Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 25 februarie 2016.

În temeiul dispoziţiilor art. 51 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 788/2005,  pe baza prevederilor din Manualul de Diagnostic şi Statistică al Tulburărilor Mentale, a cincea ediţie, abreviat DSM-5, utilizat atât de către medicii psihiatri, cât şi de către psihologi, în care se recunosc psihodiagnosticele de abuz psihologic asupra copilului şi copil afectat de stresul relaţiei dintre părinţi, având în vedere practica de specialitate din domeniul expertizei psihologice judiciare, care a relevat identificarea în rapoartele de expertiză psihologică judiciară a fenomenului alienării parentale/părinteşti, recunoscute de către instanţele de judecată din România, încheierea primului Protocol privind recunoaşterea alienării parentale/părinteşti, încheiat în România de către Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună la data de 1 februarie 2016, precum şi punctul de vedere al specialiştilor din cadrul Institutului de Psihologie Judiciară,

Art. 1.

(1) Se recunoaşte fenomenul alienării parentale/părinteşti ca formă de abuz psihologic (emoţional) sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de către celălalt părinte.

(2) Se recunosc prevederile Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat de către Institutul de Psihologie Judiciară, în calitate de furnizor de formare profesională complementară în domeniul expertizei psihologice judiciare, avizat profesional de către Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună la data de 1 februarie 2016.

(3) Se recunoaşte necesitatea formării profesionale continue a psihologilor în domeniul alienării parentale/părinteşti, precum şi în domeniul expertizei psihologice a copilului abuzat/neglijat, aceasta fiind realizată în vederea cunoaşterii şi promovării interesului superior al copilului.

Art. 2.

Prezenta dispoziţie intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Bucureşti, 12 februarie 2016.

Legea nr. 4/2016 („Legea de aprobare”) pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr. 44/2015 (“OUG nr. 44/2015”) a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 24, Partea I, în data de 13 ianuarie 2016.

Cuprinsul Legii de aprobare a OUG nr. 44/215

Legea de aprobare a OUG nr. 44/2015 cuprinde dispoziţii privind unele completări și clarificări aduse textelor referitoare la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de amnistia fiscală precum și perioadele de timp înăuntrul cărora acestea trebuie îndeplinite. Legea de aprobare, prin cuprinsul ei, nu aduce modificări majore în ceea ce privește OUG nr. 44/2015, limitându-se doar la a introduce clarificări și explicații mai cuprinzătoare cu privire la dispozițiile legale deja existente.

Clarificări privind situația majorărilor pentru întârziere de plată Legea de aprobare modifică art. 10 prin aceea că prevede în mod expres faptul că amnistia fiscală acoperă și 77,1% din majorările de întârziere și că, restul de 22,9% trebuie plătite de către contribuabil, constituind o condiție pentru a beneficia de amnistia fiscală, în oricare dintre cele patru forme reglementate (art. 1-4).

Extinderea amnistiei fiscale în ceea ce privește contribuabilii ce beneficiază de eşalonări la plată a obligațiilor fiscale

Legea de aprobare modifică alin. 2 și 3 ale art. 11 prin aceea că, în afara contribuabililor care au obținut eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale până la data de 30 septembrie 2015, acum pot beneficia de amnistia fiscală și contribuabilii care obțin eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale în perioada 1 octombrie 2015 – 31 martie 2016.

Potrivit prevederilor pct. 36^29 din Legea nr. 358/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal și a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, articolul 465, alineatul (2) din Codul fiscal a fost completat cu alineatul (21), cu următorul cuprins:

„În cazul unui contribuabil care deține mai multe terenuri situate în intravilanul aceleiași unități/subdiviziuni administrativ-teritoriale, suprafața de 400 m2 prevăzută la alin. (2) se calculează o singură dată, prin însumarea suprafețelor terenurilor, în ordine descrescătoare”.

Aceste prevederi sunt aplicabile de la data de 1 ianuarie 2016. În consecință, exemplele de calcul a impozitului pe teren de la punctele 83 și 84 din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal nu vor fi luate în considerare de către autoritățile locale.

Ministerul Finanţelor Publice menţionează în comunicatul de presă că, în prezent, este în curs de elaborare un proiect de modificare a H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în care sunt prezentate exemple de calcul a impozitului pe terenurile amplasate în intravilan, înregistrate la altă categorie de folosință decât de cea de terenuri cu construcții, conform modificării legislative mai sus menționate.

În Monitorul Oficial a fost publicată Legea nr. 347 din 23 decembrie 2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgenṭă a Guvernului nr. 31/2015, pentru modificarea şi completarea Legii concurenṭei nr. 21/1996 (denumită în continuare „Legea”), ce aduce schimbări importante legislaṭiei în vigoare până la această dată. Astfel, modificările introduse de Legea în discuṭie vizează atât aspecte de ordin administrativ și financiar, cât şi aspecte legate de procedura de investigare a posibilelor practici anticoncurențiale.

