Amenda contravențională aplicată contribuabililor pentru nereținerea şi neplata impozitului aferent veniturilor realizate de rezidenți se prescrie în termen de șase luni, şi nu de cinci ani, a stabilit instanța de contencios administrativ fiscal. Decizia definitivă favorabilă a fost obținută de echipa de avocați de la Băncilă, Diaconu și Asociații, condusă de Emanuel Băncilă și Alex Slujitoru și compusă din Răzvan Brătilă și Adelina Iancu. Aceștia au reușit să demonstreze că nereținerea impozitului aferent veniturilor realizate de rezidenți nu este una continuă (durează în timp), ci este una instantanee (a fost săvârșită dintr-odată), și, prin urmare, este supusă unui termen de prescripție de șase luni, nu de cinci ani, cum interpretau organele fiscale.

 Emanuel Băncilă

„Această soluție ar trebui să tragă un semnal de alarmă la nivelul organelor fiscale cu privire la posibilitatea de a amenda contravențional contribuabilii pentru neîndeplinirea unei obligații supusă unui termen. Nu putem spera decât că organele de inspecție fiscală nu vor mai proceda abuziv la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale”, a declarat Emanuel Băncilă, partenerul coordonator al departamentului de Controverse și Inspecții Fiscale al Băncilă, Diaconu și Asociații. Astfel, în 2021, o persoană juridică a fost amendată contravențional pentru nereținerea impozitului aferent veniturilor realizate de nerezidenți în perioada 2015-2018.

În urma unei inspecții fiscale ce controla perioada fiscală 2015-2019, în sarcina companiei au fost reținute atât obligații fiscale suplimentare, dar a fost şi aplicată o amendă contravențională considerabilă pentru nereținerea la sursă și neplata impozitului aferent veniturilor realizate de nerezidenți.

Potrivit organelor fiscale, societatea ar fi comis o contravenție continuă, ce nu s-a consumat nici până la finalizarea inspecției fiscale, întrucât societatea nu a procedat niciodată la plata impozitului presupus datorat, perioada de timp pentru care nu ar fi reținut impozitul fiind una neîntreruptă. În consecință, organele fiscale au considerat că erau îndreptățite să aplice amenda contravențională.

Însă, avocații au arătat în fața instanței de judecată că dreptul organelor fiscale de a aplica amenzi contravenționale pentru neîndeplinirea unei obligații supuse unui termen se prescrie în șase luni de la împlinirea respectivului termen (i.e. de la momentul la care contribuabilul trebuia să își îndeplinească obligația legală).

În mod specific, potrivit legii, impozitul datorat de nerezidenți se declară și plătește în luna următoare celei în care s-a plătit venitul, respectiv pentru luna ianuarie, până la data de 25 februarie, pentru luna februarie, până la data de 25 martie ș.a.m.d. În consecință, contravenția se consumă când se împlinește termenul, de la acel moment începând să curgă un termen de prescripție de 6 luni, respectiv de la data de 25 a lunii următoare celei în care era datorat venitul.

Astfel, la sfârșitul anului 2021, data la care societatea a fost sancționată contravențional, a intervenit prescripția extinctivă pentru toată perioada pentru care a fost amendat contribuabilul.

Această opinie a fost confirmată atât de instanța de fond, cât și de către instanța de recurs în cadrul apelului formulat de către organele fiscale, care a fost respins. Instanțele de judecată au stabilit că „fapta reținută în sarcina contestatoarei privește o contravenție instantanee ce se săvârșește printr-o faptă omisivă (omisiunea de a reține, declara și plăti până la termen impozitul respectiv), contravenția consumându-se odată cu expirarea termenului prevăzut de lege, fără a se prelungi în acest moment. În consecință, instanța reține că termenul de 6 luni pentru prescrierea aplicării sancțiunii amenzii contravenționale trebuie să se calculeze în raport cu momentul expirării termenelor legale prevăzute pentru reținerea, declararea și plata impozitelor respective”.

Autor: Emanuel Băncilă, Partener, Coordonatorul practicii de Inspecţii şi Controverse fiscale, Băncilă, Diaconu și Asociații

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin menținerea unei hotărâri a unei instanțe de fond, a confirmat că orice înlăturare de către organele fiscale a regimului suspensiv de accize din cauza neîndeplinirii unor cerințe de formă aduce o atingere principiului proporționalității scopului urmărit. Prin urmare, Curtea a certificat că lipsa unui document administrativ de însoțire nu a împiedicat organele fiscale să efectueze controlul fiscal și să stabilească modalitatea în care bunurile au circulat între cele două antrepozite, ba chiar au putut să stabilească în mod indubitabil că livrările respective au avut loc și că nu a existat vreun prejudiciu pentru stat. Echipa ce a adus câștig de cauză clientului a fost formată din: Emanuel Băncilă, Alex Slujitoru și Andrei Boian, avocați la Băncilă, Diaconu și Asociații.

„Este pentru prima dată când Înalta Curte de Casație și Justiție dă prioritate principiului proporționalității raportat la procedurile obligatorii instituite atât la nivelul Uniunii Europene, cât și prin Codul fiscal, statuând că măsurile stabilite prin legislația națională în materia fiscalității nu pot depăși ceea ce este proporțional în atingerea scopului pentru care au fost edictate respectivele măsuri”, a declarat Emanuel Băncilă, coordonatorul practicii de controverse fiscale din cadrul Băncilă, Diaconu și Asociații SPRL.

Dosarul pe care avocații au obținut decizia favorabilă se referă la o societate care producea biodisel în cadrul unui antrepozit autorizat, care face o livrare către un alt antrepozit de biodisel, în vederea amestecului cu combustibil tradițional, obligație instituită prin H.G. nr. 1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport.

Legea spune că accizele se aplică atât carburanților tradiționali, cât și altor produse utilizate drept combustibil pentru motor. Producerea și utilizarea produselor accizabile se face doar în cadrul unui antrepozit fiscal autorizat, ceea ce atrage și un regim suspensiv de plată a accizei, cât timp ele se află în interiorul antrepozitului. Părăsirea, chiar și temporară, a antrepozitului autorizat, însă, echivalează cu eliberarea în consum – adică cu momentul în care acciza devine exigibilă și trebuie achitată la bugetul de stat. De la această regulă există o excepție, produsele accizabile pot fi deplasate între două antrepozite autorizate în regim suspensiv de plată a accizei, în situația în care respectivul transport este însoțit de un document special – documentul administrativ de însoțire a mărfii („DAI”).

Cum livrarea între cele două antrepozite fiscale s-a făcut fără întocmirea DAI, în urma unui control fiscal încheiat, societatea este obligată să plătească acciza, conform legislației naționale, dar și europene – Directiva 92/12/CEE, privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse.

Curtea de Apel București a reținut că deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv este permisă doar în situația în care este întocmit DAI, per a contrario, atunci când nu se respectă această obligație nu se mai aplică regimul suspensiv, ci intervine obligația de plată a accizei de către persoana care a expediat produsul.

Chiar dacă, în acord cu organele fiscale, Curtea a apreciat că societatea trebuia să întocmească DAI pentru produsul biodiesel, totuși instanța a admis acțiunea societății și a anulat actul administrativ de impunere, constatând că sancțiunea aplicată de organele fiscale nu este proporțională, având în vedere scopul pentru care a fost prevăzută obligația întocmirii DAI – evitarea fraudei și imposibilității stabilirii traseului produselor accizabile.

Curtea reține incidența în cauză a principiilor dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”), și în special a principiului proporționalității în cauze similare. Statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește măsurile și mecanismele care trebuie adoptate în vederea prevenirii fraudei și evaziunii fiscale. Astfel, o măsură cu caracter formal (așa cum este impunerea DAI) nu prezintă un caracter vădit disproporționat cu scopul urmărit, fiind necesar să se considere că o asemenea obligație constituie o măsură adecvată pentru realizarea unui asemenea obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

Cu toate acestea, în primul rând, jurisprudența CJUE statuează principiul potrivit căruia „produsele energetice sunt impozitate în funcție de utilizarea lor reală”. În consecință, o dispoziție de drept național în temeiul căreia, în lipsa DAI se aplică în mod automat plata accizei în sarcina expeditorului, chiar dacă, astfel cum s-a constatat, deplasarea faptică a avut loc între două antrepozite fiscale, contravine însăși finalității Directivei 92/12/CEE.

În al doilea rând, o asemenea aplicare automată a ratei accizei prevăzute în cazul nerespectării obligației de întocmire a DAI încalcă principiul proporționalității. Astfel, Curtea a constatat că în prezenta cauză, realitatea situației de fapt, reținută de către organele fiscale nu se contestă, acestea putând determina, traseul direct între cele două antrepozite fiscale, astfel încât finalitatea legii – asigurarea deplasării produselor accizabile în regim suspensiv de accize între două antrepozite fiscale, a fost atinsă.

Înalta Curte de Casație si Justiție a menținut hotărârea instanței de fond confirmând astfel că „înlăturarea de către organele fiscale a regimului suspensiv de accize datorită neîndeplinirii unor cerințe de formă, aduce fără îndoială atingere principiului proporționalității.”

Principiul pe care CJUE îl reliefează este că orice măsură excepțională luată de stat, așa cum este şi înlăturarea regimului suspensiv al plății accizei în lipsa DAI, trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit – prevenirea evaziunii în speța de față.

Or, lipsa documentului administrativ de însoțire nu a împiedicat organele fiscale să efectueze controlul fiscal și să stabilească modalitatea în care bunurile au circulat între cele două antrepozite, ba chiar au putut să stabilească în mod indubitabil că livrările respective au avut loc, fără ca statul să fie prejudiciat.

Echipa practicii de drept fiscal din cadrul SCA Duncea, Ștefănescu & Asociații, coordonată de av. Adriana DUNCEA –Partener Senior și Răzvan ENACHE – Partener & Head of Tax, a reprezentat cu succes o companie (lider global pe piața de tehnologie auto) într-un litigiu soluționat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Practic, problema principală supusă atenției instanței de judecată a vizat dreptul de exercitare a scutirii de TVA în cazul livrărilor intracomunitare, prin prisma condițiilor de formă necesare a fi îndeplinite, potrivit legislației în domeniu.

În acest sens, menționăm faptul că litigiul a avut ca obiectiv anularea unei decizii de impunere emisă de autoritatea competentă din cadrul ANAF, prin care se impunea în sarcina companiei obligația de a colecta TVA pentru livrările intracomunitare pentru care aceasta nu a prezentat documentul specific de transport (i.e. CMR).

În raport de susținerile formulate atât în fond, cât și în recurs, ambele instanțe de judecată au sancționat interpretarea eronată a ANAF în acest caz, în sensul în care au concluzionat că justificarea livrării intracomunitare trebuie să fie probată cu un document care să ateste că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, și nu cu un document specific de transport (i.e. CMR).

„Suntem bucuroși de contribuția adusă la aplicarea corectă a prevederilor legale în materia TVA și implicit de contribuția adusă la formarea în România a unui cadru fiscal coerent, în măsură să ajute la considerarea României ca fiind o destinație de investiții predictibilă și atractivă”, a declarat Adriana DUNCEA – Partener Senior în cadrul Duncea, Ștefănescu & Asociații.

„Soluția pronunțată reprezintă încă o piatră așezată la temelia consolidării unei interpretări corecte și firești a legislației fiscale de către autoritățile competente române, respectiv aceea potrivit căreia fondul unei tranzacții primează în raport cu forma acesteia”, a declarat Răzvan ENACHE – Partener al DS Tax Advisory Services.

După șapte ani de litigii, o companie a obținut din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție recunoașterea scutirii la plată a TVA pentru o livrare intracomunitară de bunuri, contestată de Curtea de Apel Craiova și, prin urmare, i s-au restituit și sumele achitate ca obligații suplimentare, ca și dobânda legală aferentă. Importanța deciziei este dată de faptul că majoritatea instanțelor nu recunosc deducerile de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri și nici documentele așa cum sunt ele prevăzute de legea fiscală – factura și documente de transport. Victoria în instanța supremă a fost obținută de o echipă de avocați din cadrul Băncilă, Diaconu și Asociații (Magdalena Visalon, Cristina Bighiu, Răzvan Brătilă), condusă de Emanuel Băncilă și Alex Slujitoru.

