/2010 şi ale O.U.G. nr.59/2011.

Curtea Constituţională nu a explicat motivul nepronunţării asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5-11 din Legea nr.119/2010, deşi a fost sesizată în acest sens.

Prima instanţă avea obligaţia să clarifice împrejurarea ivită şi să sesizeze din nou Curtea Constituţională pe acest aspect ori să ceară lămuriri.

Având în vedere că obiectul acţiunii este întemeiat pe dispoziţiile art.9 din Legea nr.554/2004 modificată şi completată, judecătorul fondului nu putea să se pronunţe în mod legal şi să respingă acţiunea ca inadmisibilă în lipsa soluţionării în întregime a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Faţă de acestea, constatând îndeplinite prevederile art.304 pct.5 Cod procedura civilă, în temeiul art.312 alin.(1) teza I şi alin.(3) Cod procedura civilă, coroborat cu art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004, recursul a fost admis iar sentinţa recurată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 974/2014

Dosar nr. 9068/2/2009

 Şedinţa de la 26 februarie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta I.A.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat anularea deciziei Direcţiei de soluţionare a contestaţiilor din 21 iulie 2009, Deciziei de impunere din 12 februarie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii – Activitatea de inspecţie fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală din 12 februarie 2009 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii – Serviciul Control Fiscal şi, pe cale de consecinţă, să se constate inexistenţa obligaţiilor fiscale suplimentare constatate, şi anume: 669.391 RON cu titlu de impozit pe profit şi, respectiv, 422.547 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de consultanţă, management sau alte prestări servicii în ipoteza în care contribuabilul nu poate justifica necesitatea prestării acestora şi nu există încheiat un contract.

Reclamanta a susţinut că, în speţă, au fost încheiate contracte pentru diferitele tipuri de servicii care au fost prestate în beneficiul societăţii şi, prin urmare, cheltuielile aferente acestora sunt deductibile.

Cu privire la redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite prevederile art. 21 alin. (1) din C. fisc. pentru determinarea profitului impozabil, potrivit cărora sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile care presupun identificarea unui comportament similar în cazul unor entităţi independente, care nu aparţin aceluiaşi grup.

Reclamanta menţionează că redevenţele s-au achitat în baza contractului privind utilizarea anumitor elemente de proprietate intelectuală încheiat cu I.A.S. Franţa şi că organul fiscal confundă denumirea comercială a societăţii cu logo-ul acesteia. Cheltuielile în discuţie reprezintă cheltuieli aferente utilizării logo-ului, iar nu numelui companiei.

Referitor la celelalte cheltuieli (cu serviciile de consultanţă, reprezentare, IT, etc.) reclamanta a arătat, de asemenea, că se impune recunoaşterea caracterului lor deductibil, fiind îndeplinite condiţiile legale.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, reiterând considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.

2. Hotărârea Curţii de Apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 7829 din 22 decembrie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanta I.A.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, a dispus anularea Deciziei din 21 iulie 2009, a Deciziei de impunere din 12 februarie 2009, emise de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi a raportului de inspecţie fiscală din 12 februarie 2009 şi exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin aceste acte administrative.

Totodată, a obligat pe pârâte la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, constând în onorariu de expert.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că analiza prezentei cauze vizează deductibilitatea unor servicii prestate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup de firme.

Instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, care sunt în sensul că cheltuielile au la bază contracte de prestări servicii, respectiv contract de management, contract de reprezentare comercială, contract de utilizare a logo-ului, acordul de suportare în comun a unor cheltuieli de cercetare, perfectate cu societăţile din Franţa pentru reprezentare, asistenţă, consultanţă de specialitate, fără acest consult societatea neputând realiza implementarea tehnologiei producătorului de componente pentru industria auto; aşa fiind, acestea reprezintă cheltuieli deductibile, fiind necesare optimizării producţiei, nefiind aplicabile prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc.

În privinţa acestor cheltuieli, instanţa de fond a mai reţinut că reprezintă cheltuieli deductibile, întrucât sunt îndeplinite următoarele condiţii: (a) serviciile au fost efectiv prestate; (b) serviciile au fost prestate în baza unor contracte încheiate în acest sens; (c) serviciile au fost benefice reclamantei, au fost în conexiune directă cu activitatea derulată de aceasta şi au fost aferente obţinerii de venituri de către societate.

