Autori:

Andra Ciotic, Senior Manager, Departamentul Impozit pe Venit și Contribuții Sociale​, EY România

Stela Andrei, Partener Asociat, Departamentul Impozit pe Venit și Contribuții Sociale​, EY România

Guvernul a rezolvat problema tichetelor cadou, care trena de mai mulți ani, într-un mod neașteptat: interzice acordarea acestora în orice alt scop decât cel social, altor persoane decât angajaților proprii.

Palatul Victoria a stabilit însă doar ce se va întâmpla de acum înainte și nu a adus lămuriri suplimentare asupra tratamentului fiscal al tichetelor cadou deja acordate de către companii angajaților partenerilor de afaceri. Ultima modificare fiscală privind tichetele cadou a fost cea de la sfârșitul anului trecut, când, tot în luna decembrie, au fost introduse în legislația fiscală prevederi specifice legate de tratamentul avantajelor în bani și/sau în natură primite de la terți – tocmai în ideea de a acoperi în special situația tichetelor cadou acordate angajaților partenerilor de afaceri.

Prin noua Ordonanță, în contextul beneficiilor acordate angajaților proprii, Guvernul a mai decis că valoarea neimpozabilă a tichetelor cadou ce pot fi acordate de Crăciun, Paște, sărbătorile similare ale altor culte religioase, cu ocazia zilei de 8 martie sau 1 iunie să crească de la 150 la 300 de lei pentru fiecare beneficiar. Această creștere a valorii neimpozabile este aplicabilă începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2022.

Ce alte probleme mai „rezolvă” această Ordonanță de urgență? Începând cu veniturile lunii ianuarie 2022, situația este elucidată: tichetele cadou acordate angajaților în scop social, cu orice altă ocazie în afara celor specific menționate în legislația fiscală, se supun atât impozitului pe salarii, cât și contribuțiilor sociale obligatorii. În acest fel, sunt eliminate dubiile cu privire la acele alte situații în care se puteau acorda tichete cadou angajaților, potrivit legii, drept cheltuieli sociale, în afara ocaziilor specific prevăzute de legislația fiscală, dar aplicând tratamentul favorabil de la contribuții sociale.

Ordonanța-trenuleț adoptată la finalul săptămânii trecute stabilește că, odată cu intrarea în vigoare a actului normativ, mai precis începând cu 18 decembrie 2021, se interzice acordarea de tichete cadou altor categorii de beneficiari decât angajaților proprii, ocazional, pentru cheltuieli sociale. În consecință, legislația fiscală este modificată în același sens și sunt eliminate din categoria veniturilor din alte surse biletele de valoare sub forma tichetelor cadou, acordate pentru campaniile de marketing, studiul pieței, promovarea pe piețe existente sau noi, pentru protocol, pentru reclamă și publicitate, „altele decât cele prevăzute la art. 76 alin. (3) lit. h) și alin. (4) lit. a) din Codul fiscal”.

Însă actul normativ adoptat nu clarifică în niciun fel tratamentul fiscal aplicabil pentru tichetele cadou acordate deja de companii salariaților partenerilor lor comerciali. Iar Administrația Fiscală are deja lansată, din 2019, o campanie de controale care vizează chiar tichetele cadou acordate salariaților partenerilor de afaceri. Astfel, în cadrul operațiunii denumite „Pandora”, Antifrauda a considerat că tichetele acordate de companii salariaților partenerilor lor comerciali, în cadrul unor campanii de promovare/marketing a produselor și/sau serviciilor proprii, constituie venituri de natură salarială pentru care plătitorii de venituri ar fi fost ținuți să rețină și să plătească impozit pe venituri din salarii și contribuții sociale obligatorii. În plus, companiile în cauză au primit și avize de inspecție fiscală, prin intermediul cărora erau informate că le vor fi controlate impozitul pe venituri din alte surse, impozitul pe venituri din salarii și contribuții sociale obligatorii.

Mulți dintre agenții economici aflați în această situație au contestat obligațiile, doar că direcția de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF nu pare să fi luat, până acum, nicio decizie asupra contestațiilor formulate de către contribuabili.

Varianta de compromis propusă în cadrul unor reuniuni ce au avut loc între reprezentanții mediului de afaceri și Ministerul Finanțelor a fost aceea a unei amnistii, pentru a rezolva problema pentru trecut.

Tot în contextul întâlnirilor cu Ministerul de Finanțe, înainte de promovarea Ordonanței mai sus menționate, a fost subliniată importanța emiterii unor reglementări specifice, pentru ca tuturor companiilor să le fie clar în ce condiții pot acorda tichetele cadou. De exemplu, dacă se poate avea în vedere o plafonare sau o limitare a numărului de tichete cadou care pot fi acordate de către o societate cu obligații fiscale reduse, excesul urmând să fie impus cu toate taxele salariale. Doar că Guvernul a tăiat dintr-o lovitură nodul gordian, excluzând pur și simplu posibilitatea acordării tichetelor către angajații partenerilor, sancționând contravențional, începând cu 28 decembrie 2021, cu 14 puncte de amendă – respectiv 32.200 lei (raportându-ne la nivelul actual al salariul minim brut pe țară), nerespectarea interdicției de acordare a tichetelor cadou în alte situații decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, acele companii care și-au propus totuși pentru acest final de an să mai acorde tichete cadou angajaților partenerilor de afaceri (chiar daca legea o interzice) ar trebui să-și asume expunerea pentru o contravenție destul de substanțială începând cu 28 decembrie. Amenda ar fi aplicabilă și dacă se plătesc toate taxele salariale pentru tichetele cadou acordate.

Acum că începutul a fost făcut și putem privi mai clar spre viitor, interesul tuturor părților este de a debloca situația și pentru trecut, așa că sunt așteptate de la Guvern sau Parlament măsuri de remediere care să rezolve problemele perioadei anterioare cât mai repede posibil.

Autori:

Adrian Rus, Partener, Liderul departamentului Preţuri de Transfer, EY România

Georgiana Bizdrigheanu, Manager, Preţuri de Transfer, EY România

Propunerea de Directivă privind raportarea publică pentru fiecare țară în parte (CbCR) a trecut săptămâna trecută de Parlamentul European și urmează să intre în vigoare în decembrie anul acesta. Directiva prevede obligația declarării publice a impozitului pe profit plătit în fiecare stat membru sau într-o țară terță aflată într-o jurisdicție necooperantă, precum și a altor informații legate de impozite – profituri, angajați în fiecare țară. Raportarea trebuie realizată de multinaționalele sau companiile independente cu un venit total consolidat de peste 750 milioane de euro în fiecare dintre ultimele două exerciții financiare consecutive, indiferent dacă își au sediul în UE sau în afara acesteia (dar operează în UE). Statele membre vor avea la dispoziție 18 luni pentru a transpune directiva în legislația națională.

Directiva nu este chiar nouă, ci o reactivare a unei propuneri mai vechi, din 2016, ce venea în contextul Acțiunii 13 a BEPS (pilonul OECD menit să combată erodarea bazei de impozitare și transferul profitului). Aceasta stabilea, tocmai pentru a ajuta țările să urmărească profiturile realizate pe teritoriul lor și să se poată opune unor eventuale transferuri de bani, să impună multinaționalelor să își declare veniturile și profiturile realizate, dar fiecare autorității financiare de care aparține. Propunerea de Directivă, în schimb, depășea acest cadru și propunea ca multinaționalele să raporteze public, în registrul public și pe site-ul lor, profiturile în fiecare dintre țările în care sunt prezente, veniturile și angajații din fiecare țară. Noua variantă a fost însă blocată, în lipsa unui acord politic. Impedimentul a fost depășit în vară, când Portugalia a reușit să obțină acordul Sloveniei și al Austriei, care se împotriviseră până atunci, și să mute temeiul juridic din legislația de armonizare a normelor referitoare la impozitul direct, în legislația specifică dreptului societăților comerciale, contabilității și raportărilor financiare, schimbare care atrage competența Parlamentului European și a Consiliului, Parlamentul devenind for decizional.