O firmă americană, lider global în domeniul semiconductorilor, transportă în 2013 bunuri în afara României și le depozitează în Ungaria. Transportul era scutit de TVA, dat fiind faptul că și Ungaria, și România erau țări membre ale Uniunii Europene. Ulterior, pentru că bunurile în discuție urmau să fie transportate pe mare, ele revin în România în vederea expedierii către cumpărătorul final. Firmei nu i se recunoaște, însă, că a efectuat o livrare intracomunitară, care beneficiază de scutirea de TVA.

Prima contestație este depusă de companie în 2015, care îi este respinsă ca tardivă reclamantei, deși aceasta fusese depusă la serviciul de curierat din Statele Unite ale Americii în termenul legal. Urmează două cicluri procesuale și o casare cu trimitere spre rejudecare: instanțele de judecată anulează în mod definitiv decizia organului de soluționare a contestației, obligând soluționarea pe fond a contestației fiscale. Contestația fiscală este respinsă, însă, ca neîntemeiată, astfel că litigiul avansează în instanță.

În anul 2020, după soluționarea unui conflict negativ de competență de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Craiova, interpretând legea în mod greșit și cu o fractură logică evidentă, respinge acțiunea reclamantei. Astfel, pe de o parte, Curtea de Apel Craiova reține că societatea reclamantă nu este îndreptățită la scutirea de TVA pentru livrarea intracomunitară de bunuri, deși aceasta deținea toate documentele cerute de lege în acest sens (printre altele, facturi întocmite în mod legal și documente de transport CMR).

Instanța de judecată  alege, în schimb, să își întemeieze soluția pe alte documente și fapte neprevăzute de legislația fiscală (cum ar fi: foi de parcurs ale mijloacelor de transport, diagrame tahograf, note explicative ale reprezentaților societăților de transport), care, oricum nu ilustrau o imagine completă și fidelă a operațiunilor desfășurate de reclamantă, astfel cum a fost dovedit.

Mai mult, Curtea de Apel Craiova, constată că bunurile nu ar fi trecut granița către Ungaria, deși firma a prezentat dovezi care arătau clar că bunurile au reintrat pe teritoriul României. Prin acest raționament instanța de judecată a încălcat orice logică, considerând că nu poate fi reținut că bunurile nu au fost transportate în Ungaria, deși existau dovezi că bunurile în discuție au reintrat din Ungaria, înapoi, pe teritoriul României.

Deznodământul a venit la mai bine de 6 ani de la prima contestare a actelor administrative fiscale: Înalta Curte de Casație și Justiție în mod judicios a casat hotărârea nelegală a instanței de fond și a anulat cu titlu definitiv actele administrative fiscale atacate de Societate, reținând temeinicia argumentelor avocaților Băncilă, Diaconu și Asociații SPARL.

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asi Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pe gurări sociale, pentru minori şi familie, decizia n ntru minori şi familie, decizia nr. 1912 din 27 mai 2011

 

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-NapocA invocată de acesta şi s-a respins acţiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect Legea 10/2001. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia 5187/18.12.2009 emisă de Primarul Mun Cluj-Napoca s-a respins notificarea 2180/2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris iniţial în CF 9589 nr.top 1662 situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35. Pentru a pronunţa această dispoziţie s-a motivat că reclamanta nu face dovada calităţii de moştenitoare a foştilor proprietari tabulari ai imobilului revendicat. Potrivit extrasului CF nr.9589 Cluj asupra imobilului teren şi construcţie înscris pe parcela cu nr. top 1662 proprietari tabulari sub B 1 şi 2 au fost înscrişi S.T. şi soţia născută B.S.. Imobilul a fost preluat in baza Decretului 32/1950 cu titlu de naţionalizare in favoarea Statului Român Din actele de stare civilă depuse de reclamantă rezultă că S.T. a decedat la data de 4.06.1969. La data decesului acestuia a rămas în viaţă S.L., soţie, decedată la rândul său la data de 13.09.1970. S.T. a avut ca soră pe S.E., căsătorită C., decedată în anul 1980. C.E. a avut o singură fiică, reclamanta. Reclamanta justifica calitatea de moştenitor doar a unchiului său S.T., nu şi a soţiei acestuia S.S., având în vedere regulile devoluţiunii legale reglementate de Codul Civil. Instanţa de fond a pus în discuţia părţilor şi a dispus efectuarea uneia drese către Camera Notarilor Publici Cluj, care a comunicat copiile certificatelor de moştenitor 867/1969 prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.T. şi certificat de moştenitor 819/1971, prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.S.A. soţia lui S.T. . Prin certificatul de moştenitor 867/1969 s-a stabilit calitatea de unic moştenitor a defunctului S.T. a soţiei S.S.A. soţie supravieţuitoare şi moştenitoare testamentară reţinându-se că prin declaraţii autentice notariale, inclusiv a lui C.E., fraţi şi surorile defunctului au renunţat la moştenire. Tribunalul a constatat că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare după mătuşa sa S.S.A., prin certificatul de moştenitor 819/1971, stabilindu-se calitatea de moştenitor a acesteia în favoarea altor persoane. Susţinerile reclamantei că în cuprinsul certificatului de moştenitor nu s-a avut în vedere imobilul, obiect al notificării sale, au fost apreciate de tribunal ca neavând relevanţă.

Tribunalul a apreciat însă relevant faptul că prin declaraţie autentică cuprinsă în certificatul de moştenitor antecesoarea sa, a pierdut calitatea de moştenitoare a fratelui său şi nu mai justifică calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile legii 10/2001 Faptul că mama sa a renunţat la succesiunea fratelui său, nu justifică admiterea cererii chiar dacă dezbaterea succesiunii nu a avut loc şi cu privire al imobilul în litigiu. În acest sens, sunt şi interpretările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Decizia RIL 11/2008, tot cu privire la aplicarea unei legi de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul anterior, care a stabilit că potrivit dispoziţiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunţă la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. De aceea, cel care renunţă la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care este doar prezumat de lege ca renunţător, ci, dimpotrivă, se dovedeşte cu certitudine (declaraţie notarială) că nu este moştenitor, dat fiind faptul că a renunţat expres la succesiune. Prin efectul renunţării, moştenitorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, iar vocaţia sa succesorală este retroactiv desfiinţată. Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă. Raportat la această constatare, tribunalul a apreciat că nu mai există nici un interes din partea reclamantei în a se analiza şi pronunţa asupra cererii formulată de reclamantă, având ca obiect constatarea preluării imobilului de către Statul Român fără titlu. Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale cerută de dispoziţiile Legii nr.10/2001, a respins acţiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca având ca obiect Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta C.L.L. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, reclamanta a învederat instanţei că hotărârea criticată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. În opinia reclamantei recurente, obiect al acceptării sau renunţării îl reprezintă doar drepturile şi bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opţiunii succesorale. În speţă, în anul 1969, la data întocmirii certificatului de moştenitor nr. 867/1969 când defuncta C.E. şi-a exprimat opţiunea de renunţarea la succesiunea după defunctul S.T., imobilul în litigiu nu se găsea în patrimoniul defunctului deoarece era întabulat ca proprietar Statul Român, astfel încât antecesoarea reclamantei nu a renunţat la succesiune. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece prevederile conţinute în art. 696 şi art. 700 C.civ., cu caracter general, nu îşi găsesc aplicarea conform principiului de drept specialia generalibus derogant. Prin notificarea nr. 2180/09.11.2001 prin care reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanta a înţeles să accepte succesiunea celor doi defuncţi. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitor după defuncta S.S.A. deoarece descendenţii renunţătorului pot veni la moştenire în nume propriu în condiţiile art. 698 C.civ., astfel încât în virtutea dreptului de acrescământ, partea renunţătorului profită coerezilor care au acceptat succesiunea. Pârâtul intimat Municipiul Cluj-Napoca, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. În susţinerea poziţiei procesuale, pârâtul intimat a arătat că în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale, tribunalul a reţinut că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare, având în vedere principiul indivizibilităţii patrimoniului succesoral. Pârâtul intimat, Primarul Mun.Cluj-Napoca, deşi legal citat, nu şi-a delegat reprezentant în instanţă şi nu a depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală. Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 304 1 C.pr.civ., reţine următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 2180/09.11. reclamanta C.L.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris în CF nr. 9589, nr. top. 1662 constând din casă şi teren, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri băneşti conform Legii nr. 10/2001. În cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că este moştenitoare legală a proprietarilor tabulară S.T. şi S. care au decedat, în calitate de nepoată de frate. Prin Dispoziţia nr. 5187/18.12.2009 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca s-a respins notificarea nr. 2180/09.11.2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris iniţial în CF nr. 9589, nr.top. 1662, situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, deoarece revendicatoarea nu a făcut dovada calităţi de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefăcând dovada calităţi de moştenitoare după foştii proprietari tabulari ai imobilului. Conform C.F. nr. 9589 Cluj, A+1, nr. top. 1662 constând din casă, curte şi grădină în situat în str. A., nr. 55, în suprafaţă de 252 stjp. a fost întabulat dreptul de proprietate, în părţi egale, în favoarea lui S.T. şi soţia născută B.S. prin încheierea de C.F. nr. 3649/08.03.1938. În baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naţionalizarea unor imobile şi a extrasului din tabelul anexă, asupra imobilul mai sus arătat, s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de drept naţionalizare, în favoarea Statului Român, în administrarea Sfatului Popular al oraşului Cluj. Ulterior, prin încheierea de CF nr. 98/06.01.1976, în baza planurilor de împărţire pe apartamente, imobilul mai sus menţionat s-as dezlipit din C.F. nr. 9589 şi s-a împărţit în: imobilul cu nr.top.nou 1662/1 constând în casă şi teren în suprafaţă de 157 mp. transcris în CF col.nr. 127112 şi imobilul cu nr.top. nou 1662/2, teren în str. B., nr. 35, în suprafaţă de 750 mp., transcris în CF nr. 127114, în favoarea Statului Român şi în administrarea operativă a mun.Cluj-Napoca. În consecinţă, imobilul mai sus descris a fost preluat în mod abuziv de Statul Român şi face obiectul Legii nr.10/2001, conform prevederilor art.2 lit.a din acest act normativ. S.T. a decedat la data de 04.06.1969, aşa cum rezultă din certificatul de deces. Conform certificatului de moştenitor nr. 867/24.10.1969 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, moştenitoarea defunctului S.T. este S.S.A., în calitate de soţie supravieţuitoare şi moştenitoare testamentară. În cuprinsul acestui act se menţionează că au renunţat la succesiune – sunt decăzuţi din succesiune conform art. 700 C.civ.-, numiţii: S.N., S.I., C.E., M.M., H.M. şi S.S., toţi fraţi şi surori ai defunctului. S.S.A. a decedat la data de 13.09.1970.. Potrivit certificatului de moştenitor nr. 819/15.10.1971 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, moştenitorii defunctei S.S.A. sunt: M.L., B.M. şi O.M.L., în calitate de legatari. S.T. a fost fratele numitei S.E., căsătorită C., care a fost mama reclamantei şi care a decedat la data de 22.10.1980, aşa cum reiese din actele de stare civilă. Art. 696 C.civ. prevede că eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.