Prin urmare, Art. 34 din legea concurenței este completat cu alin. 21 , 6 şi 7. Primul dintre acestea acordă Consiliului Concurenṭei posibilitatea de a folosi, în cadrul investigaṭiilor, date sau acte ce provin de la alte autorităṭi ori instituṭii publice. Cu titlu exemplificativ, autoritatea de concurență va avea posibilitatea de a obține informații / documente de la Oficiul Naṭional al Registrului Comerṭului sau autoritatea fiscală. Cel de-al doilea alineat menṭionat anterior preia prevederile din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 şi înlesneşte, în acelaşi timp comunicarea dintre autorităṭile române de concurență şi Comisia Europeană sau alte instituṭii similare din celelalte ṭări membre ale Uniunii Europene. Alin. 7 al aceluiași articol 34 completează alin. 6, în sensul că autoritatea română de concurență poate transmite, la rândul său, informaṭii confidenṭiale către alte entităṭi similare din state membre ale UE, cu condiția ca acestea din urmă să respecte caracterul confidențial al informațiilor primite, să utilizeze datele numai în domeniul concurențial și exclusiv în scopul declarat.

Prin Lege se introduce art. 341 , care instituie o nouă categorie de subiecți de drept denumiți generic avertizori de concurență. Dețin calitatea de avertizori de concurență acele persoane fizice care furnizează Consiliului Concurenței, din proprie inițiativă, informaţii referitoare la posibile încălcări ale legii concurenței. Având în vedere calitatea acestor persoane fizice și raportul de muncă cu societatea angajatoare care este suspectată de practici anticoncurențiale, autoritatea de concurență protejează identitatea avertizorului și îl exonerează în mod expres pe acesta de răspunderea pentru o posibilă încălcare a obligației de confidențialitate prevăzută de legislaţia muncii în vigoare, prin instituirea unei excepții de la aceasta.

Un nou articol introdus prin Lege, este art. 351, care reglementează procedura desfășurării interviurilor de către inspectorii de concurență, în cursul investigațiilor, cu privire la posibilele fapte anticoncurenṭiale. Prin urmare, orice persoană fizică sau juridică care şi-a exprimat acordul în acest sens, poate oferi o declarație inspectorilor de concurență, prin orice mijloace, inclusiv pe cale electronică, care va fi consemnată într-un proces-verbal semnat de toți participanții. O altă modificare de interes este cea referitoare la relația dintre client, în calitate de întreprindere investigată şi avocatul său. Astfel, comunicările dintre întreprinderea vizată și avocat, realizate în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare al întreprinderii, respectiv după sau anterior deschiderii procedurii administrative, cu condiția ca aceste comunicări să aibă legătură cu obiectul procedurii, nu pot fi folosite ca probă în cursul procedurilor desfășurate de Consiliul Concurenței.

Un ultim aspect de reținut este acela că prin Art. 55 alin. 2-4, Legea reglementează instituția recunoașterii săvârșirii faptei anticoncurențiale, care face obiectului unei investigații. Astfel, întreprinderea poate formula o cerere expresă prin care să recunoască fapta anticoncurențială şi să declare cuantumul maxim al amenzii pe care este dispusă să o plătească fie înainte de comunicarea raportului de investigație, fie înainte de audierile în Plenul Consiliului Concurenței. În situația în care întreprinderea formulează recunoașterea clară și neechivocă a faptei anticoncurențiale înainte de emiterea raportului de investigație, autoritatea de concurență va institui o procedura simplificată în vederea finalizării investigației.

Recunoașterea expresă a faptei anticoncurențiale și acolo unde este cazul, oferirea de remedii în vederea înlăturării cauzelor încălcării legii concurenței, conduce la diminuarea sanctiunii amenzii cu un procent cuprins între 10% şi 30% din nivelul de bază determinat conform Instrucțiunilor. Nivelul amenzii va fi diminuat inclusiv când acesta este stabilit la minimul prevăzut de lege, fără ca amenda sa fie mai mica de 0,2% din cifra de afaceri realizată în anul financiar anterior sancționării. În ipoteza în care Consiliul Concurenței nu acceptă termenii solicitării adresate de întreprindere, acesta nu va acorda reducerea amenzii, iar recunoașterea formulată nu va fi utilizată ca element probatoriu nici în cadrul procedurii administrative ca urmare a audierilor, nici în cadrul procedurii de contencios administrativ.