Textul de compromis, care a fost însușit de altfel și de Parlament, menționează că informațiile ar trebui să fie dezvăluite dezagregat pentru fiecare țară în parte și, astfel, să fie raportare pentru fiecare dintre cele 27 de state membre ale UE și pentru toate jurisdicțiile necooperante. Data de începere a raportării a fost stabilită până cel târziu la primul exercițiu financiar care începe la sau după doi ani și șase luni de la data intrării în vigoare a directivei. Această modificare ar putea presupune că momentele diferite de transpunere a directivei de către statele membre individuale nu ar mai afecta data de începere a normelor, deoarece acum punctul de declanșare este intrarea în vigoare a directivei și nu termenul limită de transpunere. Cu toate acestea, utilizarea termenului „cel mai târziu” și în textul actualizat poate însemna că statele membre ar avea în continuare posibilitatea de a aplica normele mai devreme dacă aleg în mod conștient să facă acest lucru.

Important de reținut. Directiva de raportare publică va avea un impact semnificativ asupra multinaționalelor, care ar trebui să se aștepte la o creștere a transparenței, pentru că investitorii și publicul solicită tot mai multe informații referitoare la impozitele pe care le plătesc, ceea ce le va afecta direct pozițiile fiscale.

Companiile ar trebui, de asemenea, să monitorizeze îndeaproape progresul transpunerii directivei de către statele membre individuale și să evalueze impactul directivei asupra activității lor, stabilindu-și strategiile și asigurându-se că sunt pregătite să colecteze datele necesare pentru a asigura calitatea și consecvența raportării.

Autori: 

Georgiana Iancu, Partener, coordonatorul Departamentului de taxe indirecte, EY România

Daniela Neagoe, Senior Manager, Comerț Internațional, EY România

Producătorii de medicamente ar putea suporta costurile de gestionare a deșeurilor de medicamente de la populație, fie în mod direct, prin contractarea serviciilor de colectare și tratare a deșeurilor de către operatori economici autorizați, fie în mod indirect, prin organizații pentru implementarea răspunderii extinse a producătorilor (OIREP). Este ceea ce se va întâmpla dacă și deputații vor vota proiectul de Lege aprobat de Senat. Mai mult, ar urma să fie instituit un sistem de verificare încrucișată a cantităților de deșeuri de medicamente raportate de către producători, operatori economici, OIREP și puncte de desfacere a medicamentelor, pentru un control strict al acestora, sub două sancțiuni deloc de neglijat – amendă și/sau suspendarea ori retragerea licenței. Prevederile aprobate la 11 octombrie de către Senat și intrate în dezbaterea Camerei Deputaților vin, în acest fel, să completeze legislația existentă, să simplifice preluarea medicamentelor expirate de către farmacii și să crească gradul lor de colectare și gestionare.

Dacă, până acum, problema deșeurilor de medicamente era incomplet reglementată și rezolvarea venea, în principal, de la farmacii, care preluau de la populație medicamentele expirate, iată că de aici înainte ea va căpăta un cadru strict. Astfel, producătorii și importatorii de medicamente vor avea, de aici înainte, obligația gestionării deșeurilor de ambalaje și vor trebui să achite o contribuție anuală de 30 lei/kg pentru deșeurile care nu au fost colectate și eliminate.

Tot producătorii și importatorii de medicamente vor fi responsabili pentru finanțarea colectării și eliminării deșeurilor, considerate a fi, de exemplu, medicamente expirate, cu ambalaje deteriorate sau retrase de pe piață de producători. Ca și în cazul deșeurilor de ambalaje, aceștia pot opta să realizeze acest lucru atât în mod individual, cât și prin intermediul unei organizații de implementare privind răspunderea extinsă a producătorului (așa-numitele OIREP). OIREP-urile vor putea funcționa doar în urma aprobării primite de la o comisie care ar urma să fie reglementată de către Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor.

Pentru introducerea pe piață a produselor care se supun Legii nr. 353/2021, producătorii trebuie să se înregistreze la Administrația Fondului pentru Mediu și vor avea o obligație de a declara Direcției Politice a Medicamentului, o evidență cantitativă.

De asemenea, proiectul de lege precizează și obligațiile ce le revin OIREP-urilor, care vor trebui să raporteze lunar către Administrația Fondului pentru Mediu, pe bază de documente justificative, cantitatea de deșeuri de substanță farmaceutică colectată și eliminată. Și OIREP-urile vor avea obligația de a plăti anual, către Administrația Fondului pentru Mediu, contribuția de 30 lei per kilogram de deșeuri, pentru deșeurile care nu au fost colectate şi eliminate. Pentru situația în care OIREP intră în procedura insolvenței, această obligație se va imputa producătorului.

Potrivit proiectului de Lege, obiectivele anuale privind colectarea și eliminarea deșeurilor vor fi următoarele: pentru anul în curs – 10% din greutatea substanței farmaceutice puse pe piață în anul precedent; din anul următor, însă, obiectivele devin mai strânse – 20% din greutatea substanței farmaceutice puse pe piață în anul precedent; iar din cel de-al treilea an – un procent calculat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

De asemenea, proiectul de lege stipulează obligații și pentru farmacii, pentru punctele de desfacere care comercializează către consumatorii finali medicamente, dintre care – să încheie contracte în vederea gestionării deșeurilor cu operatori economici autorizați, să asigure gratuit și fără solicitarea datelor personale, pentru populație, posibilitatea de a se debarasa de deșeuri în recipiente dedicate; să țină evidența lunară a deșeurilor preluate și predate în vederea eliminării și să o raporteze Administrației Fondului pentru Mediu. Însă, conform proiectului, farmaciile nu vor fi considerate colectori în înțelesul Legii nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, și nu vor avea obligația să se autorizeze suplimentar pentru îndeplinirea acestor obligații.

Cum vor influența noile prevederi activitatea companiilor din sectorul farmaceutic? Conform proiectului de lege, neînregistrarea la AFM a producătorilor/ importatorilor va fi considerată infracțiune și sancționată penal sau cu amendă. De asemenea, unele fapte considerate contravenții (de exemplu, lipsa evidențelor) se vor sancționa cu amendă de până la 1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancționării. În cazul în are sunteți un jucător în piața medicamentelor, ar trebui să consultați implicațiile noilor prevederi pentru a vedea cum vă afectează și să pregătiți din timp procesul de raportare, inclusiv evidențele documentare necesare, desemnarea persoanelor responsabile și selectarea partenerilor pentru procesul de colectare.

Experiențele din sectorul bunurilor de larg consum și retail ne-au arătat că acest subiect trebuie tratat cu seriozitate, atât prin prisma impactului asupra contribuțiilor datorate către Administrația Fondului pentru Mediu, cât și prin prisma unor obligații fiscale suplimentare privind TVA și impozitul pe profit, asociate costurilor de colectare și transfer de responsabilitate.

Autori:

Corina Mîndoiu, Partener Asociat, Impozit pe venit și contribuții sociale, EY România

Iulian Pasniciuc, Senior Manager, Impozit pe venit și contribuții sociale, EY România

Nomazii digitali sau angajații de oriunde, pe care, încă de anul trecut, statele s-au străduit să-i atragă și convingă să-și cheltuiască banii local, oferindu-le de la vize de lucru până la scutiri de taxe, sunt doriți acum și de România. Recent, Senatul a aprobat un proiect de lege care ar urma să le ofere posibilitatea să obțină o viză de ședere temporară, în anumite condiții, unele mai birocratice și complicat de îndeplinit. Așadar, care sunt avantajele și dezavantajele propunerii legislative și ce modificări ar putea fi luate în considerare de Camera Deputaților, forul decident în acest caz?

