Potrivit art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, judecătorii și procurorii numiţi în condiţiile art.33, nu pot fi delegaţi, detașaţi, transferaţi și nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţia de judecător sau procuror.

Scopul reglementării fiind acela de a asigura stabilitatea la instanţele și parchetele la care s-a dispus numirea magistraţilor în condiţiile art. 33 alin.(1) din Legea nr.303/2004, dispoziţiile art.33 alin.(14) din aceeași lege sunt aplicabile nu numai situaţiilor enumerate de acest text, ci oricărei situaţii care ar avea ca rezultat eliberarea/ vacantarea postului ocupat de un judecător/ procuror numit în condiţiile art.33 din lege.

Decizia nr. 3759 din 27 septembrie 2012

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.989 din 20 decembrie 2011 s-a reţinut că interdicţia prevăzută de art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcţia de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcţia de judecător.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, persoanele numite în funcţia de judecător sau procuror în condiţiile art.33 alin.(1) din Legea nr.303/2004, nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie.

Interdicţia prevăzută de dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr.303/2004 republicată a fost introdusă prin O.U.G. nr.100/04.10.2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiţiei și viza, iniţial, o perioadă de un an.

Ulterior, prin Legea nr.97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr.100/ 2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 294/15.04.2008, textul art. 33 alin.(14) a fost modificat, în sensul instituirii unei interdicţii de 3 ani.

Urmând o procedură specială de admitere în magistratură, regula fiind admiterea în magistratură prin Institutul Naţional al Magistraturii, persoanele care promovează concursul organizat în condiţiile art. 33 alin.(1) din Legea nr.303/2004 trebuie să respecte interdicţia instituită în alin. 14 al aceluiași articol.

Instituirea de către legiuitor a unei astfel de interdicţii, în cazul judecătorilor sau procurorilor care promovează concursul de admitere, organizat în condiţiile art.33 alin.1 din Legea nr.303/2004, are ca scop menţinerea ocupării posturilor din cadrul acelor instanţe sau parchete, care se confruntă cu dificultăţi constante în asigurarea necesarului de judecători și procurori prin modalitatea principală de admitere în magistratură. Posturile propuse pentru ocupare în baza acestei proceduri sunt publicate pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, al Institutului Naţional al Magistraturii și aduse la cunoștinţă printr-un comunicat de presă, iar participarea la concurs a candidaţilor se face în considerarea numai a acestor posturi și a respectării constrângerilor pe care le impune procedura vizată.

Dat fiind faptul că interdicţia prevăzută de dispoziţiile art. art. 33 alin. (14) se aplică în situaţia în care un judecător solicită transferul la o altă instanţă sau un procuror solicită transferul la o altă unitate de parchet, Plenul apreciază că această interdicţie se aplică cu atât mai mult în situaţia în care judecătorul solicită transferul/numirea la o unitate de parchet sau procurorul solicită transferul/numirea la o instanţă.

O interpretare contrară ar conduce la instituirea unui tratament diferenţiat, or, nu se poate admite ca interdicţia să fie aplicabilă în prima situaţie, iar într-o situaţie similară aceasta să nu se aplice, scopul reglementării fiind în mod evident acela de a asigura stabilitatea la instanţele și parchetele la care s-a dispus numirea magistraţilor în condiţiile art. 33 alin.(1) din Legea nr.303/2004.

Prin Hotărârea nr.1020 din 20 decembrie 2011 a Secţiei Pentru Judecători din cadrul C.S.M., în acord cu cele reţinute de principiu în Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.989 din 20 decembrie 2011, s-a constatat că mai mulţi procurori, între care și recurentul, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru numirea în funcţie de judecător.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs SO, susţinând că prin Decretul nr.757 din 29.06.2010 emis de Președintele României a fost numit în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Bujor, judeţul Galaţi, iar la data de 5.11.2011   s-a adresat cu cerere solicitând C.S.M. să fie numit judecător la Judecătoria Slobozia sau la Judecătoria Olteniţa, având domiciliul în municipiul Călărași, cererea sa fiind respinsă prin Hotărârea nr.1020 din 20.12.2011 adoptată de Secţia pentru judecători a C.S.M., în temeiul Hotărârii nr.989 din 20.12.2011 adoptată de Plenul C.S.M.

În motivarea cererii de recurs s-a susţinut că cele două hotărâri sunt nelegale, în esenţă, pentru următoarele motive:

– dispoziţiile art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, sunt aplicabile în cazul transferului, promovării, delegării și detașării judecătorilor/ procurorilor care au fost numiţi în condiţiile art.33 din această lege;

– dispoziţiile art.33 alin.(14) din această lege nu sunt incidente în cazul unei cereri prin care un procuror solicită numirea în funcţia de judecător sau invers;

– Hotărârea nr.989/2011 introduce o reglementare discriminatorie în ceea ce privește judecătorii și procurorii care au fost numiţi în funcţie conform prevederilor art.33 din Legea nr.303/2004, republicată, în raport cu judecătorii și procurorii numiţi în urma promovării examenului de capacitate, potrivit art.31 din aceeași lege;

– Hotărârea nr.1020/2011 este nelegală pentru că, dacă Hotărârea nr.989/2010 modifică Hotărârea nr.193/2006 a Plenului C.S.M. privind transferul judecătorilor și procurorilor, precum și numirea judecătorilor în funcţia de procuror și a procurorilor în funcţia de judecător, această hotărâre nu este aplicabilă cererii sale care a fost depusă anterior adoptării Hotărârii nr.1020 din 20.12.2011.

În concluzie, recurentul a solicitat anularea celor două hotărâri ca fiind nelegale și să fie obligat C.S.M. să emită o hotărâre prin care să propună numirea sa în funcţia de judecător la una dintre instanţele care au posturi vacante (la data formulării cererii): Judecătoria Sectorului 6 București, Judecătoria Constanţa sau Judecătoria Brăila.

Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește Hotărârea nr.989/2011 a Plenului C.S.M., susţinând că dispoziţiile art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, excepţie care a fost respinsă prin Încheierea din 21 iunie 2012.

Totodată, autoritatea publică intimată a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în ceea ce privește Hotărârea nr.1020 din 20.12.2011 adoptată de Secţia pentru judecători a C.S.M. care, potrivit art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 nu poate fi atacată la Secţia contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, care potrivit art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 nu poate fi atacată la Secţia contencios administrativ și fiscal, nefiind o hotărâre adoptată de Plenul C.S.M.

În ceea ce privește Hotărârea nr.989/2011 a Plenului C.S.M., autoritatea intimată, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului, susţinând, în esenţă, că nu există motive de nelegalitate.

Recurentul a depus și concluzii scrise prin care a reiterat susţinerile formulate în considerentele cererii de recurs și, în plus, s-a referit la cererile de intervenţie care s-au formulat în cauză, respinse în practicaua acestei decizii, anterior dezbaterilor.

Recursul formulat împotriva Hotărârii nr.1020/2011 a Secţiei pentru judecători a C.S.M., este inadmisibil pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Este necontestat că Hotărârea nr.1020/2011 a fost emisă de Secţia pentru judecători a C.S.M. fiind contestată ulterior, astfel că prin Hotărârea nr.158/2012 adoptată de Plenul C.S.M., contestaţia recurentului a fost respinsă, iar această ultimă hotărâre face obiectul Dosarului nr.2859/1/2012 aflat pe rolul acestei secţii.

Or, potrivit art.29 alin.(7) coroborat cu art.29 alin.(5) din Legea nr.317/2004 republicată, numai hotărârile Plenului C.S.M. pot fi atacate la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, ceea ce face ca recursul care privește Hotărârea nr.1020/2011 să fie inadmisibil, urmând să fie respins ca atare.

Recursul formulat împotriva Hotărârii nr.989/2011 a Plenului C.S.M. este nefondat fiind respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat și la pct.1 al acestor considerente, prin Hotărârea nr.989/2011, Plenul C.S.M. a statuat că interdicţia prevăzută de art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcţia de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcţia de judecător.

Potrivit art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, judecătorii și procurorii numiţi în funcţiile respective, în condiţiile art.33, nu pot fi delegaţi, detașaţi, transferaţi și nu pot promova la alte instanţei sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţia de judecător sau procuror.

Astfel, prin Hotărârea nr.1020 din 20.12.2011 adoptată de Secţia pentru judecători a C.S.M. a reţinut că potrivit art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată și a Hotărârii nr.989/2011 a Plenului C.S.M., a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru numirea în funcţia de judecător în cazul cererilor formulate de 22 procurori de la parchete de pe lângă judecătorii, între care și cererea recurentului.

În primele critici formulate împotriva Hotărârii nr.989/2011, recurentul a susţinut că dispoziţiile art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, se aplică exclusiv în cazul transferului promovării, delegării și detașării judecătorilor/ procurorilor care au fost numiţi în condiţiile art.33 din această lege, precum și că dispoziţiile art.33 alin.(14) din lege nu sunt incidente în cazul cererilor care au făcut obiectul Hotărârii nr.1020/2011 prin care procurorii, între care și el, au solicitat numirea în funcţia de judecător, susţineri care sunt neîntemeiate.

 Înalta Curte reţine că C.S.M., în calitate de autoritate administrativă autonomă a puterii judecătorești, care gestionează cariera magistraţilor și realizează politicile de resurse umane ale instanţelor și parchetelor care formează sistemul puterii judecătorești, a interpretat prevederile art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004 republicată, în raport cu scopul urmărit de legiuitor prin reglementare, norma juridică în cauză făcând o enumerare exemplificativă, iar nu limitativă, a situaţiilor în care stabilitatea pe funcţie ar putea fi afectată.

Deci, au alte cuvinte, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art.33 alin.(14) din lege sunt aplicabile nu numai situaţiilor enumerate de acest text și de Hotărârea nr.989/2011 a Plenului C.S.M., ci oricărei situaţii care ar avea a rezultat eliberarea/ vacantarea postului ocupat de un judecător/ procuror numit în condiţiile art.33 din lege.

O altă critică a recurentului este în sensul că Hotărârea nr.989/2011, care reprezintă o reglementare inferioară în raport cu legea, modifică dispoziţiile art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004 republicată, introducând o ipoteză neavută în vedere de legiuitor, susţinere care este neîntemeiată.

Astfel, așa cum s-a argumentat mai sus, prin reglementarea instituită la art.33 alin.(14) din lege, s-a urmărit, în esenţă, ca timp de 3 ani de la numire, judecătorul/ procurorul care a fost numit în funcţie potrivit art.33 din lege să nu aibă nicio posibilitate să părăsească postul și astfel să afecteze stabilitatea statului de funcţii și activitatea instanţei/ parchetului respectiv.

Deci, cu alte cuvinte, Hotărârea nr.989/2011 nu modifică dispoziţiile art.33 alin.(14) din lege, ci le explicitează cu o situaţie de mobilitate în funcţia de judecător/ procuror, apărută în gestiunea resurselor umane ale instanţelor/ parchetelor din sistemul autorităţilor judecătorești, de natură să afecteze activitatea acestora și să împiedice realizarea scopului urmărit de legiuitor.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că Hotărârea nr.989/2011 ar introduce o reglementare discriminatorie împotriva judecătorilor/ procurorilor care au fost numiţi în funcţii conform art.33 din Legea nr.303/ 2004 republicată, în raport cu judecătorii/ procurorii numiţi în urma promovării examenului de capacitate, potrivit art.31 din aceeași lege, susţinere care este neîntemeiată.

Astfel, în primul rând, interdicţiile care au ca scop ca judecătorul/ procurorul să rămână pe postul pe care a fost numit timp de cel puţin 3 ani au fost prevăzute prin art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, care nu a fost declarat neconstituţional și nici în cauză nu a fost invocată o astfel de excepţie, singura cale prin care s-ar fi putut constata caracterul discriminatoriu al unei dispoziţii legale.

Oricum în opinia Înaltei Curţi, art.33 alin.(14) din Legea nr.303/2004, republicată, nu a introdus o reglementare discriminatorie, fiind vorba de situaţii diferite și de căi distincte de acces în profesie, legiuitorul având libertatea să prevadă condiţii diferite în ceea ce privește mobilitatea și stabilitatea în funcţia de judecător/ procuror, în raport cu modalitatea de acces în profesie.

În fine, recurentul a susţinut că Hotărârea nr.989/2011 nu este aplicabilă în cazul soluţionării cererii sale, astfel că Hotărârea nr.1020/2011 este nelegală, fiind încălcat principiul neretroactivităţii actelor juridice.

Deci, această critică vizează legalitatea Hotărârii nr.1020/2010, recursul formulat împotriva acestei hotărâri a Secţiei pentru judecători a C.S.M. fiind respins ca inadmisibil.

Oricum, în opinia Înaltei Curţi, în privinţa Hotărârii nr.989/2011, care are un caracter explicativ al dispoziţiilor art.33 alin.(14) din Legea nr.303/ 2004, republicată, aplicabilitatea sa trebuie raportată la data intrării în vigoare a prevederilor legale explicitate, singurele care produc efecte juridice.

În concluzie, recursul privind Hotărârea nr.989/2011 este nefondat, fiind respins ca atare, actul administrativ atacat fiind legal și temeinic.

Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 196/2005

În conformitate  cu  dispoziţiile  art. 11 alin.2² din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 modificată şi  completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2010, sumele încasate  ca urmare  a aplicării  penalităţii de  100 Euro pentru  fiecare   tonă de  dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu a  restituit certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră, se  stabilesc prin  decizie.

Din conţinutul acestor prevederi rezultă că regimul  juridic  al faptei  şi al  sancţiunii pecuniare  aplicabile  operatorilor care nu respectă obligaţia de a depune certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră a fost schimbat,  fapta  nemaifiind  contravenţie, iar  sancţiunea  aplicabilă calificată  penalitate, urmând  regimul juridic  prevăzut de Codul de procedură fiscală, inclusiv în ceea ce priveşte  procedura de  contestare prevăzută de  art. 205 şi următoarele din cod.

Decizia nr. 3896 din 3 octombrie 2012

Prin acţiunea formulată  la data de  12 august 2011, SC O SA a chemat în judecată Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând  anularea  deciziei de  impunere  nr. 2/17 martie  2011 şi a  deciziei  emise  în soluţionarea  contestaţiei  nr. 32/19 mai  2011, prin care  s-au  stabilit  în sarcina societăţii  obligaţii  fiscale  în valoare de  59.205.056 lei, cerând şi suspendarea  executării  actelor  administrative  până la rămânerea  irevocabilă a  hotărârii.

În subsidiar, reclamanta a cerut anularea parţială a  deciziei de  impunere  şi a   deciziei emise  în soluţionarea  contestaţiei  şi înlocuirea  sancţiunii  pecuniare  aplicate  de  pârâtă cu o  amendă  contravenţională de  cel mult 50.000 lei.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că i-a fost  aplicată sancţiunea pecuniară prevăzută de Hotărârea Guvernului nr.780/2006, întrucât  nu a depus până la  30 aprilie  2010 un număr de  143.437 certificate  de emisii de  gaze cu efect de seră.

 S-a arătat că regimul  sancţionator al faptei  imputate este cel al răspunderii contravenţionale, reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi în mod eronat s-a procedat la  emiterea  deciziei de impunere supusă regimului stabilit de Codul de  procedură fiscală.

 Prin sentinţa nr. 429 din 19  octombrie  2011, Curtea de Apel  Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis  acţiunea  şi a  dispus  atât  anularea  celor  două decizii contestate, cât şi suspendarea  executării  deciziei de impunere până la  soluţionarea  irevocabilă a  fondului cauzei.

Pentru a pronunţa  această  hotărâre, instanţa a reţinut  că în raport de  prevederile  art. 28, art. 28¹ şi art. 29 din Hotărârea Guvernului  nr. 780/2006 – în forma   în vigoare  la data de  30 aprilie  2010- nerespectarea  obligaţiei  depunerii  certificatelor  de  emisii de gaze cu  efect de seră constituie  contravenţie, supusă  regimului sancţionator  prevăzut de  Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.

Instanţa  a mai  constatat, pe de o parte, nulitatea  actului  constatator, care  trebuia  întocmit  sub formă de  proces verbal de către  Garda Naţională de Mediu, iar, pe de  altă parte, intervenirea  prescripţiei aplicării  sancţiunii contravenţionale  prin  depăşirea  termenului  de 6 luni  de la data săvârşirii  faptei, prevăzut  de  art. 13 din  Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Referitor la  cererea de  suspendare a executării, instanţa a  reţinut că sunt  îndeplinite  cerinţele  art. 15 din  Legea nr. 554/2004, referitoare la  existenţa  cazului bine justificat şi  la necesitatea   prevenirii  unei pagube iminente.

Împotriva sentinţei  a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu, criticând atât   soluţia  dată  fondului cauzei, cât şi admiterea  cererii de suspendare  a executării  deciziei de impunere.

Referitor la îndeplinirea  condiţiilor  prevăzute de  art. 15 din Legea nr. 554/2004, pârâta  a învederat că instanţa  a apreciat  în  mod  eronat  că se  regăsesc atât  cazul bine justificat cât şi  cerinţa  iminenţei  pagubei, ignorând  dispoziţiile  art. 9 alin.1 şi art. 11 alin.2² din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind  Fondul  de Mediu.

 Pe fondul  litigiului, pârâta a  arătat că, aplicând  penalitatea de  100 Euro  pentru  fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent  emisă, a acţionat în limitele  competenţei recunoscute  de  normele  legale în vigoare, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1300/2010 de modificare  a Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 şi de  asemenea, de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005.

Astfel, potrivit reglementărilor menţionate, autoritatea  pârâtă, primind  comunicarea referitoare la  situaţia  operatorilor care  nu au  restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, întocmită de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, a aplicat  reclamantei penalitatea  prevăzută  de  lege.

Pârâta  a mai  arătat că  instanţa de  fond a  constatat  în mod   eronat aplicabilitatea răspunderii contravenţionale potrivit  Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, reţinând şi prescripţia  dreptului de aplicare a sancţiunii, deşi  regimul  juridic al penalităţii ce a  fost  dispusă  prin  decizia de   impunere  este  cel prevăzut de  Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 şi Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin  întâmpinare, reclamanta  a  invocat  faptul că  decizia de impunere contestată nu respectă cerinţele  legale de formă, întrucât în versiunea în vigoare la  30 aprilie 2010 a Hotărârii Guvernului nr.780/2006 – termenul  limită  pentru  depunerea  certificatelor  de  emisii de gaze  cu efect de seră – constatarea  faptei şi aplicarea sancţiunii ar fi  trebuit  făcute  prin  proces verbal de către  Garda  Naţională de  Mediu şi  nu prin  decizie a  autorităţii  pârâte.

Reclamanta a precizat că fapta imputată constituie contravenţie, astfel cum a reţinut instanţa de fond, regimul  sancţionator  fiind cel reglementat de  Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 şi nu  cel  stabilit  de  Codul de  procedură fiscală.

În raport  de data  săvârşirii contravenţiei – 30  aprilie  2010 – a mai  arătat  reclamanta, sancţiunea  contravenţională s-a prescris în termenul  de 6 luni prevăzut  de  art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi  oricum, suma  stabilită   depăşeşte  maximul general de  50.000 lei.

Prin  întâmpinare, reclamanta  a mai  precizat  că sancţionarea  sa este  complet  lipsită de  temei, întrucât  societatea  nu a  generat emisii de  gaze  cu efect de seră în exces faţă de  cota alocată nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 780/2006.

Analizând  actele şi  lucrările  dosarului, în raport de motivele  invocate  şi de  prevederile  art. 304 şi  304¹ Cod procedură civilă, Curtea  va  constata că recursurile  sunt fondate, urmând a fi  admise  şi  a se  dispune  casarea  sentinţei  şi trimiterea  cauzei  spre  rejudecare la aceeaşi instanţă.

Astfel, instanţa de fond  a constatat   în mod  nejustificat  nulitatea  absolută   a deciziei de impunere, motivat de  faptul  că a fost întocmită de o autoritate ce  nu avea  competenţa legală.

 La data  emiterii  actului  administrativ contestat, 17  martie 2011, atât  Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 cât şi Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, fuseseră modificate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2010 şi respectiv, Hotărârea Guvernului nr.1300/2010, intrând  în vigoare şi Ordinul nr. 1004/3 martie  2011 al  Agenţiei  Naţionale  pentru  Protecţia Mediului.

Potrivit  noilor  reglementări, situaţia  operatorilor ce nu au restituit  certificatele  de  emisii de  gaze  cu efect de seră pentru  fiecare  tonă de dioxid de carbon emisă se constată de către  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului care o comunică  Administraţiei  Fondului pentru Mediu, căreia îi revine  astfel competenţa  de a emite  decizie de impunere  privind  aplicarea  penalităţii prevăzute  de  art. 9 alin.1 lit.ş din  Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 modificată şi completată.

Sub acest aspect, pârâta a  arătat că  a primit  comunicarea  nr. 1/240/IN/19 ianuarie 2011 prin care  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a prezentat  situaţia operatorilor  care nu au  restituit certificate de  emisii de  gaze cu efect de seră în condiţiile legii, precum şi  numărul de  certificate  nerestituite, între care  se regăseşte  şi  reclamanta.

Referitor la săvârşirea faptei ce a determinat aplicarea  penalităţii, instanţa  de  fond  a reţinut că urmează  regimul sancţionator prevăzut  de  Ordonanţa Guvernului  nr. 2/2001, fiind  o contravenţie, epuizată   la  30 aprilie  2010, aplicarea  amenzii contravenţionale fiind  astfel   prescrisă.

Curtea  constată însă că  data săvârşirii  faptei  nu a fost corect  reţinută împrejurare  în  raport de care, faţă de  modificările legislative intervenite în anul 2010, nici regimul  juridic sancţionator aplicabil  nu a fost  bine stabilit.

Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 privind  stabilirea  schemei de  comercializare a  certificatelor  de emisii de  gaze  cu efect de seră a suferit în anul  2010 mai multe  modificări  şi completări, prin Hotărârea Guvernului nr. 133/2010, Hotărârea Guvernului nr. 399/2010 şi  Hotărârea Guvernului nr.1300/2010.

Potrivit  art. 28 alin.1 din  hotărâre, în varianta  introdusă prin  Hotărârea Guvernului nr. 1300/2010, pentru nerespectarea  obligaţiei  de restituire până la  data de  30 aprilie  a fiecărui an a unui număr de  certificate de emisii de gaze cu efect de  seră  se  aplică o penalitate  de  100 Euro, echivalentă în lei, pentru  fiecare  tonă de  dioxid de  carbon echivalent emisă, ce  constituie  venit  la Fondul  pentru Mediu.

În conformitate  cu  dispoziţiile  art. 11 alin.2² din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 modificată şi  completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2010, sumele încasate  ca urmare  a aplicării  penalităţii de  100 Euro pentru  fiecare   tonă de  dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu a  restituit certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră, se  stabilesc prin  decizie.

Potrivit  art. 11 alin.5 din ordonanţă deciziile  şi declaraţiile  privind  stabilirea creanţelor  la bugetul  Fondului pentru Mediu constituie  titluri de  creanţă, iar în  conformitate cu  prevederile  art. 12, contribuţiile taxele, penalităţile şi alte  sume ce  constituie  astfel de venituri urmează  regimul  juridic al  impozitelor, taxelor, contribuţiilor  şi  altor sume datorate bugetului  general  consolidat, reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul procedură fiscală.

 Aşadar, prin  noile  reglementări, a fost  schimbat  regimul  juridic  al faptei  şi al  sancţiunii pecuniare  aplicabile  operatorilor care nu respectă obligaţia de a depune certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră, fapta  nemaifiind  contravenţie, iar  sancţiunea  aplicabilă calificată  penalitate, urmând  regimul juridic  prevăzut de Codul de procedură fiscală, inclusiv normele privind   procedura de  contestare prevăzută de  art. 205 şi următoarele din cod.

Cât priveşte epuizarea faptei constând în nedepunerea  certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în raport de  caracterul continuu al  inacţiunii nu se poate susţine că aceasta s-ar fi consumat la data de  30 aprilie  2010,  termenul  limită  prevăzut de  Hotărârea Guvernului nr. 780/2006.

Revine  astfel instanţei de  trimitere obligaţia de a stabili pe bază de probe data la care reclamanta, atenţionată despre  depăşirea  termenului, a depus  certificatele de emisii de  gaze cu efect de  seră, dată în raport de care  fapta constatată constituie sau nu  contravenţie şi urmează regimul  juridic prevăzut fie de  Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, fie de  Codul de  procedură  fiscală.

Sub acest aspect, reclamanta a susţinut, fără a  prezenta  dovezi că a depus certificatele la 28 iunie 2010, în timp ce  în decizia de  soluţionare a contestaţiei nr. 32/19 mai  2011 se  reţine că la  data de  19 ianuarie  2011, la  care  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a informat Administraţia Fondului  pentru Mediu despre  faptul că  societatea  nu a  respectat prevederile  art. 18 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.  780/2006, SC O SA nu  depusese certificatele  de emisii.

Având  în vedere cele  expuse mai sus, Curtea va casa  sentinţa atacată cu trimitere pentru completarea  probelor, inclusiv acte  lămuritoare, despre data depunerii certificatelor de emisie provenite  de la  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

Referitor la recursul privind soluţia de suspendare a  executării deciziei de  impunere până la  rămânerea irevocabilă a hotărârii, Curtea constată că instanţa de fond nu a motivat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, privind  existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, urmând  ca la rejudecarea cauzei  să se  reia  şi  discutarea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate.

Curtea Constituțională a invalidat articolul 18 din Statutul polițistului (lege organică), ce prevede că posturile de conducere se stabilesc prin concurs organizat pe bază de ordin de ministru. Decizia 172 a CCR, din 24 martie 2016, publicată luni, 25 aprilie 2016, în Monitorul Oficial, a stabilit că articolul 18 din Statutul polițistului contravine art.1 alin.(4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei competenţe ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către un membru al Guvernului), precum şi art.1 alin.(5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii. Consecința este că Guvernul va trebui să modifice Statutul polițistului (Legea 360/2002) prin ordonanță de urgență, pentru a nu fi blocate numirile în posturile de conducere din Poliție.