Dacă, ulterior recunoașterii, întreprinderea introduce o acțiune în anularea deciziei Consiliului Concurenței, în privința aspectelor care fac obiectul recunoașterii, aceasta va pierde beneficiul diminuării amenzii, în sensul că instanța de judecată nu va ține cont de acesta și va soluționa cauza, stabilind și amenda în consecință. O situație particulară este cea a subiecților investigației, care beneficiază de aplicarea politicii de clemență, fără însă a fi exonerați de răspunderea pecuniară. În cazul recunoașterii faptei anticoncurențiale, aceștia vor beneficia de o reducere aplicată cuantumului amenzii diminuat ca urmare a aplicării procedurii clemenței, fără ca prin aceste diminuări să se depășească 60% din nivelul determinat, conform Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor.

Prin OUG 1/2016 s-a modificat Codul de procedură civilă (CPC), respectiv Legea nr. 134 / 2010 privind CPC. Principalele modificări privesc procedura de executare silită. „Curtea Constituţională a constatat, recent, că declanşarea executării silite fără un control judecătoresc prealabil încalcă exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin lipsa garanţiilor de imparţialitate şi independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti.

Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că încuviinţarea executării silite nu poate fi delegată executorului judecătoresc, acesta nefăcând parte din autoritatea judecătorească”. „S-a revenit la vechea formulă prin care erau declanşate executările judecătoreşti prin decizia instanţei”, a precizat purtătorul de cuvânt al Guvernului, Dan Suciu. În acest sens, potrivit noilor modificări, executorul judecătoresc, de îndată ce primeşte cererea de executare, prin încheiere, dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, refuză motivat deschiderea procedurii de executare. În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc solicită încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi înaintează documentele prevăzute de lege.

Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă, simultan sau succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării produce efecte pe întreg teritoriul României. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.

În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării. Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare. Prin urmare, procedura de executare silită va fi mai lungă, incluzând şi perioada necesară pentru obţinerea încheierii de încuviiţare a executării silite de la instanţa de judecată competentă.

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L336/23.12.2015 a fost publicată Directiva 2015/2436 din 16.12.2015 a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Directiva a intrat in vigoare pe 13.01.2016, statele membre fiind obligate să își armonizeze legislația cu prevederile Directivei 2436/2015 până la 14.01.2019. Excepție fac prevederile referitoare la procedura de decădere din dreptul la marcă sau de declarare a nulității, pe care statele sunt obligate să le transpună în legislația internă până la 14.01.2023.

Directiva 2015/2436 urmărește să asigure același nivel de protecție a mărcilor în sistemele juridice ale tuturor statelor membre, prin apropierea atât a normelor de drept material, cât și a dispozițiilor procedurale. Parlamentul European și Comisia consideră oportun să stabilească o listă exemplificativă de semne care pot constitui o marcă și, totodată, să enumere exhaustiv motivele de refuz sau de nulitate a mărcii. Parlamentul European și Comisia consideră că o contrafacere a unei mărci nu poate fi stabilită decât în cazul în care se constată că marca sau semnul contrafăcut este utilizat în cursul schimbului comercial pentru a diferenția produsele sau serviciile. Utilizarea semnului în alte scopuri decât cel al diferențierii produselor sau serviciilor ar trebui să intre sub incidența legislațiilor naționale. Noțiunea de contrafacere a unei mărci include utilizarea semnului ca denumire comercială sau ca denumire similară, în măsura în care o astfel de utilizare se face în scopul diferențierii produselor sau serviciilor.

Titularul unei mărci este îndreptățit să împiedice părțile terțe să introducă produse, în cursul schimbului comercial, în statul membru în care este înregistrată marca, fără a le pune în liberă circulație în statul respectiv, atunci când aceste produse provin din țări terțe și poartă, fără a fi autorizate, o marcă identică cu sau identică în esență cu marca înregistrată pentru produsele respective. În spiritul Directivei 2015/2436, titularii de mărci UE ar trebui să poată să împiedice, în toate situațiile vamale, intrarea și plasarea produselor contrafăcute, inclusiv, în special, în cadrul tranzitului, al transbordării, al antrepozitării, al zonelor libere, al depozitării temporare, al perfecționării active sau al admiterii temporare, inclusiv atunci când aceste produse nu sunt destinate a fi introduse pe piața statului membru în cauză.

Totodată, Directiva 2015/2436 urmărește să interzică aplicarea unei mărci contrafăcute pe produse, precum și anumite acte pregătitoare desfășurate anterior acestei aplicări. Totuși, titularul drepturilor asupra mărcii va fi răspunzător pentru daune față de deținătorul produselor, în cazul în care se dovedește ulterior că produsele în cauză nu au încălcat un drept de proprietate intelectuală Parlamentul European și Comisia urmăresc să asigure un tranzit neperturbat al medicamentelor generice, considerând că titularul unei mărci nu ar trebui să aibă dreptul de a împiedica o parte terță să introducă produse în statul membru în care este înregistrată marca, fără a le pune în liberă circulație în statul respectiv, pe baza similarității dintre DCI (denumirii comerciale internaționale) a ingredientului activ din medicamente și marca respectivă. În cazul în care titularul unei mărci a tolerat un timp îndelungat folosirea unei mărci similare cu a sa, nu va mai putea solicita anularea mărcii ulterioare și nici nu se va mai putea opune folosirii acestea, cu excepția situației în care înregistrarea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea-credință.