Potrivit noului proiect de act normativ adoptat de Senat, nomadul digital este acel străin angajat cu contract de muncă la o companie înregistrată în afara României, care prestează servicii prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor. Tot nomad digital este și străinul care deține o companie înregistrată în afara României, în cadrul căreia prestează servicii prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor și poate desfășura activitatea de angajat sau activitatea din cadrul companiei, de la distanță, prin folosirea tehnologiei informației și comunicațiilor.

Astfel, acești nomazi pot obține o viză de lungă ședere, dacă doresc să călătorească și să rămână pe teritoriul României, în timp ce continuă să obțină venituri din prestarea activităților desfășurate la distanță.

Bine de știut. În acest scop, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să dispună de mijloace de întreținere obținute din activitatea pe care o desfășoară, în valoare de cel puțin trei ori câștigul salarial mediu brut lunar din România pentru fiecare dintre ultimele 6 luni anterioare datei depunerii cererii de viză, precum şi pentru întreaga perioadă înscrisă în viză,  și să desfășoare activități din care obțin venituri, de la distantă, prin folosirea tehnologiei informației și comunicațiilor. Proiectul Senatului nu precizează însă cum anume va face nomadul dovada că utilizează tehnologia informației.

Și acum vine partea complicată, pentru că orice nomad digital are nevoie de o întreagă listă de documente, pentru a-și putea obține viza, și anume: un contract de muncă încheiat cu o companie înregistrată în afara României, prin care să facă dovada prestării de servicii la distanță, prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor sau dovada administrării la distanță și prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor a unei companii înregistrate de cel puțin trei ani la data solicitării vizei de acesta în afara României; un document eliberat de compania angajatoare sau pe care o deține, prin care să fie prezentate toate datele de identificare și de contact, precum și domeniul său de activitate și informații privind reprezentanții legali ai companiei.

Nomadul mai are nevoie și de o scrisoare de intenție, în care trebuie să detalieze scopul deplasării în România și activitățile pe care intenționează să le desfășoare aici. Iar șirul documentelor necesare nu se oprește aici. Mai e nevoie de un atestat al faptului că, la data solicitării vizei, el sau, după caz, compania pe care o deține, are achitate la zi impozitele, taxele și alte contribuții obligatorii, precum și că nu este înregistrat cu acte și fapte care au sau au avut ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală.

În plus, este necesară rezervarea unui bilet de călătorie valabil până la destinație, permisul de conducere, cartea verde, o dovadă a asigurării medicale pe întreaga perioadă de valabilitate a vizei, cu acoperire de cel puțin 30.000 euro, un atestat al mijloacelor de întreținere obținute din activitatea desfășurată, în cuantum de cel puțin trei ori câștigul salarial mediu brut lunar din România pentru fiecare dintre ultimele 6 luni anterioare datei depunerii cererii de viză (dar și pentru întreaga perioadă înscrisă în viză) și o dovadă a asigurării condițiilor de cazare. Îi mai trebuie nomadului și un certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeași valoare juridică.

Desigur, dacă autoritatea română competentă mai găsește necesar să solicite altceva, nomadul trebuie să prezinte și alte documente doveditoare.

În cazul în care vrea să își prelungească viza, din nou birocrație, pentru că nomadului îi mai trebuie contractul de muncă, dovada prestării muncii la distanță, prin utilizarea, desigur, a tehnologiei, un document din partea angajatorului prin care să fie prezentate toate datele de identificare și de contact ale companiei, precum și dovada realizării unui venit de cel puțin trei ori câștigul salarial mediu brut, lunar, pentru perioada pentru care se solicită prelungirea dreptului de ședere (prima prelungire a dreptului de ședere temporară se acordă pentru o perioadă de 6 luni).

De clarificat. Deși, cum am văzut, statul intenționează să ceară tot felul de acte și hârtii, proiectul de lege nu vorbește deloc despre membrii familiei nomadului digital, condițiile în care îl pot însoți și cum pot intra în România. În plus, obținerea vizei nu este foarte simplă, eliberarea ei putând dura până la 60 de zile de la depunerea cererii.

De asemenea, trebuie luat în calcul și impactul asupra statutului fiscal al angajatului pentru că munca la distanță în România, pentru orice perioadă mai lungă de 183 de zile de-a lungul a 12 luni consecutive, ar putea să ducă, de exemplu, la tratarea angajatului ca rezident fiscal și în România, dar și în țara de origine în același timp.

Angajatul poate, totodată, să fie supus impozitelor locale asupra veniturilor salariale. Condițiile tratatelor existente privind dubla impozitare pot anula regulile locale în funcție de circumstanțele individuale. De exemplu, un tratat fiscal internațional prevede, în general, o scutire pentru impozitele pe venitul țării gazdă pentru sejururi mai mici de 183 de zile, sub rezerva anumitor condiții.

Probleme ar putea apărea și în zona contribuțiilor la asigurările sociale. În general, o persoană este obligată să plătească asigurările sociale în țara în care prestează activitatea de muncă. Prin urmare, angajatorul străin ar trebui să verifice dacă are obligații locale de raportare și colectare a securității sociale și dacă trebuie să se facă aranjamente speciale în conformitate cu normele relevante în România.

Pe de altă parte însă, cu toate neajunsurile lui, proiectul reprezintă un pas înainte, pentru că reglementările legale actuale nu conțin prevederi referitoare la o posibilă ședere a unui „angajat de oriunde”, pentru obținerea unei vize de lucru/muncă fiind necesară existența unui angajator sau a unui beneficiar de servicii român. Și din punct de vedere procedural birocrația cu care se confruntă nomadul este mai mică decât cea cu care se confruntă un doritor de viză de muncă, întrucât „pentru scop de muncă”, procesul poate dura și șase luni, dacă ne gândim că este necesară echivalarea studiilor sau obținerea unui aviz de muncă.

Depunerea proiectului de lege în Parlament a fost motivată de „potențialul uriaș al României în turism și în atragerea unor profesioniști”, viza pentru nomazii digitali fiind văzută ca un instrument ce poate atrage resurse financiare în economie. De altfel, la începutul lui 2021, The Digital Nomad Index punea România pe locul trei, după Canada și Marea Britanie, într-un top al atractivității muncii de acasă – cu o viteză medie de internet broadband 188 mb/s, un cost al internetului de 7,5 euro și o chirie de 323 euro.

Da, potențial există, doar că, așa cum a fost aprobat de către senatori, proiectul nu reușește să îl atingă. Cu alte cuvinte, dacă ne propunem ca România să atragă nomazii digitali, legiuitorii ar trebui să aibă în vedere și clarificarea problemelor ce pot apărea în privința contribuțiilor sociale.

Autori:

Elena Ichimescu, Partner, Head of Employment, Duncea, Ștefănescu & Associates

Florina Voicu, Associate, Duncea, Ștefănescu & Associates

În Monitorul Oficial, Partea I, nr. 950 din 5 octombrie 2021 a fost publicată Hotărârea Guvernului nr. 1071/2021 privind majorarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Conform acestui act normativ, începând cu data de 1 ianuarie 2022, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată pentru un program normal de lucru în medie de 167,333 ore / lună (fără a include sporuri și alte adaosuri) este de 2.550 LEI / lună, reprezentând 15,239 LEI / oră.

Totodată, începând cu data de 1 ianuarie 2022, H.G. nr. 4/2021 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată se va abroga.

Hotărârea a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, mai exact în data de 5 octombrie 2021.