Aşadar, titlul de moştenitor al renunţătorului este desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. Potrivit art. 698 C,.civ., eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunţătorul este singur în gradul său, sau dacă coerezii săi renunţă, copii lor vin la succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părţi egale. În consecinţă, partea renunţătorului profită coerezilor săi, fără voia lor, indiferent dacă acceptarea coerezilor s-a făcut înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă. Dacă renunţătorul este singur în grad succesibil, moştenirea trece în cadrul devoluţiunii legale la moştenitorii subsecvenţi. În speţă, aşa cum s-a arătat, toţi fraţii şi toate surorile defunctului S.T., în calitate de colaterali privilegiaţi, au renunţat la succesiunea acestuia, prin declaraţii autentice date în faţa fostului notariat de stat, astfel încât la succesiunea acestuia pe lângă soţia supravieţuitoare S.S.A. are vocaţie concretă şi reclamanta, descendenta renunţătoarei C.E., în calitate de nepoată de soră a defunctului, care vine în concurs cu soţia supravieţuitoare. Critica recurentei referitoare la faptul că obiect al renunţării îl reprezintă doar drepturile şi bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opţiunii succesorale astfel încât antecesoarea sa nu a renunţat la succesiune cu privire la imobilul în litigiu, nu poate fi primită deoarece regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi actului juridic de opţiune succesorală care nu poate fi condiţionat de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea la moştenire reprezintă manifestarea de voinţă a moştenitorului prin care acesta declară că înţelege a nu se folosi de drepturile succesorale pe care vocaţia sa i le conferă astfel încât renunţarea vizează atât bunurile existente în patrimoniul lui de cujus la data decesului, cât şi cele care eventual ar intra în viitor în patrimoniul defunctului. În acest sens actul de opţiune succesorală este indivizibil deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunţa sau accepta moştenirea, dar în întregul ei, astfel încât nu are posibilitatea de a accepta o anumită parte a moştenirii şi de a renunţa la o altă parte. Potrivit art. 4 alin. 3 şi alin. 4 din Legea nr. 10/2001, succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. Prin urmare, reclamanta care nu a acceptat moştenirea defunctului S.T., dar nici nu a renunţat la ea, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, în temeiul textului legal mai sus citat, a fost de drept repusă în termenul de acceptare a succesiunii acestui defunct pentru imobilul situat în ClujNapoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr.top.1662, astfel încât în mod greşit tribunalul a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus citate. Aşa cum s-a arătat, soţia defunctului S.T. a decedat la data de 13.09.1970, ulterior decesului defunctului ei soţ, iar potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare a defunctei S.S.A. întrucât nu are vocaţie succesorală legală concretă şi mai mult decât atât, conform certificatului de moştenitor, moştenitorii acesteia sunt alte persoane fizice decât reclamanta în calitate de legatari, astfel că soluţia tribunalului este legală şi corectă din acest punct de vedere. Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 şi alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite în parte recursul declarat de reclamanta C.L.L. împotriva sentinţei civile nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o va casa în parte cu privire la soluţia dată plângerii reclamantei având ca obiect calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 şi, în aceste limite va dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Cluj, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă în ceea ce priveşte respingerea plângerii reclamantei având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită după defuncta S.S.A.. În rejudecare, tribunalul va soluţiona plângerea reclamantei ţinând seama de calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 şi va decide dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios, iar în caz contrar, se va pronunţa asupra măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă. (Judecător Anca Adriana Pop)

 

Sursa: Curtea de Apel Cluj

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr.386/A din 5 martie 2015

 

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. …/117/2013, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul G.R.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă: A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului G.R.I. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele: În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice tribunalul a respins-o pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: Potrivit art. 504 alin 2 C proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, alin 3 din stipulând că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauză prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j). În condiţiile în care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legale anterior evocate nu au putut fi reţinute ca fiind pertinente susţinerile pârâtului potrivit căruia demersul reclamantului este inadmisibil, întrucât acesta nu a fost niciodată condamnat şi apoi achitat, această ipoteză fiind imaginată de legiuitor la art. 504 alin 1 Cod. proc. pen. De asemenea, nu a fost primită ca fiind întemeiată susţinerea pârâtului potrivit căruia reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri doar în ipoteza în care procesul penal ar fi încetat în temeiul art.10 lit j C pr pen, în condiţiile în care reclamantul, a invocat în susţinerea construcţiei juridice existenţa unei hotărâri definitive de achitare, făcâd trimitere la dispoziţiile art.504 alin 3 C pr pen. În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că demersul judiciar al reclamantului este parţial fondat pentru următoarele considerente: Verificându-se hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că starea de fapt expusă de către reclamant în considerentele cererii de chemare în judecată corespunde realităţii. Astfel, aşa cum s-a reţinut în sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007, prin încheierea penală nr. 47/C/2007 din data de 30.03.2007 pronunţata de Tribunalul Cluj – Secţia Penala a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheierea penala nr.58/C/2007 până la data de 27.05.2007. După înregistrarea dosarului la instanţa de judecata la data de 25.05.2007 s-a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive potrivit dispoziţiilor art. 3001 C.P.P., măsura arestării preventive fiind menţinută. Împotriva acestei soluţii de menţinere a măsurii arestării preventive inculpaţii, printre care şi reclamantul a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 335/31.05.2007 pronunţata de Curtea de Apel Cluj. La termenele de judecată din datele de 21.06.2007 şi 09.08.2007 măsura arestării preventive a fost menţinută faţă de inculpaţi, respingându-se totodată şi cererile de înlocuire a acestei măsuri cu m măsura obligării de a nu părăsi ţara.

La termenul de judecată din data de 27.08.2007 s-a dispus faţă de reclamantul G.R.I. înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsii localitatea, instanţa considerând ca temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de acesta(filele 17-22 din dosar). Prin Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007, în baza art. 334 instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.P., reţinuta în sarcina reclamantului, în infracţiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. 1 CP. faţă de partea vătămata N.P.. Cu privire la această infracţiune, instanţa prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.P.P. încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii prealabile(fila 53 din dosar) Prin aceeaşi sentinţă, instanţa, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat art. 10 lit. c C.pr pen., a dispus achitarea reclamantului G.R.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prev. şi ped. de art.13 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 678/2001, modificata prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal(fila 54 verso din dosar). În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d, instanţa a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire, conducere, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Prin sentinţa anterior menţionată a fost revocată faţă de reclamantul G.R.I. măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită prin încheierea penală din data de 03.12.2007. Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007 a rămas definitivă, fiind respins atât apelul declarat împotriva acestei sentinţe prin Decizia penală nr. 74 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 23.11.2010 de către Curtea de Apel Suceava în dosarul cu nr. …/117/2007, cât şi recursurile declarate împotriva acestei decizii prin Decizia penală pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 05.12.2012(fila 97 din dosar). Având în vedere starea de fapt anterior expusă, tribunalul a conchis că în speţă sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 504 alin 2 şi 3 C pr pen. În esenţă, textul legal menţionat anterior are dispoziţii clare, neechivoce, în sensul că Statul Român este obligat la despăgubiri pentru arestarea sau deţinerea persoanei în cazul în care procesul penal este soldat cu o soluţie de achitare, cum este cazul în prezenta speţă, soluţia de achitare însemnând automat, în concepţia legiuitorului român, că arestarea sau deţinerea pe parcursului procesului penal a fost nelegală, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a celor două alin. 2 şi 3 ale art.504 C pr pen. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului privind plata de despăgubiri sub formă de daune morale tribunalul a constatat că sunt întemeiate în parte pretenţiile reclamantului, raportat la durata arestării preventive şi a măsurii de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara, precum şi la prejudiciul moral suferit de acesta, suma de 30.000 lei reprezentând o sumă suficientă şi cu caracter rezonabil aptă de a reprezenta o compensare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. În determinarea cuantumului daunelor morale dispoziţiile legale incidente în materie nu stabilesc criterii concrete, acest cuantum a fost determinat de instanţă în raport cu datele concrete ale speţei, instanţa a avut în vedere elemente precum: atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la integritatea fizică şi sănătate, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional ş.a. Cu privire la acest prejudiciu moral, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului, acestuia iau fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri. Astfel cum rezultă din probatoriul testimonial administrat în cauză, după eliberare reclamantul era o persoană complet schimbată, era mai retras, chiar foarte retras, nu mai era acea persoană comunicativă, era cărunt. Toţi cei trei martori audiaţi în prezenta cauză au relevat că în momentul ridicării reclamantului din casă de către organele de poliţie şi ulterior, pe parcursul menţinerii arestării preventive, copii acestuia au avut de suferit, erau speriaţi şi şocaţi. Astfel, martorul M.E.C. a precizat că în condiţiile în care îi întreba cineva unde este tatăl lor, copiii începeau să plângă, în timp ce martorul G.S.D. a relevat că ştie de la soţia reclamantului că minorii au suferit un şoc şi au fost duşi la psiholog pentru a depăşi mai uşor acest incident. De asemenea, din aceeaşi perspectivă, martorul M.A. a precizat că un coleg de şcoală al unuia dintre copii reclamantului i-a spus acestuia că „tatăl tău este un puşcăriaş”, ocazie cu care copilul reclamantului s-a supărat foarte tare, fiind marcat de spusele colegului său. În aceste condiţii, tribunalul a conchis că măsura arestării preventive aplicată reclamantului, ulterior infirmată de către instanţa de judecată a determinat, din perspectiva situaţiei familiale, pentru reclamant o adevărată traumă psihică. Aşa cum s-a menţionat anterior, ulterior eliberării atitudinea reclamantului faţă de membrii familiei sale s-a schimbat foarte mult, acesta s-a izolat în sine refuzând o comunicare cu cei apropiaţi şi cu prietenii săi. Acuzaţiile aduse reclamantului au produs în cadrul comunităţii un efect negativ, atitudinea acesteia răsfrângându-se asupra reclamantului, acesta simţindu-se izolat şi blamat în cadrul comunităţii în care trăieşte. De asemenea este de remarcat faptul că urmare a aplicării măsurii arestării preventive situaţia financiară a familiei reclamantului a scăzut în mod simţitor, aceasta în condiţiile în care toate afacerile pe care le derula reclamantul anterior arestării sale s-au năruit. Martorul M.A. a precizat că în perioada arestării a fost afectată situaţia financiară a familiei reclamantului, întrucât i s-au stricat toate afacerile fiind închise sălile de jocuri, magazinele alimentare, aspect relevat şi de către martorul M.E.C.. Traumatizant a fost pentru reclamant şi mediul de detenţie pe o perioadă destul de îndelungată având în vedere şi soluţia finală de achitare de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de care a fost acuzat precum şi consecinţele produse de această situaţie faţă de familia sa, aceasta trecând prin reale dificultăţi materiale. Nu în ultimul rând, toţi martorii au relevat, prin depoziţiile lor, că ulterior aplicării măsurii arestării preventive reclamantul a început să aibă probleme de sănătate având mai multe boli, respectiv diabet zaharat, hipertensiune, probleme cu inima, hemoroizi şi apnee în somn ceea ce presupune că, reclamantul de mai multe ori, povestind cu el, stă 5 minute şi apoi adoarme instantaneu, aceste aspecte coroborându-se cu actele medicale existente la dosar(filele 98-108 din dosar, respectiv filele 120-138 din dosar). Raportat la toate probele existente în dosar, anterior evocate, tribunalul a concluzionat că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal în faza urmăririi penale şi în cele trei faze ale judecăţii au afectat prestigiul profesional şi social al reclamantului, sănătatea şi starea sa psihică, pe membrii familiei sale astfel a acordat în favoarea acestuia o despăgubire în cuantum de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal reclamantul şi pârâţii.

Reclamantul G.R.I. a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul de a fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. În motivarea apelului reclamantul a arătat că instanţa de fond reţine în mod corect starea de fapt, în sensul că a fost arestat nelegal în perioada 30.03.2007- 12.09.2007, deci 166 zile, iar până la data de 5.03.2008 a fost privat de libertate, instituindu-se în sarcina lui interdicţia de a păsări localitatea şi ţara, că prin eroarea judiciară intervenită au fost lezate drepturile fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, că are dreptul la repararea prejudiciului produs. Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică cu privire la cuantumul despăgubirilor morale acordate de numai 30.000 lei. Astfel, instanţa de fond a apreciat o sumă mai puţin rezonabilă, de aproximativ 190 lei pentru fiecare zi de arest, sumă care nu este întâlnită în practica judiciară din ţara noastră şi nu a apreciat corespunzător efectul produs prin arestarea sa şi interdicţia de a părăsi ţara, asupra situaţiei sociale, profesionale pe plan fizic şi psihic. În sprijinul motivelor invocate prin apel, reclamantul a invocat practică judiciară, a Tribunalului Maramureş şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că, cererea reclamantului nu se circumscrie cazurilor care dau dreptul la repararea pagubei, conform art. 504 Cor proc. penală. Aceasta, pentru că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, astfel că nu este întrunită nici condiţia prev. de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, în sensul că hotărârea definitivă de încetare a procesului penal nu are ca temei legal art. 10 alin. 1 lit. j Cod proc. penală, ci art. 10 lit. h Cod proc. penală, pentru infracţiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 1, ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate în cauză nu au relevat implicaţiile morale pe care durata reţinerii le-ar fi avut asupra reclamantului, respectiv asupra statutului social de implicaţiile pe plan afectiv legate de reţinerea sa, în condiţiile în care în procesul de apreciere a probatoriului, cu ocazia soluţionării dosarului penal, instanţa de fond a reţinut în mod corect împrejurările faptice concrete, cât şi vinovăţia inculpaţilor. Înscrisurile anexate de reclamant în probaţiune nu conţin un minim de indicii care să facă legătura dintre afecţiunile de care suferă reclamantul şi faptul reţinerii sale. Prin apelul declarat, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT Cluj au solicitat desfiinţarea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi în consecinţă, să se dispună în principal, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulată de reclamantul G.R.I., iar în subsidiar, respingerea ca nefondată a acţiunii sau reducerea cuantumului sumei la plata căreia a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru următoarele considerente: În ce priveşte fondul cauzei, aprecierile instanţei de fond sunt nelegale şi netemeinicie. În primul rând, instanţa de fond a dat o interpretare greşită cazurilor şi condiţiilor care dau dreptul la repararea pagubei reglementate de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, respingând în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Dispoziţia din art. 504 alin. 3 Cod proc. penală este clară, neechivocă şi de strictă interpretare. Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul a fost achitat definitiv doar pentru o parte a activităţii infracţionale ce i-a fost imputată, iar pentru una din faptele deduse judecăţii s-a dispus încetarea procesului penal, dar în alt temei decât cel expres şi limitativ prevăzut de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, respectiv art. 10 lit. h Cod proc. penală, cererea reclamantului nu întruneşte condiţiile legale de admisibilitate. Dreptul la repararea pagubei produse reclamantului se putea naşte doar în măsura în care achitarea sa definitivă se impunea sub aspectul tuturor celor trei infracţiuni deduse judecăţii.