Directiva 2015/2436 impune o cerință de utilizare efectivă a mărcilor, în sensul că solicită ca mărcile înregistrate să fie efectiv utilizate în legătură cu produsele sau serviciile pentru care sunt înregistrate sau, în cazul în care nu sunt utilizate în termen de cinci ani de la data finalizării înregistrării, ca titularul lor să poată fi decăzut din drepturile sale.

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 341/24.12.2015 a fost publicat Regulamentul (UE) 2015/2424 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 16.12.2015 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară și a Regulamentului (CE) nr. 2868/95 al Comisiei de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2869/95 al Comisiei privind taxele care trebuie plătite Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (denumit în continuare „Regulamentul 2424”).

În partea introductivă a Regulamentului 2424 se arată că, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, terminologia din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 ar trebui să fie actualizată. Aceasta implică înlocuirea termenului „marcă comunitară” cu termenul „marcă a Uniunii Europene” (denumită în continuare „marcă UE”). Pentru a reflecta mai bine activitatea efectivă a oficiului, denumirea „Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale)” ar trebui să fie înlocuită cu „Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală”. În scopul de a permite o flexibilitate sporită, asigurând, în același timp, o mai mare securitate juridică în ceea ce privește mijloacele de reprezentare a mărcilor, cerința privind reprezentabilitatea grafică ar trebui să fie eliminată din definiția mărcii UE. Astfel, devine posibil ca un semn să fie reprezentat în orice formă corespunzătoare cu ajutorul tehnologiei general disponibile, deci nu neapărat prin mijloace grafice, atât timp cât reprezentarea este clară, precisă, autonomă, ușor accesibilă, inteligibilă, durabilă și obiectivă.

Regulamentul 2424 urmărește să clarifice motivele absolute de refuz cu privire la denumirile de origine și indicațiile geografice și să se asigure coerența deplină a acestor motive de refuz cu legislația relevantă a Uniunii și cu legislația națională relevantă, care vizează protecția acestor titluri de proprietate intelectuală. Din motive de coerență cu alte acte legislative ale Uniunii, domeniul de aplicare al acestor motive absolute trebuie extins astfel încât să includă și mențiunile tradiționale protejate pentru vinuri, precum și specialitățile tradiționale garantate. Tot in partea introductivă a Regulamentului 2424 se precizează că, în scopul de a menține un nivel ridicat de protecție a drepturilor asupra denumirilor de origine și indicațiilor geografice protejate la nivelul Uniunii și la nivel național, aceste drepturi îndreptățesc orice persoană autorizată în temeiul legislației relevante să formuleze o opoziție față de înregistrarea unei mărci UE ulterioare, indiferent dacă aceste drepturi reprezintă sau nu, totodată, motive de refuz de care examinatorul trebuie să țină seama ex officio.

Întrucât este posibilă apariția unor confuzii cu privire la sursa comercială din care provin produsele sau serviciile atunci când o societate utilizează același semn sau un semn similar ca denumire comercială, în așa fel încât se stabilește o legătură între societatea care poartă denumirea respectivă și produsele sau serviciile provenind de la această societate, Regulamentul 2424 urmărește să includă în noțiunea de contrafacere a unei mărci și utilizarea unui semn ca denumire comercială sau ca denumire similară, atât timp cât utilizarea are drept scop diferențierea produselor sau serviciilor. Prin modificările aduse de Regulamentul 2424 se urmărește să se permită titularilor de mărci UE să împiedice, în toate situațiile vamale, intrarea și plasarea produselor contrafăcute, inclusiv în cadrul tranzitului, al transbordării, al antrepozitării, al zonelor libere, al depozitării temporare, al perfecționării active sau al admiterii temporare, inclusiv atunci când aceste produse nu sunt destinate a fi introduse pe piața Uniunii. Astfel, la efectuarea controalelor vamale, autoritățile vamale vor utiliza competențele și procedurile prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (1) privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale, inclusiv la cererea titularilor drepturilor. În special, autoritățile vamale ar trebui să efectueze controalele relevante pe baza unor criterii de analiză a riscurilor.