Autori:

Alex Slujitoru, Avocat, Băncilă, Diaconu și Asociații SPRL

Răzvan Brătilă, Avocat, Băncilă, Diaconu și Asociații SPRL

Începând cu data de 1 martie 2022, contribuabilii vor fi obligați să se înroleze în Spațiul Privat Virtual (SPV), acesta devenind singura cale de comunicare a oricăror documente administrative către ANAF. Textul de lege nu furnizează însă o listă a documentelor care trebuie depuse prin intermediul SPV, ci stabilește doar că vor fi comunicate prin această platformă toate cererile, înscrisurile sau documentele. Nerespectarea acestei prevederi vine cu o sancțiune drastică: dacă documentele relevante vor fi depuse de către contribuabili în format fizic, prin registratura organului fiscal sau prin poștă, organele fiscale nu le vor lua în considerare. Și, deși digitalizarea Fiscului este așteptată de toți contribuabilii, iată cum o intenție bună, de optimizare, poate avea consecințe negative, dacă nu va fi implementată corespunzător.

Modificările recente aduse Codului de procedură fiscală (art. 79 din Codul de procedură fiscală) introduc trei categorii de contribuabili care vor avea obligația să se înroleze în Spațiul Privat Virtual și să transmită documente prin intermediul acestei platforme. Categoriile în discuție sunt contribuabilii/ plătitorii persoane juridice, asocierile și entitățile fără personalitate juridică, dar și persoanele fizice care desfășoară o profesie liberală sau exercită o activitate economică în mod independent în una dintre formele prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, adică întreprinderile individuale sau întreprinderile familiale.

Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește în sarcina majorității contribuabililor care desfășoară o activitate economică obligația de a transmite documente prin intermediul SPV.

Având în vedere că textul de lege nu listează documentele obligatorii, ci doar stabilește că vor fi comunicate prin această platformă toate cererile, înscrisurile sau documentele, considerăm că legiuitorul se referă la declaraţii fiscale, declaraţii de înregistrare şi alte declaraţii întocmite, potrivit legii, dar și la cereri adresate de contribuabili organului fiscal pentru obţinerea unor informaţii sau documente în legătură cu situaţia fiscală personală. În această categorie ar intra cererea de informaţii despre contribuţiile de asigurări sociale declarate de angajatori, cererea de eliberare a certificatului de atestare fiscală, cererea de eliberare a cazierului fiscal, cererea de eliberare a unei adeverinţe de venit, solicitarea unei opinii privind aplicarea legislaţiei fiscale, cereri de audienţă, sesizări, petiţii, reclamaţii, solicitări privind informaţiile publice şi altele asemenea.

Nedepunerea documentelor prin intermediul Spațiului Privat Virtual este sancționată.

Art. 79 alin. (1²) stabilește o sancțiune drastică pentru nedepunerea documentelor prin intermediul platformei ANAF: neluarea acestora în considerare. Conform noului text de lege, dacă documentele relevante vor fi depuse de către contribuabili în format fizic, prin registratura organului fiscal sau prin poștă, organele fiscale nu le vor lua în considerare.

Neluarea în considerare a acestor documente poate avea consecințe severe asupra drepturilor și obligațiilor contribuabililor, conducând fie la pierderea drepturilor, fie la aplicarea de sancțiuni pentru neîndeplinirea la timp a obligațiilor.

Acest risc este unul major, cu atât mai mult cu cât în practică se întâmplă frecvent ca un contribuabil să își exercite un drept chiar în ultima zi în care mai este posibil să o facă (de exemplu formularea contestației fiscale în a 45-a zi de la primirea deciziei de impunere contestate).

Totodată, noul text de lege stabilește că, în măsura în care documentele au fost depuse în format fizic la registratură și nu prin intermediul Spațiului Privat Virtual, organul fiscal are obligația de a notifica contribuabilii/plătitorii cu privire la obligativitatea comunicării documentelor prin intermediul mijloacelor electronice de transmitere la distanță.

Cu toate acestea, este important de subliniat că această notificare nu va produce niciun alt efect în afară de a informa contribuabilul cu privire la obligativitatea depunerii documentelor prin mijloace electronice, astfel încât contribuabilul nu va fi, spre exemplu, repus în termen în situația în care depășește o dată limită pentru depunerea unui document.

Având în vedere ambițiosul text de lege adoptat de Guvern, nu putem spera decât că ANAF va adopta actele normative necesare pentru aplicarea în mod corespunzător a noii legislații și că va pune la dispoziția contribuabililor toate informațiile necesare pentru a-și putea îndeplini cu succes obligațiile. De asemenea, va fi necesar ca autoritatea să stabilească și remediile necesare pentru  apărarea drepturilor contribuabililor, în situația în care platforma dezvoltată de ANAF nu se va ridica la nivelul așteptărilor Executivului.

Majoritatea companiilor – 59%, dintre care 60% sunt mari contribuabili, nu au făcut până acum obiectul unei inspecții de mediu, rezultă dintr-un sondaj realizat zilele acestea de EY, în cadrul seminarului „Cum să abordezi inspecțiile fiscale privind obligațiile la Fondul pentru Mediu. Noi provocări”. În schimb, printre problemele cel mai des întâlnite în cadrul inspecțiilor fiscale, așa cum a rezultat din sondaj, se numără neidentificarea tuturor obligațiilor la Fondul pentru Mediu, determinarea și declararea incorectă a cantităților introduse pe piață, nedeclararea ambalajelor reutilizabile sau deficiențe privind documentele justificative.

„Din ce am observat în cadrul studiului, companiile respondente au indicat mai multe spețe privind obligațiile la Fondul pentru Mediu care au nevoie de un cadru legislativ mai clar”, spune Georgiana Iancu, Partener EY, coordonatorul Departamentului de Taxe Indirecte. Dintre acestea, amintim reglementările privind ambalajele reutilizabile, stabilirea și încadrarea echipamentelor electrice și electronice (EEE), identificarea producătorilor EEE din prisma obligațiilor entităților care importă produse strict pentru folos intern, lipsa unei metodologii de calcul agreată de inspecțiile fiscale privind stabilirea greutății ambalajelor care trebuie declarate.

Gestionarea unei inspecții privind obligațiile datorate Fondului pentru Mediu, tratată în raport cu inspecțiile fiscale efectuate de ANAF, a adus în prim plan importanța verificării motivelor pentru care este dispusă suspendarea activității de control. „Este esențial ca, ori de câte ori contribuabilul consideră că suspendarea dispusă nu se încadrează în ipotezele reglementate de Codul de procedură fiscală sau că aceasta este abuzivă, să o conteste în termen de maxim 45 de zile și să nu aștepte finalizarea inspecției pentru a contesta toate actele astfel emise. Un asemenea demers va fi considerat ca tardiv”, a precizat Alex Slujitoru, Avocat, Radu și Asociații SPRL, specializat în litigii fiscale.

Pentru obținerea anulării obligațiilor accesorii, fie cu privire la sumele suplimentare de plată declarate în mod voluntar de contribuabili până la 31 ianuarie 2022, fie pentru cele stabilite de inspecții ce se aflau în desfășurare sau care vor fi demarate până la 31 ianuarie 2022, indiferent de data finalizării acestora, contribuabilii pot utiliza pe mai departe facilitățile privind amnistia fiscală, prevăzute de OUG 69/2020 și de OUG 19/2021.

În privința pașilor de urmat pentru identificarea corectă a contribuțiilor la Fondul de Mediu, Daniela Neagoe, Senior Manager EY România, Consultanță Vamală și Fond de Mediu, a menționat: „Procesul de identificare corectă a contribuțiilor este important să țină cont de detectarea tuturor proceselor, departamentelor și persoanelor relevante pentru furnizarea datelor și informațiilor necesare și să includă toate departamentele implicate în procesele operaționale, de la achiziții, producție, ambalare până la comercializare și logistică”.

Ecotaxa (taxa pentru pungi de transport) a fost un subiect abordat de Adriana Nedelescu, Senior Consultant EY, care a atras atenția asupra caracteristicilor tehnice pe care trebuie să le aibă pungile de transport fabricate din materiale biodegradabile pentru a putea fi identificate ca atare, așa cum sunt prevăzute de Ordinul nr. 1276/2020. „În cazul nerespectării cerințelor Ordinului, operatorii economici responsabili pentru introducerea pe piață a pungilor de transport riscă plata unei taxe de 0,15 lei/bucată”, a precizat Nedelescu.