Referitor la redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului, pentru care s-a stabilit impozitul profit suplimentar în cuantum de 49.313 RON, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 573/2003.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere faptul că obligaţia de licenţiere gratuită a logo-ului societăţii din Franţa către filiala sa din România nu se regăseşte în legislaţia aplicabilă şi, în plus, ar fi contrară principiilor de funcţionare ale unei pieţe libere şi, mai ales, scopului comercial al oricărei societăţi comerciale ale cărei acte valide presupun un beneficiu comercial, iar asociatul unic al societăţii este, la rândul lui, o societate comercială căreia nu îi pot fi impuse acte gratuite.

Cu privire la cheia de alocare de 0,5% din cifra de afaceri determinată conform dosarului preţurilor de transfer la nivel de grup şi conformă cu exigenţele fiscale aplicabile reclamantei, instanţa de fond a reţinut că procentul determinat în urma unor studii de piaţă tipice materiei a fost stabilit ca limită de referinţă a valorii serviciilor care ar putea fi facturate sau, mai clar, care ar trebui facturate în condiţii optime şi ia în calcul estimarea utilităţii derivate a serviciilor la nivelul I.R.

În ceea ce priveşte serviciile financiare, de consultanţă în domeniul resurselor umane, de servicii de comunicare, achiziţii, IT, operaţiuni şi management, instanţa de fond a constatat îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii de deductibilitate a acestor cheltuieli, respectiv serviciile au fost efectiv prestate şi a fost dovedită necesitatea acestora prin prisma activităţilor desfăşurate.

Astfel, contractul de asistenţă generală încheiat de către reclamantă cu I.A.S.M. Franţa a asigurat reclamantei I. în mod efectiv beneficiul unei întregi arii de servicii financiare, de consultanţă în domeniul resurselor umane, de servicii de comunicare, achiziţii, IT, operaţiuni şi management, servicii care au fost prestate în beneficiul I. şi care reprezintă platforma de bază pe care se dezvoltă orice entitate comercială care acţionează pe piaţa producătorilor de echipamente auto, aceste servicii având un caracter benefic pentru dezvoltarea reclamantei.

În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului, instanţa de fond a apreciat că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal şi nu se încadrează în prevederile pct. 20 al art. 11 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003, întrucât în cuprinsul celor trei contracte sunt prevăzute o gamă de prestaţii mai largă decât serviciile de management şi consultanţă.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că auditul intern al reclamantei a confirmat greşeala contabilă iniţială şi a decis încadrarea corectă a cheltuielilor în cauză ca reprezentând cheltuieli deductibile din perspectiva impozitului pe profit, astfel că tratamentul provizoriu aplicat incorect asupra căruia s-a revenit în fapt nu produce prin el însuşi efecte fiscale definitive şi, în niciun caz, nu echivalează cu recunoaşterea nedeductibilităţii cheltuielilor în discuţie, astfel încât erorile de înregistrare în evidenţa contabilă nu pot avea drept consecinţă pierderea dreptului de deducere.

3. Recursul declarat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs în termen legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta combate hotărârea atacată sub următoarele aspecte:

· s-a reţinut greşit că dispoziţiile art. 48 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. date în interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., adaugă la lege; organele fiscale nu au pus la îndoială existenţa contractelor de prestări servicii, ci au constatat lipsa documentelor justificative care să ateste că respectivele servicii au fost efectiv prestate în interesul societăţii contestatoare;

· în privinţa impozitului pe profit aferent cheltuielilor cu redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului nu s-a avut în vedere relaţia de afiliere existentă cu I.A.S. din Franţa şi nici prevederile art. 11 pct. 20 din H.G. nr. 1840/82004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 44/2004; în raport de contractul din 17 mai 2004 nu s-a observat că obligaţia folosirii logo-ului “I.” a fost impusă de firma mamă; presupusul avantaj competitiv nu a existat, câtă vreme clienţii principali fac parte din grupul R. Franţa, la rândul său client principal al I.A.S. din Franţa;