Întrucât obiectivele prezentului regulament nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere amploarea și efectele lor, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Pentru a asigura condiții uniforme pentru punerea în aplicare a Regulamentul 2424, acesta conferă competențe de executare Comisiei în ceea ce privește precizarea detaliilor referitoare la cereri, solicitări, certificate, compensări, regulamente, notificări, precum și orice alt document în conformitate cu normele de procedură relevante, precum și în ceea ce privește nivelurile maxime pentru costurile esențiale pentru procedură și efectuate efectiv, detaliile privind publicarea în Buletinul mărcilor Uniunii Europene și în Jurnalul Oficial al oficiului, modalitățile detaliate referitoare la schimbul de informații dintre oficiu și autoritățile naționale, modalitățile detaliate privind traducerile documentelor justificative în procedurile scrise, tipurile exacte de decizii care urmează să fie luate de către un singur membru al diviziilor de opoziție sau de anulare, detaliile privind obligația de notificare în temeiul Protocolului de la Madrid și cerințele detaliate privind cererea de extindere teritorială ulterioară înregistrării internaționale. Regulamentul 2424 este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.

În Monitorul Oficial al României nr. 66 / 29.01.2016 a fost publicată OG nr. 9 / 27.01.2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 449 / 2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora. Ordonanța intră în vigoare în 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

Se introduce definiția garanției legale de conformitate și anume: „protecția juridică a consumatorului rezultată prin efectul legii în raport cu lipsa de conformitate, reprezentând obligația legală a vânzătorului față de consumator ca, fără solicitarea unor costuri suplimentare, să aducă produsul la conformitate, incluzând restituirea prețului către consumator, repararea sau înlocuirea produsului, dacă acesta nu corespunde condițiilor enunțate în declarațiile referitoare la garanție sau în publicitatea aferentă”. Vechea definiție a „garanției” a fost păstrată sub forma „garanției comerciale” care reprezintă un angajament asumat de vânzător față de consumator, suplimentar față de obligațiile legale.

Este restrânsă definiția noțiunii de „produse de folosință îndelungată”, în sensul că un asemenea produs trebuie să fie „complex, constituit din piese și subansambluri, proiectat și construit pentru a putea fi utilizat pe durata medie de utilizare și asupra căruia se pot efectua reparații sau activități de întreținere”. În cazul înlocuirii produsului, vânzătorul va avea aceleași obligații pentru produsul înlocuit ca și pentru produsul vândut inițial.

În ceea ce privește termenul de 2 ani în care intervine răspunderea vânzătorului, acesta este menținut doar pentru garanția legală de conformitate. Totuși, garanția comercială, fiind suplimentară, nu poate limita obligațiile legale ale vânzătorului.

Garanția legală de conformitate este obligatorie pentru vânzător în temeiul legii, pe când garanția comercială este obligatorie pentru vânzător (importator, producător sau alt ofertant) în condițiile prevăzute în declarația de garanție și în publicitatea aferentă produsului. În cazul în care nu se oferă garanție comercială (vânzătorul limitându-se la garanția legală de conformitate), vânzătorul îi va aduce consumatorului la cunoștință, printr-un document scris, drepturile conferite de Capitolul V din Legea 449/2003 – „Termene”.

Timpul de nefuncționare datorat lipsei de conformitate prelungește termenul de garanție legală de conformitate, precum și termenul de garanție comercială. Produsele de folosință îndelungată care înlocuiesc produsele defecte vor beneficia de un nou termen de garanție. Produsele de folosință îndelungată defectate în perioada garanției legale de conformitate, atunci când nu pot fi reparate sau când durata cumulată de nefuncționare depășește 10% din termenul de garanție legală de conformitate, vor fi înlocuite de vânzător (fiind eliminată posibilitatea unei reparații suplimentare) sau prețul acestor produse va fi restituit consumatorului, opțiunea aparținând consumatorului.

Termenul de garanție curge de la intrarea bunului în posesia consumatorului, inclusiv pentru bunurile noi de folosință îndelungată, obținute prin tragere la sorți la tombole, câștigate la concursuri și acțiuni similare, sau acordate cu reducere de preț sau gratuit de către operatorii economici.

Aceste norme vin să clarifice prevederile Codului Fiscal fără a modifica în vreun fel regulile stabilite de acesta. Actualele norme insistă asupra unor exemple concrete cu privire la interpretarea unor prevederi ale Codului Fiscal susceptibile de neclarități.

Primul capitol, „Dispoziţii generale”, clarifică ce se încadrează la „activități independente”, sfera și modalitatea de aplicare a metodelor utilizate la estimarea prețului de piață, pentru tranzacțiile între persoane afiliate. De asemenea, vine cu precizări despre tratamentul fiscal aplicabil în cazul reîncadrării formei unei tranzacții/activități de către autoritățile fiscale.

Clarificări generale:

Activitatea independentă versus activitatea dependentă este reglementată prin Codul fiscal și normele metodologice date în aplicarea acestuia astfel:

Prevederile Legii 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare definesc activitatea independentă ca fiind orice activitate desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii de venituri, care îndeplineşte cel puţin patru din următoarele criterii:

1. persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului şi a modului de desfăşurare a activităţii, precum şi a programului de lucru,

2. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea pentru mai mulţi clienţi,

3. riscurile inerente activităţii sunt asumate de către persoana fizică ce desfăşoară activitatea,

4. activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care o desfăşoară,

5. activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacităţii intelectuale şi/sau a prestaţiei fizice a acesteia, în funcţie de specificul activităţii,

6. persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de reprezentare, reglementare şi supraveghere a profesiei desfăşurate, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective,

7. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea direct, cu personal angajat sau prin colaborare cu terţe persoane în condiţiile legii.