Stabilirea obligațiilor suplimentare (TVA și impozit pe profit) pentru serviciile de transfer de responsabilitate privind gestionarea deșeurilor de ambalaje este unul dintre cele mai des întâlnite exemple din practica inspecțiilor fiscale care necesită atenție. „Până la momentul la care instanțele vor tranșa acest subiect, ne așteptăm ca el sa rămână pe agenda inspecțiilor fiscale. Ca atare, nu putem decât să recomandăm implementarea unor acțiuni care țin de revizuirea contractelor, în special raportat la acele clauze specifice care dau drepturi de auditare a felului în care OIREP (organizații care implementează obligațiile privind răspunderea extinsă a producătorului) își îndeplinește obligațiile, documentarea serviciilor de transfer de responsabilitate, și chiar solicitarea în mod periodic din partea OIREP a unor documente care să probeze faptul că aceștia au fost verificați de AFM”, a specificat Georgiana Iancu, coordonatorul Departamentului de Taxe Indirecte.

În legătură cu Directiva 904/2019 privind reducerea impactului anumitor produse din plastic asupra mediului (Directiva Single Use Plastic), prin care este restricționată unica folosință a produselor din plastic tocmai pentru a limita cantitatea de deșeuri de plastic generată la nivelul Uniunii Europene, până în prezent, nu este clarificată modalitatea de transpunere a acesteia la nivel național. Primul termen de conformare cu măsurile de restricție la comercializare și etichetare este 3 iulie 2021. De la această dată, ar trebui să se aplice restricțiile de comercializare pentru anumite produse de plastic de unică folosință – precum bețișoarele pentru urechi, tacâmuri (furculițe, cuțite, linguri, bețișoare chinezești) / farfurii, recipientele pentru alimente/ băuturi –, dar și cerințele privind marcarea clară a anumitor produse din plastic.

„Prevederile Directivei vor avea un impact semnificativ asupra multor industrii, care vor resimți efectul costurilor suplimentare cu proiectarea de noi produse, cu achiziționarea de noi echipamente industriale și de alte categorii de materii prime. Printre cei afectați sunt producătorii de băuturi, industria alimentară, operatorii din industria tutunului, comercianții care fabrică produse din plastic de unică folosință, cât și cei care utilizează aceste produse, industria HORECA (restaurante, restaurante tip fast-food, diferite unități care pregătesc și servesc alimente și băuturi)”, a mai precizat Georgiana Iancu.

Autori:

Alex Slujitoru – avocat, Radu și Asociații SPRL

Răzvan Brătilă – avocat, Radu și Asociații SPRL

1. Introducere

Dubla impunere, în special în materia prețurilor de transfer, reprezintă una dintre cele mai frecvente și spinoase probleme cu care se confruntă societățile multinaționale cu prezență în România, în special datorită ineficienței practice a soluțiilor pentru eliminarea acesteia post factum.

Cu proverbul românesc „Prevenția este mama înțelepciunii” pare să fie de acord și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), ce susține[1] că pentru a elimina dubla impozitare trebuie mai degrabă să preîntâmpinăm apariția acesteia, iar acest rezultat poate fi atins cel mai ușor prin intermediul controalelor coordonate[2].

Cu toate acestea, administrațiile fiscale naționale și cu precădere Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF)[3] sunt reticente în a recurge la controalele coordonate, de vreme ce practica ne arată că principalul scop al acesteia pare a fi impozitarea cât mai substanțială a contribuabililor.

Astfel, este important ca legiuitorul, atât cel european, cât mai cu seamă cel național, să creeze un cadru legislativ care să conțină inclusiv pârghiile necesare pentru a „constrânge” administrațiile fiscale, atunci când este cazul, să efectueze controale coordonate în vederea unei mai bune taxări și a prevenirii dublei impozitări, cu scopul de a realiza astfel certitudine fiscală și, în final, „o economie în interesul cetățenilor”[4].

În linie cu cele enunțate mai sus, acum mai bine de 10 ani, legiuitorul european a emis Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal („DAC 1”), care reglementa, în mod rudimentar, posibilitatea – nu și obligația – statelor membre de a desfășura controale coordonate. Cu toate că DAC 1 a fost transpus în legislația națională (i.e. în Codul de procedură fiscală) prin intermediul Ordonanței Guvernului nr. 2/25.01.2012, autoritățile fiscale române au ocolit în general participarea la acest tip de controale.

Pe de altă parte, nici legiuitorul european nu s-a dovedit a fi prea ambițios în această materie  – deși DAC 1 a fost modificată de nu mai puțin de cinci ori[5]. Astfel, controalele coordonate au rămas neatinse până în 2021, când, prin a șasea modificare, respectiv prin Directiva 2021/514 a Consiliului din 22 martie 2021 de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal („DAC 7”), reglementarea a fost actualizată.

În cadrul prezentului articol ne-am propus să prezentăm DAC 7, cea mai nouă „armă” în lupta împotriva dublei impuneri, care, deși îmbunătățește semnificativ cadrul legislativ, așa cum vom arăta, prezintă și serioase deficiențe.

2. Ce aduce nou DAC 7 și ce îi lipsește?

În primul rând, spre deosebire de DAC1, DAC 7 definește, în premieră, termenul de „control comun”, drept „Ancheta administrativă desfășurată în comun de autoritățile competente din două sau mai multe state membre și care au legătură cu una sau mai multe persoane care sunt de interes comun sau complementar pentru autoritățile competente din statele membre respective”. [6]

Definirea termenului de „control comun” în legislația europeană este mai mult decât bine-venită, întrucât stabilește un consens, la nivel european, cu privire la semnificația controalelor comune, uniformizând astfel noțiunea și oferind previzibilitate legislativă în rândul statelor membre.

În al doilea rând, DAC 7 modifică Art. 11 – „Prezenţa în birourile administrative și participarea la anchetele administrative”, precum și Art. 12, „controalele simultane” din vechea DAC 1, aducând mici, dar importante îmbunătățiri.

Cu privire la participarea la anchetele administrative, art. 11 schimbă modalitatea în care se declanșează acestea – de la inițierea lor printr-un „acord” între cele două state ale căror organe fiscale participau la anchete administrative, la realizarea acestora pe baza unei cereri pe care organul fiscal solicitat o poate accepta sau refuza în mod justificat, dar într-un termen de 60 de zile.

Se poate observa, astfel, că DAC 7 elimină parțial incertitudinile generate de folosirea lato sensu a termenului „acord” și reglementează care sunt elementele prin care se constituie respectivul acord, respectiv formularea unei cereri, care poate fi acceptată sau nu, într-un anumit termen expres stipulat.

Totodată, DAC 7 reglementează în mod expres posibilitatea autorității străine de a intervieva anumite persoane sau de a examina probe, sub rezerva normelor procedurale din statul gazdă. Și această modificare reprezintă un pas înainte față de vechea reglementare, care prevedea faptul că organele statului solicitat pot întreprinde astfel de demersuri numai în măsura în care legislația statului solicitat permitea acest lucru.

Prin această modificare, DAC 7 stabilește, la nivel de directivă, posibilitatea organelor din statul străin de a intervieva persoane și de a examina probe, eliminând astfel potențialele prevederi din legislațiile statelor membre care interziceau o astfel de interacțiune a autorităților fiscale străine.

Cu privire la controalele simultane, în plus față de reglementarea anterioară, se stabilește un termen de 60 de zile în care organele fiscale implicate comunică acceptul sau refuzul motivat de a participa la un astfel de tip de control. Prin urmare, se elimină posibilitatea tergiversării sine die a încheierii unui acord între statele ce urmează a desfășura controale simultane și crește gradul de certitudine cu privire la efectuarea sau nu a unui asemenea control.