Hotărârea atacată este criticabilă şi sub aspectul temeiniciei, întrucât probele administrate în cauză nu fac dovada existenţei unei legături de cauzalitate între privarea de libertate a reclamantului şi năruirea afacerilor sale, pe de o parte şi degradarea stării sale de sănătate, pe de altă parte. Martorii audiaţi în cauză au relevat faptul că şi după arestarea preventivă a reclamantului, societăţile comerciale în care acesta avea calitate, au continuat să funcţioneze, că societăţile comerciale au intrat în faliment la o dată mult ulterioară punerii în libertate a reclamantului, acest fapt fiind cauzat cel mai probabil de condiţiile generate de criza economică. Sub aspectul stării de sănătate a reclamantului, actele medicale depuse în susţinerea cererii sale, dincolo de faptul că sunt de dată foarte recentă, nu fac dovada debutului vreuneia dintre bolile de care suferă reclamantul în perioada detenţiei preventive şi nici a legăturii de cauzalitate dintre condiţiile privării de libertate şi natura bolilor de care suferă reclamantul. Prin întâmpinarea depusă, intimatul G.R. s-a opus admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că motivul invocat nu subzistă, deoarece motivul arestării lui nu-l constituie infracţiunea de lovire, ci celelalte infracţiuni reţinute în sarcina lui pentru care a fost achitat. Mai mult, motivul invocat că el nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, astfel că nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 504 alin. 3 Cod proc. penală nu prezintă relevanţă juridică, deoarece privarea de libertate există, iar printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a dispus achitarea lui. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea apelului acestuia, invocând aceleaşi motive pe care le-a invocat în declaraţia de apel. Examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că sunt nefondate şi în consecinţă în baza art. 296 alin. 1 Cod proc. civ., urmează să le respingă pentru următoarele considerente: În ce priveşte apelurile pârâţilor, având în vedere că motivele invocate în susţinerea lor sunt identice, curtea le va analiza împreună. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 Cod proc. penală. Art. 504 alin. 2 Cod proc. penală prevede că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”, iar alin 3 al aceluiaşi articol prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere d sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit.j”. Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, pentru naşterea dreptului la reparaţie, condiţia cerută de alin. 3 al art. 504 Cod proc. penală este aceea ca privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal să fi fost stabilită printr-o hotărâre definitivă de achitare. Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiect de reglementare al acestei convenţii, se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României. Dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate, este garantat, de asemenea, de art. 5 par. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească anterioară care să constate nelegalitatea reţinerii sau arestării. În cauză, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului şi a restrângerii libertăţii acestuia se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţată în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Astfel, prin încheierea penală nr. 47/C/30.03.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a luat măsura arestării preventive a inculpaţilor, între care şi reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheierea penală nr. 58/C/2007, până la data de 27 mai 2007. Măsura arestării preventive a inculpaţilor s-a dispus pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, şi constituire într-un grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a C. penal. După înregistrarea dosarului la instanţa de judecată în data de 25 mai 2007 s-a procedat la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive, măsură care a fost menţinută, iar recursul declarat împotriva acestei soluţii a fost respins. La termenele de judecată din data de 21 iunie 2007 şi 9 august 2007, măsura arestării preventive a fost menţinută faţă de inculpaţi şi doar la data de 27 august 2007 s-a dispus faţă de inculpatul G.R.I., reclamantul din prezenta cauză, înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea. Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 din 5.03.2008 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor declarate împotriva ei, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 modificată prin Legea nr. 287/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, reţinută în sarcina reclamatului în infracţiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 2 C. penal, infracţiune în legătură cu care, instanţa, prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b cu art. 10 lit. h Cod proc. penală, încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc.pen., a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod proc.pen., achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire şi sprijinire a unui grup infracţional. Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 a fost revocată faţă de reclamant măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită prin încheierea penală din 23.12.2007. Din această hotărâre judecătorească rezultă aşadar că măsura arestării preventive înlocuită ulterior cu măsura de a nu părăsi localitatea a fost luată faţă de reclamant în considerarea săvârşii infracţiunii prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a şi art. 13 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 678/2001. Aşadar, finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale a reclamantului în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni, respectiv fapta nu a fost săvârşită de inculpat şi faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări deschid dreptul persoanei la repararea prejudiciului suferit, ca urmare a privării sau restrângerii de libertate. În concluzia celor reţinute, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi este nefondată, reclamantul fiind îndreptăţit la repararea prejudiciului moral, prejudiciului de imagine şi de familie suferit. În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant şi pârâţi cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, curtea apreciază că este nefondată.

Art. 505 alin. 1 Cod proc. penală stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabileşte şi criteriile de cuantificare a acestuia. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Nici Curtea Europeană atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Curtea apreciază că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada arestării preventive (30.03.2007 – 27.08.2007) şi interdicţiei de a nu părăsi localitatea (27.08.2007 – 3.12.2007), este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată, cât şi cea socială. Aceasta, având în vedere afecţiunile resimţite de persoana reclamantului, constând în izolarea şi refuzul de a comunica cu cei apropiaţi şi cu prietenii săi, de familia acestuia, a cărei situaţie financiară a scăzut în mod simţitor, de trauma psihică suferită de cei trei copii ai reclamantului, care au suferit un şoc în momentul arestării tatălui lor, fiind nevoiţi să urmeze proceduri speciale la un psiholog pentru a depăşi acest incident. Criticile formulate de pârâţi cu privire la faptul că hotărârea instanţei de fond nu este temeinică, întrucât a apreciat în mod greşit că probele testimoniale şi cu înscrisuri administrate în cauză nu fac dovada existenţei unei legături de cauzalitate între privarea de libertate a reclamantului şi năruirea afacerilor sale, că năruirea afacerilor reclamantului s-a datorat crizei financiare, nu pot fi reţinute în totalitate. Chiar dacă solicitările reclamantului prin raportare la prejudiciul pe care l-a încercat prin pierderea unor relaţii comerciale se regăsesc în patrimoniul societăţii comerciale, reclamantului îi revin beneficiile obţinute din calitatea de administrator, astfel că durata de 166 de zile cât a durat arestul şi 205 zile de limitare a posibilităţilor de deplasare, i-au afectat afacerile. De asemenea, chiar dacă actele medicale sunt ulterioare perioadei luării măsurii arestării preventive şi interdicţiei de a părăsi localitatea, bolile de care suferă reclamantul, cum ar fi diabetul zaharat, pot fi consecinţa traumei psihice pe care acesta a suferit-o pe perioada detenţiei.

 

Sursa: Curtea de Apel Cluj

 

 

Argumentele invocate de o echipă de avocați a D&B David și Baias specializată în litigii de contencios administrativ implicată într-un proiect de achiziție de muniție, au fost reținute de Curtea de Apel București și confirmate apoi de către Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ), care a oferit o soluție importantă din punct de vedere al remediilor și căilor de atac disponibile companiilor și firmelor atunci când apar dispute în legătură cu proceduri de atribuire care nu ar fi reglementate de Directiva privind achizițiile publice.

Potrivit argumentelor invocate și acceptate de ÎCCJ, în temeiul jurisprudenței europene în materie de remedii, în cazul în care o autoritate contractantă decide să inițieze o procedură de achiziție proprie, în afara cadrului legislativ, aceasta este supusă controlului jurisdicțional în sensul Directivei privind achizițiile publice, astfel cum s-a reținut și prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din data de 11 ianuarie 2005 pronunțată în cauza C-26/03 (Stadt Halle and RPL Lochau).

„Soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituie un element important din punct de vedere al remediilor și căilor de atac disponibile operatorilor economici atunci când disputele apar în legătură cu proceduri de atribuire care, conform autorităților contractante, nu ar fi reglementate de directivele privind achizițiile publice, având în vedere recunoașterea incidenței Legii nr. 101/2016 pentru contestarea actelor adoptate în cadrul unor asemenea proceduri interne ale autorităților contractante, în detrimentul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a cărei aplicare ar restrânge eficiența căilor de atac și ar prilejui posibilitatea de a ’’sustrage’’ anumite proceduri de atribuire din sfera exigențelor legislației privind achizițiile publice’’, a declarat Amelia Teiș, Avocat Senior Coordonator, în cadrul D&B David și Baias.

În speță, autoritatea contractantă, serviciu de informații cu structură militară, a organizat o procedură internă de achiziție publică, pe baza unui regulament propriu, invocând exceptarea de la art. 22 lit. a) din O.U.G. nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității, în sensul în care ordonanța nu se aplică în situația în care există riscul divulgării unor informații fundamentale de securitate ale statului roman.

În cursul anului 2017, clientul D&B David și Baias, unul dintre furnizorii principali de arme, muniții și alte produse militare pentru instituțiile armate ale României, având o experiență de peste 12 ani în participarea la procedurile de achiziție de astfel de produse, a contestat actele autorității contractante din această procedură la Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor (CNSC).

Soluția Consiliului a fost de declinare a cauzei către instanțele de drept comun, pe motiv că nu ar fi aplicabile prevederile legale din Legea nr. 101/2016, ci cele din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Urmare a declinării subsecvente a competenței Curții de Apel București în favoarea  CNSC, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat în martie 2018 conflictul negativ de competență astfel creat, iar prin decizia pronunțată în cadrul regulatorului de competență a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Consiliului.

’’Ne bucură faptul că prin decizia pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție aduce clarificări în privința unei chestiuni care a generat dificultăți în practică, fundamentându-și soluția, așa cum a mai făcut-o și în alte ocazii, pe jurisprudența CJUE. Această soluție ar trebui să fie de mare ajutor în cauzele ulterioare de acest tip, evitând tergiversarea soluționării acestora, date fiind importanța și caracterul lor de extrem de urgent’ , a declarat Dan Dascălu, Avocat Partener D&B David și Baias.

Echipa D&B David și Baias specializată în litigii administrative și achiziții publice implicată în acest proiect este formată din Amelia Teis, Avocat Senior Coordonator și Ștefan Mihărtescu, Avocat Colaborator, sub coordonarea lui Dan Dascălu, Avocat Partener.

Despre D&B David și Baias

D&B David și Baias este societatea de avocatură afiliată PwC în România și este parte din rețeaua internațională PwC Legal, care cuprinde 2000 de avocați în 75 de țări. Echipa D&B David si Baias este alcătuită din 50 de avocați (dintre care 4 parteneri) și acordă consultanță și asistență juridică societăților locale și multinaționale în domenii precum: fuziuni, achiziţii şi restructurări, societăţi comerciale şi grupuri de societăţi, proprietăţi imobiliare, concurenţă şi ajutoare de stat, servicii financiare şi pieţe de capital, relaţii de muncă şi resurse umane, proprietate intelectuală, protecţia consumatorului şi a datelor cu caracter personal, litigii fiscale şi comerciale.
Mai multe informații pe www.david-baias.ro.