În acest context, orice activitate care nu îndeplinește condițiile pentru a fi independentă poate fi reîncadrată ca activitate dependentă.

Titlul II, „Impozitul pe profit”, stabilește regulile de încadrare și impunere pentru impozitul pe profit a diferitelor categorii de contribuabili, în funcție de formele de organizare și funcționare și de statutul lor fiscal. Stabilește regulile de determinare a rezultatului fiscal în cazul contribuabililor care aplică scutirea de impozit a profitului reinvestit și exemplifică elementele de calcul ale rezultatului fiscal care sunt incluse în baza impozabilă. Tot aici sunt aduse clarificări privind determinarea rezultatului fiscal al sediului permanent, legate de evitarea dublei impuneri precum și de alte aspecte internaționale. Se clarifică și încadrarea în sistemul trimestrial/anual de calcul și plată a impozitului pe profit a contribuabililor, în funcție de statutul acestora.

Titlul III, „Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor”, stabilește sistemul de impunere a veniturile microîntreprinderilor, detaliază categoriile de persoane juridice române care nu intră sub incidenţa sistemului de impunere pe veniturile microîntreprinderilor și clarifică începerea/încheierea perioadei impozabile în cazul înființării/lichidării unei microîntreprinderi, precum și data depunerii declarației în cazul microîntreprinderilor care îşi încetează existenţa în cursul anului. Totodată, clarifică în ce măsură microîntreprinderile nou-înființate aplică regimul favorabil prevăzut de Codul fiscal și aspecte legate de determinarea bazei impozabile pentru microîntreprinderi.

Titlul IV, „Impozitul pe venit” vine cu următoarele precizări:

• condițiile în care se acordă scutirea de la plata impozitului pe veniturile din activități independente, salarii și asimilate salariilor, pensii, activități agricole, silvicultură și piscicultură realizate de persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat;
• actualizarea veniturilor neimpozabile, în înțelesul impozitului pe venit, pentru a corespunde cu legislația specifică, în baza cărora sunt acordate aceste drepturi;
• orice activitate desfășurată de o persoană fizică în scopul obținerii de venituri, pentru a fi considerată activitate independentă, trebuie să îndeplinească cel puțin 4 din criteriile prevăzute de lege;
• corelarea prevederilor Titlului IV- Impozitul pe venit cu cele cuprinse în Titlul II – Impozitul pe profit, în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor efectuate în scopul desfăşurării activităţii independente, la stabilirea venitului net anual pe baza datelor din contabilitate;
• precizarea cursul de schimb utilizat la stabilirea echivalentului în lei a cheltuielilor deductibile limitat reprezentând contribuţii la un fond de pensii facultative, potrivit Legii nr.204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi completările ulterioare și prime de asigurare voluntară de sănătate, conform Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sume plătite în scopul personal al contribuabilului;
• stabilirea tratamentului fiscal aplicabil veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală;
• clarificarea tipurilor de venituri cuprinse în venitul brut din salarii sau considerate asimilate salariilor;
• precizări privind includerea în venituri impozabile a avantajelor reprezentând contravaloarea contribuţiilor la un fond de pensii facultative potrivit legii și a primelor de asigurare voluntară de sănătate, conform legii suportate de angajator pentru angajații proprii, precum și pentru alți beneficiari peste limita prevăzută de lege;
• clarificarea acordării deducerii personale fiecărui părinte/tutore pentru copiii minori în întreținerea căruia se află aceștia;
• precizarea elementelor deductibile luate în calcul la stabilirea bazei impozabile pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor;
• exemplificarea tipurilor de entități cuprinse în categoria “ entităților nonprofit“;
• precizarea elementelor care sunt incluse în cota forfetară de 40% reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului, pentru care contribuabilul nu este obligat să prezinte documente justificative;
• stabilirea regulii de determinare a venitului impozabil obținut de persoana fizică în urma operațiunilor de lichidare a unei persoane juridice;
• exemplificarea tipurilor de instrumente financiare care generează venituri impozabile din dobânzi;
• precizarea modalității de stabilire a venitului din operațiuni cu instrumente finaciare derivate;
• clarificarea modalității de acordare a plafonului neimpozabil lunar pentru veniturile din pensii reprezentând drepturi primite în conformitate cu prevederile Legii nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat și Legii nr.204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările și completările ulterioare;
• precizarea modalității de alocare a cheltuielor efectuate în comun în situația în care un contribuabil desfășoară o activitate agricolă pentru care venitul net se determină pe bază de normă de venit și o altă activitate agricolă pentru care nu există obligaţia stabilirii normelor de venit;
• clarificarea modalității de stabilire a bazei de calcul a impozitului în cazul în care transferul dreptului de proprietate se realizează prin hotărâre judecătorească.