Cu toate acestea, DAC 7 nu reglementează și consecințele nerespectării termenului de 60 zile. Aceasta nu înseamnă că statele membre ce au obligația de a transpune în dreptul intern DAC 7 nu pot crea un regim mai restrictiv și mai eficient, cum ar fi spre exemplu o stabilire a faptului că lipsa emiterii unui răspuns în termenul de 60 de zile reprezintă acordul organului fiscal solicitat de a declanșa controlul.

În al treilea rând, DAC 7 introduce un nou articol, 12a, intitulat „controalele comune”, care reglementează, mai în detaliu, o serie de aspecte esențiale pentru buna desfășurare a acestora. Din punctul nostru de vedere, acest articol reprezintă esența și principala modalitate prin care DAC 7 îmbunătățește cadrul legislativ în materia controalelor coordonate.

Răspunzând criticilor aduse DAC 1, DAC 7 stabilește în premieră ce lege va guverna activitatea de control fiscal realizată de organele fiscale din două sau mai multe state.

Mai exact, se prevede în mod expres că drepturile și obligațiile funcționarilor statelor membre care participă la controlul comun se stabilesc în conformitate cu legislația statului membru în care au loc activitățile controlului comun.

Totodată, DAC 7 stabilește și o limitare de competență a funcționarilor străini, aceștia neavând posibilitatea „de a exercita nicio competență care ar depăși sfera competențelor care le sunt conferite în temeiul legislației propriului stat membru”.

În consecință, organele fiscale ale statului străin se supun regulilor procedurale din statul în care se desfășoară activitatea de control și dobândesc o serie de drepturi, însă numai în măsura în care aceste drepturi le sunt conferite și de legislația propriului stat. Cu alte cuvinte, în măsura în care legislația statului în care se desfășoară controlul comun stabilește mai multe drepturi organelor sale fiscale, omologii acestora din statul străin nu se pot prevala de asemenea drepturi decât în măsura în care acestea sunt prevăzute și în propria legislație.

Se poate argumenta că, prin instituirea acestei reguli, DAC 7 intenționează să aplice controalelor comune legea mai permisivă pentru contribuabil, fără însă a afecta suveranitatea statului în care se desfășoară controlul, de vreme ce, în practică, pentru efectuarea unui control într-adevăr comun este necesar ca organele fiscale din ambele țări să se poată prevala de aceleași drepturi și să fie ținute de aceleași obligații.

Dacă organele fiscale străine nu ar putea uza de drepturile oferite organelor din statul în care se desfășoară controlul, în mod evident, primii nu ar putea să se folosească de informațiile sau documentele obținute în urma exercitării acestor drepturi, creându-se astfel inevitabil o discrepanță între rezultatele obținute de cele două administrații fiscale. O astfel de discrepanță ar afecta în mod invariabil raportul final ce trebuie întocmit în urma efectuării controalelor comune.

În al patrulea rând, cu privire la raportul final, art. 12a din DAC 7 stabilește că, în urma controlului comun, organele fiscale din statele care au participat la controlul comun „se străduiesc” să convină asupra faptelor și circumstanțelor relevante, depunând eforturi pentru a ajunge la un acord privind situația fiscală a contribuabilului. Aspectele asupra cărora s-a ajuns la un acord sunt incluse într-un raport final și „sunt luate în considerare” în cadrul soluțiilor adoptate de organele fiscale pe teritoriul cărora a fost emis actul.

Cu alte cuvinte, aspectele agreate de organele fiscale consemnate în raportul final nu vor fi automat incluse în deciziile de impunere emise ca urmare a desfășurării controlului comun, ci vor avea numai un caracter de recomandare.

Cu privire la acest aspect, precizăm că, deși Propunerea Comisiei Europene care a stat la baza emiterii DAC 7[7] (”Propunere DAC 7”) prevedea că „Raportul final al auditului comun ar trebui să aibă o valoare juridică echivalentă cu cea a instrumentelor naționale relevante care sunt emise ca urmare a unui audit în statele membre participante”, legiuitorul european a ales să nu implementeze această reglementare, restrângând drastic efectele juridice pe care raportul final ar fi trebuit să le producă.

Propunerea DAC 7 conținea și o altă prevedere extrem de utilă și mai mult decât bine-venită, anume declanșarea controlului comun la solicitarea contribuabilului. [8]

În pofida faptului că, de cele mai multe ori, contribuabilii sunt cei direct interesați să apeleze la controalele comune și, totodată, cei care pot identifica în stadii incipiente situațiile în care s-ar putea naște un caz de dublă-impozitare[9], legiuitorul european a ales – și de această dată – să elimine orice fel de constrângere a autorităților fiscale naționale și să lase declanșarea controalelor comune exclusiv în sarcina și la inițiativa acestora.

Credem că neincluderea contribuabilului în rândul factorilor declanșatori ai unui control comun reprezintă un mare neajuns al DAC 7, deoarece nefiind o dispoziție expresă a directivei, statele membre nu au obligația de a o transpune, ci pot eventual decide singure dacă vor include sau nu un asemenea text în legile lor interne.

În final, un alt aspect ce merită menționat este acela că statele membre au obligația de a adopta actele necesare pentru a se conforma cu dispozițiile DAC 7 până la 31 decembrie 2022, dar, în privința controalelor comune, legiuitorul european a înțeles să facă încă un compromis prin acordarea statelor membre a unui an în plus pentru a implementa în legislația internă conținutul directivei, respectiv până la 31 decembrie 2023.

3. Concluzii

Adoptarea DAC 7 reprezintă o îmbunătățire incontestabilă în peisajul legislativ european menit să elimine dubla impozitare. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă practică, nu putem să ignorăm faptul că DAC 7 nu conține pârghiile necesare pentru a implementa în mod eficient controalele comune în legislația statelor membre. Cu titlu de exemplu, DAC 7 nu prevede o modalitate de deblocare a situațiilor în care organele fiscale nu ajung la un numitor comun cu privire la o anumită situație (fie în ceea ce privește necesitatea declanșării efective a controlului comun, fie cu privire la aspectele de fond ce trebuie incluse în raportul final).

O astfel de modalitate de deblocare ar putea consta, spre exemplu, într-un arbitraj care ar avea menirea să constrângă organele fiscale să adopte o anumită soluție, similar arbitrajului reglementat de Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate 90/436/CEE sau de Directiva 2017/1852 privind mecanismele de soluționare a litigiilor fiscale în Uniunea Europeană.

Așadar, ne salvează DAC 7 de dubla impunere?

În forma actuală, răspunsul este nu, DAC 7 nu ne va salva prin sine însăși, deoarece aceasta este, mai degrabă, un act normativ intermediar, care are ca scop aclimatizarea administrațiilor fiscale cu controalele coordonate, iar nu crearea unui cadru legislativ eficient în prevenirea dublei impozitări.

Ne poate însă salva legiuitorul național care, în loc să se limiteze la a transpune normele incluse în DAC 7 printr-o preluare mot-a-mot, va ține seama de nevoia de certitudine fiscală după care tânjește mediul de afaceri și va include toate acele pârghii la care ne-am referit anterior, precum și altele care s-ar dovedi necesare pentru realizarea efectivă a unui control comun. Credem că acesta este un pas necesar în crearea unei administrații fiscale eficiente, echilibrate și orientate către contribuabil.

[1] A se vedea OECD (2019), “Joint Audits within international tax co-operation”, in Joint Audit 2019 – Enhancing Tax Co-operation and Improving Tax Certainty: Forum on Tax Administration, OECD Publishing, Paris.

