Decizia nr. 1593 din 24 mai 2016

Este legală cerinţa impusă ofertanţilor de a dispune de resurse financiare  confirmate de bancă înainte de depunerea  ofertelor – cu posibilitatea de demonstrare  a cerinţei  la o anumită dată aleasă de către ofertant –  această cerinţă fiind  în consonanţă deplină cu art. 7  din HG nr. 925/2006 pentru că tinde să demonstreze potenţialul financiar al participanţilor la procedură, respectiv, posibilitatea lor concretă de a îndeplini contractul şi de a rezolva eventualele dificultăţi legate de îndeplinirea acestuia.

Creând prezumţia faptului că ofertanţii vor avea la dispoziţie resursele financiare şi la momentul executării contractului, o astfel de cerinţă nu este de natură să ofere un caracter restrictiv şi nu este contrară prevederilor art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr.34 /2006.

Decizia nr. 1831 din 8 iunie 2016

Pentru a putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă unei prestări de servicii este obligatorie dovedirea existenţei unei legături directe între serviciile prestate și operațiunile impozabile ale entității juridice care contactează aceste servicii – în sensul ca serviciile să fi fost efectuate în folosul acestor operațiuni – simpla dovedire a existenței unei prestări de servicii către o altă persoană impozabilă nefiind, în sine însăși, suficientă pentru a conferi dreptul de deducere a TVA aferentă plății făcute pentru respectivele servicii.

Decizia nr. 2168 din 7 iulie 2016

Prin jurisprudenţa  Curţii de  Justiţie a  Uniunii Europene, a fost statuat faptul că deşi principiul securităţii juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, acelaşi  principiu impune ca legea nouă să poată fi aplicată, în lipsa  unei derogări, şi efectelor  viitoare  ale  unor situaţii  apărute  sub imperiul legii  vechi.

Prin urmare, pentru nereguli săvârşite anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 – care a fost emisă în temeiul Regulamentului (CE) nr.1083/2006 – constatate, însă, ca urmare a unui control efectuat ulterior  acestui moment, este corectă aplicarea unei corecţii financiare reglementată prin noul act normativ, în acest caz neputând fi reţinută o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile.

Secția I civilă, decizia nr. 1964 din 19 octombrie 2016   

Prin Decizia nr. 558/2014, instanţa de contencios constituţional a stabilit în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o competenţă specială, de excepţie, atunci când cererea de strămutare de competenţa unei curţi de apel vizează motive de bănuială legitimă rezultate din calitatea uneia dintre părţi de magistrat la respectiva curte de apel. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere situaţia de excepţie în care una dintre părţile dosarului a cărui strămutare se solicită are calitatea de judecător în funcţie la respectiva curte de apel, iar nu situaţia în care judecătorul de la instanţa care soluţionează cererea de strămutare, exercită atribuţia de mandatar al soţului său, intimat în cauza a cărei strămutare se solicită.

Secția I civilă, decizia nr. 2052 din 20 octombrie 2016  

Instanţa de apel, procedând la rejudecarea cererilor de apel ca efect al casării dispuse în urma admiterii recursului declarat numai de pârât și obligându-l pe acesta la plata unor despăgubiri mai mari decât cele stabilite în ultima decizie dată în soluționarea apelurilor (casată cu trimitere spre rejudecare), a creat părții o situaţie mai grea în propria cale de atac, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

În legătură cu modul în care instanța, prin decizia casată, a procedat la soluţionarea cererii de apel, în sensul admiterii apelului declarat de pârât şi stabilirii unui anumit cuantum al despăgubiri pentru terenul expropriat, reclamantul avea posibilitatea să formuleze recurs. Prin neexercitarea de către reclamant a drepturilor sale procesuale împotriva hotărârii instanței de apel, acesta nu poate obţine o despăgubire mai mare în rejudecare, chiar după casarea cu trimitere în urma admiterii recursului declarat de partea adversă. Aceasta întrucât, pârâtul nu poate fi sancţionat prin pronunţarea unei hotărâri defavorabile în raport cu cea atacată, deoarece se opune principiul de drept procesual non reformatio in pejus reglementat de art. 296 C.proc.civ., care trebuie respectat, nu numai cu prilejul judecării căii de atac, ci și cu ocazia rejudecării după casare.

Secția I civilă, decizia nr. 2004 din 21 octombrie 2016     

1.  După intrarea în vigoare a Legii  nr. 134/2010  privind Codul de procedură civilă – 15 februarie 2013 – în etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent, întrucât o parte nu ar fi putut invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condițiile art. 485 C.proc.civ.), în absența declarării căii de atac.

Prin urmare, dispozițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ. se opun nu numai la analiza unor motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părțile din proces, câtă vreme din raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) și (4) C.proc.civ. asupra admisibilității în principiu a recursului, rezultă că instanța de recurs nu a identificat motive de ordine publică pe care să le invoce din oficiu.

2.  Faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găseşte deja pe piaţa comunitară şi face obiectul unor acte de comerţ subsecvente nu conduce prin el însuşi la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecinţă poate rezulta doar din demonstrarea existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară.

Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 249 C.proc.civ., dat fiind că incidenţa epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii. Regula de probaţiune menţionată a fost confirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în sensul că terţul care invocă existenţa consimţământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt, fără ca titularul mărcii să fie ţinut să probeze absenţa consimţământului (hotărârea pronunţată în cauzele conexate C – 414/99  până la C – 416/99 Zino Davidoff SA).

În acest context, terţul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziţionat produsele de pe piaţa din afara Uniunii Europene/Spaţiului Economic European, nu este dispensat de obligaţia de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piaţa comunitară a produselor achiziţionate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimţământul acestuia.

