Contencios fiscal. Amortizarea unor autoturisme. Deductibilitate

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 8489 din 12 septembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 3244 din 22.02.2013, a Tribunalului Cluj, a fost respinsă cererea în contencios administrativ formulată de către reclamantul Cabinet de avocat X.X. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a înregistrat şi a dedus cheltuielile cu amortizarea autoturismul Citroen C4, achiziţionat în luna martie 2008 de către Cabinet de avocat X.X., în sumă de 8.280 lei în anul 2008 şi 8.832 lei în anul 2009.

În perioada de referinţă cabinetul mai deţinea în patrimoniu un autoturism Volkswagen Passat achiziţionat în anul 2004 pentru care s-au înregistrat cheltuieli cu amortizarea în perioada mai 2004 – aprilie 2009.

În acest sens, instanţa a reţinut că în cauză nu au fost întrunite condiţiile legale în vederea deducerii cheltuielilor în sensul art.48 alin.4 lit.a şi lit.c din Legea nr. 571/2003.

Persoanele impozabile au dreptul să deducă cheltuielile în condiţiile în care sunt efectuate în interesul activităţii în scopul realizării de venituri .

În cazul cheltuielilor înregistrate în legătură cu achiziţiile unor mijloace fixe, pentru a fi deduse cheltuielile cu amortizarea se limitează la cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane cu atribuţii de conducere şi administrare în sensul art.21 alin.3 lit. n din Codul fiscal, respectiv instanţa a reţinut că singura persoană cu atribuţii de conducere şi administrare a Cabinetului avocaţial este d-na avocat X.X..

Astfel, având în vedere că la achiziţionarea autoturismului Citroen C4, reclamantul deţinea deja un alt autoturism pentru care s-au înregistrat, de asemenea, cheltuieli cu amortizarea, cheltuielile legate de amortizarea celui de-al doilea autoturism sunt nedeductibile fiscal.

Legea nu limitează numărul de autoturisme care poate fi deţinut de o persoană impozabilă, însă limitează deductibilitatea cheltuielilor cu amortizarea la un singur autoturism.

Este irelevant sub acest aspect împrejurarea invocată de către reclamant că amortizarea celor două autoturisme deţinute a fost făcută pe rând, de asemenea este irelevant şi că reclamantul îşi desfăşoară activitatea la două sedii, unul principal şi unul secundar.

Având în vedere aspectele menţionate, instanţa a reţinut că reclamantul nu a reuşit să aducă în faţa instanţei motive noi care să răstoarne starea de fapt reţinută şi să conducă la anularea actelor atacate, prin urmare a fost respinsă cererea formulată. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Cabinet de avocat X.X., solicitând modificarea sentinţei atacate ca fiind netemenică şi nelegală, a rejudeca cauza cu numărul de mai sus şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulata.

În motivarea recursului hotărârea a fost data cu încălcarea legii – motiv de nelegalitate prevăzut de art.304/2, pct.9, teza I, Cod de procedura civila.

Acest motiv de nelegalitatea se întâlneşte în ipoteza în care instanţa fondului a nesocotit sau a interpretat eronat o norma de drept material aplicabila în cauza. Astfel, normele de drept material nesocotite au fost următoarele: – art. 21, alin.3, lit.n din Legea privind codul fiscal: (3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată: n) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii, exclusiv cele privind combustibilul, aferente autoturismelor folosite de persoanele cu funcţii de conducere şi de administrare ale persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane cu astfel de atribuţii. ”

Prin sentinţa atacata se da o interpretare eronata a normei de drept mai sus indicate, şi anume sintagmei „deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent flecarei persoane cu astfel de atribuţii. ”

Se interpretează în mod eronat norma de drept, raportat la aspectul dedus judecaţii. Prin Sentinţa atacata se analizează numărul de autoturisme achiziţionate de către subscrisul cabinet( doua ) şi nu se analizează şi interpretează, daca amortizarea, pe perioada contestata şi dedusa judecaţii făcuta pentru un singur autoturism se încadrează în prevederile legale, în condiţiile în care, acestea nu stabilesc nici condiţiile de forma şi nici cele de durata conform cărora se va determina care este autoturismul aferent persoanei cu atribuţii de conducere şi administrare.

Ori, în principal, norma indicata, reglementează doar deducerea cheltuielilor cu amortizarea limitat la un singur autoturism şi nu limitează deţinerea a doua sau mai multe autoturisme de către persoana impozabila.

Întreaga motivaţie a sentinţei atacate, vizează în exclusivitate aspectul privitor la numărul de autoturisme deţinute de către cabinet, aspect care nu este de altfel dedus judecaţii şi nu cel privitor la situaţia particulara relevata în conţinutul acţiunii în contencios administrativ şi anume ca, pentru anul 2009, în perioada mai – decembrie, a fost înregistrate în evidentele contabile amortizarea pentru un singur autoturism şi anume autoturismul Citroen C4, aspect necontestat de către organul de control, aceasta fiind perioada relevanta dedusa judecaţii.

În probaţiunea acţiunii am depus tabelul de amortizare denumit, „Situaţia amortizării mijloacelor de transport pe perioada 2004-2009″ în care se evidenţiază ca pe perioada mai – decembrie 2009 singurul autoturism supus amortizării este autoturismul Citroen C4, deoarece autoturismul VW Passat a fost amortizat integral pana în luna aprilie 2009.