· referitor la impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanţă, management, cercetare-dezvoltare şi reprezentare comercială, nu s-a dovedit furnizarea efectivă, practică a acestora; contractele de prestări servicii nu precizează tarifele, termenele şi nici valoarea contractului, astfel că nu se pot face verificări punctuale; înscrisurile prezentate de societate nu sunt relevante, neîndeplinind cerinţele pct. 48 din H.G. nr. 44/2004;

· referitor la contractul de suportare în comun a unor cheltuieli, deşi s-au invocat prevederile pct. 7.24 şi 7.25 din Ghidul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică de preţuri de transfer pentru companii multinaţionale şi administraţii fiscale, nu s-a precizat modul de stabilire a valorii fiecărei prestaţii, considerând că este dificilă sau chiar imposibilă separarea acestora pe fiecare unitate membră a grupului;

· s-a considerat lipsit de semnificaţie comportamentul fiscal oscilant al contribuabilului în privinţa cheltuielilor cu serviciile de asistenţă generală, cercetare şi reprezentare comercială, deşi acesta era un argument în sprijinul concluziei organelor fiscale;

· a fost ignorată toată jurisprudenţa relevantă ataşată;

· obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecată de 2.000 RON nu este justificată, nefiind în culpă procesuală.

4. Întâmpinarea Direcţiei Generale Regională a Finanţelor Publice Ploieşti

Această intimată, reprezentată de Administraţia Finanţelor Publice Argeş, a formulat întâmpinare la data de 6 februarie 2014, solicitând admiterea recursului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În dezvoltare, intimata a susţinut că se impune modificarea sentinţei atacate pentru că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Reluând detaliat constatările organelor de inspecţie fiscală, intimata a punctat îndeosebi că dată fiind relaţia de afiliere existentă cu firma franceză, trebuie ţinut seama de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 20 al art. 11 din H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora se impune probarea prestării în fapt a serviciilor respective şi a necesităţii acestora, în scopul activităţii proprii a contribuabilului.

5. Apărările intimatei I.A.S.R. SRL

Intimata I.A.S.R. SRL nu a formulat întâmpinare, ci şi-a prezentat apărările în cuprinsul notelor de şedinţă din 21 februarie 2014 şi concluziilor scrise din 24 februarie 2014, acte procedurale ample care structurează şi sistematizează corespunzător susţinerile acestei părţi de pe parcursul derulării litigiului fiscal.

Redând rezumativ punctul de vedere al intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine că, potrivit acesteia, realitatea serviciilor prestate este atestată de mai multe documente.

Starea de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond, care a admis efectuarea în cauză a unei expertize fiscale, expertul analizând numărul extrem de mare de documente (foarte multe pe suport electronic) care au reflectat, în opinia intimatei, realitatea prestării serviciilor contestate, astfel încât cheltuielile aferente sunt deductibile fiscal.

Serviciile prestate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup de firme i-au fost benefice, mai arată intimata, a crescut profitul în perioada de referinţă, fiind achiziţionate în considerarea faptului că structura sa internă nu îi permite asigurarea în regie proprie a acestui tip de servicii, pe care orice societate independentă le-ar contracta pentru derularea unei activităţi similare.

Recurenta nu a analizat cheile de alocare, nu a observat că grupul a acţionat în limitele trasate de propriul Dosar al preţurilor de transfer, în acord cu limitele din Liniile directoare ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, preluate şi adaptate de normele fiscale ale fiecărui stat membru astfel încât, mai arată intimata, costurile anumitor servicii prestate între societăţile aparţinând aceluiaşi grup sunt deductibile la nivelul societăţii beneficiare a acestor servicii.

Referitor la redevenţele achitate pentru utilizarea logo-ului, intimata susţine că organul fiscal confundă denumirea comercială a societăţii cu logo-ul acesteia şi porneşte de la premisa eronată că societăţii mamă i-ar incumba o obligaţie de licenţiere gratuită a logo-ului său către filiala sa din România. De asemenea, mai afirmă intimata, nu s-a ţinut seama de faptul că logo-ul a fost efectiv utilizat şi a generat beneficii comerciale, în condiţiile în care orice entitate independentă ar efectua cheltuieli pentru dezvoltarea şi/sau utilizarea unui logo propriu.