Prin decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a unor prevederi privind evaluarea activităţii şi a conduitei poliţistului, constatând că evaluarea activităţii şi a conduitei poliţistului ţine de statutul acestuia şi, prin urmare, trebuie reglementată prin lege organică.

Pe cale de consecință, la mijlocul lunii februarie, Guvernul a aprobat un proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, prin care sunt introduse noi reglementări referitoare la evaluarea activităţii şi a conduitei poliţistului.

Judecătorii CCR au constatat, marți 19 aprilie 2016, că și dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, potrivit cărora „Procedura și cazurile de modificare și/ sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor”, contravin art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, care stipulează ca statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică. Curtea a mai constatat încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4), referitor la principiul separației si echilibrului puterilor în stat, și art. 1 alin. (5), întrucât dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 deleagă reglementarea acestor aspecte esențiale ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Această decizie încă nu a fost publicată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004

Legea nr. 24/2000, art. 11 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:”În vederea intrării lor în vigoare (…) ordinele, instrucţiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ordinul prin care a fost aprobată structura organizatorică centrală și teritorială a unei autorităţi publice, statele de funcţii ale acesteia precum și regulamentele pentru realizarea testării profesionale a funcţionarilor publici și personalului contractual din cadrul acestei autorităţi –  fiind aplicabil unor situaţii strict determinate și producând efecte juridice în raport cu un număr determinat/determinabil de persoane – are caracterul unui act administrativ individual iar nu al unui act administrativ normativ, nefiind prin urmare supus condiţiei publicării în Monitorul Oficial, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Decizia nr. 4343 din 25 octombrie 2012

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel  Suceava –  Secţia de Contencios administrativ și Fiscal, precizată ulterior, reclamantul BA a solicitat,  în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, constatarea nulităţii examenului organizat în baza pct.5 din Ordinul nr.2407/ 04.07.2011, emis de A.N.A.F, anularea Ordinului nr.7126/ 02.08.2011, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor (A.N.V.) și a operaţiunilor administrative care stau la baza emiterii acestuia; repunerea sa în situaţia anterioară prin reintegrarea în funcţia de inspector vamal grad profesional principal la Biroul Vamal X; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor echivalente drepturilor salariale, actualizate în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data de 8.08.2011 și până la data reintegrării; suspendarea executării Ordinului A.N.V. nr.7126/2.08.2011, până la soluţionarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin Ordinul nr.7126/ 02.08.2011 s-a dispus încetarea raportului de serviciu prin eliberarea sa din funcţia publică teritorială de execuţie de inspector vamal grad profesional principal gradaţia 5 clasa de salarizare 48 la Biroul Vamal X, în baza art.97 lit. c) și art. 99 alin.(1) lit. b), alin.(3) și (5) din Legea nr.188/ 1999.

La baza emiterii ordinului contestat au stat Ordinul nr.2406 și Ordinul nr.2407 din 4.07.2011, emise de Președintele A.N.A.F., reglementând structura organizatorică a A.N.V., precum și Regulamentul pentru Organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională a funcţionarilor publici pentru ocuparea posturilor vacante.

Reclamantul a criticat Ordinul A.N.V. nr.7126/ 02.08.2011 pentru nerespectarea dispoziţiilor legale incidente în cazul reorganizării autorităţii publice, arătând și că nu i s-a acordat un preaviz efectiv de 30 de zile calendaristice de la data reducerii postului, nici nu i s-a oferit lista posturilor vacante pentru care ar fi putut opta.

Reclamantul a mai susţinut că Ordinele 2406, nr.2407din 4.07.2011, emise de A.N.A.F. și Ordinul A.N.V. nr.2619/ 15.07.2011 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, și astfel sunt lipsite de orice efect și forţă legală. În consecinţă, actele administrative individuale emise în baza acestor ordine sunt nule absolut.

Reclamantul a mai argumentat, în esenţă,  că ordinele criticate nu respectă dispoziţiile Legii nr.188/1999 , ale H.G. nr.611/2008 și ale Codului Muncii, în condiţiile în care A.N.A.F. și A.N.V. au vacantat posturi legal ocupate fără respectarea procedurii de repartizare a funcţionarilor fără examen, au decis organizarea unui examen general, au publicat bibliografia și tematica de examen cu numai cinci zile înaintea desfășurării acestuia și nu au asigurat publicitatea concursului.

Prin Sentinţa civilă nr.386 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ și fiscal a suspendat executarea Ordinului A.N.V. nr.7126 din 02.08.2011 până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr.72 din data de 27 februarie 2012, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acţiunea reclamantului BA și, în consecinţă, a anulat examenul organizat de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor în perioada 18 – 29 iulie 2011 în ceea ce îl privește pe reclamantul BA, a anulat  Ordinul nr. 7126/02.08.2011 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, a dispus reintegrarea reclamantului BA în funcţia publică de inspector vamal grad profesional principal la Biroul Vamal X, a obligat pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și recalculate de care ar fi beneficiat începând cu data de 8.08.2011 până la data reintegrării efective și a obligat ambele pârâte la plata, către reclamant, a sumei de 1874 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă reţinut că Ordinul contestat – nr.7126/ 2.08.2011 –  prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică deţinută, a fost emis în temeiul H.G. nr. 110/2009, a Ordinului nr.2406/ 2011 și a Ordinului nr.2407/2011, emise de A.N.A.F., prin care s-a aprobat structura organizatorică a Autorităţii Naţională a Vămilor și statutul de funcţii, și care nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, deși exista această obligaţie potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr.24/2000 și art.5 alin.(4) din H.G. nr. 110/2009.

Curtea a apreciat că Ordinul nr.2406/2011 și Ordinul nr.2407/2011 au caracter normativ, iar nepublicarea lor în Monitorul Oficial atrage sancţiunea inexistenţei lor și, pe cale de consecinţă, a inopozabilităţii, astfel încât efectele juridice ale acestora nu îi pot fi opuse reclamantului.

Întrucât Ordinul nr.7126/ 02.08.2011 are ca temei Ordinele nr.2406 și 2407, acte care nu îi sunt opozabile reclamantului datorită sancţiunii inexistenţei, ordinul atacat este lovit de sancţiunea nulităţii, fiind emis în baza unor acte normative afectate de vicii de legalitate capitale.

Pentru aceleași considerente, a arătat instanţa de fond, examenul organizat de A.N.V. este nul în ceea ce îl privește pe reclamant, efectele nulităţii neputându-se extinde asupra celorlalte persoane care au participat la concurs și nu sunt părţi în acest dosar .

Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocată de către aceasta, cu privire la Ordinul nr.7126 din 02.08.2011, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, reţinând că raportul juridic dedus judecăţii este născut între persoana vătămată – reclamant și autoritatea emitentă a actului administrativ – pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, instituţie cu personalitate juridică, cu buget și patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, în cadrul Agenţiei Naţionale  de Administrare Fiscală, astfel că preavizul și ordinul de eliberare din funcţie a reclamantului nu pot genera obligaţii în sarcina pârâtei Agenţia naţională de Administrare Fiscală.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Iași și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În recursul formulat de Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Iași, în numele și pentru A.N.V., a fost invocat  motivul prevăzut la art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă și au fost susţinute, în esenţă, următoarele critici:

– în mod greșit a reţinut instanţa de fond inexistenţa ordinelor nr.2406, nr.2407 și nr.2619 pentru motivul că aceste acte administrative nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I;

– în mod greșit a reţinut instanţa de fond incidenţa, în privinţa acestor ordine, a prevederilor art.11 din Legea nr.24/2000;

– în mod  greșit a reţinut instanţa de fond că ordinele respective ar avea caracter normativ;

– instanţa de fond a ignorat faptul că ordinele respective se referă la situaţii concrete, punctuale și se adresează unui număr determinat de persoane, neproducând efecte erga omnes, fiind emise în aplicarea H.G. nr.565/2011, care nu a prevăzut obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că procesul de reorganizare și de reducere a posturilor, inclusiv a postului deţinut de reclamant, a fost real și efectiv, iar concursul a fost organizat cu respectarea prevederilor legale și a dispoziţiilor regulamentare.

În concluzie, s-a cerut admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate, ca neîntemeiată.

3.2. În recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, susţinând în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greșit că Ordinele nr.2406 și nr.2407 ar avea caracter normativ și că ar fi existat obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel, a argumentat autoritatea recurentă, cele două ordine au fost emise în aplicarea H.G. nr.565/2011 prin care a fost modificată H.G. nr.110/2009 privind organizarea și funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, fiind aplicabile unor situaţii și unor persoane determinate și limitate, ceea ce le face să aibă caracter individual, iar nu normativ, nefiind incidente prevederile art.11 din Legea nr.24/2000.

În concluzie, a cerut admiterea recursului și respingerea acţiunii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea Ordinului nr.2406/2011 și Ordinului nr.2407/2011.

3.3. Intimatul-reclamant BA a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursurilor formulate, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este legală și temeinică, instanţa de fond reţinând în mod judicios și argumentat caracterul normativ al actelor administrative care au stat la baza eliberării sale din funcţie și organizarea concursului.

În ceea ce privește recursul formulat de A.N.A.F., intimatul-reclamant a învederat că instanţa de fond, prin Sentinţa nr.72 din 27.02.2012 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, astfel încât recursul său trebuie respins pe excepţia lipsei de interes.

În ceea ce privește recursul formulat de A.N.V., intimatul-reclamant a solicitat să fie respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul formulată de A.N.A.F., Înalta Curte constată că autoritatea recurentă nu justifică un interes în promovarea acestei căi de atac, din moment ce, în privinţa Ordinului nr.7126/2011, a fost admisă excepţia pe care a invocat-o pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive, iar în privinţa Ordinului nr.2406/2011 și Ordinului nr.2407/2011 instanţa de fond nu a dispus anularea acestora, așa cum în mod greșit a susţinut A.N.A.F. în recursul formulat.

În ceea ce privește recursul formulat de A.N.V., rezultă că este întemeiat pentru considerentele și în limitele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă la pct.2 al acestor considerente, instanţa de fond și-a fundamentat și argumentat soluţia pe faptul că Ordinul nr.7126/2011 pe care l-a și anulat, are ca temei juridic Ordinul nr.2406/2011 și Ordinul nr.2407/2011, care sunt inexistente, nefiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, așa cum prevăd dispoziţiile art.11 din Legea nr.24/2000 în privinţa actelor cu caracter normativ.

Deci, cu alte cuvinte, soluţionarea cauzei depinde de calificarea celor două ordine, ca acte administrative cu caracter normativ sau acte administrative cu caracter individual, în raport cu care prevederile art.11 din Legea nr.24/2000 sunt sau nu aplicabile.

Criteriile principale, în raport cu care actele administrative se clasifică în acte cu caracter normativ și acte cu caracter individual sunt, pe de o parte scopul pentru care acestea au fost adoptate sau emise și, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse.

Astfel, în ceea ce privește primul criteriu, în doctrină este unanim acceptat că actele administrative cu caracter normativ sunt adoptate/ emise în scopul organizării executării legii/ dispoziţiilor legale, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit totdeauna exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii/ dispoziţiilor legale.

Or, în cauză, este necontestat, că cele două ordine au fost emise pentru aplicarea în concret a dispoziţiilor H.G. nr.565/2011 care a modificat și completat H.G. nr.110/2009 privind organizarea și funcţionarea A.N.V., având astfel caracterul unor acte administrative cu caracter individual.

În ceea ce privește întinderea efectelor produse, actele administrative cu caracter normativ conţin reguli/  norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes faţă de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situaţie strict determinată și produc efecte fie faţă de o singură persoană, fie faţă de un număr determinat sau determinabil de persoane.

Or, în cauză, cele două ordine au aprobat structura organizatorică centrală și teritorială a A.N.V. și, respectiv, statele de funcţii ale acestora, precum și regulamentele pentru realizarea testării profesionale a funcţionarilor publici și personalului contractual din cadrul structurilor A.N.V., fiind astfel aplicabile în situaţii strict determinate și producând efecte juridice în raport cu un număr determinant/ determinabil de persoane, fiind astfel și din acest punct de vedere acte administrative cu caracter individual.

Deci, aprecierile și argumentele instanţei de fond sunt lipsite de temei, astfel încât dispoziţiile art.11 din Legea nr.24/2000 nu sunt aplicabile în privinţa ordinelor respective, neexistând obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, ci doar a ceea a aducerii lor la cunoștinţa celor vizaţi, ceea ce s-a făcut prin comunicarea lor la toate structurile A.N.V. și pe pagina web a acestei autorităţi, operaţiuni necontestate în cauza de faţă.

În concluzie, recursul va fi admis, iar soluţia va fi casată, urmând ca dosarul să fie trimis aceleiași Curţi pentru rejudecarea cauzei.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 188/1999, art. 78 alin. (3)

Potrivit art. 78 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici „sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal”.

Față de conținutul acestor prevederi, este nelegal ordinul de sancționare emis fără  îndeplinirea procedurii de citare a persoanei cercetate disciplinar, existența procesului-verbal privind refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri nefiind de natură să acopere viciul cercetării prealabile atunci când de la dosarul procedurii lipsesc dovezile de comunicare ale citațiilor transmise celui cercetat.