Din acesta proba, rezulta cu prisosinţa ca, în luna mai – decembrie 2009, aceasta fiind perioada relevanta pentru calculul amortizării dedusa judecaţii, susnumitul cabinet nu am dedus cheltuieli cu amortizarea decât pentru un singur autoturism – Citroen C4.

Acesta proba nu este analizata şi nu i se da valoare prin Sentinţa atacata, în motivarea Sentinţei nefăcându-se nici o trimitere la argumentele pentru care nu a fost primita, atat vreme cat dovedeşte ca, pentru anul 2009, în perioada mai – decembrie, a fost dedusa amortizarea pentru un singur autoturism şi anume autoturismul Citroen C4.

Menţiunea din Sentinţa atacata, potrivit căreia, faptul ca amortizarea a fost făcuta „pe rand „ este irelevanta, nu poate fi primita, atâta vreme cat prevederile legale şi anume art. 21, alin.3, lit.n din Legea privind codul fiscal nu stabilesc nici condiţiile de forma şi nici cele de durata conform cărora se va determina care este autoturismul aferent persoanei cu atribuţii de conducere şi administrare.

Ori, atât vreme cât, autovehiculele au fost utilizate de către susnumita, în calitate de titular al cabinetului pentru a se deplasa constant atât la sediul profesional din Cluj, cat şi la sediul profesional secundar din Baia Mare, pentru desfăşurarea activităţii profesionale, cel puţin unul dintre cele doua autoturisme trebuia sa fie funcţional, iar autoturismul VW Passat era achiziţionat din anul 2004, deplasarea pe distante lungi fiind tot mai dificila. Aceasta este raţiunea existentei celor doua autoturisme în patrrimoniul recurentului.

Ori, pentru perioada în care nu s-au calculat şi nu s-au dedus în paralel cuantumuri ale amortizărilor pentru doua autovehicule, apreciază ca prevederile legale nu sunt încălcate, deoarece, acestea nu stabilesc nici condiţiile de forma şi nici pe cele de durata conform cărora se va determina care este autoturismul aferent persoanei cu atribuţii de conducere şi administrare.

Numai aceasta interpretare este în acord principiile fiscalităţii prevăzute de art. 3 din Codul Fiscal, modificat şi completat şi anume, principiile certitudinii şi eficientei impunerii. “Art.3 Principiile fiscalităţii – Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii: b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale” ;d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii învestiţionale majore.

Solicită a admite recursul, a modifica sentinţa atacata ca fiind netemenică şi nelegala, a rejudeca cauza cu numărul de mai sus şi a admite acţiunea aşa cum a fost formulata.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 septembrie 2013 pârâta Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a solicitat respingerea recursului promovat de recurentul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3.244/22.02.2013 pronunţata de Tribunalul Cluj prin care a fost respinsa acţiunea reclamantului formulata împotriva actelor emise de instituţia noastră respectiv, deciziei nr.44/24.01.2012 şi implicit decizia de impunere nr.29.932/25.07.2011 întocmita de Activitatea de Inspecţie Fiscala.

În motivare arată că aşa cum poate observa onorata instanţa prin memoriul formulat recurentul nu formulează critici pertinente la adresa soluţiei pronunţate de instanţa fond considerând faptul ca instanţa de fond a reţinut şi interpretat în mod greşit normele de drept material aplicabile în cauza, respectiv art.21 alin.3 lit.n din Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare.

Solicitările recurentului-reclamant sunt lipsite de fundament legal întrucât, împrejurările evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs nu sunt în măsura sa înlăture considerentele reţinute de instanţa de fond în cuprinsul hotărârii criticate care au stat la baza pronunţării soluţiei prin care au fost menţinute constatările din actele de control încheiate de Activitatea de Inspecţie Fiscala din cadrul instituţiei noastre.

În esenţa, recurentul susţine ca instanţa de fond în mod greşit a împărtăşit punctul de vedere al instituţiei noastre, interpretând eronat norma de drept material mai sus menţionata întrucât aceasta “reglementează doar deducerea cheltuielilor cu amortizarea limitat la un singur autoturism şi nu limitează deţinerea a doua sau mai multe autoturisme de către persoana impozabila “.

Susţinerea recurentului este în mod firesc lipsita de orice semnificaţie legala, în condiţiile în care sub aspect fiscal interesează numai modalitatea în care sunt stabilite/achitate obligaţiilor de plata la bugetul general consolidat al statului şi nicidecum deţinerea în patrimoniul a unor sau, mai multor mijloace fixe, în speţa autoturisme.

În realitate, fără a fi în măsura sa formuleze critici pertinente recurentul-reclamant reiterează aspectele învederate în cuprinsul acţiunii potrivit cărora amortizarea dedusa pentru al doilea autoturism în anul 2009 este de 2.944 lei şi nu de 8.832 lei, cum în mod eronat au stabilit organele fiscale întrucât, autoturismul Cotroen C4 nu a fost utilizat pentru folosinţa personala, datorita necesitaţi deplasărilor constante la sediul secundar din Baia Mare şi în instanţa, scop în care trebuie sa fie funcţional cel puţin unul din cele doua autoturisme.