În privinţa diverselor servicii prestate de terţi în beneficiul societăţii, s-a arătat că recurenta a examinat superficial contractul de asistenţă generală prin care s-a asigurat controlatei române un întreg set servicii care i-au permis acesteia funcţionarea independentă pe piaţa din România, fiscul rezumându-se la a puncta că în acest contract nu sunt precizate tarifele aferente serviciilor, termenele şi valoarea contractului etc.

Intimata indică în susţinerea punctului său de vedere Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în cauza C-146/05, Albert Collee c. Finanzamt Limburg an der Lahn, în sensul că organul fiscal are obligaţia de a da eficienţă stării de fapt fiscale reale.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a susţinerilor din întâmpinare, a apărărilor din notele de şedinţă şi concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte a ajuns la concluzia că recursul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este fondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Intimata-reclamantă I.A.S.R. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc. Decizia nr. 264 din 21 iulie 2009 prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor i-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere din 12 februarie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Activitatea de Inspecţie Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, pentru suma totală de 1.091.938 RON, reprezentând:

· 669.391 RON – impozit pe profit suplimentar;

· 422.547 RON – majorări de întârziere aferente.

Atât în etapa administrativă, cât şi în cea judiciară a litigiului criticile de nelegalitate s-au structurat pe două paliere, susţinându-se de societate că prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. au fost greşit aplicate de fisc, câtă vreme s-a făcut dovada existenţei contractelor în baza cărora s-au efectuat cheltuielile şi că structura de afaceri a unei multinaţionale presupune centralizarea anumitor servicii ale căror costuri au fost stabilite pe baza unor chei de alocare, conform recomandărilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

În abordarea problematicii cu care a fost învestită, Curtea de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. proc. fisc., în sensul că existenţa unor contracte reprezintă o condiţie necesară pentru recunoaşterea deductibilităţii cheltuielilor cu serviciile, nu însă şi suficientă, câtă vreme potrivit textului legal indicat şi normelor date în aplicare, contribuabilul trebuie să demonstreze, cumulativ, că serviciile au fost efectiv prestate, că au fost în conexiune directă cu activitatea societăţii, fiind aferente obţinerii de venituri de către aceasta.

Trecând apoi la aplicarea cadrului legal la situaţia de fapt fiscală, curtea de apel a ajuns la o concluzie care nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, pentru că nu ţine seama de valoarea probatorie a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă, în contextul raportului de afiliere existent cu societatea I.A.S. din Franţa.

Referitor la cadrul normativ aplicabil

Reevaluând cauza pentru a răspunde la criticile recurentei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Înalta Curte porneşte de la premisa că, potrivit art. 65 alin. (1) din C. proc. fisc., contribuabilul are sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale, respectiv în dovedirea caracterului deductibil al cheltuielilor cu serviciile referitoare la:

· utilizarea logo-ului (sigla şi însemnele I.),

· asistenţă generală,

· cercetare-dezvoltare,

· reprezentare comercială

efectuate în perioada supusă inspecţiei fiscale: 1 ianuarie 2006 – 30 septembrie 2008.

Intimata-reclamantă este, din punctul de vedere al formei juridice, o persoană juridică română, societate cu răspundere limitată, având ca asociat unic societatea I.A.S. din Franţa.

Pentru a stabili dacă organele fiscale au procedat legal, trebuie clarificat dacă în analiza deductibilităţii unor cheltuieli cu serviciile prestate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup de firme, trebuie să se acorde prevalenţă limitelor trasate de Dosarul preţurilor de transfer (al grupului) care se încadrează în Liniile directoare ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică sau este necesar a se verifica prioritar îndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea caracterului deductibil, chestiunea cheilor de alocare şi, implicit, a costurilor fiind subsecventă.

Înalta Curte consideră că a doua abordare se impune şi, ca urmare, fiscul a procedat legal.