 

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)
26 aprilie 2018

„Trimitere preliminară – Fiscalitate – Directiva 2006/112/CE – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Deducerea taxei achitate în amonte – Dreptul la rambursarea TVA‑ului – Operațiuni aferente unei perioade fiscale care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale încheiate – Legislație națională – Posibilitatea persoanei impozabile de a corecta declarațiile fiscale care au făcut deja obiectul unei inspecții fiscale – Excludere – Principiul efectivității – Neutralitate fiscală – Securitate juridică”

În cauza C‑81/17,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Suceava (România), prin decizia din 23 ianuarie 2017, primită de Curte la 14 februarie 2017, în procedura

Zabrus Siret SRL

împotriva

Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava,

CURTEA (Camera a noua),

compusă din domnul C. Vajda, președinte de cameră, domnul E. Juhász (raportor) și doamna K. Jürimäe, judecători,

avocat general: domnul N. Wahl,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R. Radu, de C. M. Florescu și de R. Mangu, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Lozano Palacios și de L. Radu Bouyon, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dispozițiilor Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010 (JO 2010, L 189, p. 1) (denumită în continuare „Directiva TVA”), precum și a principiilor neutralității fiscale, efectivității și proporționalității.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Zabrus Siret SRL (denumită în continuare „Zabrus”), pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava (România) (denumită în continuare „Direcția Generală”), pe de altă parte, în legătură cu posibilitatea persoanei impozabile de a corecta deconturile de taxă pe valoarea adăugată (TVA) în vederea exercitării dreptului de deducere a TVA‑ului.

Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 167 din Directiva TVA prevede:

„Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.”

4        Articolul 168 din această directivă prevede:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:

(a)      TVA‑ul datorat sau achitat în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă;

[…]”

5        Potrivit articolului 179 primul paragraf din Directiva TVA, „[p]ersoana impozabilă efectuează deducerea scăzând din valoarea totală a TVA‑ului datorat pentru o anumită perioadă fiscală valoarea totală a TVA‑ului pentru care, în aceeași perioadă, dreptul de deducere a apărut și este exercitat în conformitate cu articolul 178”.

6        Articolul 180 din această directivă are următorul cuprins:

„Statele membre pot autoriza o persoană impozabilă să efectueze o deducere pe care nu a efectuat‑o în conformitate cu articolele 178 și 179.”

7        Potrivit articolului 182 din Directiva TVA, „[s]tatele membre stabilesc condițiile și normele de aplicare a articolelor 180 și 181”.

8        Articolul 183 din Directiva TVA prevede:

„Atunci când, pentru o anumită perioadă fiscală, valoarea deducerilor depășește valoarea TVA‑ului datorat, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul în perioada următoare, în condițiile pe care le stabilesc.

Cu toate acestea, statele membre pot refuza rambursarea sau reportarea în cazul în care valoarea excedentului este nesemnificativă.”

9        Articolul 250 din această directivă prevede:

„(1) Fiecare persoană impozabilă depune o declarație privind TVA în care se menționează toate informațiile necesare pentru a calcula taxa exigibilă și deducerile de efectuat, inclusiv, în măsura în care acest lucru este necesar pentru stabilirea bazei impozabile, valoarea totală a operațiunilor referitoare la această taxă și la aceste deduceri, precum și valoarea operațiunilor scutite.

(2) Statele membre permit și pot solicita depunerea declarației privind TVA prevăzute la alineatul (1) prin mijloace electronice, în condițiile pe care le stabilesc.”

10      Articolul 252 din directiva menționată prevede:

„(1) Declarația privind TVA se depune până la un termen ce este necesar să fie stabilit de statele membre. Termenul respectiv nu se poate fixa la mai mult de două luni de la încheierea fiecărei perioade fiscale.

(2) Fiecare stat membru stabilește perioada fiscală la o lună, două luni sau trei luni.

Cu toate acestea, statele membre pot stabili diferite perioade fiscale, cu condiția ca perioadele respective să nu depășească un an.”

 Dreptul român

11      Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 26 septembrie 2005), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Codul de procedură fiscală”), prevede la articolul 84, intitulat „Corectarea declarațiilor fiscale”:

„(1)      Declarațiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie inițiativă, pe perioada termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale.

(2)      Declarațiile fiscale pot fi corectate ori de câte ori contribuabilul constată erori în declarația inițială, prin depunerea unei declarații rectificative.

(3)      În cazul [TVA‑ului], corectarea erorilor din deconturile de taxă se realizează potrivit prevederilor Codului fiscal. Erorile materiale din decontul de [TVA] se corectează potrivit procedurii aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală [(ANAF)].

(4)      Declarațiile fiscale nu pot fi depuse și nu pot fi corectate după anularea rezervei verificării ulterioare, cu excepția situațiilor în care corecția se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiții prevăzute de lege care impune corectarea bazei de impunere și/sau a impozitului aferent.

(5)      Prin erori, în sensul prezentului articol, se înțelege erori cu privire la cuantumul impozitelor, taxelor și contribuțiilor, bunurile și veniturile impozabile, precum și alte elemente ale bazei de impunere.

(6)      În situația în care în timpul inspecției fiscale contribuabilul depune sau corectează declarațiile fiscale aferente perioadelor și impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor venituri ce fac obiectul inspecției fiscale, acestea nu vor fi luate în considerare de organul fiscal.”

12      Articolul 105 din Codul de procedură fiscală, care conține „Reguli[le] privind inspecția fiscală”, prevede:

„[…]

(3)      Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

[…]

(5)      Inspecția fiscală se exercită pe baza principiilor independenței, unicității, autonomiei, ierarhizării, teritorialității și descentralizării.

[…]

(8)      La finalizarea inspecției fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declarație scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziție toate documentele și informațiile solicitate pentru inspecția fiscală.

(9)      Contribuabilul are obligația să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecției fiscale, în termenele și condițiile stabilite de organele de inspecție fiscală.”

13      Articolul 1051 din acest cod, referitor la „Reguli privind reverificarea”, are următorul cuprins:

„(1)      Prin excepție de la prevederile art. 105 alin. (3), conducătorul inspecției fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade.

(2)      Prin reverificare se înțelege inspecția fiscală efectuată ca urmare a apariției unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor, care influențează rezultatele acestora.

(3)      Prin date suplimentare se înțelege informații, documente sau alte înscrisuri obținute ca urmare a unor controale încrucișate, inopinate ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorități publice ori obținute în orice mod de organele de inspecție, de natură să modifice rezultatele inspecției fiscale anterioare.

(4)      La începerea acțiunii de reverificare, organul de inspecție fiscală este obligat să comunice contribuabilului decizia de reverificare, care poate fi contestată în condițiile prezentului cod. Dispozițiile referitoare la conținutul și comunicarea avizului de inspecție sunt aplicabile în mod corespunzător și deciziei de reverificare.”

14      Articolul 106 din codul menționat, intitulat „Obligația de colaborare a contribuabilului”, prevede la alineatul (1) că contribuabilul are obligația să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să dea informații, să prezinte la locul de desfășurare a inspecției fiscale toate documentele, precum și orice alte date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.

15      Anexa 1 la Ordinul nr. 179 din 14 mai 2007 pentru aprobarea Instrucțiunilor de corectare a erorilor materiale din deconturile de taxă pe valoarea adăugată (denumit în continuare „Ordinul nr. 179/2007”) prevede la punctele 1, 3.1, 4.1 și 4.2:

„1. Deconturile de [TVA] depuse de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de [TVA] pot fi corectate din punctul de vedere al erorilor materiale de către organul fiscal competent, la inițiativa acestuia sau la solicitarea persoanei impozabile.

[…]

3.1. Corectarea erorilor materiale din decontul de [TVA] se poate face în cadrul termenului de prescripție de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a fost depus decontul supus corectării.

[…]

4.1. Corectarea decontului de [TVA], potrivit prezentelor instrucțiuni, nu este posibilă pentru perioade fiscale care au fost supuse inspecției fiscale sau pentru care este în curs de derulare o inspecție fiscală.

4.2. Prin excepție de la pct. 4.1, corectarea erorilor materiale din decontul de [TVA] se poate realiza în baza dispoziției de măsuri comunicate de organul de inspecție fiscală. În acest caz, cererea de corectare a erorii materiale, depusă de persoana impozabilă, va fi însoțită de dispoziția de măsuri, în copie și original.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

16      Zabrus a fost verificată pe linie de TVA pentru perioada cuprinsă între 1 mai 2014 și 30 noiembrie 2014. Această verificare s‑a finalizat prin întocmirea unui raport la 26 ianuarie 2015.

17      La 25 mai 2015, Zabrus a depus un decont de TVA aferent lunii aprilie a anului 2015, cu opțiune la rambursare a acestei taxe. Cu această ocazie, Zabrus a solicitat în special rambursarea a două sume de 39 637 de lei românești (RON) și, respectiv, de 26 627 RON. Prima sumă a fost consemnată în acest decont prin efectuarea unei corectări, după finalizarea inspecției fiscale sus‑menționate, a unei note contabile de compensare TVA din luna iulie a anului 2014. A doua sumă rezultă din corectări efectuate în luna februarie a anului 2015 cu privire la tranzacții aferente anului 2014, referitor la care Zabrus a identificat în contabilitatea sa documentele justificative relevante numai după inspecția fiscală menționată.

18      Ulterior, Zabrus a făcut obiectul unei inspecții fiscale pentru perioada cuprinsă între 1 decembrie 2014 și 30 aprilie 2015. Această inspecție fiscală s‑a finalizat prin întocmirea unui raport la 9 iulie 2015.

19      Refuzul de rambursare a TVA‑ului pentru sumele de 39 637 RON și de 26 627 RON a fost justificat de organele fiscale pe considerentul că sumele pretinse privesc operațiuni efectuate într‑o perioadă fiscală anterioară perioadei de verificare, care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale precedente pe linie TVA, finalizată la 26 ianuarie 2015. Organele fiscale au arătat că, față de reglementarea națională aplicabilă, principiul unicității inspecției fiscale se opune rambursării acestor sume solicitate de Zabrus, deoarece în ceea ce privește perioada deja verificată nu s‑a constatat nicio neregularitate privind contribuțiile de TVA, iar organele de control nu emiseseră vreo dispoziție de măsuri care trebuiau îndeplinite de Zabrus.

20      Zabrus a încercat, fără succes, pe diferite căi administrative, să își exercite dreptul la rambursarea TVA‑ului. În special, atât cererea sa de reverificare fiscală a perioadei cuprinse între 1 mai 2014 și 30 noiembrie 2014, cât și cererea sa de corectare a erorilor materiale din deconturile TVA aferente lunilor mai‑octombrie ale anului 2014 au fost respinse.

21      La 22 octombrie 2015, Zabrus a introdus la Tribunalul Suceava (România), o acțiune în anularea deciziei Direcției Generale de refuz al rambursării TVA‑ului în sumele menționate. În cererea sa de chemare în judecată, Zabrus a subliniat că deducerea TVA‑ului este un drept al contribuabilului care nu poate fi limitat dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, chiar dacă anumite cerințe de formă sunt omise. A mai arătat că refuzul organelor fiscale de verificare a TVA‑ului în considerarea principiului unicității inspecției fiscale echivalează cu anularea dreptului de deducere prin impunerea de condiții suplimentare de fond și formă incompatibile cu dreptul Uniunii, fiind vorba despre o măsură disproporționată și excesiv de împovărătoare pentru contribuabil.

22      Direcția Generală a susținut că, potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură fiscală și în Ordinul nr. 179/2007, operațiunile care privesc o perioadă supusă anterior inspecției fiscale nu pot fi corectate sau reverificate decât la inițiativa organului fiscal, atunci când află informații noi pe baza cooperării cu alte instituții sau atunci când există o dispoziție de măsuri luată cu prilejul inspecției anterioare. Cu toate acestea, situația din speță nu s‑ar încadra în astfel de ipoteze.

23      Prin sentința din 31 martie 2016, Tribunalul Suceava a respins acțiunea Zabrus ca neîntemeiată, motivând că reverificarea unei perioade care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale impune identificarea unor date suplimentare față de cele investigate, necunoscute autorităților la data primei verificări și a căror prezentare tardivă să nu fie cauzată de culpa persoanei impozabile supuse controlului sau de culpa organului fiscal.

24      Această instanță a considerat că principiul unicității inspecției fiscale și principiul securității raporturilor juridice ar fi încălcate dacă ar fi posibil ca, ulterior controlului, să fie depuse documente justificative sau să fie luate în considerare erori de înregistrare care să modifice suma de rambursat, în alte condiții decât cele restrictiv prevăzute de legiuitor în această materie. Aceasta a mai precizat că pierderea dreptului de deducere nu este disproporționată în condițiile în care eroarea de înregistrare, precum și descoperirea ulterioară a documentelor justificative sunt cauzate de culpa Zabrus.