În susţinerea poziţiei procesuale de respingere a recursului promovat în cauza menţionam ca recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 48, alin. (4) lit. c), şi alin. (7) lit. a), ale art. 24, alin. (11), lit. h) şi ale art. 21, alin. (3), lit. i) şi n) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu prevederile pct. 49 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă aprobate prin O.M.F.P. nr.1040/2004, în vigoare în perioada controlata.

Ca urmare a diferenţelor constatate, organul de inspecţie a stabilit în mod corect o diferenţa la baza impozabila pe perioada verificata în suma de 23.664 lei cu consecinţa stabilirii impozitului pe venit suplimentar şi a accesoriilor cuprinse în decizia de impunere nr. 29.932/2 din data de 25.07.2011.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect ca din verificările efectuate, organul de inspecţie fiscala a constatat ca nu toate cheltuielile înregistrate în evidenta contabila a reclamanta îndeplinesc condiţiile pentru a putea fi deduse, în condiţiile în care în perioada verificata cabinetul mai deţinea în patrimoniu un autoturism VW Passat, achiziţionat în anul 2004, pentru care a înregistrat cheltuieli cu amortizarea în perioada mai 2004 – aprilie 2009.

Organul de inspecţie fiscala a considerat nejustificata deducerea cheltuielilor menţionate pentru cel de-al 2-lea autoturism deţinut de reclamant, situaţie în care a stabilit diferenţe la venitul net impozabil, pe cale de consecinţa la impozitul pe venit, calculând dobânzi de întârziere şi penalităţi corespunzătoare.

Condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi deduse, sunt stabilite de prevederile art.48 alin. (4) lit. a) şi lit. c) din Legea nr.571/2003 republicata privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare care stipulează în mod expres următoarele:

“[…](4)[…] a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente; b) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite; c) să respecte regulile privind amortizarea, prevăzute în titlul II, după caz; […]”

De asemenea, potrivit alineatului (7) lit. a) al aceluiaşi articol, „[…] (7) Nu sunt cheltuieli deductibile: a) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale;[…]”

Totodată, în speţa sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (11) lit. h) şi ale art. 21, alin. (3) lit. i şi lit. n) din Codul fiscal, coroborate cu dispoziţiile pct. 49 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin O.M.F.P. nr. 1040/2004, care pe cale le reproducem în continuare:

„[…] ART. 24 Amortizarea fiscală […] (11) Amortizarea fiscală se calculează după cum urmează:[…] h) numai pentru autoturismele folosite în condiţiile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. n).[…]”

„[…] ART.21 Cheltuielii…] (3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:[…] i) amortizarea, în limita prevăzută ia art. 24;[…J

n) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.]…]”

„[…] 49. înregistrarea în evidenţa contabilă în partidă simplă a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz.]…] Cheltuielile cu amortizarea pentru bunuri se admit la deducere, în conformitate cu reglementările din titlul II din Codul fiscal.

Potrivit cadrului legislativ prezentat, în vigoare pe perioada supusa verificării, se retine ca persoanele impozabile au dreptul sa deducă cheltuielile, în condiţiile în care sunt efectuate în interesul activităţii, în scopul realizării de venituri şi sunt justificate prin documente.

Subliniază ca în cazul cheltuielilor înregistrate în legătura cu achiziţia unor mijloace fixe, pentru a fi deduse, acestea trebuie sa respecte regulile privind amortizarea, una din aceste reguli făcând referire expresa la limitarea deductibilităţii amortizării la cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu atribuţii de conducere şi administrare.

Pe toata perioada supusa controlului, recurentul-reclamant deţinea deja un autoturism marca VW Passat, achiziţionat în anul 2004, pentru care a înregistrat cheltuieli cu amortizarea, acceptate de organul de inspecţie fiscala.

Ori, având în vedere cele reţinute precum şi prevederile art. 21 alin. (3) lit. n) şi ale 48, alin. (7) lit. a) în vigoare în perioada supusa verificării, rezulta ca în mod corect organul de inspecţie fiscala a considerat în principal ca sumele reprezentând cheltuielile cu amortizarea aferente celui de-al 2-lea autoturism din patrimoniul cabinetului sunt nedeductibile fiscal, în condiţiile în care aceasta a înregistrat şi chiar i-au fost admise la deducere cheltuielile cu amortizarea primului autoturism din patrimoniul sau.

În subsidiar, este întemeiata constatarea organului de inspecţie potrivit căreia activitatea desfăşurata de reclamanta nu justifica achiziţia a doua autoturisme, considerând cheltuielile înregistrate cu achiziţia autoturismului Citroen C4, drept cheltuieli aferente unui bun folosit în interes personal, prevăzute de art.48, alin. (7), lit. a) din Codul fiscal.

Susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia, a înregistrat cheltuieli cu amortizarea pentru doua autoturisme doar în perioada aprilie 2008 – aprilie 2009, anexând în acest sens o situaţie detaliata, considerând ca sunt deductibile cheltuielile de amortizare înregistrate pentru autoturismul Citroen C4 începând din luna mai 2009, nu prezintă relevanta pentru soluţionarea cauzei, având în vedere ca prevederile legale aplicabile, citate prin prezentul, limitează deductibilitatea amortizării, fără posibilitatea interpretării, pentru cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu atribuţii de conducere şi administrare.