Totodată, în materia epuizării dreptului la marcă, acordul titularului mărcii trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza C – 173/98 Sebago Inc.). Pentru exemplarele aceluiaşi produs care nu au fost puse în comerţ pe piaţa comunitară cu consimţământul titularului, acesta din urmă este îndreptăţit să interzică folosirea mărcii de către terţi (hotărârea din aceeaşi cauză C – 173/98, paragr. 19).

Prin urmare, dovada consimţământului trebuia făcută pentru fiecare exemplar al produselor comercializate de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, nefiind suficientă simpla dovadă a punerii pe piața comunitară de către titular a unor produse identice celor importate de recurentă din afara Uniunii.

Faţă de acest obiect al probei a cărei sarcină revenea pârâtei, este lipsită de relevanţă, din punct de vedere probator, împrejurarea că reclamanta însăși a introdus pe piaţa Uniunii Europene, prin intermediul unor distribuitori autorizaţi, piese de schimb Toyota, chiar dacă ar fi vorba despre produse identice cu cele comercializate de către pârâtă.

În ziua de 31 ianuarie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere  excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.7 alin.(1) și ale art.11 alin.(1) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care au următorul conținut :

– Art.7: „(1) Până la întocmirea situației centralizatoare la nivel local, se suspendă emiterea hotărârilor de validare/invalidare de către comisiile județene de fond funciar sau, dupa caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, eliberarea titlurilor de proprietate, punerea în posesie de către comisiile locale de fond funciar, precum și orice alte proceduri administrative în domeniul restituirii fondului funciar.”

– Art.11: „(1) Comisiile locale și județene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București au obligația de a soluționa toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie și de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2018.”

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.7 alin.(1) și ale art.11 alin.(1) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sunt neconstituționale.

Curtea a constatat, în esență, că termenul inițial prevăzut pentru 1 ianuarie 2016 de art.11 alin.(1) din Legea nr.165/2013, până la care comisiile locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti au obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate, a fost succesiv prorogat, până la 1 ianuarie 2017 [prin art. unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.66/2015 privind prorogarea termenelor prevăzute la art.11 alin.(1), art.20 alin.(5) şi art.27 alin.(1) din Legea nr.165/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.986 din 31 decembrie 2015], și, respectiv, până la 1 ianuarie 2018 [prin art.III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr.205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1030 din 21 decembrie 2016], ceea ce afectează soluționarea într-un termen administrativ rezonabil a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate și împiedică, prin efectul art.7 alin.(1) din Legea nr.165/2013, exercitarea accesului liber la justiție al persoanelor interesate.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalului Mehedinți – Secția I civilă.

Argumentele reţinute în motivarea soluției pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În ziua de 25 octombrie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României şi a art.29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în ansamblul său, și în mod special ale art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6, art. 7, art. 8, art. 10 și art. 11 din aceasta.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi:

1. A admis excepția și a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, este neconstituţională.

2. A admis excepția și a constatat că prevederile din art.11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

3. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza întâi raportate la dispoziţiile art.3 teza întâi, precum şi excepția de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza a doua din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

4. A respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, şi a constatat că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate.

Declararea ca neconstituţională a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” (menţionată la pct.1) din art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 a avut în vedere faptul că devalorizarea bunurilor imobile nu este incidentă, în raport de obiectul contractelor de credit (sume de bani).

Soluţia pronunţată de Curtea Constituţională la pct.2 a avut în vedere, în principal, încălcarea art.1 alin.(5), referitoare la calitatea legii, în componenta sa privind cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii şi a art.21 – Accesul liber la justiţie din Constituţie.

Respingerea, ca inadmisibilă, a prevederilor menţionate la pct.3 a avut în vedere faptul că toate dosarele în care au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate vizează contracte de credit încheiate între anii 2007-2009, şi anume sub regimul Codului civil din 1864, astfel că aceste prevederi nu au legătură cu soluţionarea cauzelor, fiind incident art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanțelor care au sesizat Curtea Constituțională.

Argumentele reţinute în motivarea soluției pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Conform unui comunicat de presă al CCR, în ziua de 2 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu următorul conținut: „Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii.[…]”.

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale în măsura în care persoana aleasă pentru ocuparea unui loc vacant îşi exercită calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa constituţională a reţinut că este obligată să se pronunţe asupra dispoziţiilor legale în noua interpretare pe care autorităţile publice implicate (Senatul României şi Consiliul Superior al Magistraturii) le-o conferă şi să constate neconstituţionalitatea acestora prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei şi obligaţia respectării legilor, în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor, şi în art.133 alin.(4) care stabileşte durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Durata mandatului constituţional şi legal al Consiliului vizează autoritatea publică, în ansamblul său, în vreme ce persoanele alese dobândesc calitatea de membru al acestuia şi o exercită până la împlinirea termenului de 6 ani. Prin urmare, având în vedere trăsătura Consiliului Superior al Magistraturii de organism colegial, mandatul membrilor săi expiră la împlinirea termenului de 6 ani, deci la aceeaşi dată pentru toţi membrii. Cu alte cuvinte, persoanele care dobândesc calitatea de membru al Consiliului pe parcursul termenului de 6 ani, ocupând un loc vacant în cadrul organismului colegial, îşi vor îndeplini atribuţiile legale şi constituţionale de la data validării sau alegerii în funcţie, după caz, pentru restul de mandat rămas până la expirarea acestui termen. Orice interpretare contrară, în sensul că fiecare membru al Consiliului Superior al Magistraturii poate fi validat sau ales pe un mandat întreg de 6 ani, care curge individual, independent de mandatele celorlalţi membri, este neconstituţională.

Decizia este  definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.