25      În plus, instanța menționată a subliniat că eroarea de înregistrare a TVA‑ului de rambursat în sumă de 39 637 RON și descoperirea ulterioară de documente justificative pentru a deconta TVA‑ul în sumă de 26 627 RON nu reprezintă date suplimentare în accepțiunea reglementării naționale, ci erori materiale în deconturile de TVA, care nu mai pot fi corectate din moment ce inspecția fiscală pentru perioada cuprinsă între 1 mai 2014 și 30 noiembrie 2014, finalizată prin întocmirea raportului din 26 ianuarie 2015, în lipsa constatării unor deficiențe de natură să schimbe baza de impozitare a TVA‑ului, nu a fost urmată de emiterea unei dispoziții de măsuri care trebuiau îndeplinite de Zabrus care să facă posibilă corectarea.

26      La 31 martie 2016, Zabrus a declarat recurs împotriva acestei sentințe la Curtea de Apel Suceava și a susținut că dreptul la rambursarea TVA‑ului nu poate fi înlăturat prin impunerea de condiții suplimentare de fond sau formă, astfel cum sunt condițiile prevăzute în reglementarea națională, de corectare a erorilor materiale sau de reverificare a unei perioade care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale. Invocând principiile neutralității fiscale și proporționalității, Zabrus a arătat că soluția excesivă adoptată de organele fiscale și confirmată de instanța de fond anulează dreptul său de deducere a TVA‑ului pentru motive contrare Directivei TVA.

27      Instanța de trimitere consideră că Zabrus nu se poate întemeia pe jurisprudența Curții în materia neutralității fiscale, din moment ce acesteia nu i s‑a opus refuzul dreptului de deducere a TVA‑ului din cauza neîndeplinirii unei cerințe de formă a dreptului de deducere, ci din cauza principiului unicității inspecției fiscale, care rezultă din principiul securității juridice, acesta din urmă fiind recunoscut și ocrotit de dreptul Uniunii și de jurisprudența Curții.

28      Potrivit instanței de trimitere, trebuie să se aibă în vedere și posibilitatea recunoscută de reglementarea națională de reverificare a unei perioade care a mai făcut obiectul inspecției fiscale, însă această posibilitate este deschisă numai organelor fiscale, pentru informații suplimentare obținute ulterior pe baza cooperării dintre instituțiile statului, dispoziție considerată compatibilă cu dreptul Uniunii de Curte în Hotărârea din 6 februarie 2014, Fatorie (C‑424/12, EU:C:2014:50).

29      Instanța de trimitere consideră că în speță principiile neutralității, proporționalității și securității juridice trebuie apreciate de asemenea nu doar din perspectiva lipsei de diligență a Zabrus, ci și a împrejurării că notele de compensare și de restituire au fost emise de un serviciu fiscal municipal.

30      În aceste condiții, Curtea de Apel Suceava a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Directiva [TVA], precum și principiile neutralității fiscale și proporționalității se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unei practici administrative și/sau interpretări a prevederilor din legislația națională prin care se împiedică verificarea și acordarea dreptului de rambursare a TVA‑ului provenit din regularizări pentru operațiuni efectuate într‑o perioadă anterioară perioadei de verificare și care a făcut obiectul unei inspecții fiscale în urma căreia organele fiscale nu au constatat deficiențe de natură să schimbe baza de impozitare a TVA‑ului, deși aceleași dispoziții se interpretează în sensul că organele fiscale pot proceda la reverificarea unei perioade supuse anterior inspecției fiscale în temeiul unor date și informații suplimentare obținute ulterior în baza cooperării dintre autoritățile și instituțiile statului[?]

2)      Directiva [TVA], precum și principiile neutralității fiscale și proporționalității se interpretează că se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unor reglementări naționale cu caracter normativ care împiedică posibilitatea de corectare a erorilor materiale din deconturile TVA pentru perioade fiscale care au fost supuse inspecției fiscale afară de cazul în care corectarea se realizează în baza dispoziției de măsuri comunicate de organul de inspecție fiscală cu prilejul controlului anterior[?]”

 Cu privire la întrebările preliminare

31      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 167, 168, 179, 180 și 182 din Directiva TVA, precum și principiile efectivității, neutralității fiscale și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, prin derogare de la termenul de prescripție de cinci ani prevăzut de dreptul național pentru corectarea declarațiilor privind TVA‑ul, împiedică, în împrejurări precum cele din litigiul principal, o persoană impozabilă să efectueze o astfel de corectare în vederea exercitării dreptului său de deducere pentru simplul motiv că această corectare privește o perioadă care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale.

32      În ceea ce privește dreptul de deducere, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile care le‑au fost furnizate în amonte constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit de legiuitorul Uniunii (a se vedea printre altele Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C‑80/11 și C‑142/11, EU:C:2012:373, punctul 37, precum și Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 35).

33      Astfel cum a subliniat Curtea în mod repetat, dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva TVA face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (a se vedea printre altele Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C‑80/11 și C‑142/11, EU:C:2012:373, punctul 38, precum și Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 36).

34      Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun al TVA‑ului garantează, prin urmare, neutralitatea în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestora, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse la plata TVA‑ului (a se vedea printre altele Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C‑80/11 și C‑142/11, EU:C:2012:373, punctul 39, precum și Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 37).

35      Deși dreptul de deducere a TVA‑ului este condiționat de respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de Directiva TVA, din cererea de decizie preliminară reiese că îndoielile instanței de trimitere rezultă doar din faptul că dreptul de deducere a fost refuzat din cauza imposibilității persoanei impozabile de a‑și corecta declarația privind TVA‑ul întrucât cererea de corectare privea o perioadă care făcuse deja obiectul unei inspecții fiscale încheiate.

36      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 167 și articolului 179 primul paragraf din Directiva TVA, dreptul de deducere se exercită, în principiu, în aceeași perioadă în care acest drept a luat naștere, și anume în momentul în care taxa devine exigibilă.

37      Cu toate acestea, în temeiul articolelor 180 și 182 din directiva menționată, o persoană impozabilă poate fi autorizată să efectueze deducerea taxei chiar dacă nu și‑a exercitat dreptul în perioada în care a luat naștere acest drept, sub rezerva respectării anumitor condiții și modalități stabilite prin reglementările naționale (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, EU:C:2012:458, punctul 46 și jurisprudența citată).

38      În această privință, reiese din jurisprudența Curții că posibilitatea de a exercita dreptul de deducere fără nicio limitare în timp ar fi contrară principiului securității juridice, care impune ca situația fiscală a persoanei impozabile, ținând seama de drepturile și de obligațiile acesteia din urmă față de administrația fiscală, să nu poată fi pusă în discuție la nesfârșit. În consecință, un termen de decădere a cărui împlinire are drept consecință sancționarea contribuabilului insuficient de diligent, care a omis să solicite deducerea TVA‑ului aferent intrărilor, determinându‑l să piardă dreptul de deducere, nu poate fi considerat că este incompatibil cu sistemul instituit prin Directiva TVA, cu condiția ca, pe de o parte, acest termen să se aplice în același mod drepturilor similare în materie fiscală întemeiate pe dreptul intern și celor întemeiate pe dreptul Uniunii (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de deducere (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, EU:C:2012:458, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată).

39      În speță, din reglementarea națională, citată în decizia de trimitere, reiese că dreptul de deducere a TVA‑ului este supus, în dreptul român, termenului general de prescripție de cinci ani. Cu toate acestea, exercitarea dreptului de deducere face obiectul unui termen de decădere mai scurt în caz de inspecție fiscală. Prin urmare, în principiu, nu ar mai fi posibil să se efectueze corectarea declarațiilor privind TVA‑ul de către persoana impozabilă pentru perioadele fiscale care au făcut deja obiectul unei inspecții din partea organelor fiscale. Astfel, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o persoană impozabilă nu își poate corecta declarațiile privind TVA‑ul. Guvernul român arată că această limitare decurge din principiul unicității inspecției fiscale și că principiul securității juridice impune caracterul unic al unei asemenea inspecții.

40      Dacă din elementele furnizate de instanța de trimitere nu rezultă că reglementarea națională în discuție în litigiul principal prevede, în materie de TVA, un regim diferit de cel prevăzut în alte materii fiscale ale dreptului intern, principiul efectivității se opune, în schimb, unei astfel de reglementări în măsura în care aceasta poate, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să priveze o persoană impozabilă de posibilitatea de a‑și corecta declarațiile privind TVA‑ul atunci când această persoană impozabilă a făcut obiectul unei inspecții fiscale privind perioada fiscală vizată de corectarea menționată, chiar dacă termenul de decădere de cinci ani stabilit de reglementarea menționată nu s‑a împlinit încă.

41      Astfel, atunci când, la fel ca în împrejurările în discuție în litigiul principal, inspecția fiscală este declanșată imediat după depunerea unei declarații fiscale sau la scurt timp după aceasta, persoana impozabilă este privată, potrivit reglementării menționate, de posibilitatea de a‑și corecta declarația privind TVA‑ul, astfel încât exercitarea dreptului de deducere a TVA‑ului de către persoana impozabilă devine în practică imposibilă sau, cel puțin, excesiv de dificilă.

42      Prin urmare, privarea printr‑o reglementare națională, precum cea în discuție în litigiul principal, a persoanei impozabile de posibilitatea de a‑și corecta declarația privind TVA‑ul prin scurtarea termenului pe care îl avea la dispoziție în acest scop este incompatibilă cu principiul efectivității.

43      În plus, de asemenea, principiile neutralității fiscale și proporționalității se opun unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal.

44      Principiul neutralității TVA‑ului impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca deducerea acestei taxe în amonte să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C‑332/15, EU:C:2016:614, punctul 45).

45      Totuși, în cauza principală, tocmai omiterea anumitor cerințe de formă prevăzute de reglementarea națională în cauză a avut drept consecință refuzul deducerii TVA‑ului opus Zabrus, deși aceasta a solicitat o corectare a declarațiilor sale pentru a demonstra că erau întrunite condițiile de fond necesare pentru a putea beneficia de deducerea celor două sume în cauză.

46      Nerespectarea cerințelor de formă care pot fi remediate nu este de natură să repună în discuție buna funcționare a sistemului TVA‑ului.

47      Astfel, prin aplicarea unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, o parte din sarcina TVA‑ului va fi suportată definitiv de persoana impozabilă, ceea ce este contrar jurisprudenței citate la punctul 34 din prezenta hotărâre.

48      În ceea ce privește principiul proporționalității, desigur, legiuitorul național are posibilitatea de a însoți obligațiile de formă ale persoanelor impozabile de sancțiuni de natură să le incite pe acestea din urmă să respecte obligațiile menționate, pentru a asigura o bună funcționare a sistemului TVA‑ului.

49      Astfel, o sancțiune administrativă pecuniară ar putea în special să fie aplicată împotriva unei persoane impozabile neglijente, care își corectează declarația privind TVA‑ul bazându‑se pe documente care justifică dreptul său de deducere a TVA‑ului în a căror posesie se afla la momentul depunerii declarației sale privind această taxă sau după descoperirea unei erori de înregistrare care modifică cuantumul TVA‑ului care trebuie rambursat.

50      Cu toate acestea, statele membre trebuie să recurgă, conform principiului proporționalității, la mijloace care, deși permit să se atingă în mod eficient obiectivul vizat de reglementarea națională, aduc cât mai puțin atingere principiilor stabilite prin legislația Uniunii, cum ar fi principiul fundamental al dreptului de deducere a TVA‑ului (Hotărârea din 10 iulie 2008, Sosnowska, C‑25/07, EU:C:2008:395, punctul 23).

51      Așadar, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, ținând seama de locul important pe care îl ocupă dreptul de deducere în sistemul comun al TVA‑ului, o sancțiune care constă într‑un refuz absolut al dreptului de deducere este disproporționată în cazul în care nu ar fi dovedită nicio fraudă și nicio atingere adusă bugetului statului (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, EU:C:2012:458, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

52      Or, niciun element din dosarul prezentat Curții nu indică un risc de fraudă sau de atingere adusă bugetului statului.

53      În sfârșit, trebuie înlăturat argumentul guvernului român potrivit căruia reglementarea în discuție în litigiul principal, justificată de principiul unicității inspecției fiscale, ar decurge din principiul securității juridice.