Prin urmare, aşa cum a menţionat la începutul expunerii noastre legiuitor, nu limitează dreptul de a deţine în patrimoniu doua sau chiar mai multe autoturisme, ci doar dreptul acesteia de a deduce la calculul impozitului pe venit, a cheltuielilor cu amortizarea, doar pentru un autoturism şi nu pe rând pentru fiecare din autoturismele din patrimoniul sau.

Totodată, faptul ca recurentul-reclamant îşi desfăşoară activitatea în doua localităţi, invocând în sprijinul tezei sale necesitatea de a se deplasa constant la instanţa şi la sediul profesional secundar din Baia Mare, chiar admiţând aceasta necesitate, nu reprezintă un argument care sa conducă la concluzia unor constatări şi respectiv încadrări legale eronate ale organului de inspecţie fiscala şi deci la anularea deciziei de impunere pentru sumele contestate.

În concluzie, daca pentru autoturismul VW Passat pe care petenta i-l deţinea deja în patrimoniul afacerii sale la data achiziţiei autoturismului Citroen C4, au fost înregistrate şi chiar admise la deducere pentru calculul impozitului pe venit cheltuielile cu amortizarea, constatam ca într-adevăr înregistrarea de către reclamanta a cheltuielilor cu amortizarea în legătura cu un al 2-lea autoturism a fost făcuta cu încălcarea normelor legale în vigoare prezentate. Referitor la accesoriile stabilite prin decizia de impunere atacata contestate de reclamanta pe cale de consecinţa fiscala, conform principiului de drept “accesorium sequitur principale”, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiata şi pentru dobânzi de întârziere în suma de 657 lei şi pentru penalităţi de întârziere în suma de 480 lei aferente impozitului pe venit, modul de calcul al acestora nefiind contestat.

Pentru considerentele mai sus expuse solicită respingerea recursul promovat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, respectiv Tribunalul Cluj.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Starea de fapt nu a fost contestată în cauză iar instanţa de fond a reţinut succint şi lapidar că în perioada de referinţă a speţei cabinetul avocaţial recurent mai deţinea în patrimoniu un autoturism marca Wolkswagen Passat achiziţionat în anul 2004 pentru care s-au înregistrat cheltuieli cu amortizarea în perioada mai 2004-aprilie 2009 astfel că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale în vederea deducerii cheltuielilor în sensul art. 48 alin. 4 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 571/2003.

Mai reţine instanţa de fond că persoanele impozabile au dreptul să deducă cheltuielile în condiţiile în care sunt efectuate în interesul activităţii în scopul realizării de venituri şi că în cazul cheltuielilor înregistrate în legătură cu achiziţiile unor mijloace fixe, pentru a fi deduse cheltuielile cu amortizarea se limitează la cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane cu atribuţii de conducere şi administrare în sensul art. 21 alin.3 lit. n) din Codul fiscal.

Din starea de fapt dedusă judecăţii rezultă că pentru perioada mai 2009-decembrie 2009 în contabilitatea recurentului au fost înregistrate cheltuieli pentru amortizare pentru un singur autovehicul şi anume autoturismul marca Citroen C4, autoturismul la care face referire instanţa de fond, recte Wolkswagen Passat achiziţionat în anul 2004, fiind amortizat integral la data de 30 aprilie 2009.

Concluzia este că pentru perioada mai-decembrie 2009 recurenta a înregistrat cheltuieli cu amortizarea pentru un singur autoturism.

Este de necontestat că ambele autoturisme au fost utilizate în interesul şi pentru îndeplinirea obiectului de activitate a entităţii recurente, aspectul că cel de-al doilea autoturism ar fi utilizabil exclusiv în interes personal nu este relevant de vreme ce legea nu interzice deţinerea a mai mult de un singur autovehicul.

Desigur trebuie făcută analiza sub aspect fiscal ce influenţă produce deţinerea a două autovehicule şi dacă cheltuielile de amortizare înregistrate succesiv, ultimele pentru cel de-al doilea autovehicul independent de primul, sunt deductibile.

Conform art. 21 alin.3 lit. n) din Codul fiscal sunt deductibile fiscal limitat la calculul profitului impozabil, cheltuielile de funcţionare , întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare a persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii, iar pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.

Nu se contestă în speţă că documentele cu care recurentul a încercat să justifice cheltuielile cu amortizarea pentru cel de al doilea autovehicul ar fi fost în neregulă.

Astfel fiind urmează să analizăm în ce măsură această normă fiscală paralizează dreptul contribuabilului de a pretinde deductibilitatea limitată la un singur autovehicul.

Trebuie notat că pentru perioada de referinţă a speţei, mai precis mai – decembrie 2009 s-au înregistrat cheltuieli cu amortizarea doar pentru un singur autovehicul destinat persoanei cu funcţie de conducere din firmă.

Decizia cu privire la organizarea activităţii entităţii şi cea privind repartizarea autovehiculelor între angajaţi aparţine entităţii respective.

În speţă nu s-au produs probe din care să rezulte că ambele autovehicule sunt destinate exclusiv persoanei cu funcţii de conducere simultan, pe de altă parte legea nu prevede o interdicţie de a deduce cheltuielile cu amortizarea succesiv dar pentru câte un autoturism dacă la epoca înregistrării cheltuielilor respective autovehiculul respectiv era destinat spre folosinţă persoanei fizice cu atribuţii de conducător.