Decizia nr. 4787 din 15 noiembrie 2012

Reclamantul RG a chemat în judecată Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale (CNPAS), solicitând  anularea în tot a Ordinului nr. 1492/14.01.2009 și acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite prin emiterea  respectivului ordin.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că actul  administrativ atacat are la  bază propunerea  Comisiei  de disciplină constituită cu încălcarea prevederilor art. 79 alin.2 din Legea nr. 188/1999 și a art.4 alin.1 din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2001.

A mai arătat că la data constituirii Comisiei de disciplină singura organizație constituită potrivit legii era Sindicatul Salariaților  din CNPAS reclamantul fiind președintele acestuia.

Raportul Comisiei de disciplină și concluziile Comisiei, a arătat recurentul, încalcă dispozițiile art. 77 alin.3 lit.d din Legea nr. 188/1999, întrucât aceasta nu a făcut individualizarea pedepsei precum  și  prevederile art. 78 alin.3, prin  aceea că sancțiunea a fost  luată fără audierea  reclamantului.

S-a mai arătat de către reclamant că au fost încălcate și dispozițiile  art. 91 din Legea nr. 188/1999 întrucât  în mod abuziv a fost retrogradat și mutat, deși mutarea nu poate fi făcută decât în condițiile legii, mutarea temporară putându-se efectua pe o perioadă  de maxim 6 luni și nu  pe o perioadă  de  1 an așa cum  în mod  incorect  și ilegal  s-a  stabilit prin  ordinul atacat.

Pe de altă parte, a susținut  reclamantul, bugetul  CNPAS este  separat de bugetul Direcției Generale de Accidente și Boli Profesionale, fapt ce face imposibilă nu numai plata  salariului ci și mutarea  sa la  această Direcție  Generală.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Națională de Pensii  și Asigurări Sociale a solicitat să se constate că Ordinul Președintelui  Casa  Națională  de   Pensii  și   Asigurări  Sociale   nr. 1492/14  decembrie  2009 este   legal, solicitând  să  se  suspende cauza  de  față  până  la  pronunțarea  unei  hotărâri  irevocabile     cu privire la  cererea  de anulare  a Ordinului CNPAS nr. 799 din  15  iulie 2009 și să se respingă cererea de  anulare a  Ordinului  Președintelui  CNPAS  nr. 1492/14.12.2009.

Curtea de  Apel București – Secția a VIII-a Secția contencios administrativ și fiscal prin  sentința  civilă nr. 3935/14.10.2010 a respins  excepția  lipsei  de  obiect  și a  admis în parte acțiunea  reclamantului, dispunând anularea  Ordinului  nr. 1492/14.12.2009 emis  de  pârâtă.

De asemenea, a obligat  pârâta la plata  către  reclamant a diferenței  dintre  drepturile  salariale  ce i s-ar fi  cuvenit  pentru  funcția de director al  Direcției Contencios și  Executare  Silită și drepturile  salariale  primite efectiv  pentru  funcția în care  a fost retrogradat prin ordinul anulat  corespunzător perioadei  între  data emiterii Ordinului  nr. 1492/14.12.2009 și data  emiterii Ordinului nr. 702/16.08.2010.

A respins  în rest acțiunea.

Soluționând cu prioritate  excepția  lipsei de  obiect a  acțiunii invocată de  pârâtă, Curtea a constatat că această  excepție de fond peremptorie și absolută este  neîntemeiată, întrucât  Ordinul  nr. 1492/14.12.2009 emis de   pârâtă este un  act administrativ prin care  s-a aplicat o sancțiune disciplinară și care  a  produs consecințe   juridice  până la emiterea Ordinului  nr. 702/16.08.2010,  emis tot de pârâtă, ordin care nu are  aptitudinea  să  înlăture consecințele  deja  produse, iar pe  calea  acțiunii de față se urmărește anularea  tuturor  efectelor  actului  administrativ contestat.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că actul administrativ atacat are la bază cercetarea disciplinară și propunerea unei  Comisii de disciplină constituită cu  încălcarea  prevederilor  art. 79 alin.2 din  Legea nr. 188/1999 și art. 4 alin 1 din HG  nr. 1344/2001,  incluzând reprezentanții unui  sindicat  care nu  avea  personalitate  juridică.

S-a mai reținut că actul administrativ atacat încalcă și   prevederile art. 78 alin.3 din Legea nr. 188/1999, întrucât  sancțiunea  a fost  luată fără  audierea  reclamantului.

De asemenea, s-a reținut  că nici  dispozițiile art. 77 alin.4 din  actul normativ susmenționat nu a fost respectat, deoarece nu s-a  făcut o aplicare corectă a criteriilor de individualizare a sancțiunilor aplicate, nefiind indicate în cuprinsul actului administrativ contestat elementele  concrete  avute  în vedere.

Împotriva acestei sentinței au declarat recurs  atât reclamantul RG, cât și pârâta Casa Națională de Pensii Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Casa Națională de Pensii Publice (CNPP) a apreciat că se impune  admiterea  recursului  său  și modificarea  sentinței atacate pentru  motivul  prevăzut de  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece aceasta a fost dată cu interpretarea  greșită a legii. Criticile sale au vizat, în sinteză, următoarele:

– greșit s-a reținut de către instanța fondului că actul administrativ atacat are la bază cercetarea administrativă și  propunerea  unei comisii de disciplină constituită  cu  încălcarea  art. 79(2) din Legea nr. 188/1999 și art. 4(1) din HG nr. 1344/2001, în condițiile în care  comisia de  disciplină  a fost  constituită  prin Ordinul CNPAS nr. 799/15 iulie 2009, emis în temeiul  HG nr. 1344/2007, prin  care s-a  impus  o nouă  modificare  a  comisiei  nominalizată de Ordinul  nr. 490/5 mai  2009, deoarece unii membri  titulari și unii membri  supleanți au  renunțat  la  această calitate, iar Ordinul nr. 799 nu a fost anulat irevocabil prin hotărâre judecătorească. S-a subliniat că Ordinul nr. 799/2009 nu a  modificat  componența comisiei cu privire la membrul titular și membrul supleant desemnați din partea organizației  sindicale, nemulțumirea reclamantului fiind  legată de faptul că ordinul nu desemnează  membrii  din  cadrul  Sindicatului  Salariaților  din Casa Națională de  Pensii  și  Asigurări Sociale al cărui  președinte era. De altfel, numirea  unui membru din  partea  Sindicatului  Salariaților din CNPAS ar fi  incompatibilă cu judecarea  cauzei  ce a făcut obiectul dosarului nr.239/1 aprilie 2009 întrucât  reclamantul era președintele  organizației  sindicale.

– în ceea ce  privește  reținerile instanței de  fond potrivit  cărora actul atacat  încalcă  prevederile  art. 78(3) din Legea nr. 188/1999,  sancțiunea  fiind dispusă  fără  audierea  reclamantului, recurenta a arătat că neaudierea reclamantului în cursul cercetării administrative nu poate fi imputată comisiei de disciplină deoarece  este consecința  refuzului  acestuia  de  a se prezenta  la  termenul  pentru care   a fost citat. Prin atitudinea sa  reclamantul  a dorit  în mod evident să  tergiverseze soluționarea  sesizărilor  formulate  la adresa  sa, astfel că  s-a făcut  aplicația  art.39(6) din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 conform  căruia  „refuzul persoanelor  citate de a se prezenta la audieri se  menționează  în procesul verbal și nu împiedică desfășurarea  cercetării  administrative”;

– relativ la criteriile  de individualizare  a sancțiunii  aplicate reclamantului, contrar  celor  susținute de instanță, recurenta a arătat  că  au fost  respectate dispozițiile  art. 77(4) din Legea nr. 188/1999 și  ținându-se  seama de  gravitatea  faptelor  reținute  în sarcina  reclamantului (art. 77 alin.2 lit. d, g, i, j și k) conducătorul  instituției a dispus prin Ordinul nr. 1492/14 decembrie 2009 retrogradarea din funcția  publică  în conformitate cu  art. 77(3) lit.d) din Legea nr. 188/1999.

Cererea de recurs formulată de  RG a fost  întemeiată  în drept pe dispozițiile art. 304 pct.7, 8, 9 și 10 Cod procedură civilă, în motivarea ei punându-se accent pe  necesitatea  de a se sancționa abuzul comis  de autoritatea  pârâtă și prin  obligarea  acesteia la plata dobânzilor legale aferente de la data de 14 decembrie 2009 până la  data de  16 august 2010 când, din nou, tot cu încălcarea legii a fost trecut  pe  o funcție de  execuție, precum și la  plata  daunelor  morale deoarece  i s-au adus  serioase prejudicii de imagine, imaginea sa publică având de suferit, la acestea adăugându-se și traumele psihice suferite prin  sancționarea  pe nedrept  și  privarea  de  drepturile salariale.

Prin întâmpinare, Casa Națională de Pensii Publice, a  respins  susținerile  recurentului-reclamant arătând că în cauză nu s-au produs nici un fel de probatoriu care să dovedească producerea  unei fapte  ilicite cu  vinovăție, un raport de cauzalitate între  prejudiciul respectiv și  fapta  pârâtului  sau  producerea  unor  suferințe morale, cum de altfel a reținut  și instanța de fond.

În ședința publică  de la  15 noiembrie  2012, instanța de  recurs a  luat act  de  renunțarea la judecată de către  recurentul-reclamant a excepțiilor invocate, respectiv cea privind neconstituționalitatea  art. 133(2) din Legea nr. 263/2010 (privind sistemul de pensii publice) și cea  privind  lipsa  capacității juridice și a capacității de reprezentant  a numitei DD – Președintele Casei Naționale de  Pensii Publice.

Recursurile sunt  nefondate. Prin Ordinul nr. 1492/14 decembrie 2009 Președintele  CNPAS a sancționat disciplinar pe RG ce  ocupa funcția publică de conducere  de director-consilier, clasa I, gradul superior treapta de salarizare I în cadrul  CNPAS –Direcția Generală Juridică – Direcția de  Contencios și Executare  Silită, cu  retrogradarea în funcția  publică  de execuție de  consilier, clasa I, grad profesional superior, treaptă de  salarizare I din cadrul   Direcției  Generale de Accidente de Muncă și Boli Profesionale – Direcția de Acordare Prestații, pe o perioadă de 1 an, pentru săvârșirea  abaterilor  disciplinare  prevăzute de  art. 77(2) lit. d), g), i), j) și k) din Legea nr. 188/1999 (privind Statutul funcționarilor  publici) R2 (art.1), începând  cu data  emiterii  ordinului  fiindu-i  menținute  celui  sancționat drepturile  salariale  exclusiv indemnizația de  conducere (art.2).

Reclamantul RG a cerut  instanței de  contencios  administrativ a Curții de  Apel București anularea  actului  administrativ individual  menționat  și obligarea  pârâtei  CNPAS la plata  de  despăgubiri pentru  daunele  materiale și morale suferite  prin  emiterea ordinului.

Așa cum  se  poate  observa  din  considerentele sentinței  recurate, judecătorul fondului a evaluat atât susținerile  reclamantului cât și  apărările pârâtei din  perspectiva probatoriului  administrat  (înscrisuri) și a  actului  normativ aplicabil în materia  funcționarilor publici, Legea nr. 188/1999 R2, conchizând, argumentat, că în  temeiul  art. 18 din Legea nr. 554/2004 se impune  anularea  Ordinului nr. 1492/14 decembrie  2003 și pe cale de  consecință obligarea autorității emitente la plata diferenței dintre drepturile  salariale  cuvenite  pentru  funcția pe care  o ocupa  reclamantul  la data  emiterii  ordinului  și cele efectiv  primite  pentru  funcția  în care a fost  retrogradat pentru  perioada  cuprinsă între  data emiterii  ordinului contestat și  data repunerii  în funcția din care  a fost retrogradat respectiv data de  16 august  2010, când a  fost emis  Ordinul nr. 702.

Probele administrate au evidențiat mai multe  vicii  care   au afectat cercetarea  administrativă, ca  fază premergătoare  în mod obligatoriu emiterii  ordinului de  sancționare disciplinară,  acestea  privind componența Comisiei de disciplină și desfășurarea  cercetării  disciplinare.

În speță Comisia de  disciplină s-a constituit în baza Ordinului nr. 799/15.07.2009 emis de Președintele  CNPAS (fila  135 dosar fond), moment la care  singura  organizație  sindicală constituită potrivit  legii și reprezentativă la nivel de  unitate era  Sindicatul Salariaților  din CNPAS , constatându-se că Sindicatul  Liber al CNPAS  este reprezentativ la nivel de unitate prin  sentința  civilă nr. 7084/07.10.2009 a Judecătoriei Sectorului 2 București (definitivă și irevocabilă).

În acest  context, corect s-a observat că în speță  s-au  încălcat  prevederile  art. 79(2) din Legea nr. 188/1999 R2  și  cele ale art. 4(1) din HG nr. 1344/2007 (privind normele de organizare și  funcționare a comisiilor de disciplină), care în ce privește  componența  Comisiei de  disciplină fac trimitere  explicită  și la „un  reprezentant al  organizației  sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant  desemnat  prin  votul  majorității  funcționarilor  publici  pentru care este organizată comisia de  disciplină, în cazul în care  sindicatul  nu este  reprezentativ sau  funcționarii publici  nu sunt organizați  în sindicat”.