[2] Există două tipuri principale de controale coordonate după cum urmează:

1. Controalele simultane – se referă la o înțelegere între două sau mai multe administrații fiscale de a examina în același timp, fiecare în propriul teritoriu, aspectele fiscale ale unuia sau mai multor contribuabili în privința cărora au un interes comun sau asociat, cu scopul de a-și împărtăși reciproc orice informații relevante pe care le-ar obține astfel. Realizarea de controale simultane implică coordonarea activităților întreprinse în cadrul inspecțiilor individuale din cele două (sau mai multe) jurisdicții.

Controalele simultane pot fi de asemenea combinate cu prezența oficialilor fiscali în străinătate, având astfel un organ de inspecție fiscală controlând simultan aspectele fiscale ale unui contribuabil în prezența oficialilor celeilalte administrații fiscale.

2. Controalele comune – conceptul creat de OCDE se referă la un control desfășurat de două sau mai multe administrații fiscale ce se alătură pentru a examina un aspect/o tranzacție al unui/unor contribuabil/contribuabili ce au activitate transfrontalieră. Administrațiile acționează coordonat, interacționează cu contribuabilul și primesc informațiile de la acesta iar oficialii din partea celeilalte administrații fiscale sunt prezenți la control.

[3] Disponibile aici –> Rapoarte ANAF  

[4] Comisia Europeană, Orientări politice pentru viitoarea Comisie Europeană 2019-2024, O Uniune mai ambițioasă, https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/political-guidelines-next-commission_ro.pdf

[5] Directiva 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 (DAC 2) referitoare la schimbul automat de informații privind conturile financiare între statele membre pe baza Standardului comun de raportare (SCR) al OCDE care prevede schimbul automat de informații cu privire la conturile financiare deținute de nerezidenți;

• Directiva (UE) 2015/2376 a Consiliului din 8 decembrie 201510 (DAC 3) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații privind deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră;
• Directiva (UE) 2016/881 a Consiliului din 25 mai 201611 (DAC 4) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații privind raportarea pentru fiecare țară în parte în rândul autorităților fiscale;
• Directiva (UE) 2016/2258 a Consiliului din 6 decembrie 201612 (DAC 5) referitoare la accesul autorităților fiscale la informații privind combaterea spălării banilor;
• Directiva (UE) 2018/822 a Consiliului din 25 mai 201813 (DAC 6) referitoare la schimbul automat obligatoriu de informații în domeniul fiscal cu privire la modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării.

[6] Directiva 2021/514 Consiliului din 22 martie 2021 de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, disponibilă aici: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32021L0514&from=RO

[7] Propunere de DIRECTIVĂ A CONSILIULUI de modificare a Directivei 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal din 15.07.2020, disponibilă aici: EUR-Lex – 52020PC0314 – EN – EUR-Lex (europa.eu)

[8] Art. 12a alin. (4) din Propunerea DAC 7: „În cazul în care una sau mai multe persoane solicită autorităților competente din două sau mai multe state membre să o (le) auditeze în comun, autoritățile solicitate răspund la cerere în termen de 30 de zile. Dacă autoritatea solicitată respinge cererea, aceasta informează persoana solicitantă (persoanele solicitante) cu privire la motivele deciziei sale”.

[9] OECD (2019), “Joint Audits within international tax co-operation”, in Joint Audit 2019 – Enhancing Tax Co-operation and Improving Tax Certainty: Forum on Tax Administration, OECD Publishing, Paris, Chapter 5 – The role of the taxpayer, p. 47.

Autori:

Andreea Mitiriță, Partener PwC România

Ana Nechifor, Consultant PwC România

Atât contribuabilii persoane juridice, cât și persoane fizice care desfășoară activități liberale ar putea fi obligați să se înregistreze în Spațiul Privat Virtual (SPV), conform unui proiect de act normativ, publicat pe site-ul Ministerului de Finanțe, referitor la completarea prevederilor Codului de Procedură Fiscală. Cererile, înscrisurile sau orice alte documente depuse în format letric ar urma să nu mai fie luate în considerare.

Totodată, proiectul conține prevederi referitoare la obligativitatea înrolării autorităţilor publice, instituţiile publice sau de interes public în sistemul informatic PatrimVen (serviciul destinat să ofere instituţiilor publice acces la datele disponibile cu privire la patrimoniul şi veniturile cetățenilor).

Înrolarea în PatrimVen se realizează în baza unui protocol ce se transmite către ANAF de către fiecare autoritate publică, instituţie publică sau de interes public.

Spaţiul Privat Virtual („SPV”) este un serviciu electronic gratuit, care este pus la dispoziția contribuabililor în mod permanent, putând fi accesate următoarele:

• informaţii cu privire la obligaţiile fiscale;
• posibilitatea de a primi acte administrativ fiscale și alte documente;
• informaţii cu privire la contribuţiile sociale.

Prin intermediul SPV, comunicarea între contribuabili și autoritățile fiscale s-ar efectua strict în mediul virtual, facilitând transmiterea de cereri/solicitări, prin acest canal de comunicare,  atât din partea contribuabililor către autoritățile fiscale,  cât și în contrapartidă.

Fundamentarea impunerii unei astfel de obligativități are la bază faptul că opționalitatea de a folosi SPV a fost materializată într-o rată foarte mică de utilizare în rândul contribuabililor, iar odată cu declanșarea situației pandemice autoritățile fiscale au fost în postura de a lua măsuri pentru organizarea activității astfel încât să fie evitat contactul fizic între persoane. Conform notei de fundamentare a proiectului, pe 9 aprilie 2021, erau înregistrați în SPV doar 32% din contribuabilii persoane juridice și doar 5,24% din contribuabilii persoanele fizice care au cod de identificare fiscală.

Obligativitatea înrolării contribuabililor în SPV ar urma să se aplice începând cu data de întâi a lunii următoare celei de-a treia luni de la data publicării proiectului normativ în Monitorul Oficial al României.

Pentru înrolarea în SPV, contribuabilii trebuie să aibă în vedere prevederile Ordinului nr. 660/2017. Aspectul esențial pe care contribuabilii persoane juridice, precum și persoane fizice care dețin un cod de înregistrare fiscală trebuie să îl aibă în vedere pentru înrolarea în SPV este deținerea unui certificat digital.

În cazul în care contribuabilii dispun de un certificat digital, este necesară întocmirea unei împuterniciri pe numele reprezentantului care deține certificatul digital, iar în baza căreia, împreună cu setul de documente menționate în mod expres în Ordinul nr. 660/2017, poate fi efectuată înrolarea în SPV.

În situația în care contribuabilii nu dispun de un certificat digital, este necesară obținerea acestuia de la un furnizor de servicii de certificare acreditat și ulterior depunerea cererii pentru utilizarea certificatului digital calificat (Formularul 150) la autoritățile fiscale; formularul se completează on-line, se listează și se depune împreună cu documentele necesare la sediul organului fiscal.

Proiectul de act normativ apare în contextul nevoii de a digitaliza relația contribuabil -a dministrație fiscal, mai ales pe fondul restricțiilor aduse de criza sanitară în ultimul an. Astfel, conform unui sondaj efectuat de OECD, “Tax administration: digital resilience in the COVID-19 environment”, la care au participat administrații fiscale din 32 de țări, printre care și România, aproximativ 60% din administrații și-au actualizat strategia  anterioară privind digitalizarea proceselor de administrare a impozitelor, după cum urmează:

• prioritizarea proiectelor de automatizare, digitalizare și servicii electronice, care acoperă toate domeniile funcționale ale administrării impozitelor, cum ar fi mutarea datelor în cloud și crearea de birouri de servicii digitale;
• accelerarea lucrărilor la un proiect de cameră poștală digitală, permițând transformarea înregistrărilor de hârtie în imagini digitale, extragerea datelor din imagini, stocarea informațiilor și notificarea oficialilor fiscali relevanți.