Prin urmare, deducerea este limitată la un singur autovehicul destinat spre folosire cu atribuţii de conducere ori administrare a persoanei juridice, fără să elimine posibilitatea deducerii cheltuielilor succesiv ori pe rând.

Trebuie notat că textul art. 21 alin. 3 lit.n) din Codul fiscal introduce o restricţie privind deducerea cheltuielilor strict în legătură cu acele autoturisme utilizate exclusiv de către angajaţii cu funcţii de conducere şi administrare, pentru care norma legală examinată admite dreptul de deducere doar la un singur autoturism. Pentru cheltuielile cu celelalte autoturisme care sunt folosite de către ceilalţi angajaţi ai persoanei juridice şi de către administratori, fie că sunt date spre utilizare anumitor persoane ori structuri interne ale entităţii sunt deductibile fără limită, cu condiţia să fie justificate cu documente legale.

Prin urmare, deţinerea a unuia sau mai multor autovehicule în cadrul entităţii nu este interzisă iar dacă se dovedeşte că acestea se utilizează în scopul şi pentru executarea obiectului de activitate nu se poate afirma cu temei, în lipa unor probe legale certe şi verificabile, că autovehiculele sunt utilizate în scop personal.

Mai mult deţinerea anterioară a unui autovehicul de către entitate şi repartizat spre utilizare exclusiv de către persoana cu funcţii de conducere şi pentru care s-au obţinut deducerea limitată a cheltuielilor nu împiedică ca ulterior acesta autovehicul să fie repartizat spre folosinţă unui alt angajat iar entitatea să achiziţioneze un alt autovehicul care să fie folosit exclusiv de persoana cu funcţii de conducere şi pentru care să se ceară şi să se obţină în mod legal deducerea limitată a cheltuielilor de funcţionare (inclusiv de amortizare) în sensul art. 21 alin. 3 lit. n) din Codul fiscal.

Pe cale de consecinţă, Curtea găseşte întemeiat recursul, în speţă fiind dat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. de la 1865, aplicabil în cauză prin efectul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, sens în care în temeiul art. 20 alin. 3 din legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. se va admite recursul, sentinţa va fi desfiinţată în întregime şi ca o consecinţă, se va admite acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamant şi drept urmare: se va anula Decizia nr. 44/24.02.2011, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, se va anula parţial Decizia de impunere nr. 29932 din 25.07.2011 emisă de corpul de inspecţie fiscală din cadrul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj Activitatea de inspecţie fiscală şi se va exonera reclamantul de la plata sumelor de 2.738 lei impozit pe venit net stabilit suplimentar, de 657 lei dobânzi şi de 480 lei penalităţi de întârziere.

Ţinând seama că cererea de cheltuieli de judecată a vizat exclusiv judecata înainte instanţei de fond, Curtea în temeiul art. 274 C.pr.civ. va obliga pe pârât să plătească reclamantului suma de 4,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi contravaloarea timbrului mobil judiciar aplicat pe cererea introductivă.

Sursa: site-ul Curții de Apel Cluj

Reaua-credinţă a fiscului sub lupa Marii camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Cosmin Flavius Costaş,

Asist.univ.dr. la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Drept

Avocat partener, Costaş, Negru & Asociaţii SCA

Pentru contribuabili şi pentru avocaţi, în unele cazuri şi pentru magistraţi, nu mai este o noutate faptul că fiscul din România este exponentul unui veritabil principiu al relei-credinţe în relaţiile cu contribuabilii. În pofida tentativelor de a „şlefui” imaginea prăfuită a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, reaua-credinţă pare a fi unul dintre demonii care bântuie fiscul, de la şeful instituţiei şi până la cel mai mărunt funcţionar. Iar domeniul în care lucrurile se pot observa cel mai bine este cel al taxelor percepute cu ocazia primei înmatriculări a vehiculelor în România, percepute după data de 1 ianuarie 2007. Două exemple pot fi elocvente:

i) la câteva zile după pronunţarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 aprilie 2011 în afacerea Ioan Tatu, şeful de atunci al fiscului spunea că „…hotărârea se aplică numai în cauza de la Sibiu”.

ii) la mai bine de trei ani de la pronunţarea hotărârilor Curţii în afacerile Tatu şi Nisipeanu, în condiţiile existenţei unei jurisprudenţe unanime a instanţelor în sensul restituirii taxei de poluare percepute în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, fiscul respinge toate cererile de restituire ale contribuabililor şi-i îndrumă pe aceştia să se adreseze instanţei, de unde pot obţine eventual, alături de restituirea taxei, dobânzi şi cheltuieli de judecată. Arareori, se invocă drept temei juridic art. 5 şi 13 Cod procedură fiscală şi se spune, sentenţios, că în România se aplică cu prioritate reglementările naţionale şi „voinţa legiuitorului aşa cum rezultă din lege”.

Această atitudine a fiscului român şi în general a executivului pare să fi fost recent observată şi la nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În acest context, ne-au atras atenţia concluziile expuse de avocatul general Melchior Wathelet în faţa Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în afacerea C-331/13, Ilie Nicolae Nicula vs. Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu.