Argumentelor  expuse  de  judecătorul fondului, instanța de  control judiciar adaugă și pe cel al anulării irevocabile  a  Ordinului  de modificare  a componenței  Comisiei de disciplină nr. 799/15 iulie  2009 emis de  CNPAS, prin președinte, prin  decizia nr.5174/3 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal.

În considerentele  acestei  decizii se  regăsește  în mod clar și răspunsul la  critica  formulată  de  Casa Națională de  Pensii Publice  și care vizează aspectele  de incompatibilitate în sensul în care reclamantul  Radu Gheorghe Dănuț era și  președintele  Sindicatului  Salariaților din Casa Națională de  Pensii  și  Asigurări Sociale, cu sublinierea că sindicatul trebuia  reprezentat pentru  a se asigura  un echilibru în  componența  comisiei de disciplină.

Și cea de-a doua critică adusă  de  Casa Națională de  Pensii Publice sentinței este neîntemeiată în condițiile în care s-a constatat că în cadrul  cercetării  disciplinare, prealabile, au fost  încălcate  prevederile  art. 78(3) din Legea nr. 188/1999 R2 potrivit cărora:

„Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal.”

Sub acest aspect în mod judicios instanța de fond  a înlăturat  apărările  autorității  pârâte potrivit cărora comisia de disciplină l-a citat pentru  fiecare termen pe reclamant, neexistând  dovezi ale  comunicării  unor astfel de citații către cel cercetat disciplinar.

În fine, în mod corect instanța  fondului a reținut că deși actul  atacat este  motivat  în fapt și în drept,  în aplicarea  sancțiunii  propuse  de  Comisia de disciplină  (Raportul  nr. 116/9 decembrie  2009) nu s-a procedat  la   o individualizare  a sancțiunii așa cum  cer dispozițiile  art. 77(4) din Legea nr. 188/1999 R2, nefăcându-se  trimitere la   niciunul din  criteriile  menționate  în acest text legal: cauzele și   gravitatea  abaterii  disciplinare, împrejurările  în care a fost  săvârșită, consecințele abaterii, dar și  comportarea  generală  a funcționarului public în timpul serviciului, existența în  antecedentele  funcționarului public  a altor  sancțiuni.

Nici criticile aduse  de  reclamant prin cererea de recurs nu vor fi primite, instanța de control judiciar reținând că dacă cuantificarea  prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de  determinare, nu același  lucru se  poate  afirma  atunci când sunt invocate anumite  consecințe negative  ale unei acțiuni sau inacțiuni, acestea neputând  fi  stabilite  în absența oricăror dovezi  sub acest aspect.

 În speță, instanța  fondului a apreciat  corect că  reclamantul nu a indicat în ce constă  prejudiciul moral  suferit și nici nu  a probat acest lucru astfel că a respins cererea  de  acordare  de  daune morale.

De altfel, Înalta Curte consideră  că prin  însăși anularea  actului  vătămător s-a oferit recurentului-reclamant  o reparație echitabilă și sub aspect moral.

În consecință, ambele recursuri au fost respinse.

Legislaţie relevantă:

O.G. nr. 137/2000, art. 20, art. 27

Prin conținutul art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor ce se consideră discriminate atât o procedură pe calea contenciosului administrativ cât și o procedură pe calea dreptului comun.

Fiind vorba de două proceduri distincte, exercitarea uneia dintre cele două proceduri nu are efecte asupra admisibilității celeilalte, astfel încât contestația formulată în condițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 împotriva hotărârii CNCD nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de drept comun în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Decizia nr. 5211 din 7 decembrie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal reclamanta CV a formulat contestație împotriva Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a solicitat anularea hotărârii ca nelegală și netemeinică, admiterea sesizării, constatarea situației de discriminare în raport cu alte categorii de magistrați, obligarea pârâtelor Curții de Apel Iași și Casa de Pensii Iași să înlăture starea de discriminare și să fie repusă în situația anterioară.

Prin Sentința nr.336/2011 din 10.11.2011 a Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația ca inadmisibilă.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut, în privința excepției autorității de lucru judecat, că cererea reclamantei ce a format obiectul dosarului nr.440/99/2010 a Curții de Apel Iași a fost soluționată prin Decizia civilă nr.557 din 22.06.2010 și a avut ca obiect solicitarea reclamantei CV privind obligarea pârâților Curtea de Apel Iași și Tribunalul Iași la stabilirea veniturilor realizate anterior încetării activității prin includerea tuturor drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Pentru că prezenta cauză are ca obiect cererea de anulare a Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de C.N.C.D. s-a apreciat că cele două pricini au obiect, cauză și părți diferite și excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată.

Referitor la admisibilitatea folosirii concomitente ori succesive a ambelor căi de combatere a discriminării, stabilite în art. 20 și art. 27 din O.G. nr.137/2000, instanța de fond a arătat că art.20 alin.1, 2 și 9 din O.G. nr.137/2000 reglementează posibilitatea sesizării C.N.C.D. cu săvârșirea unor fapte discriminatorii, iar în art.27 se prevede că persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Din interpretarea celor două texte de lege, instanța de fond a considerat că legiuitorul a pus la dispoziția persoanei interesate două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare, una care implică instanța de contencios administrativ și cealaltă care este dată în competența instanței de drept comun, însă persoana care se consideră discriminată nu poate să folosească succesiv ori concomitent ambele căi procedurale deoarece ar fi contrar principiului electa una via non datur recursus est ad alteram.

În consecință, s-a arătat că persoanele care consideră că le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr.137/2000 au posibilitatea de a opta între cele două mijloace procedurale prevăzute de art.20 și art.27 din O.G. nr.137/ 2000, însă dacă a utilizat una dintre cele două căi nu o mai pot folosi pe cealaltă și, de aceea, s-a considerat că nu este admisibilă pentru folosirea de către reclamantă a procedurii reglementate de dispozițiile art.20 din O.G. nr.137/2000 după ce a optat pentru procedura instituită în art. 27 din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta CV și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței, admiterea contestației și constatarea situației de discriminare invocate, cu obligarea intimatelor la înlăturarea situației de discriminare și repunerea în situația anterioară acesteia.

În motivele de recurs s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică pentru că a fost dacă cu aplicarea greșită a legii, cu îngrădirea accesului la justiție și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Recurenta a invocat că s-a adresat Curții de Apel Iași, ca instanță de contencios administrativ, în baza art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000 care prevede că hotărârea C.N.C.D. poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, exercitând o cale de atac împotriva hotărârii, dar instanța nici măcar nu a făcut referire la hotărârea C.N.C.D.

Instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii, dar excepția nu a fost invocată de părți, nici de instanță și nici nu a fost pusă în discuția părților, fiind admisă, deși contestația sa este prevăzută de lege și are ca temei dispozițiile art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000, încălcându-i recurentei dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

S-a invocat faptul că prin soluția instanței de fond s-a creat o situație mai grea petentei în propria cale de atac pentru că O.G. nr.137/2000 sancționează orice formă de discriminare, iar recurenta susține că a fost discriminată în raport cu ceilalți magistrați pensionari care au stabilit pensia pe baza hotărârilor judecătorești prin care le-au fost acordate aceleași drepturi salariale.

Cu privire la motivarea sentinței pe procedura pusă la dispoziția persoanei discriminate de a se adresa Consiliului sau instanței de drept comun, s-a apreciat că motivarea este nelegală și invocarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram este abuzivă deoarece O.G. nr.137/2000 nu interzice exercitarea în condiții de legalitate a ambelor proceduri.

Intimatele Curtea de Apel Iași și Casa de Pensii Iași au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei contestații împotriva Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. prin care s-a considerat că aspectele semnalate de petente nu intră sub incidența O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, republicată și clasarea dosarului.

Instanța de fond a respins contestația ca inadmisibilă pentru că s-a considerat că reclamanta a formulat acțiune conform art.27 din O.G. nr.137/2000 și art.20 alin.9 din același act normativ, însă soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Așa cum și instanța de fond a reținut, cele două proceduri instituite de O.G. nr.137/2000 sunt două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare.

Astfel, conform art.20 din O.G. nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, iar Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre ce poate fi atacată la instanța de contencios administrativ.

În art. 27 alin. 1 din același act normativ s-a prevăzut posibilitatea ca persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Faptul că reclamanta a formulat acțiune, potrivit art.27 din O.G. nr.137/2000, pe care a adresat-o instanței de drept comun, nu duce la considerarea ca inadmisibilă a contestației formulate potrivit art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000.

Fiind două proceduri distincte, partea care se consideră discriminată poate utiliza cele două proceduri, proceduri care sunt distincte, iar competența de soluționare aparține fie instanței de contencios administrativ, fie instanței de drept comun.

În condițiile în care chiar art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000 prevede că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care se soluționează sesizările persoanelor care se consideră discriminate pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, nu poate fi respinsă ca inadmisibilă o contestație formulată împotriva unei asemenea hotărâri.

De aceea, pentru că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții, în baza art.312 alin.5 Cod procedura civilă raportat la art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004 va fi admis recursul, va fi casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile din motivele de recurs ce vizează faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții ce nu a fost pusă în discuția părților se constată că sunt nefondate deoarece în Încheierea din 27.10.2011 a Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal au fost consemnate susținerile părților cu privire la această excepție.

 Criticile din recurs referitoare la fondul contestației împotriva hotărârii atacate nu au fost analizate, pentru că soluția instanței de fond nu a vizat aceste aspecte, urmând a fi avute în vedere la rejudecare.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 8/1996, art. 131² alin. (3) şi (4)

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

Actul emis de ORDA în vederea convocării părţilor în procedura arbitrală potrivit art.131² alin.(4) din Legea nr.8/1996 nu are caracterul juridic al unui act administrativ în sensul art. 2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004. În succesiunea operaţiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art.130, 131, 131¹ şi 131² din Legea nr.8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activităţile anterioare, premergătoare au valoarea juridică a unor operaţiuni administrative sau simple operaţiuni materiale care pregătesc, însoţesc adoptarea actului producător de efecte juridice.

Decizia nr. 59 din 10 ianuarie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele S.C. A. TV G. SA – A., S.C. P. TV SA – P. Tv, S.C. SBS B.M. SRL – P. Tv şi Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), suspendarea executării Deciziei nr.4572 din 17.05.2012, act administrativ prin care s-a dispus declanşarea procedurii arbitrale prevăzute la art.131² din Legea nr.8/1996, formându-se dosarul de arbitraj nr.x/2012, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de anulare a acestei decizii.

 În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că includerea în procedura de arbitraj a unui organism de gestiune colectivă, respectiv UNART, care nu a făcut parte din comisia de negociere instituită prin Decizia ORDA nr.211/2011, decizie care trebuia avută în vedere ca bază de deschidere a dosarului de arbitraj în cauză, este contrară dispoziţiilor art.131-131² din Legea nr.8/1996.

Astfel, apariţia în arbitraj a unor părţi noi, care nu au fost incluse în comisia de negociere, contravine atât legii cât şi sensului procedurii de arbitraj, în forma prevăzută de Legea nr.8/1996, care se produce între părţile iniţiale şi nu între părţi care apar ulterior încheierii procedurii de negociere care nu s-a finalizat cu o metodologie.

În concluzie, reclamantele au susţinut că sunt îndeplinite condiţiile art.14 din Legea nr.554/2004 pentru suspendarea Deciziei ORDA nr.4572 din 17.05.2012, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acesteia,  prin aceea că există un caz bine justificat,  fiind constatate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, şi o pagubă iminentă, având în vedere că în cazul în care, ulterior,  va fi anulată decizia atacată, întreaga procedură de arbitraj va rămâne fără obiect, iar onorariul plătit arbitrilor nu va putea fi recuperat.

Prin întâmpinare, pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că adresa ORDA din 17.02.2012, în mod greşit numită „Decizia ORDA” de către reclamante, este o adresă de convocare a părţilor implicate în procedura arbitrală emisă de ORDA, în temeiul art.131² alin.(4) din Legea nr. 8/1996.

Totodată, aşa – zisa apariţie în arbitraj a unor părţi noi care nu au fost incluse în comisia de negociere, urmează a fi analizată de arbitrii care alcătuiesc completul învestit cu soluţionarea cauzei, la momentul la care cele două organisme de gestiune colectivă vor depune cereri de intervenţie în arbitraj, la primul termen al arbitrajului.

 Referitor la prevenirea unei pagube iminente, în opinia sa,  nu pot fi reţinute argumentele privind plata onorariilor arbitrale în raport cu jurisprudenţa în materie, potrivit cu care nerecuperarea acestora reprezintă un risc asumat, iar, pe de altă parte, onorariul nu este determinat de actul atacat.

 În speţă, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România,  prin care s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că respectiva „decizie” nu reprezintă un act administrativ în sensul dispoziţiilor art.2 din Legea nr.554/2004, ci o invitaţie a părţilor implicate în negocierea Metodologiei pentru a fi desemnaţi arbitrii prin tragere la sorţi şi că nu există o decizie  ORDA prin care să se dispună „includerea celor două organisme în procedura arbitrajului” iar prezenţa lor este permisă tocmai prin prisma calităţii lor de organisme de gestiune colectivă ce reprezintă drepturile titularilor faţă de care reclamantele în cauză au obligaţia achitării unor remuneraţii, daunele invocate fiind astfel nejustificate.