54      Un regim național de inspecție fiscală precum cel în discuție în litigiul principal, care nu permite unei persoane impozabile să își corecteze declarația privind TVA‑ul, în condițiile în care prevede o astfel de corectare atunci când este efectuată în executarea unui act al unei autorități fiscale, precum și o posibilitate a autorităților fiscale care dispun de informații noi de a efectua o nouă inspecție, nu urmărește garantarea drepturilor contribuabililor și nu rezultă că servește la aplicarea principiului securității juridice. În realitate, un astfel de regim, însoțit de excepțiile menționate, acționează în principal pentru eficacitatea inspecțiilor fiscale și a funcționării administrației naționale.

55      Nicio altă concluzie nu poate fi dedusă din Hotărârea din 6 februarie 2014, Fatorie (C‑424/12, EU:C:2014:50). Astfel, din această hotărâre rezultă, desigur, că o persoană impozabilă nu poate invoca, în termenul de decădere, principiul securității juridice pentru a se opune revocării de către organele fiscale a unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei impozabile un drept de deducere a TVA‑ului, solicitându‑i, în urma unei noi inspecții, această taxă și majorări de întârziere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2014, Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 51). În schimb, din aceeași hotărâre nu rezultă că autoritățile fiscale pot invoca, în termenul de decădere, același principiu pentru a se opune corectării de către persoana impozabilă a unei declarații privind TVA‑ul aferente unei perioade care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale.

56      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolele 167, 168, 179, 180 și 182 din Directiva TVA, precum și principiile efectivității, neutralității fiscale și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, prin derogare de la termenul de prescripție de cinci ani prevăzut de dreptul național pentru corectarea declarațiilor privind TVA‑ul, împiedică, în împrejurări precum cele din litigiul principal, o persoană impozabilă să efectueze o astfel de corectare în vederea exercitării dreptului său de deducere pentru simplul motiv că această corectare privește o perioadă care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

57      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolele 167, 168, 179, 180 și 182 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, precum și principiile efectivității, neutralității fiscale și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, prin derogare de la termenul de prescripție de cinci ani prevăzut de dreptul național pentru corectarea declarațiilor privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), împiedică, în împrejurări precum cele din litigiul principal, o persoană impozabilă să efectueze o astfel de corectare în vederea exercitării dreptului său de deducere pentru simplul motiv că această corectare privește o perioadă care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

 7 martie 2018

„Trimitere preliminară – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Anularea înregistrării în scopuri de TVA – Obligație de plată a TVA‑ului colectat în perioada în care numărul de identificare în scopuri de TVA este anulat – Nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA‑ului aferent achizițiilor efectuate în această perioadă”

În cauza C‑159/17,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Constanța (România), prin decizia din 10 martie 2017, primită de Curte la 29 martie 2017, în procedura

Întreprinderea Individuală Dobre M. Marius

împotriva

Ministerului Finanțelor Publice – A.N.A.F. – D.G.R.F.P. Galați – Serviciul Soluționare Contestații,

A.N.A.F – D.G.R.F.P. Galați – A.J.F.P. Constanța – Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Fizice 2 Constanța,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul E. Levits (raportor), președinte, și domnii A. Borg Barthet și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul H. Saugmandsgaard Øe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de C.‑M. Florescu și de E. Gane, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

                                                                                                                          Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 167-169 și 179, a articolului 213 alineatul (1), a articolului 214 alineatul (1) litera (a) și a articolului 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7), astfel cum a fost modificată, în ceea ce privește normele privind facturarea, prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010 (JO 2010, L 189, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 2006/112”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Întreprinderea Individuală Dobre M. Marius (denumită în continuare „Dobre”), pe de o parte, și Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Serviciul Soluționare Contestații și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța – Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Fizice 2 Constanța (denumite în continuare, împreună, „administrația fiscală”), pe de altă parte, în legătură cu dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente achizițiilor efectuate de Dobre în perioada în care înregistrarea sa în scopuri de TVA era anulată.

 Cadrul juridic

 Directiva 2006/112

3        Articolul 167 din Directiva 2006/112 prevede:

„Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.”

4        Articolul 168 din directiva menționată, care figurează în titlul X din aceasta, denumit „Deduceri”, este redactat în termenii următori:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:

(a)      TVA datorată sau achitată în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă;

[…]”

5        În conformitate cu articolul 178 litera (a) din directiva menționată, pentru exercitarea dreptului de deducere, în ceea ce privește livrările de bunuri sau prestările de servicii, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească, printre altele, următoarea condiție:

„[…] de a deține o factură emisă în conformitate cu titlul XI capitolul 3 secțiunile 3-6.”

6        În temeiul articolului 179 primul paragraf din aceeași directivă:

„Persoana impozabilă efectuează deducerea scăzând din valoarea totală a TVA datorată pentru o anumită perioadă fiscală valoarea totală a TVA pentru care, în aceeași perioadă, dreptul de deducere a apărut și este exercitat în conformitate cu articolul 178.”

7        Articolul 213 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede:

„Orice persoană impozabilă declară când începe, își modifică sau încetează activitatea ca persoană impozabilă.

[…]”

8        Articolul 214 din această directivă precizează că:

„(1)      Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că următoarele persoane sunt identificate printr‑un număr individual:

(a)      orice persoană impozabilă, cu excepția celor prevăzute la articolul 9 alineatul (2), care desfășoară, pe teritoriul statului respectiv, livrări de bunuri sau prestări de servicii care dau drept de deducere a taxei, altele decât livrările de bunuri sau prestările de servicii pentru care se plătește TVA exclusiv de clientul sau de persoana căreia îi sunt destinate bunurile sau serviciile, în conformitate cu articolele 194-197 și articolul 199;

[…]”

9        Potrivit articolului 250 alineatul (1) din directiva menționată:

„Fiecare persoană impozabilă depune o declarație privind TVA în care se menționează toate informațiile necesare pentru a calcula taxa exigibilă și deducerile de efectuat, inclusiv, în măsura în care acest lucru este necesar pentru stabilirea bazei impozabile, valoarea totală a operațiunilor referitoare la această taxă și la aceste deduceri, precum și valoarea operațiunilor scutite.”

10      Articolul 252 din aceeași directivă precizează:

„(1)      Declarația privind TVA se depune până la un termen ce este necesar să fie stabilit de statele membre. Termenul respectiv nu se poate fixa la mai mult de două luni de la încheierea fiecărei perioade fiscale.

(2)      Fiecare stat membru stabilește perioada fiscală la o lună, două luni sau trei luni.

Cu toate acestea, statele membre pot stabili diferite perioade fiscale, cu condiția ca perioadele respective să nu depășească un an.”

11      Articolul 273 din Directiva 2006/112 este redactat după cum urmează:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.

[…]”

 Dreptul român

12      Potrivit articolului 11 alineatul (13) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003):

„Contribuabilii, persoane impozabile stabilite în România, cărora li s‑a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor articolului 153 alineatul (9) literele b)-e) și h) nu beneficiază, în perioada respectivă, de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente achizițiilor efectuate, dar sunt supuși obligației de plată a TVA colectate, în conformitate cu prevederile titlului VI, aferent operațiunilor impozabile desfășurate în perioada respectivă. Pentru achizițiile de bunuri și/sau de servicii efectuate în perioada în care persoana nu are un cod valabil de TVA, destinate operațiunilor care urmează a fi efectuate după data înregistrării în scopuri de TVA care dau drept de deducere potrivit titlului VI, se ajustează în favoarea persoanei impozabile, prin înscrierea în primul decont de taxă prevăzut la articolul 1562 depus de persoana impozabilă după înregistrarea în scopuri de TVA sau, după caz, într‑un decont ulterior, taxa aferentă:

a)      bunurilor aflate în stoc și serviciilor neutilizate, constatate pe bază de inventariere, în momentul înregistrării;

b)      activelor corporale fixe, inclusiv bunurilor de capital pentru care perioada de ajustare a deducerii nu a expirat, precum și activelor corporale fixe în curs de execuție, constatate pe bază de inventariere, aflate în proprietatea sa în momentul înregistrării. În cazul activelor corporale fixe, altele decât bunurile de capital, se ajustează taxa aferentă valorii rămase neamortizate la momentul înregistrării. În cazul bunurilor de capital se aplică prevederile articolului 149;

c)      achizițiilor de bunuri și servicii care urmează a fi obținute, respectiv pentru care exigibilitatea de taxă a intervenit conform articolului 1342 alineatul (2) literele a) și b) înainte de data înregistrării și al căror fapt generator de taxă, respectiv livrarea/prestarea, are loc după această dată.”

13      Articolul 153 alineatul (9) litera d) din această lege precizează:

„[o]rganele fiscale competente anulează înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA, conform prezentului articol:

[…]

d)      dacă nu a depus pe parcursul unui semestru calendaristic niciun decont de taxă prevăzut la articolul 1562, dar nu este în situația prevăzută la litera a) sau b), din prima zi a celei de‑a doua luni următoare respectivului semestru calendaristic. Aceste prevederi se aplică numai în cazul persoanelor pentru care perioada fiscală este luna sau trimestrul. Începând cu decontul aferent lunii iulie 2012, în cazul persoanei impozabile care are perioada fiscală luna calendaristică, respectiv începând cu decontul aferent trimestrului III al anului 2012, în cazul persoanei impozabile care are perioada fiscală trimestrul calendaristic, organele fiscale competente anulează înregistrarea unei persoane impozabile în scopuri de TVA dacă nu a depus niciun decont de taxă prevăzut la articolul 1562 pentru 6 luni consecutive, în cazul persoanei care are perioada fiscală luna calendaristică, și pentru două trimestre calendaristice consecutive, în cazul persoanei impozabile care are perioada fiscală trimestrul calendaristic, dar nu este în situația prevăzută la litera a) ori b), din prima zi a lunii următoare celei în care a intervenit termenul de depunere al celui de‑al șaselea decont de taxă în prima situație și, respectiv, din prima zi a lunii următoare celei în care a intervenit termenul de depunere al celui de‑al doilea decont de taxă în a doua situație;”

14      Articolul 153 alineatul (91) din legea menționată prevede:

„Procedura de anulare a înregistrării în scopuri de TVA este stabilită prin normele procedurale în vigoare. După anularea înregistrării în scopuri de TVA conform alineatului (9) literele a)-e) și h), organele fiscale competente înregistrează persoanele impozabile în scopuri de TVA aplicând prevederile alineatului (71) astfel:

[…]

c)      la solicitarea persoanei impozabile, în situația prevăzută la alineatul (9) litera d), de la data comunicării deciziei de înregistrare în scopuri de TVA, pe baza următoarelor informații/documente furnizate de persoana impozabilă:

1.      prezentarea deconturilor de taxă nedepuse la termen;

2.      prezentarea unei cereri motivate din care să rezulte că se angajează să depună la termenele prevăzute de lege deconturile de taxă;

[…]”

15      Potrivit articolului 1563 alineatul (10) din aceeași lege:

„Persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de TVA a fost anulat potrivit prevederilor articolului 153 alineatul (9) literele a)-e) trebuie să depună o declarație privind taxa colectată care trebuie plătită, în conformitate cu prevederile articolului 11 alineatele (l1) și (13), până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a intervenit exigibilitatea taxei pentru livrări de bunuri/prestări de servicii efectuate și/sau pentru achiziții de bunuri și/sau servicii pentru care sunt persoane obligate la plata taxei, efectuate în perioada în care persoana impozabilă nu are un cod valabil de TVA […]

[…]”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

16      Dobre era înregistrată în scopuri de TVA în România pentru perioada cuprinsă între 13 iulie 2011 și 31 iulie 2012.

17      Dobre a omis să depună la administrația fiscală deconturile de TVA aferente celui de al patrulea trimestru al anului 2011 și primului trimestru al anului 2012, ceea ce a condus la anularea înregistrării sale în scopuri de TVA începând de la 1 august 2012.

18      De la 1 august 2012 până la 31 iulie 2013, Dobre a continuat să emită facturi care includeau TVA‑ul, fără a depune deconturile de TVA aferente.

19      La 30 ianuarie 2014, Dobre a depus deconturile de TVA referitoare la al patrulea trimestru al anului 2011, precum și la primul și la al doilea trimestru ale anului 2012.

20      În urma unui inspecții fiscale efectuate între 1 iulie și 4 august 2015, administrația fiscală a emis o decizie de impunere prin care Dobre era obligată, printre altele, la plata sumei de 183 301 lei românești (RON) (aproximativ 39 982 de euro) care corespundea TVA‑ului pe care aceasta l‑a colectat în perioada în care nu era înregistrată în scopuri de TVA (denumită în continuare „decizia de impunere”).