În esenţă, litigiul principal este unul de natură procedurală. Domnul Nicula a achitat în baza O.U.G. nr. 50/2008 o taxă de poluare şi încearcă să obţină restituirea acesteia pe cale judiciară. În cursul procedurii însă a intervenit O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu, iar în special art. 4 lit. d) din acest act normativ pare să-l lezeze pe domnul Nicula. Concret, dacă ar obţine o hotărâre judecătorească favorabilă în temeiul căreia şi-ar recupera taxa de poluare achitată în anul 2009, achitarea timbrului de mediu ar fi obligatorie pentru dobânditorul subsecvent al vehiculului, la momentul transcrierii dreptului de proprietate. Pe cale de consecinţă, previzibil, domnul Nicula ar fi obligat să reducă semnificativ preţul de vânzare al vehiculului deja înmatriculat în România. În plus, prin raportare la art. 12 din O.U.G. nr. 9/2013, instanţa naţională pare a se întreba dacă hotărârea judecătorească pe care previzibil o va pronunţa în baza jurisprudenţei Nisipeanu – conţinând, în esenţă, obligaţia de restituire integrală a taxei de poluare – va produce efecte juridice depline, în condiţiile în care acest art. 12 fixează o procedură de restituire, extrajudiciară, doar a diferenţei dintre timbrul de mediu determinat conform O.U.G. nr. 9/2013 şi taxa de poluare achitată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008.

Tribunalul Sibiu a transmis Curţii o întrebare generală referitoare la compatibilitatea O.U.G. nr. 9/2013 cu dreptul european, iar la solicitarea expresă a Guvernului român, cauza a fost atribuită spre soluţionare Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În esenţă, concluziile avocatului general Wathelet au punctat următoarele chestiuni, pe care noi le considerăm esenţiale pentru problema juridică ce va fi dedusă analizei Curţii:

Citeste articolul integral in numarul pilot Tax Magazine

Spațiul Privat Virtual lansat de ANAF a primit 2390 solicitări de înregistrare într-o singură zi

Aplicația electronică Spațiul Privat Virtual, prin intermediul căreia contribuabilii persoane fizice din București și Ilfov au acces începând de ieri la propria situație fiscală, a primit un număr de 2390 solicitări de înregistrare până astăzi, la ora 11.00.

De asemenea, au fost descărcate 571 de documente, respectiv Declarația 112, nota privind obligațiile de plată, soldul obligațiilor neachitate.

Serviciul Spațiul Privat Virtual disponibil într-o primă etapă pentru contribuabilii persoane fizice cu domiciliul fiscal în Bucureşti şi în judeţul Ilfov a devenit activ începând de ieri, 15 septembrie, ora 16.30.

Pentru a accesa „Spaţiul privat virtual”, persoanele fizice se vor putea identifica electronic prin certificate digitale calificate sau prin credenţiale de tip nume/parolă însoţite de coduri de autentificare de unică folosinţă OTP.

Comunicarea electronică în Spațiul privat virtual se va face atât dinspre contribuabil către ANAF, cât și dinspre organul fiscal către contribuabil.

Punerea în aplicare a serviciului Spațiul Privat Virtual face parte dintr-un proiect mai amplu, care are în vedere îmbunătățirea relației contribuabilului cu administrația fiscală și stimularea conformării voluntare, în primul rând prin punerea la dispoziție a informațiilor necesare pentru a facilita plata obligațiilor fiscale.

Pentru perioada septembrie-decembrie, în care se va aplica proiectul pilot, contribuabilii vor avea acces la următoarele informații privind propria situație fiscală:

Soldul obligațiilor neachitate
Decizia de impunere anuală (începând cu 2013, emisă anul acesta)
Nota privind obligațiile de plată, care se poate prezenta fie la Trezorerie pentru a efectua plata, fie informațiile din cuprinsul acesteia pot fi utilizate pentru a efectua plata online.
Informațiile cuprinse în Declarația 112.

Sursa: www.mfinante.ro

Fisc (reclamant) vs. Contribuabil (pârât). Inadmisibilitatea acţiunii în contencios fiscal

Autor: Cosmin Flavius Costaş,

Avocat partener, Costaş, Negru & Asociaţii SCA

Este posibilă matricea Fisc (reclamant) vs. Contribuabil (pârât) într-un litigiu de contencios fiscal grefat pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi ale Codului de procedură fiscală sau, într-un asemenea caz, se va constata inadmisibilitatea acţiunii în contencios fiscal?

În fapt, în sarcina contribuabilului s-au stabilit prin decizia de impunere nr. 44948/1 din 29.10.2012 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj obligaţii fiscale principale şi accesorii. Prin contestaţia înregistrată la D.G.F.P. Cluj sub nr. 48998 din 21.11.2012, contribuabilul a declanşat procedura de contestare a actului administrativ fiscal prevăzută de art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală. Această contestaţie a fost soluţionată de fisc prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 54 din 5.02.2013, comunicată în cursul lunii februarie 2013. Cu alte cuvinte, deşi potrivit art. 70 C. pr. fisc., termenul de soluţionare al contestaţiei era de 45 de zile, din culpa exclusivă a organului fiscal contestaţia a fost soluţionată în termen de 77 de zile. Pe cale de consecinţă, la data de 19.03.2013, în interiorul termenului legal de 6 luni şi cu respectarea dispoziţiilor art. 218 C. pr. fisc., contribuabilul a demarat acţiunea în contencios fiscal împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de impunere. Această acţiune face obiectul unui dosar aflat pe rolul Tribunalului Cluj.