Curtea de apel a calificat cererea de intervenţie în interes propriu ca fiind o cerere de intervenţie în interesul pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, dispunând încuviinţarea în principiu a acesteia, în temeiul art. 49 alin.(3) din  C.proc.civ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.4009 din 14 iunie 2012, a admis  acţiunea formulată de reclamante şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării Deciziei ORDA nr.4572 din 17.05.2012 până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii de anulare a acesteia.

Totodată, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă  a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr.4572 din 17.05.2012,  emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, au fost convocate în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a arbitrilor, părţile Comisiei pentru negocierea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă, Comisie constituită prin Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, precum şi Asociaţia Română pentru Artişti Interpreţi sau Executanţi (ARAIEX) şi Uniunea Naţională a Artiştilor din România (UNART).

Emiterea  deciziei atacate s-a realizat în temeiul art. 131² alin.(4) din Legea nr.8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a cererii înregistrate la ORDA sub nr. RGII/4572 din 15.05.2012 prin care Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) solicita iniţierea procedurilor de arbitraj pentru stabilirea formei finale a Metodologiei, iar împotriva acestei decizii reclamantele au formulat plângere prealabilă, prin care au solicitat revocarea acesteia

Prima instanţă a reţinut că actul a cărui suspendare se solicită este un act administrativ în accepţiunea art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004, întrucât este un act unilateral, emis de o autoritate publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naştere unor raporturi juridice reprezentate de iniţierea procedurii de arbitraj pentru stabilirea formei finale a Metodologiei, în condiţiile art. 131² alin. (3) şi urm. din Legea nr.8/1996.

Cu privire la existenţa unui caz bine justificat, prima instanţă a reţinut că  reclamantele au furnizat argumente juridice aparent valabile, de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actului administrativ contestat.

Astfel, procedura de stabilire a Metodologiei a fost declanşată prin Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, iar potrivit art.131 şi urm. din Legea nr.8/1996, această decizie nu constituie doar baza primei etape de elaborare a Metodologiei, ci stă la baza întregii proceduri de adoptare a acesteia.

Cum părţile participante în prima etapă sunt cele menţionate în Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, convocarea realizată de ORDA în vederea desemnării prin tragere la sorţi a arbitrilor, adresată şi organismelor de gestiune colectivă ARAIEX şi UNART, care nu fac parte din Comisia de negociere a Metodologiei, este de natură să creeze o îndoială serioasă sub aspectul respectării cadrului legal în care urmează a se desfăşura cea de-a doua etapă de elaborare a Metodologiei, respectiv etapa arbitrajului.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind paguba iminentă, prima instanţă a reţinut că şi aceasta este îndeplinită, în considerarea cheltuielilor ocazionate de procedura arbitrajului ce se impune a fi suportate de părţi şi care nu vor fi recuperate în ipoteza în care hotărârea arbitrală va fi anulată, ca o consecinţă a constatării nulităţii actului de iniţiere a procedurii de arbitraj reprezentat de Decizia nr. 4572 din 17.05.2012.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs autoritatea pârâtă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) care a invocat în mod generic dispoziţiile art.304 C.proc.civ., susţinând critici care se subsumează motivelor de recurs prevăzute la pct.8 şi, respectiv, pct.9 din textul invocat.

Astfel, autoritatea pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind adoptată ca urmare a interpretării greşite a actului dedus judecăţii, actul cu nr. RG II/4572 din 17.12.2012 nefiind un act administrativ, ci o adresă prin care s-a realizat convocarea părţilor în procedura arbitrală potrivit art.131² alin.(4) din Legea nr.8/1996 (art.304 pct.8 C.proc.civ.).

De asemenea, a mai susţinut autoritatea pârâtă că instanţa de fond a pronunţat soluţia atacată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, reţinând existenţa unui caz bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube.

În concluzie, autoritatea pârâtă a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de suspendare pentru motivele invocate.

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a depus concluzii scrise prin care a răspuns criticilor recursului, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.

Intimata-intervenientă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod corect că actul a cărui suspendare a dispus-o este un veritabil act administrativ care prejudiciază drepturile şi interesele legitime ale reclamantelor.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod legal că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art.14 din Legea nr.554/2004, ceea ce impunea suspendarea actului administrativ.

Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză este necontestat că obiectul cererii de suspendare îl formează Adresa nr. RGII/4572 din 15.05.2012, comunicată de ORDA părţilor din dosarul de arbitraj nr.x/2012, între care şi intimatele-reclamante, care avea ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor din comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie, la solicitarea UPFR, în conformitate cu prevederile art.131² alin.3 lit.b) din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.

Convocarea s-a făcut pentru data de 18.05.2012, ora 14.00, la sediul ORDA, în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a 5 arbitri titulari care urmau să constituie completul de arbitraj şi a 3 arbitri de rezervă.

Instanţa de fond, aşa cum s-a arătat la pct.1 al acestor considerente, a calificat acest act, denumit de părţile reclamante ca fiind Decizia nr.457/2012, ca fiind un act administrativ producător de efecte juridice care vatămă drepturile şi interesele legitime.

Autoritatea recurentă a susţinut în criticile sale, în primul rând, că actul dedus judecăţii nu are valoarea juridică a unui act administrativ, în sensul Legii nr.554/2004.

Într-adevăr, actul dedus judecăţii a fost emis în temeiul art.131² alin.(3) şi (4) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, potrivit cărora: „(3) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate fi solicitat pentru iniţierea procedurii de arbitraj efectuate de către arbitri în următoarele situaţii: a) entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere nu au putut conveni asupra punctului de vedere comun ce trebuie prezentat celeilalte părţi; b) cele două părţi aflate în negociere nu au putut conveni o formă unică a metodologiei în termenul prevăzut la alin.1; c) organismele de gestiune colectivă nu au putut conveni încheierea unui protocol de repartizare as remuneraţiilor şi de stabilire a comisionului datorat colectorului unic. (4) ORDA, în termen de 5 zile de la solicitarea arbitrajului, convoacă părţile în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a 5 arbitri titulare care vor constitui completul de arbitraj şi 3 arbitri de rezervă. Aceştia din urmă îi vor înlocui în ordinea tragerii la sorţi pe arbitrii titulari indisponibili. Desemnarea arbitrilor prin tragere la sorţi se face şi în cazul absenţei părţilor convocate”.

Potrivit art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004 – Legea contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

 Or, în cauză, este evident că efectele juridice urmau să fie produse de Metodologia care trebuia să fie adoptată într-o formă unică, în urma arbitrajului la care au apelat părţile.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, în succesiunea operaţiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art.130, 131, 131¹ şi 131² din Legea nr.8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activităţile anterioare/ premergătoare au valoarea juridică a unor operaţiuni administrative sau simple operaţiuni materiale care pregătesc/ însoţesc adoptarea actului producător de efecte juridice.

Astfel fiind, Actul nr. RGII/4572 din 15.05.2012 are valoarea unei operaţiuni administrative premergătoare adoptării actului producător de efecte juridice, ceea ce face să poată fi cenzurat de instanţa de contencios, potrivit art.18 alin.(2) din Legea nr.554/2004, doar odată cu actul producător de efecte juridice.

În concluzie, acest motiv de recurs este întemeiat, recursul fiind admis cu consecinţa desfiinţării sentinţei pronunţate şi respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă.

Totodată, a fost admisă cererea de intervenţie pe care U.P.F.R. a formulat-o, calificată de instanţa de fond ca fiind în favoarea ORDA.

Convenţia Europeană a Drepturilor, art. 6

Codul de procedură civilă, art. 261 pct. 5 

Pentru asigurarea respectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor, nicio măsură  nu poată fi  dispusă de  instanţă fără a fi  fundamentată pe mijloace  de probă administrate  în cursul   judecăţii și care  au  făcut   obiectul unei  dezbateri contradictorii,  în care fiecare  parte  a avut posibilitatea  să-și exprime  punctul de  vedere  cu privire la  fiecare  probă admisă  de  către  instanţă.

Din această perspectivă, înlăturarea tuturor cererilor de probatorii ale unei părţi, fără a  motiva propriu-zis,  cu  claritate  și  pertinenţă, măsura  astfel dispusă, în special  pentru a demonstra că nu este  încălcat  dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, impunându-se – pentru respectarea principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie – soluţia casării cu trimitere.

Decizia nr. 413 din 29 ianuarie 2013

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, în forma actualizată, aflat în vigoare la data introducerii acţiunii.

1.Circumstanţele cauzei. Cadrul  procesual 

Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. MM SRL a solicitat desfiinţarea deciziei nr.14.324/ 08.07.2010 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de petentă (fosta S.C. S S.R.L.) și suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat.

În  motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că intimata a stabilit în sarcina sa un debit de 4.832.592,72 lei, prin procesul-verbal de constatare din data de 11.05.2010, la sesizarea Oficiului pentru Luptă Antifraudă (OLAF), dar nu este de acord cu constatările și aspectele reţinute de OLAF.

Petenta a mai invocat faptul că aceiași funcţionari care le-au dat avizele pentru derularea contractului au fost cei care îi fac răspunzători în situaţia în care sesizarea OLAF ar fi întemeiată, precum și faptul că a respectat cu rigurozitate toate procedurile pentru achiziţiile de utilaje necesare retehnologizării și modernizării.

Prin întâmpinare, intimata a arătat că emiterea procesului verbal de constatare nr. 9226/12.05.2010 s-a făcut de către APDRP,  urmare a încălcării dispoziţiilor din contractul de finanţare și implicit nerespectării prevederilor din Ghidul Solicitantului, Măsura 1.1. – îmbunătăţirea prelucrării si marketingului produselor agricole si piscicole,prevederi avute în vedere de beneficiar și impuse acestuia încă de la întocmirea cererii de finanţare și a documentelor aferente acesteia în vederea semnării contractului de finanţare menţionat.

2.Soluţia  instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1199 din  28 februarie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. MM SRL, prin administrator judiciar RA S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, ca nefondată.

Pentru  a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul cererii de suspendare a executării, că aceasta este inadmisibilă, în condiţiile neachitării cauţiunii fixate, conform art. 215 alin.2 Cod procedură fiscală; cauţiunea a fost fixată spre minim, ţinând cont de situaţia de insolvenţă a petentei, cu toate că suma contestată este foarte mare și, cu toate acestea, cauţiunea nu s-a achitat.

Pe fondul cererii, instanţa a constatat că petenta a primit finanţare nerambursabilă din partea intimatei în baza contractului nr. C 1.1214173400038/ 07.03.2005 (75% din partea CEE, iar 25% din partea statului), ambele componente fiind gestionate de MFP conform O.U.G. nr. 63/1999, că banii erau acordaţi pentru Proiectul  Retehnologizarea și modernizarea abatorului și procesare carne din localitatea M, jud. S, iar OLAF a sesizat nerespectarea clauzelor contractului de finanţare și a recomandat recuperarea integrală a fondurilor comunitare acordate, procedura de recuperare fiind demarată de intimată conform O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, emiţându-se actele contestate de petentă. S-a reţinut că au existat indicii de fraudă cu privire la procedura de achiziţie a echipamentelor abatorului din Germania.

 Instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul procesului-verbal de constatare atacat de petentă a rezultat clar că OLAF a recomandat iniţierea procedurii de recuperare a fondurilor, indiferent de rezultatul anchetei DNA, fiind suspiciuni de nereguli grave, respectiv prezentarea unor documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

Curtea a apreciat că standardul impus de H.G. nr.1306/2007 este foarte înalt, fiind suficiente nereguli ce constituie “suspiciuni de fraudă”, or în cauză nimeni nu poate să conteste faptul că OLAF și Biroul Vamal din Munchen au avansat indicii de nereguli și suspiciuni de fraudă la achiziţie. Aceasta apare cu evidenţă, întrucât Biroul Vamal din Munchen a arătat că firma H este birou de arhitectură și  nu se ocupă cu comercializarea mașinilor.

 S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că, atâta timp cât au apărut suspiciuni de fraudă, iar art. 5 din H.G. nr.1306/ 2007 permite recuperarea creanţelor bugetare rezultate din nereguli care constituie în același timp și suspiciuni de fraudă, se consideră că intimata a procedat legal.

S-a apreciat de către instanţă că H.G. nr.1306/2007 nu impune existenţa unei hotărâri judecătorești de condamnare sau a unor  rechizitorii ale DNA, fiind suficiente suspiciunile de fraudă, constatate de  autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare.

Deși petenta a solicitat proba cu expertiză, Curtea de apel a apreciat că această probă este nerelevantă, în raport de adresele OLAF  (reluate în procesul-verbal), prin care s-a reţinut că petenta ar fi comis infracţiuni în conformitate cu legislaţia naţională, OLAF comunicând toate informaţiile către DNA pentru a lua în considerare deschiderea unei anchete penale, recomandând și demararea procedurii administrative de recuperare a tuturor fondurilor decontate în cadrul acestui proiect, indiferent de rezultatul anchetei DNA, întrucât consideră că există dovezi suficiente că s-a produs o neregulă gravă, respectiv prezentarea de documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

3. Motivele  de  recurs înfăţișate de  recurenta-reclamantă

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. MM SRL, prin administrator judiciar RA S.P.R.L. Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate  motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.5, 8 și 9 precum și dispoziţiile  art. 304¹ Cod procedură civilă,  recurenta-reclamantă  a  solicitat, în principal, urmare  admiterii  recursului declarat, casarea  hotărârii primei instanţe și trimiterea  cauzei spre  rejudecare  în fond, pentru suplimentarea materialului probator cu înscrisuri și expertize, probe respinse de instanţa de fond, conform art. 304 pct.5.