Dispoziţiile legale invocate de intimata-reclamantă în susţinerea punctului său de vedere au următorul cuprins:

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

Art. 11 alin. (1): “La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

alin. (2): În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei. La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode: ..

d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.”

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

Pct. 23. “La estimarea preţului de piaţă al tranzacţiilor se poate utiliza una dintre următoarele metode: ..

d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică”.

Pct. 30. “Metoda împărţirii profitului

Metoda împărţirii profitului se foloseşte atunci când tranzacţiile efectuate între persoane afiliate sunt interdependente astfel încât nu este posibilă identificarea unor tranzacţii comparabile. Această metodă presupune estimarea profitului obţinut de persoanele afiliate în urma uneia sau mai multor tranzacţii şi împărţirea acestor profituri între persoanele afiliate, proporţional cu profitul care ar fi fost obţinut de către persoane independente, împărţirea profiturilor trebuie să se realizeze printr-o estimare adecvată a veniturilor realizate şi a costurilor suportate în urma uneia sau a mai multor tranzacţii de către fiecare persoană profiturile trebuie împărţite astfel încât să reflecte funcţiile efectuate, riscurile asumate şi activele folosite de către fiecare dintre părţi”.

Prevederile legale citate pornesc de la premisa că, din raţiuni evidente, preţurile tranzacţiilor derulate între persoane afiliate se pot abate de la “preţul de piaţă” pe care l-ar plăti “persoane independente” şi trasează anumite repere obiective pentru organele fiscale.

Aceasta nu înseamnă însă că toate cheltuielile efectuate cu serviciile prestate în interiorul grupului sunt – de plano – deductibile în marja indicată şi nici că decizia managerială “este în mod cert opozabilă terţilor şi produce efectele fiscale ale unei cheltuieli efectuate în vederea realizării scopului societăţii”, cum susţine intimata.

Orice contribuabil care optează pentru a considera deductibile anumite cheltuieli trebuie să demonstreze potrivit art. 21 alin. (1) din C. fisc. că acestea sunt “efectuate în scopul realizării de venituri impozabile”. Totodată, potrivit alin. (4) lit. m) din acelaşi articol, “nu sunt deductibile .. cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte”.

Cu alte cuvinte, agentul economic are libertate deplină în a achiziţiona orice servicii consideră că sunt oportune la un moment dat, însă pentru că raportul juridic fiscal este un raport de drept public el se supune rigorilor reglementărilor citate şi, ca urmare, fiscul are dreptul de a aprecia dacă o anumită cheltuială este deductibilă sau nu.

În acest context, urmează a analiza dacă sumele înregistrate de societate ca deductibile fiscal au un astfel de caracter în raport de documentaţia justificativă aferentă prezentată.

Referitor la cheltuielile cu logo-ul I.

Contrar celor reţinute de Curtea de apel, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit “necesitatea” acestei cheltuieli, câtă vreme nu se pune problema unui “avantaj competitiv pe piaţă”, cea mai mare parte a producţiei fiind livrată către societăţile A.D. SA şi R.I.R. SRL, care fac parte din grupul R. Franţa, client principal al I.A.S. din Franţa. Mai mult, dată fiind specificitatea produselor vândute: sisteme de alimentare cu combustibil pentru gama de automobile create de grupul R., ideea unei promovări pe alte pieţe a acestora nu prezintă consistenţă.

De altfel, intervenirea contractului din 17 mai 2004 privind utilizarea denumirii şi logo-ului se justifică exclusiv prin finalitatea obţinerii redevenţei de 0,5% din cifra de afaceri a subsidiarei din România, pentru că acest element era deja înregistrat la Registrul Comerţului Argeş (conform certificatului de transcriere de menţiuni din 13 iunie 2001), fiind specificate culoarea, dimensiunea şi caracterele literelor.

Referitor la cheltuielile cu serviciile de asistenţă generală, cercetare şi reprezentare comercială

În privinţa acestor cheltuieli organele fiscale au reţinut că nu s-a probat “prestarea efectivă” a serviciilor respective iar instanţa fondului, preluând concluziile expertului contabil B.G., a conchis în sens contrar.

Înalta Curte reţine că potrivit pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aferent art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc.:

“Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durata de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

– contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate”.