21      Dobre a solicitat o deducere de 123 266 RON (aproximativ 26 887 de euro) din suma reclamată cu titlu de TVA plătit pentru bunurile și serviciile la care a recurs în vederea prestării către persoane juridice a serviciilor care corespund obiectului său de activitate în perioada în care nu era înregistrată în scopuri de TVA, ceea ce administrația fiscală a refuzat.

22      Dobre a formulat o contestație împotriva deciziei de impunere și a respingerii cererii sale de deducere, care a fost respinsă.

23      Dobre a sesizat Tribunalul Constanța (România) cu o acțiune îndreptată, printre altele, împotriva deciziei de impunere, care a fost de asemenea respinsă.

24      Dobre a declarat recurs împotriva hotărârii Tribunalului Constanța în fața instanței de trimitere, Curtea de Apel Constanța (România).

25      Instanța de trimitere arată că refuzul opus unei persoane impozabile de a deduce TVA‑ul achitat în amonte pentru realizarea activităților sale și, în același timp, obligația care îi este impusă de a plăti TVA‑ul colectat în legătură cu serviciile pe care le‑a prestat, chiar dacă nu mai era înregistrată în scopuri de TVA, urmărește, în conformitate cu articolul 273 din Directiva 2006/112, combaterea evaziunii fiscale. Ea are însă îndoieli cu privire la conformitatea unei asemenea norme cu principiul fundamental al dreptului de deducere.

26      În aceste împrejurări, Curtea de Apel Constanța a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 167, ale articolului 168, ale articolului 169, ale articolului 179, ale articolului 213 alineatul (1), ale articolului 214 alineatul (1) litera (a) și ale articolului 273 din Directiva [2006/112] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în împrejurări precum cele din litigiul principal, obligă contribuabilul, persoană impozabilă căreia i s‑a anulat înregistrarea în scopuri de TVA, să achite către stat TVA colectată în perioada în care codul de înregistrare în scopuri de TVA era anulat, însă nu îi recunoaște acestuia dreptul de deducere a TVA aferente achizițiilor efectuate în aceeași perioadă?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

27      Prin intermediul întrebării preliminare formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite administrației fiscale să refuze unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA‑ul atunci când înregistrarea sa în scopuri de TVA a fost anulată pentru motivul că a omis să depună declarațiile de TVA în termenul legal pentru o anumită perioadă.

28      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și serviciile primite în amonte de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii Europene (Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 35 și jurisprudența citată).

29      După cum a subliniat Curtea în mod repetat, dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 36 și jurisprudența citată).

30      Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun al TVA‑ului garantează, prin urmare, neutralitatea în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestora, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA‑ului (Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 37 și jurisprudența citată).

31      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul fundamental al neutralității TVA‑ului impune ca deducerea acestuia în amonte să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C‑332/15, EU:C:2016:614, punctul 45).

32      În special, identificarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din Directiva 2006/112, precum și obligația persoanei impozabile de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitățile prevăzută la articolul 213 din această directivă nu constituie decât cerințe de formă în scopul controlului, care nu pot pune în discuție în special dreptul de deducere a TVA‑ului, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile materiale care dau naștere acestui drept (Hotărârea din 9 iulie 2015, Salomie și Oltean, C‑183/14, EU:C:2015:454, punctul 60).

33      Prin urmare, o persoană impozabilă în scopuri de TVA nu poate fi împiedicată să își exercite dreptul de deducere pentru motivul că nu ar fi identificată în scopuri de TVA înainte de a utiliza bunurile dobândite în cadrul activității sale taxate (Hotărârea din 21 octombrie 2010, Nidera Handelscompagnie, C‑385/09, EU:C:2010:627, punctul 51).

34      În plus, Curtea a statuat că faptul de a sancționa nerespectarea de către persoana impozabilă a obligațiilor contabile și a celor privind declarațiile cu refuzul dreptului de deducere depășește în mod clar ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de asigurare a executării corecte a acestor obligații, din moment ce dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să impună, dacă este cazul, o amendă sau o sancțiune pecuniară proporțională cu gravitatea încălcării (Hotărârea din 9 iulie 2015, Salomie și Oltean, C‑183/14, EU:C:2015:454, punctul 63).

35      Situația ar putea fi diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite (Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C‑332/15, EU:C:2016:614, punctul 46 și jurisprudența citată). Refuzul dreptului de deducere este legat astfel mai curând de lipsa datelor necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt întrunite decât de nerespectarea unei cerințe de formă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2014, Idexx Laboratories Italia, C‑590/13, EU:C:2014:2429, punctele 44 și 45).

36      De asemenea, dreptul de deducere poate fi refuzat dacă, având în vedere elemente obiective, s‑a stabilit că a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 43).

37      În speță, pe de o parte, din decizia de trimitere reiese că anularea înregistrării în scopuri de TVA a întreprinderii Dobre a intervenit, în conformitate cu articolul 153 alineatul (9) litera (d) din Legea nr. 571/2003, pentru motivul că această persoană impozabilă nu a depus, în termenul legal prevăzut, deconturile sale de TVA referitoare la al patrulea trimestru al anului 2011 și la primul și la al doilea trimestru ale anului 2012. Pe de altă parte, persoana impozabilă menționată nu a furnizat asemenea deconturi din luna august a anului 2012 până în luna iulie a anului 2013, chiar dacă a continuat să emită facturi care includeau TVA‑ul, astfel încât autoritățile fiscale nu i‑au recunoscut dreptul de deducere a TVA‑ului pentru această perioadă.

38      Având în vedere considerațiile amintite la punctul 35 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă administrația fiscală dispunea de datele necesare pentru a stabili că sunt întrunite cerințele de fond care dau drept de deducere a TVA‑ului achitat în amonte de Dobre, în pofida neîndeplinirii obligațiilor privind condițiile de formă care îi este reproșată.

39      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o „persoană impozabilă” în sensul respectivei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul propriilor operațiuni taxabile și ca, în amonte, aceste bunuri să fie livrate sau aceste servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 22 octombrie 2015, PPUH Stehcemp, C‑277/14, EU:C:2015:719, punctul 28, și Hotărârea din 19 octombrie 2017, Paper Consult, C‑101/16, EU:C:2017:775, punctul 39).

40      În orice caz, Curtea a statuat că, chiar dacă neîndeplinirea obligațiilor de formă nu împiedică probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond care dau drept de deducere a TVA‑ului aferent intrărilor sunt întrunite, asemenea împrejurări pot dovedi existența celui mai simplu caz de fraudă fiscală, în care persoana impozabilă omite în mod deliberat să îndeplinească obligațiile de formă care îi revin în scopul de a se sustrage de la plata taxei (Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C‑332/15, EU:C:2016:614, punctul 55).

41      În special, nedepunerea unei declarații de TVA, care ar permite aplicarea TVA‑ului și controlul său de către administrația fiscală, este de natură să împiedice colectarea în mod corect a taxei și, în consecință, să compromită buna funcționare a sistemului comun al TVA‑ului. Prin urmare, dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să considere că astfel de neîndepliniri ale obligațiilor reprezintă o fraudă fiscală și să refuze, într‑un asemenea caz, beneficiul dreptului de deducere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C‑332/15, EU:C:2016:614, punctul 56).

42      Având în vedere aceste considerații, articolele 167-169 și 179, articolul 213 alineatul (1), articolul 214 alineatul (1) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite administrației fiscale să îi refuze unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA‑ului atunci când se stabilește că, din cauza neîndeplinirii obligațiilor care i se reproșează acesteia din urmă, administrația fiscală nu a putut să dispună de datele necesare pentru a stabili că sunt îndeplinite cerințele de fond care dau drept de deducere a TVA‑ului achitat în amonte de persoana impozabilă menționată sau că aceasta din urmă a acționat în mod fraudulos pentru a putea beneficia de dreptul respectiv, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 167-169 și 179, articolul 213 alineatul (1), articolul 214 alineatul (1) și articolul 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite administrației fiscale să îi refuze unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată atunci când se stabilește că, din cauza neîndeplinirii obligațiilor care i se reproșează acesteia din urmă, administrația fiscală nu a putut să dispună de datele necesare pentru a stabili că sunt îndeplinite cerințele de fond care dau drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată achitate în amonte de persoana impozabilă menționată sau că aceasta din urmă a acționat în mod fraudulos pentru a putea beneficia de dreptul respectiv, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat irevocabil încălcarea Legii Concurenței de către compania Orange, care a abuzat de poziția sa dominantă în relația cu firma SC Netmaster Communications SRL. De asemenea, instanța a redus amenda de la 147,9 milioane lei (34,8 milioane euro) la 110,9 milioane lei (23,83 milioane euro).

În anul 2011, Consiliul Concurenţei a sancţionat companiile Orange şi Vodafone pentru că au refuzat să acorde firmei Netmaster accesul la reţelele lor de telefonie.

Cele două companii dețin monopol în propriile rețele, iar conform normelor europene în domeniul concurenţei, un refuz al unei companii dominante poate reprezenta un abuz, în absenţa unei justificări obiective.

Orange şi Vodafone aveau obligaţia de a respecta atât reglementările autorităţii din domeniu (ANCOM), dar și prevederile din domeniul concurenţei, respectiv, nu aveau voie să își folosească în mod abuziv poziţia dominantă.

“Companiile care deţin poziție dominantă pot adopta orice strategii necesare pentru a-şi apăra interesele comerciale, însă trebuie să aibă un comportament nediscriminatoriu în relațiile cu companiile mici – clienți, furnizori, concurenți”, a declarat Bogdan Chirițoiu, Președintele Consiliului Concurenței.

Cele două companii, Orange și Vodafone, au atacat în instanţă decizia Consiliului Concurenţei. Curtea de Apel București a avut soluții diferite în cele două cazuri și, ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a trimis din nou la prima instanță, pentru a fi rejudecate. Astfel, în 2017, Curtea de Apel București a rejudecat dosarele confirmând încălcarea Legii Concurenței de către cele două companii. În cazul Orange, decizia a fost confirmată de ÎCCJ. Dosarul Vodafone urmează să se judece de ÎCCJ în acest an.

Domeniul telecomunicațiilor este unul prioritar pentru Autoritatea de Concurență, care a derulat mai multe investigații și analize, şi a făcut recomandări pentru îmbunătățirea cadrului legislativ.

De exemplu, Autoritatea de Concurență a derulat o investigaţie și pe piața cartelelor preplătite de telefonie mobilă referitoare la fixarea preţului de revânzare, împărţirea pieţei şi instituirea unor obligaţii de neconcurenţă între companii. Operatorii de telecomunicații și distribuitorii direcţi ai acestora și-au asumat o serie de angajamente pentru eliminarea clauzelor anticoncurențiale din contractele încheiate pe întreg lanţul de distribuţie, ceea ce a condus la creșterea concurenței pe această piață.

În urma investigației privind o posibilă discriminare a tarifelor de terminare a apelurilor, operatorii de telefonie și-au asumat și au implementat angajamente care au restabilit concurența pe pieţele serviciilor de telefonie mobilă: ofertele de telecomunicații includ un număr de minute suficient de mare încât să acopere nevoile de comunicare ale utilizatorilor, din ce în ce mai mulţi utilizatori se transferă între operatori, a crescut  numărul de abonați (post-paid) și a scăzut semnificativ numărul de utilizatori pe bază de cartele preplătite (pre-paid) etc.

În același timp, Consiliul Concurenței s-a implicat și a făcut recomandări asfel încât Licitaţia pentru acordarea spectrului de frecvențe pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii din anul 2012 să conducă la un număr de operatori care să asigure caracterul concurenţial al pieţei.

Un studiu al Academiei de Studii Economice (ASE) arată că în cei 20 de ani de activitate, Consiliul Concurenței a generat peste peste 1 miliard de euro economii pentru cetățenii români, din care peste jumătate revin sectorului telecomunicațiilor – 575 milioane euro.

Astfel, Intervenţiile Consiliului Concurenței, prin investigațiile derulate sau prin propunerile de ajustare a legislației specifice și buna cooperare cu autoritatea de reglementare a pieței (ANCOM) au asigurat o piață concurențială de telecomunicații fixe şi mobile comparativ cu alte state europene: servicii de calitate la prețuri rezonabile pentru consumatori, respectiv un grad mare de penetrare în rândul populației.

Sursa: Consiliul Concurenței