Potrivit Titlului V, „Contribuţii sociale obligatorii” , contribuabilii, persoane fizice, obligați la plata contribuțiilor sociale obligatorii, în sensul că aceștia includ și acele persoane fizice care nu au domiciliul sau reşedinţa în România și care, potrivit legislației europene aplicabilă în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, datorează contribuţii sociale obligatorii în România.

Angajatorii care nu au sediul, respectiv domiciliul sau reşedinţa în România şi care, potrivit legislației europene aplicabilă în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, datorează în România contribuţiile sociale obligatorii pentru salariaţii lor.

Același capitol stabilește sumele care se includ în baza lunară de calcul al contribuțiilor sociale obligatorii, in cazul veniturilor din salarii și asimilate salariilor.

Tot aici sunt specificate modalitățile de stabilire a bazei de calcul al contribuțiilor sociale obligatorii datorate de angajatori sau de persoanele asimilate acestora și de persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente şi care determină venitul net anual pe baza normelor anuale de venit.

Observații:

Cetățenii români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii de la angajatorii dintr-un stat membru al Uniunii Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene, respectiv, de la cei dintr-un stat care aplică un acord bilateral de securitate socială cu România nu datorează contribuții de asigurări sociale în România pentru aceste venituri în România. În cazul lor, se aplică regula potrivit căreia lucrătorii care se deplasează pe teritoriul Uniunii Europene trebuie sa facă obiectul unei singure legislații în materie de securitate socială, potrivit Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

Persoanele fizice, cetățeni români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii de la angajatori români și sunt detașate într-un stat membru al Uniunii Europene, Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene, se supun legislației din România și datorează contribuțiile sociale obligatorii în România, numai în situația în care dețin formularul portabil A1 eliberat de Casa Națională de Pensii din România. Formularul A1 dovedește exclusiv menținerea titularului acestuia la sistemul de securitate socială (asigurare pentru pensie, accidente de muncă și boli profesionale, asigurări sociale de sănătate, prestații familiale) din statul de trimitere (statul de care aparține instituția care a emis respectivul document).

Pentru persoanele fizice, cetățeni români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii de la angajatorii dintr-un stat care aplică un acord bilateral de securitate socială cu România se aplică prevederile din acordurile bilaterale în domeniul securității sociale. Condiţiile detaşării sunt similare celor prevăzute de regulamentele comunitare, singurul element care diferă fiind durata perioadelor de detaşare şi de prelungire a acestora. Instituţia competentă în ceea ce priveşte determinarea legislaţiei aplicabile în cazul lucrătorilor migranţi este Casa Naţională de Pensii Publice.

Persoanele fizice, cetățeni români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii într-un stat care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene aplicabilă în domeniul securității sociale şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, la angajatori din aceste state, care nu au sediu social, sediu permanent sau reprezentanţă în România, nu datorează în România contribuții sociale obligatorii pentru aceste venituri.

Titlul VI, „Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România”, clarifică termenului ”redevență” și regularizarea impozitului reținut la sursă pentru următoarele categorii de venituri:

– veniturile obţinute de artişti sau sportivi rezidenți în state UE sau cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri;
– veniturile reprezentând dobânzi obţinute din România de o persoană juridică rezidentă într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European;
– veniturile din activităţi independente care sunt obţinute din România de o persoană fizică rezidentă într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European.

Titlul VII, „Taxa pe valoarea adăugată” vine cu următoarele precizări:

• extinderea posibilității de a crea un grup fiscal și în cazul persoanelor care sunt administrate de organe fiscale diferite;
• clarificări cu privire la determinarea regimului de impozitare în cazul serviciilor complexe și a operațiunilor accesorii unei livrări/prestări, în concordanță cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu prevederile Directivei 2006/112/CEE privind sistemul comun al TVA;
• reglementarea aspectelor ce țin de aplicarea cotelor de TVA, ținându-se cont de modificările aduse prin Legea nr. 227/2015 și jurisprudența în materie.
• în ceea ce privește deducerea taxei pe valoarea adăugată, au fost preluate principiile generale pe care se bazează deducerea TVA care derivă din jurisprudența CJUE, situațiile în care potrivit jurisprudenței autoritatea fiscală poate anula dreptul de deducere exercitat de persoana impozabilă, precum și limitele stabilite de jurisprudența CJUE în ce privește dovezile care trebuie solicitate operatorilor economici în ce privește deducerea TVA;
• în ceea ce privește ajustările de taxă, s-au stabilit norme adaptate modificărilor aduse Codului fiscal, în principal cu privire la aria de cuprindere a noțiunii de bunuri de capital și situațiile care impun ajustarea taxei. De asemenea, s-au stabilit detalii cu privire la normele tranzitorii aplicabile în cazul activelor corporale fixe care sunt considerate bunuri de capital numai începând cu data de 1 ianuarie 2016;
• referitor la regimul special de scutire pentru întreprinderile mici, normele de aplicare au fost adaptate la jurisprudența recentă a CJUE, cu privire la exercitarea dreptului de deducere încă înainte de înregistrarea în scopuri de TVA;
• în ceea ce privește facturarea, s-au inclus prevederi referitoare la autofacturile emise pentru ajustarea taxei deductibile de către beneficiari în situația în care intervin evenimentele care generează ajustarea bazei și furnizorii nu emit facturi pentru reflectarea acestora, în conformitate cu noile prevederi din Codul fiscal care vizează aceste aspecte. De asemenea s-au reglementat cu claritate informațiile care trebuie înscrise într-o factură cu privire la adresa furnizorului/beneficiarului în cazul în care aceștia nu sunt stabiliți în România, sau sunt sedii secundare ale unor operatori stabiliți în România, precum și data care trebuie înscrisă într-o factură în funcție de momentul emiterii acesteia față de faptul generator de taxă;
• referitor la asocierile în participațiune, au fost stabilite criterii clare de aplicabilitate a prevederilor referitoare la asocicieri și la modul în care funcționează acestea din punct de vedere al TVA, în concordanță cu jurisprudența CJUE în materie și, de asemenea, au fost incluse exemple în acest sens;
• s-au clarificat unele aspecte referitoare la aplicarea taxării inverse, în funcție de jurisprudența CJUE în domeniu și modificările/completările aduse prin Codul fiscal rescris. Au fost exemplificate în special livrările de construcții și terenuri pentru care se aplică taxare inversă, datorită complexității acestora.

Titlul VIII, „Accize şi alte taxe speciale”, simplifică modul de constituire a garanțiilor pentru utilizatorul final care deține și calitatea de destinatar înregistrat. În acest sens garanția aferentă calității de utilizator final acoperă și garanția aferentă calităţii de destinatar înregistrat.

Reglementează regimul fiscal de acordare a scutirii de la plata accizelor pentru produsele energetice obținute în totalitate din biomasă, respectiv, biocarburanți și biocombustibili, prin introducerea în sarcina utilizatorului a obligației de a notifica utilizarea acestora în scop scutit. De asemenea, au fost introduse condiții suplimentare de acordare a scutirii care trebuie îndeplinite de operatorul economic utilizator al acestor produse energetice.

Titlul VIII clarifică regulile aplicabile în cazul marcării și colorării motorinei scutite de la plata accizelor, precum și a păcurei și a produselor asimilate acesteia din punct de vedere al nivelului accizelor, precum și a substanțelor admise pentru marcare. Totodată, stabilește condițiile și modalitățile de aplicare a regimului accizelor nearmonizate pentru lichidele care conțin nicotină ce poate fi inhalată cu ajutorul unui dispozitiv electronic și pentru produsele din tutun încălzit.

Titlul IX, „Impozite şi taxe locale”, clarifică procedura prin care autoritățile locale pot stabili majorarea impozitului pentru clădirile și terenurile neîngrijite situate în intravilanul localității.
Totodată, vine cu precizări legate de modul de calcul a impozitului pe clădiri în funcție de destinația clădirii, respectiv pentru clădiri rezidențiale, clădiri nerezidențiale aflate în propietatea persoanelor fizice și juridice. Este clarificat și modul de calculul al taxei pe clădiri/teren în cazul contractelor de concesiune, închiriere, administrare sau folosință încheiate pe o perioadă mai mică de 1 an.

Observații:

În cazul clădirilor cu destinație mixtă, aflate în proprietatea persoanelor fizice, la adresa cărora este înregistrat un domiciliu fiscal, la care nu se desfășoară nicio activitate economică, impozitul se calculează conform art. 457 din Codul fiscal (se consideră clădire cu utilizare rezidențială)

În cazul unei clădiri cu destinație mixtă, aflată în proprietatea persoanelor fizice, la adresa căreia este înregistrat un domiciliu fiscal, la care se desfășoară o activitate economică, când se cunosc suprafețele folosite în scop rezidențial și cele folosite în scop nerezidențial, impozitul se calculează prin însumarea impozitului aferent suprafeței folosite în scop rezidențial, calculat potrivit art. 457 din Codul fiscal, cu impozitul aferent suprafeței folosite în scop nerezidențial, calculat potrivit art. 458 din Codul fiscal.

Titlul X, „Impozitul pe construcţii”, clarifică aspectele legate de stabilirea bazei impozabile asupra căreia se aplică impozitul pe construcții.