Conform sondajului menționat, o provocare majoră pentru multe administrații fiscale, în contextul COVID-19, a fost gestionarea comunicațiilor pe hârtie, ca urmare a faptului că acestea au fost fizic închise sau a volumului redus de personal prezent în birou care trebuia sa proceseze documentele. Acest aspect a fost confirmat de aproape 60% din administrațiile care au participat la sondaj și au raportat că au întâmpinat probleme în ceea ce privește comunicarea pe hârtie. Într-o notă pozitivă, toate aceste administrații au remarcat că au reușit să transfere un procent semnificativ de comunicații de la hârtie la digital (aproximativ 75% sau mai mult).

Nu în ultimul rând, concluzia sondajului a fost că schimbarea canalului de comunicare dintre contribuabili și autoritățile fiscale nu poate fi întotdeauna posibilă fără modificări legislative. În acest sens, 45% dintre administrații au confirmat că trebuie să facă modificări ale politicilor pentru a facilita schimbarea canalului, inclusiv modificări ale regulilor pentru a accepta semnături electronice și documente scanate. Modificări ale altor reguli de administrare au inclus, de exemplu, acceptarea declarațiilor fiscale prin fax, permițând utilizarea telefoanelor mobile atunci când se discută informații despre contribuabil și modificări ale proceselor administrative, cum ar fi canalele care ar putea fi utilizate pentru comunicarea de informații primite/transmise.

Înrolarea contribuabililor în SPV ar putea reprezenta un pas înainte spre digitalizarea și eficientizarea comunicării dintre contribuabili și autoritățile fiscale române, în contextul în care accesul la informațiile existente în baza de date ANAF ar putea fi efectuat într-un mod mult mai facil de către contribuabili, aceștia putând accesa în timp real informații precum: situația datoriilor fiscale de plată, istoricul declarațiilor înregistrate, dar și solicita documente precum: certificate de cazier fiscal, certificate de atestare fiscale, fișă pe plătitor, fără a fi necesară deplasarea la sediul autorităților fiscale.

Autor: Laura Ciobanu, Manager, Schimbări Climatice și Sustenabilitate, EY România

Comisia Europeană s-a angajat să revizuiască în 2020 Directiva privind raportarea nefinanciară, ca parte a consolidării strategiei pentru investiții sustenabile. Prin urmare, pe 20 februarie 2020 a lansat o consultare publică[1] privind revizuirea acestei directive, iar părțile interesate își pot transmite opiniile cu privire la conținutul actual și potențialele modificări prin intermediul unui chestionar online, până pe 14 mai 2020 cel târziu.

În contextul luptei împotriva schimbărilor climatice și a degradării mediului, Comisia Europeană (CE) solicită companiilor să îndeplinească Obiectivele de Dezvoltare Durabilă și principiile Acordului de la Paris privind schimbările climatice. Astfel, Directiva privind raportarea nefinanciară, Pachetul privind economia circulară, Planul de acțiune privind finanțările sustenabile și Pactul Ecologic European reprezintă instrumente ambițioase ce au rolul de a încuraja și facilita aceste demersuri.

Ce este Directiva privind raportarea nefinanciară și cât de importantă este, de fapt, prezentarea acestui tip de informații?

Obiectivul acestei directive este să pună bazele unui nou model de raportare corporativă, care să completeze transparența financiară cu alte informații necesare pentru înțelegerea dezvoltării, performanței și poziției companiei, precum și impactului activității acesteia în societate, companiile fiind încurajate să integreze sustenabilitatea drept element cheie al strategiei de business.

Nevoia de informații nefinanciare, în special în rândul comunității de investitori, crește substanțial. Prin intermediul acestei raportări, investitorii pot lua în calcul riscurile sau oportunitățile investițiilor viitoare, legate de aspectele de sustenabilitate, de impactul social, impactul asupra mediului înconjurător, astfel încât să aibă posibilitatea de a investi în cunoștință de cauză. În același timp, consumatorii sau alte grupuri interesate pot recunoaște cu ușurință companiile care își asumă angajamente privind grija față de mediul înconjurător, respectarea drepturilor omului, combaterea corupției și nu numai.

În România, obligativitatea de raportare a informațiilor nefinanciare a vizat inițial doar entitățile de interes public cu minim 500 de angajați. Ulterior, legislația a fost actualizată astfel încât să fie extins domeniul de aplicare și către firmele private.

Prin urmare, începând de anul acesta, toate companiile, publice sau private, cu cel puțin 500 de angajați, vor trebui să raporteze informații nefinanciare pentru exercițiul financiar 2019, privind cel puțin aspectele de mediu, sociale și de personal, respectarea drepturilor omului și combaterea corupției și a dării de mită.

Aceste informații pot fi prezentate:

1. Sub forma unei declarații nefinanciare, anexată raportului administratorilor, în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar;
2. Sub forma unui raport separat (“Raport de sustenabilitate”), care să fie pus la dispoziția publicului în maxim 6 luni de la data bilanțului, pe site-ul entității. Totodată, raportul trebuie să fie menționat în raportul administratorilor.

În prezent, directiva nu este strictă în ceea ce privește modelul de raportare, oferind doar anumite recomandări care nu au caracter obligatoriu. Companiile pot alege să utilizeze diverse cadre de raportare (naționale, ale UE sau internaționale), cu condiția să precizeze cadrul utilizat.

Care sunt motivele pentru care Comisia Europeană dorește revizuirea acestei Directive?

Conform ultimelor evaluări și studii realizate, Comisia a concluzionat că informațiile raportate nu detaliază corect sau suficient impactul aspectelor nefinanciare asupra companiilor și nici impactul pe care companiile îl au asupra societății și a mediului înconjurător. De asemenea, cerințele de raportare ale directivei nu sunt suficient de detaliate, sunt dificil de aplicat și nu se aplică unor societăți de la care utilizatorii au nevoie de informații.

Prin această inițiativă, CE urmărește să răspundă la probleme precum:

• Lipsa comparabilității și a fiabilității informațiilor nefinanciare raportate;
• Imposibilitatea de a răspunde nevoilor părților interesate, spre exemplu, evitarea situațiilor în care societățile raportează informații irelevante pentru utilizatori, iar pe cele necesare nu le iau în calcul;
• Complexitatea cerințelor privind raportarea informațiilor nefinanciare, dar și costurile ridicate suportate de către societăți, etc.

Pentru a corecta aceste aspecte, CE are în vedere adoptarea uneia dintre cele trei direcții de acțiune:

1. Continuarea abordării actuale a recomandărilor fără caracter obligatoriu. Comisia ar putea însă revizui și emite recomandări suplimentare, pe anumite teme;
2. Utilizarea standardelor. Spre exemplu, Comisia ar putea recomanda un standard deja existent sau un viitor standard privind raportarea nefinanciară;

1. Revizuirea și consolidarea dispozițiilor actuale ale directivei, ce ar putea viza modificări precum: clarificarea și armonizarea dispozițiilor, modificarea domeniului de aplicare, impunerea utilizării unui standard de raportare nefinanciară, etc.

Care sunt perspectivele dezvoltării unui standard UE privind raportarea nefinanciară?

Conform observațiilor vicepreședintelui executiv Valdis Dombrovskis la Conferința privind implementarea Pactului ecologic european desfășurată la Bruxelles[1], Comisia Europeană sprijină elaborarea unor standarde de raportare nefinanciară la nivelul UE și va invita, în curând, Grupul consultativ european pentru raportarea financiară (EFRAG) pentru a începe pregătirea standardelor respective cât mai curând posibil.

Comisia intenționează să utilizeze ca punct de plecare „cele mai bune elemente” ale standardelor internaționale de raportare nefinanciare existente (cum ar fi GRI, SASB, TCFD etc.), în vederea încorporării acestora într-un standard al Uniunii Europene.

[1] https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/SPEECH_20_139

[1] https://ec.europa.eu/eusurvey/runner/non-financial-reporting-directive-2020?language=ro