În plus, la pct. 20 din aceleaşi Norme metodologice, aferent art. 11 din C. fisc. se arată că:

“În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului se au în vedere următoarele:

a) între persoanele afiliate costurile de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societăţii-mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi, în măsura în care baza lor legală este relaţia juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entităţi.

Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entităţi furnizează în plus servicii persoanelor afiliate sau dacă în preţul bunurilor şi în valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare şi serviciile sau costurile administrative. Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care foloseşte aceste servicii luând în considerare relaţia juridică dintre ele, numai pentru propriile condiţii, ţinând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o persoană independentă;

b) serviciile trebuie sa fie prestate în fapt. Simpla existenţă a serviciilor în cadrul unui grup nu este suficientă, deoarece, ca regulă generală, persoanele independente plătesc doar serviciile care au fost prestate în fapt”.

Toate contractele de prestări servicii invocate de intimată au fost încheiate cu firma franceză, după cum urmează:

– contractul de asistenţă generală încheiat la Paris în data de 28 iunie 2001, serviciile urmând a fi prestate de firma I.A.S.M. aparţinătoare a grupului de firme “I.”;

– acordul de suportare în comun a costurilor din 26 mai 2005, serviciile urmând a fi prestate de firma I.A.S.R. aparţinătoare a grupului de firme “I.”;

– contractul de reprezentare comercială semnat la Paris în data de 14 mai 2004, serviciile urmând a fi prestate chiar de firma I.A.S.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte consideră că intimata-reclamantă nu a demonstrat printr-un probatoriu adecvat că serviciile care făceau obiectul contractelor menţionate au fost efectiv prestate.

Nu s-au prezentat situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, studii de fezabilitate şi altele asemenea care să facă credibile susţinerile părţii. Este real că în contextul specific analizat o abordare rigidă a acestei probleme ar putea părea excesivă, însă nici nu poate fi girat punctul de vedere al contribuabilului potrivit căruia documentele depuse conţinând: listă de mărci folosite în România, articole de presă, grafice privind influenţa diverşilor parametri asupra activităţii, informaţii extrase de pe internet, grafic de control al calităţii ş.a.m.d. demonstrează realitatea prestării serviciilor.

Pe aceeaşi linie, a abordării superficiale, se poziţionează şi expertul contabil care conchide în sensul că “anexele facturilor demonstrează efectivitatea serviciilor prestate” şi că “facturile au fost emise respectând prevederile privind formarea preţurilor de transfer”, ataşând în justificarea opiniei sale contractele anterior menţionate, grafice, tabele, lista serviciilor, adică nici un document relevant.

De altfel, furnizarea faptică a serviciilor este greu de probat şi din cauza modului deficitar, generic, în care au fost redactate contractele de prestări servicii, nefiind prevăzuţi parametri obligatorii cum ar fi termenele de efectuare şi răspunderea contractuală.

Cât priveşte trimiterea pe care intimata o face la Hotărârea din 27 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza C-146/05 Albert Collee c. Finanzamt Limburg an der Lahn, deşi aceasta este pronunţată în materia TVA iar situaţia de fapt din cauza de faţă este diferită, Înalta Curte reţine concluzia potrivit căreia “operaţiunile trebuie să fie impozitate luându-se în considerare caracteristicile lor obiective” care se degajă şi din considerentele ce preced.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte remarcă inconsecvenţa comportamentului fiscal al intimatei care iniţial (la 30 iunie 2006 şi 30 septembrie 2006) a înregistrat drept cheltuieli deductibile toate cheltuielile cu serviciile de asistenţă generală, cercetare şi reprezentare comercială, schimbând tratamentul fiscal la închiderea exerciţiului financiar 2006, la fel procedând şi cu cheltuielile efectuate în 2007, până la 30 septembrie 2008.

Conchizând în această privinţă, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a reuşit să răstoarne prezumţia de legalitate de care beneficiază actele administrativ fiscale atacate.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) – (3) din C. proc. civ. se va admite recursul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi se va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii I.A.S.R. SRL, ca nefondată.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 7829 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în tot sentinţa recurată, în sensul că:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta I.A.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2014.