În subsidiar, recurenta-reclamantă,  a solicitat  potrivit  art.304 pct.8 și 9  Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea  în tot a sentinţei  și admiterea  contestaţiei  în sensul  solicitat, al  anulării deciziei nr. 14.324/8.07.2010 și a Procesului verbal nr.9226/ 12.05.2010, cu consecinţa  exonerării sale de  la plata sumei  de  4.832.592,72 lei.

Prin motivele de recurs dezvoltate, în esenţă, au fost  înfăţișate următoarele  critici  faţă de  hotărârea  primei instanţe:

-hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea formelor de  procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art.105 Cod procedură civilă, sens în  care se atacă ca nelegală și  încheierea  de  ședinţă  din  11 februarie  2011 prin care  au fost  respinse  probele  solicitate, respectiv înscrisuri, expertiză contabilă și proba cu  expertiza  grafologică, instanţa  fiind, în aprecierea recurentei, total  lipsită de rol  activ, ceea ce  a condus la  pronunţarea  unei  soluţii  nelegale;

– în cadrul probei cu  înscrisuri, a fost  nesocotită cererea  de depunere la dosar a întregii documentaţii ce a stat la baza  proiectului SAPARD, cu atât mai mult  cu cât a fost  contestată traducerea documentelor și a fost respinsă  și  cererea de desemnare  a  unui traducător autorizat, conform  art. 141 Cod procedură civilă;

-în lipsa probelor  a căror  administrare nu a fost  încuviinţată, instanţa de fond a pronunţat  hotărârea  fără a fi cercetat fondul cauzei;

-pe fondul cererii de  anulare  a  actelor  administrative atacate, instanţa a  făcut o  greșită  aplicare  și interpretare  a  prevederilor  legale  incidente, cu referire specială la  art.2 pct.2 din HG nr 1306/2007, apreciind eronat  că  dreptul de  ascultare  al petentei  este  asigurat   prin accesul la justiţie, deși  principiul consacrat  de  Codul de  procedură fiscală și transpus  inclusiv în normele de  aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.79/2003 este acela al convocării  și  ascultării  persoanei controlate;

-nu s-a avut  în vedere că  procesul  verbal  nr. 9226/12.05.2010 a  fost  încheiat  cu  încălcarea   prevederilor  art.2 lit.g) din O.G.  nr.79/2003, acordându-se valoare absolută recomandărilor  OLAF, în lipsa  unei  evaluări  complete, cuprinsă  într-un raport final de control;

-dispunând recuperarea  integrală a  fondurilor, a fost  încălcat  principiul proporţionalităţii  sancţiunilor  administrative, statuat  în  legislaţia comunitară care   obligă autorităţile  competente să  aplice  sancţiuni proporţionale cu gravitatea  greșelilor, a neregulilor sau a  fraudei;

– nu s-a avut în vedere împrejurarea că în conţinutul  procesului verbal de constatare nu a fost  indicat  temeiul  de drept  care justifică  măsura  stabilirii  în  sarcina   Beneficiarului  a obligaţiei de a suporta sumele, deși o atare menţiune era  obligatorie;

– nu au  fost arătate și redate  prin  actele  de  control nici contextul  în care s-au produs  neregulile  și nici măcar nu s-a  arătat  care sunt  respectivele  nereguli;

-instanţa de fond nu a  analizat nici modalitatea de  derulare  a  procedurii de selecţie, apreciind  ca pertinentă simpla  declaraţie a unui  ofertant necâștigător  al  licitaţiei.

4.Procedura de  soluţionare a  recursului

Intimata Agenţia de Plăţi pentru  Dezvoltare  Rurală și Pescuit (APDRP) a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, solicitând, în esenţă,  respingerea  recursului declarat  ca  nefondat și menţinerea  ca temeinică și legală  a hotărârii atacate.

În contextul unei  detaliate prezentări a  situaţiei  generale, intimata-pârâtă a  arătat că nerespectarea  clauzelor  contractului de finanţare nr. C1.1214173400038/7.03.2005 de către recurenta-reclamantă a fost  semnalată  de  către  Oficiul European de  Luptă Antifraudă  (OLAF), instituţie  care  a  și recomandat recuperarea  integrală a fondurilor comunitare acordate în cadrul acestui contract.

 În fine, s-a mai arătat că motivele de  recurs sunt neîntemeiate, instanţa de fond  în mod corect  a  respins  probele  solicitate  ca nefiind  utile și  pertinente în  soluţionarea   cauzei, după cum  a realizat  și o corectă  interpretare  și aplicare  a prevederilor  legale incidente.

În cursul  soluţionării recursului, în condiţiile art.305 teza a II-a Cod procedură civilă au fost depuse la dosar de către recurenta-reclamantă înscrisuri, respectiv corespondenţe purtate între DLAF și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, rezoluţia din 8 februarie 2012 de  neîncepere  a urmăririi penale faţă de numitul FN sub aspectul  săvârșirii  infracţiunilor prevăzute de  art.18¹ alin.1, 3 din Legea nr.78/2000 și alte acte apreciate ca relevante.

La data de  27  noiembrie  2012 intimata-pârâtă  a depus la   dosar  Raportul  final întocmit  de  OLAF (filele 101-329 dosar recurs), comunicat  și  părţii  recurente.

5.Soluţia  și considerentele  Înaltei Curţi

Examinând  sentinţa atacată prin prisma  criticilor  ce i-au fost  aduse, faţă de  actele și  lucrările  dosarului, dar și  prin  prisma   apărărilor și a probelor administrate în etapa soluţionării recursului, Înalta Curte  reţine că  recursul de faţă  este  întemeiat  în  sensul și  pentru  considerentele în continuare  arătate.

Instanţa de fond a fost investită cu acţiunea recurentei-reclamante  prin care  aceasta a  solicitat  desfiinţarea  deciziei  nr.14324/ 8.07.2010 emisă  de autoritatea intimată și exonerarea  de la plata  sumei de 4.832.592,72 lei  stabilită  în sarcina sa prin  procesul verbal  de constatare  din  11 mai  2010, la  sesizarea  OLAF.

Prin  sentinţa atacată a fost respinsă  ca nefondată acţiunea reclamantei, judecătorul  fondului  apreciind   că  actele atacate au fost legal  emise  întrucât, indiferent de rezultatul   anchetei  DNA, suspiciunile  unor  nereguli grave  au fost  demonstrate.

Totodată, prin sentinţa atacată, s-a considerat că probele  solicitate de  reclamantă, cu referire specială  la expertizele  de specialitate, sunt  nerelevante  faţă de  suspiciunile  de  fraudă constatate  de  autorităţile cu competenţe  în  gestionarea fondurilor  comunitare.

Înalta Curte reţine  temeinicia criticilor  recurentei strict  din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigenţelor impuse de principiul  contradictorialităţii și în considerarea probelor noi  administrate în  etapa  recursului, probe  pe care  recurenta-reclamantă  nu a avut, în mod  obiectiv, posibilitatea de  a le  combate  în orice mod.

Or, exigenţa  fundamentală a contradictorialităţii  impune  ca nicio măsură  să nu fie  dispusă de  instanţă fără a fi  fundamentată pe mijloace  de probă administrate  în cursul   judecăţii și care  au  făcut   obiectul unei  dezbateri contradictorii,  fiecare  parte  având  posibilitatea  de a-și exprima  punctul de  vedere  cu privire la  fiecare  probă admisă  de  către  instanţă.

Din această perspectivă Înalta Curte  reţine,  pe de o parte, că prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă a înlăturat toate cererile de probatorii ale  reclamantei-recurente, fără a  motiva propriu-zis,  cu  claritate  și  pertinenţă măsura  astfel dispusă, în special  pentru a demonstra că nu este  încălcat  dreptul la un proces echitabil.

Pe de altă parte, în respectarea aceluiași principiu, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.3 teza a II-a Cod procedură civilă  a apreciat că se impune casarea  hotărârii cu trimiterea cauzei spre  rejudecare în vederea luării în  considerare a  probelor  noi administrate  de  pârâta intimată în recurs  și pe care  recurenta, în mod  efectiv nu a avut posibilitatea de a le  combate eventual, și/sau de a–și  formula un  punct de vedere în apărare.

Așa fiind, casarea  cu trimitere corespunde unei  nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de  jurisdicţie.

Instanţa de rejudecare este datoare să  pună în discuţia părţilor și probele noi administrate, statuând motivat  și argumentat  asupra oricăror  cereri de suplimentare a probatoriului raportat  desigur  la  utilitatea  și  pertinenţa  acestora și să analizeze  și celelalte  motive  de  recurs ale recurentei, ce  vizează  fondul cauzei, ca apărări de fond.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 488/2006, art. 58 alin. (13)

Constituţia României, art. 1 alin. (4)

Potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 488/2006, „cuantumul  drepturilor  se actualizează anual cu indicele  creșterii  preţului de consum, prin hotărâre a  Guvernului”.

Singurul în măsură să aprecieze oportunitatea, necesitatea și posibilitatea concretă de realizare a indexării prevăzute de aceste dispoziţii legale este Guvernul României, doar acesta putând decide asupra măsurii cu luarea în considerare a tuturor aspectelor de ordin bugetar precum și a altor elemente ce ţin de impactul crizei economice sau de angajamentele asumate de România faţă de instituţiile financiare internaţionale.

Prin urmare, este greșit a considera că instanţa de judecată poate aprecia în locul Guvernului acordarea acestei indexări, o astfel de interpretare conducând implicit la eludarea întregii proceduri prealabile de avizare a proiectului hotărârii de Guvern supusă aprobării și, mai ales, la o depășire a atribuţiilor puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

Decizia nr. 551 din 5 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanţii D.V. și D.C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale, Guvernul României și Direcţia de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București (actuala Agenţie pentru Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București), solicitând obligarea acestora la adoptarea hotărârii de guvern și a actelor normative subsecvente pentru actualizarea și indexarea cuantumului prestaţiilor sociale plătite conform Legii nr. 448/2006.

În fapt, reclamanţii au arătat că au gradul de handicap accentuat, în conformitate cu certificatele de încadrare în grad de handicap nr. xx5 din 01.03.2011 și nr. xx2 din 01.03.2011 emise de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi, veniturile lor fiind de 234 lei, fiecare.

Prin mai multe adrese, ultima datată 25.05.2011, au solicitat acordarea indemnizaţiei pentru persoane cu handicap în cuantum actualizat cu indicele creșterii preţurilor de consum.

În răspunsurile primite s-a precizat că prin adresa MMFPS din 05.03.2010 s-a comunicat faptul că „în bugetul de stat pe anul 2010 … sumele prevăzute în bugetul MMFPS pentru acordarea prestaţiilor sociale au fost fundamentate pe baza prestaţiilor sociale acordate în anul 2009”.

În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 58 alin. (4) și 13 din Legea nr. 448/2006, conform cărora cuantumul prestaţiilor sociale va fi actualizat anual, cu indicele preţurilor de consum:

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și excepţia netimbrării acţiunii, pe fond solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

De asemenea, pârâta Agenţia de Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București-APISMB (fosta Direcţie de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 2384 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepţiile netimbrării și inadmisibilităţii ca neîntemeiate.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale și Direcţia de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București (actuala Agenţie de Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București.

A respins acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi în consecinţă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.V. și D.C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

A obligat pârâtul Guvernul României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006.

A anulat cererea având ca obiect obligarea la adoptarea „actelor normative subsecvente”.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Excepţia netimbrării este neîntemeiată, deoarece reclamanţii au fost citaţi pentru termenul din 07.02.2012 cu obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și a timbrului judiciar de 0,3 lei, obligaţia fiind îndeplinită, iar la data de 05.02.2012, reclamanţii au depus la dosar chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru, precum și timbrul judiciar.

Excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile în cazul actului administrativ tipic, având ca scop exercitarea dreptului la revocarea acestuia de către autoritatea publică emitentă sau cea ierarhic superioară, nu și în cazul refuzului nejustificat, iar din actele depuse rezultă că ambii reclamanţi s-au adresat cu cereri Guvernului României în perioada 2009-2011, cereri remise spre analiză Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), Direcţiei Generale pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap (DGPPH), Direcţiei de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București (DMPS Mun. București) și Direcţiei Generale de Asistenţă Socială (DGAS).

În ceea ce privește excepţiile lipsei calităţi procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale și a Agenţiei de Plăţi și Inspecţie Socială a Municipiului București (fosta DMPS Mun. București), prima instanţă le-a apreciat întemeiate, având în vedere obiectul acţiunii – obligarea la emiterea Hotărârii de Guvern – subiectul de drept pasiv al raportului juridic dedus judecăţii fiind Guvernul României.

Pe fondul acţiunii, instanţa de fond a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006 invocate de reclamanţi, potrivit cărora „Cuantumul drepturilor se actualizează anual cu indicele creșterii preţurilor de consum, prin hotărâre a Guvernului”, nu rezultă că legiuitorul a lăsat la aprecierea Guvernului oportunitatea emiterii unei hotărâri pentru actualizarea cuantumului drepturilor.

În acest sens a apreciat prima instanţă că legiuitorul a instituit în sarcina Guvernului obligaţia actualizării anuale a cuantumului drepturilor, astfel încât acest capăt de cerere este întemeiat.

În ce privește cererea de obligare la emiterea actelor normative subsecvente, instanţa a constatat că obiectul nu este individualizat, neîndeplinind condiţiile formale reglementate de art. 112 C.pr.civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Guvernul României, criticând sentinţa  pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele   motive:

Instanţa   de fond   nu a  analizat   și nu a  apreciat   corect   înscrisurile  depuse  la dosar  și nici  situaţia de fapt și de drept, pronunţând o hotărâre cu depășirea atribuţiilor puterii   judecătorești și cu  încălcarea principiului  separaţiei   puterilor în stat consacrat de prevederile   art. 1 alin. (4) din Constituţia  României.

Arată   recurentul   că din   punctul   de vedere   al principiului   de acordare al drepturilor   pentru persoane   cu  handicap, cuantumul  aferent  acestor drepturi   se acordă   din bugetul   de stat, fără   ca persoana să vireze   o contribuţie specială către acest buget. Așadar, arată   recurentul Guvernul României aceste   drepturi nu pot fi   considerate   un bun sau  o proprietate a  persoanei, ci drepturi de protecţie  socială, cuantumurile  acestora   se stabilesc  prin acte   normative, ţinând  cont   însă de   condiţiile   socio-economice ale ţării.

În acest  sens se arată   de recurent jurisprudenţa  CEDO recunoaște   dreptul   autorităţilor   de a alege   mijloacele   cele  mai adecvate în  atingerea  scopului  și  stabilirii   unui  echilibru între   cheltuielile și veniturile publice, exemplificând  cauza  Pamfil c. României, cauza Salvetiic c. Italiei, cauza   Stec  și alţii   c. Regatului Unit.

În drept, cererea   de recurs se întemeiază   pe dispoziţiile   art. 304 pct. 4 și 9, art. 304¹ C.proc.civ.

Reclamanţii au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât instanţa de fond a  obligat   în mod corect   recurenta să   aplice  prevederile  legii care este în vigoare.

Arată   intimaţii – reclamanţi că adresa Ministerului Muncii Familiei și Protecţiei Sociale  nu este de natură a exonera  Guvernul României de obligaţia   de a  aplica   prevederile  legale.

Intimata – pârâtă Agenţia de Plăţi și Inspecţie Socială a  Municipiului București (fosta APSM București, fosta  DMPSM București) a  formulat   întâmpinare și a  solicitat  menţinerea  sentinţei civile recurate   în ceea ce  privește excepţia lipsei   calităţii procesual pasive a  acesteia, invocând în drept  prevederile Legii   nr. 448/2006 republicată.

Ministerul Muncii Familiei și Protecţiei Sociale a formulat  întâmpinare la cererea   de recurs, solicitând menţinerea  soluţiei   instanţei   de fond  privind  respingerea  capătului  de cerere privind   obligarea instituţiilor publice pârâte la emiterea unor acte normative subsecvente pentru   materializarea   actualizării   învederate.

La dosar  s-au depus înscrisuri în conformitate  cu prevederile  art. 305 C.proc.civ.

Considerentele și soluţia  instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile art. 304¹ C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că aceasta  este  fondată pentru următoarele  considerente:

  Reclamanţii  au dedus judecăţii   instanţei   de contencios   administrativ o acţiune   privind obligarea  pârâtelor  Ministerul Muncii Familiei și Protecţiei Sociale, Guvernul României și Direcţia de Muncă și Protecţie Socială a Municipiului București să adopte   Hotărârea  Guvernului   și actele  normative subsecvente pentru actualizarea și indexarea cuantumurilor   prestaţilor sociale plătite   conform Legii nr. 448/2006.

Potrivit art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006 „Cuantumul  drepturilor  se actualizează anual cu indicele  creșterii  preţului de consum, prin hotărâre a  Guvernului”.

Înalta Curte constată  că în  mod greșit instanţa de fond a  interpretat aceste  dispoziţii   legale în sensul   că legiuitorul nu a lăsat   la aprecierea Guvernului   oportunitatea   emiterii   unei hotărâri de Guvern pentru   actualizarea  cuantumului drepturilor, deoarece  norma  este  în opinia   instanţei   fondului  obligatorie.

Din actele   dosarului  rezultă că MMFPS – DGPPH  a  înaintat un proiect de hotărâre de guvern privind actualizarea  cuantumului   drepturilor  prevăzute  de art. 58 din Legea  nr. 448/2006  iar acest   proiect se află în prezent în procedura de avizare, urmând ca după obţinerea   avizelor ministerelor de resort, avizul Consiliului   Legislativ să fie   supus   aprobării   Guvernului.

Așa cum  a  arătat  recurentul  Guvernul   României, acesta  este singurul în  măsură să  aprecieze  oportunitatea, necesitatea, posibilitatea  concretă de realizare a   acestei   indexări, având  în vedere  toate  aspectele  de ordin bugetar și impactul semnificativ al crizei  economice și a  angajamentelor   asumate de Guvern către  instituţii  financiare internaţionale.

Prin urmare, este greșit a  considera că poate aprecia instanţa  de judecată în locul Guvernului României toate aceste aspecte și mai ales nu poate trece, eluda instanţa de judecată întreaga procedură prealabilă de avizare a proiectului   de hotărâre de guvern supusă aprobării.

Este  vorba   de o depășire în cauză a   atribuţiilor   puterii judecătorești și o încălcare a   principiului   separaţiei puterilor în stat consacrat de   art. 1 alin. (4) din Constituţia   României.

Temeiul legal   al soluţiei   adoptate   de instanţa   de recurs

Faţă de cele  arătate  mai sus, în conformitate   cu prevederile   art. 312 alin. (1) raportat la art. 4 C.proc.civ., s-a  admis  recursul, s-a modificat sentinţa atacată, în sensul că s-a admis excepţia inadmisibilităţii și, în consecinţă, s-a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtului Guvernului României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006, de asemenea s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 59/2000, art. 58 alin. (1)

Legea nr. 188/2000, art. 77 lit. a) și art. 78 alin. (1)

Față de dispozițiile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, potrivit cărora personalului silvic, în măsura în care prin această ordonanță de urgență nu se dispune altfel,  i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, o acțiune având ca obiect obligarea unei persoane, ce are calitatea de pădurar, la plata contravalorii arbuștilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia este inadmisibilă, atâta timp cât potrivit dispozițiilor art.78alin.(1) din Legea nr. 188/2000 cu referire la dispozițiile art.77 lit.a) din aceeași lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcționarului public și aduse autorității sau instituției publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

 Decizia nr. 697 din 12 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani,  reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Botoșani a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PI, obligarea la plata sumei de 764,82 lei, reprezentând contravaloarea arborilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza pârâtului, constatată cu ocazia încheierii actelor de control de fond nr.4768/ 7.11.2007 și nr.4941/ 21.11.2007.

Prin sentința civilă nr.1756/16.12.2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani, irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Suceava nr.507/ 15.04.2010, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se că în speță calitate de reclamantă are Regia Națională a Pădurilor Romsilva, care are sediul în București, Direcția Silvică Botoșani fiind doar mandatar al regiei, neavând personalitate juridică.

De asemenea, prin sentința civilă nr.3162 din 31.03.2011, Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că potrivit art.1 alin.1, art.4 lit. b și c și art.7 lit.d din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic, gradul profesional de pădurar este specific personalului silvic cu pregătire medie sau de bază. Totodată, art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel, astfel că pârâtul a avut calitatea de funcționar public.

Prin Sentința civilă nr.6254 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității, fiind respinsă în consecință acțiunea formulată.

Pentru  pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția  Silvică Botoșani, în calitate de  pădurar.

S-a mai reținut că potrivit  art.1  alin.1, art.4 lit. b) și c)  și art. 7  lit.d) din O.U.G. nr.59/2000 privind  statutul  personalului  silvic, gradul  profesional de  pădurar este specific  personalului  silvic  cu  pregătire medie  sau de bază, iar în conformitate cu art.58  alin.1 din O.U.G. nr.59/2000, personalului silvic i se  aplică prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care ordonanță de urgență nu dispune  astfel.

Prin acțiune, reclamanta  a solicitat  obligarea  pârâtului la plata  sumei de 764,82 lei, reprezentând  contravaloarea  arbuștilor tăiați ilegal  din fondul  forestier aflat în paza  pârâtului.

A apreciat instanța fondului că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999, privind Statutul funcționarului  public, în condițiile în care O.U.G. nr.59/2000, privind Statutul personalului silvic, nu reglementează răspunderea civilă a funcționarului public, cuprinzând dispoziții numai în ceea ce  privește  raportul de serviciu  al  funcționarului  public cu statut de  personal  silvic.

A constatat prima instanță că în cauză sunt incidente  dispozițiile art.77 lit. a),  coroborate  cu cele ale art.78 alin.(1) și (2) din Legea nr.188/1999, reclamanta având la dispoziție pentru  repararea pagubei, emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de  imputare.

În atare context, cum reclamanta  nu a procedat la repararea  pagubei în sensul  impus de  dispozițiile legale  incidente, instanța a apreciat inadmisibilă acțiunea formulată.

Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 și art.304 ¹ din Codul de procedură civilă, recurenta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA – Direcția Silvică Botoșani a învederat că prin acțiunea introductivă formulată a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului, în temeiul art.270 din Codul Muncii, cu aplicarea art. 271 din același act normativ.

În ceea ce privește temeiul de drept invocat, recurenta a arătat că într-adevăr, potrivit art.59 alin. 1 din O.U.G. nr.59/2000,   personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999, însă numai în măsura în care ordonanța nu dispune altfel.

S-a mai precizat că, în completarea acestei dispoziții, art.20 din același act normativ dispune în sensul că personalul silvic are drepturi și obligații care decurg din legislația în vigoare, din prevederile statutului, precum și din prevederile contractului colectiv de muncă, în unitățile în care acesta se încheie.

A învederat recurenta că personalul silvic din cadrul RNP – Romsilva este angajat cu CIM și nu prin raport de serviciu specific funcționarilor publici, ca în cazul personalului silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde pentru silvicultură și unitățile subordonate acestuia – ITRSV-uri, fapt ce a fost confirmat și de adresa ANFP.

Prin urmare, a opinat recurenta, răspunderea personalului silvic angajat în cadrul RNP – ROMSILVA este atrasă în temeiul art. 269 și următoarele din Codul Muncii, pentru obligațiile ce decurg din CCM și legislația în vigoare.

 Au fost invocate dispozițiile art. 7 din CCM pentru anul 2007 – 2008, în vigoare la data producerii prejudiciului, care dispun în sensul că litigiile în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă sunt litigii de muncă și se soluționează conform Legii nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, coroborate cu prevederile Statutului personalului silvic aprobat prin Legea nr.427/2001, respective ale Legii nr.53/2003.

În sensul aplicării dispozițiilor Codului Muncii au fost invocate și Regulamentul intern al RNP ROMSILVA, art.26 din Ordinul nr. 274/2002 și art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr.85/2006.

A mai menționat recurenta că în prezent practica nu este unitară sub aspectul admisibilității acțiunilor în răspundere patrimonială a personalului silvic, existând pe rolul instanțelor acțiuni în curs de judecată atât la completele de litigii de muncă, cât și la cele de contencios administrativ.

Recurenta a făcut referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost stabilită competența teritorială de soluționarea a acțiunilor de răspundere patrimonială a personalului silvic, opinând că din existența acestor soluții rezultă cu certitudine faptul că aceste acțiuni sunt admisibile.

Considerentele Înaltei Curți – instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac exercitată:

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie obligarea intimatului-pârât în calitate de pădurar la plata sumei de 764,82 lei reprezentând valoarea arbuștilor tăiați ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia.

Având în vedere atât obiectul acțiunii cât și calitatea de pădurar a pârâtului-intimat, în mod corect instanța de fond a reținut drept cadrul legal aplicabil Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, la dispozițiile acestei legi făcând trimitere în mod expres art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic.

Sub acest aspect, Curtea urmează a reține că potrivit dispozițiilor art.78(1) din Legea nr.188/2000 cu referire la dispozițiile art.77 lit.a) din aceeași lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcționarului public și aduse autorității sau instituției publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

Cum în cauza dedusă judecății, pentru pretinsul prejudiciu cauzat de intimatul-pârât recurenta-reclamantă nu a emis până în prezent un astfel de ordin care i-ar fi dat posibilitatea de a recupera prejudiciul cauzat, ordin care ar fi putut fi contestat în condițiile Legii contenciosului administrativ, în mod corect prima jurisdicție a apreciat ca fiind inadmisibilă acțiunea formulată.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și având în vedere dispozițiile art.312(1) Cod procedura civilă, recursul a fost respins ca nefondat.