Separat, pentru a preveni executarea silită, contribuabilul a înregistrat la 22.11.2012 la Curtea de Apel Cluj o cerere de suspendare a deciziei de impunere nr. 44948/1/29.10.2012, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin sentinţa civilă nr. 9 din 8.01.2013 a Curţii de Apel Cluj, cererea de suspendare a fost admisă şi s-a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 44948/1/29.10.2012, până la soluţionarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea deciziei de impunere. Mai mult, prin decizia civilă 6131 din 12.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a fost respins recursul D.G.F.P. Cluj, astfel încât suspendarea era validă, până la momentul soluţionării acţiunii de fond.

D.G.F.P. Cluj a introdus la Tribunalul Cluj o acţiune în constatare, prin care a solicitat instanţei să constate faptul că suspendarea deciziei de impunere pronunţată prin sentinţa civilă nr. 9/8.01.2013 a Curţii de Apel Cluj nu-şi mai produce efectele, întrucât contribuabilul a depăşit termenul de 60 zile prescris de Legea nr. 554/2004 pentru introducerea acţiunii de fond (termen calculat de organul fiscal cu începere de la 22.11.2013, data introducerii cererii de suspendare în temeiul art. 14 la Curtea de Apel Cluj).

În apărare, contribuabilul a invocat următoarele excepţii şi apărări de fond:

A. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a faptului că ea nu intră în sfera contenciosului administrativ. Cu titlu prealabil, s-a învederat faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, “Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată“. Cu alte cuvinte, un litigiu de contencios administrativ opune în mod obligatoriu o persoană fizică, juridică sau o entitate fără personalitate juridică ce se pretinde victima unei autorităţi publice şi respectiva autoritate publică. Per a contrario, autorităţile publice nu se pot adresa instanţei de contencios administrativ pentru a-şi valorifica eventualele “drepturi” sau “interese legitime” în raport cu particularii. De altfel, această stare de lucruri este explicabilă şi prin prerogativele exorbitante pe care le au la dispoziţie autorităţile publice. Astfel, dacă un particular are doar posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a-şi valorifica drepturile sau interesele legitime, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, autorităţile publice au posibilitatea de a emite acte administrative pentru a regla conduita particularilor. De pildă, în materie fiscală, organele fiscale pot emite oricând acte administrative fiscale, prin care să stabilească obligaţii în sarcina particularilor. În această ambianţă, o acţiune prin care D.G.F.P. Cluj tinde să obţină o hotărâre judecătorească de “constatare” a suspendării de drept, în contradictoriu cu un contribuabil, apare ca fiind vădit inadmisibilă. Desigur că organul fiscal avea, în ipoteza în care aprecia că suspendarea actului administrativ ar fi încetat de drept, două posibilităţi de acţiune: (i) invocarea suspendării de drept în susţinerea recursului împotriva sentinţei prin care s-a admis cererea de suspendare; (ii) reluarea măsurilor de punere în executare a actului administrativ, justificată prin încetarea de drept a efectelor suspendării. În condiţiile în care nu a uzat de aceste mijloace procedurale, este evident faptul că apelul la instanţa de contencios administrativ este per se excesiv şi trebuie calificat drept inadmisibil.

B. Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.În al doilea rând, s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal pentru soluţionarea acţiunii în constatare introduse de D.G.F.P. Cluj. Astfel, cu titlu general, vom observa faptul că nu există nicio dispoziţie din Legea nr. 554/2004 sau din Codul de procedură fiscală care să atribuie competenţa de soluţionare a unui litigiu de acest tip, purtat între o autoritate publică reclamantă şi un particular pârât, Tribunalului – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal sau în general vreunei instanţe. Pe cale de consecinţă, o concluzie logică ar fi aceea că litigiul ar putea fi eventual soluţionat de instanţa competentă general, respectiv de Judecătoria Cluj-Napoca. În egală măsură, nu este pe deplin exclusă nici o altă ipoteză. Astfel, dacă s-ar trece peste excepţia inadmisibilităţii şi s-ar aprecia că o asemenea acţiune ar putea fi judecată, în contenciosul administrativ, competenţa ar trebui determinată, prin raportare la art. 125 NCPC, în funcţie de instanţa competentă să judece “litigiul de fond”. Or, în cazul nostru, competenţa pentru judecarea litigiului de fond, adică a cererii de suspendare, a aparţinut în primă instanţă Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal. Pe cale de consecinţă şi în această situaţie s-ar impune declinarea competenţei.

C. Excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile. În al treilea rând, raportat la prevederile art. 7 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a fost invocată excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile. Astfel, conform textelor evocate, cu titlu general, accesul la instanţa de contencios administrativ pentru particular este condiţionat de necesitatea îndeplinirii procedurii administrative prealabile. În ambianţa succintă a unei cereri de suspendare, este suficientă doar demararea procedurii prealabile. Pe cale de consecinţă, simetric invers, dacă apreciem că autorităţile publice pot utiliza contenciosul administrativ, ele trebuie să respecte aceeaşi exigenţă a îndeplinirii sau demarării procedurii prealabile. Or, cum în speţă nu s-a probat un asemenea demers, acţiunea trebuia bineînţeles respinsă ca inadmisibilă.

D. Excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată. Reiterând în parte cele expuse cu ocazia susţinerii primei excepţii, reclamantul a indicat faptul că D.G.F.P. Cluj avea două posibilităţi de acţiune: (i) invocarea suspendării de drept în susţinerea recursului împotriva sentinţei prin care s-a admis cererea de suspendare; (ii) reluarea măsurilor de punere în executare a actului administrativ, justificată prin încetarea de drept a efectelor suspendării. În dosarul suspendării, D.G.F.P. Cluj nu a invocat acest aspect, deşi recursul a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12.09.2013, adică la mai bine de trei luni de la data introducerii acţiunii în constatare. Acesta este în fapt şi motivul pentru care recursul a fost respins, iar măsura suspendării dispusă de Curtea de Apel Cluj a fost menţinută. În egală măsură, deşi are posibilitatea de a relua procedura de executare – caz în care contribuabilul ar fi fost nevoit să conteste executarea şi să invoce beneficiul suspendării – D.G.F.P. Cluj nu a valorificat nici această cale de atac. Prin urmare, raportat la această stare de lucruri, s-a apreciat că acţiunea este în mod vădit lipsită de interes şi trebuie respinsă ca atare.

E. Excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată. Suplimentar, s-a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată. Astfel, acţiunea introdusă de D.G.F.P. Cluj nu este scutită de taxe judiciare de timbru nici în temeiul vechii Legi nr. 146/1997 şi nici în temeiul mai recente O.U.G. nr. 80/2013, dintr-un motiv foarte simplu: acţiunea nu priveşte “venituri publice”, ci are ca obiect constatarea unei stări de drept (survenienţa încetării de drept a efectelor suspendării unui act administrativ fiscal). Pentru acest motiv, apreciind că acţiunea trebuia timbrată, contribuabilul a solicitat anularea ei ca netimbrată, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

F. Excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa elementelor obligatorii prevăzute de Noul Cod de Procedură Civilă. În fine, s-a solicitat instanţei, dacă se va identifica o instanţă competentă, să procedeze la anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa următoarelor elemente obligatorii prevăzute de art. 194 NCPC: contul bancar al pârâtului; numele, prenumele şi calitatea consilierului juridic ce reprezintă D.G.F.P. Cluj în proces; dovada mandatului de reprezentare – delegaţie întocmită în conformitate cu prevederile Legii consilierilor juridici; obiectul cererii şi valoarea obiectului cererii, după preţuirea reclamantului; arătarea motivelor de drept pe care se sprijină petitul acţiunii în constatare; arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

G. Apărări de fond. Suplimentar, pentru ipoteza respingerii excepţiilor, contribuabilul a invocat în apărare şi o serie de apărări de fond:

a. Eventuala încetare a suspendării nu poate fi invocată pe calea acţiunii directe. După cum s-a observat, D.G.F.P. Cluj a fost parte în litigiul din dosarul suspendării, în fapt extrem de recent (raportat la momentul formulării întâmpinării) fiind soluţionat recursul declarat de acest organ fiscal. Or, în cadrul recursului, D.G.F.P. Cluj nu a invocat niciodată faptul că ar fi survenit încetarea de drept a efectelor suspendării. Desigur că o asemenea apărare, dacă ar fi fost probată, era aptă să producă efecte juridice. Astfel, dacă acesta ar fi fost cazul, Înalta Curte ar fi putut să admită recursul şi să constate că într-adevăr hotărârea Curţii de Apel Cluj nu mai are nicio forţă juridică, întrucât suspendarea şi-a epuizat efectele. De asemenea, acelaşi fapt juridic ar putea fi invocat pe cale de excepţie, în situaţia în care D.G.F.P. Cluj ar relua măsurile de executare silită, iar contribuabilul ar formula contestaţie la executare şi ar invoca beneficiul suspendării. În prezentul cadru procesual însă apreciem că acţiunea este oricum inadmisibilă şi trebuie respinsă ca atare.

b. Dacă s-ar trece şi peste acest aspect, s-a arătat faptul că în speţă orice întârziere este imputabilă Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj. Astfel, contestaţia formulată de contribuabil în temeiul art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală a fost soluţionată de către funcţionarii organului fiscal în termen de 77 de zile, cu depăşirea flagrantă a termenului legal de 45 de zile pentru soluţionarea contestaţiilor. Or, conform dispoziţiilor art. 218 C. pr. fisc., acţiunea în contencios fiscal nu poate avea ca obiect decât decizia de soluţionare a contestaţiei (în caz contrar, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Apel Cluj şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă). Or, această decizie a fost emisă doar la 5.02.2013 şi comunicată ulterior acestei date, acţiunea fiind introdusă deci la aproximativ 30 de zile de la data comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei. Prin urmare, instanţa va trebui să evalueze următoarele: Curtea de Apel Cluj a dispus suspendarea la 8.01.2013, hotărârea fiind însă comunicată doar la 24.01.2013; contribuabilul a introdus acţiunea principală la Tribunalul Cluj – urmare a modificării regulilor de competenţă – la 19.03.2013; orice eventuală întârziere se datorează comportamentului D.G.F.P. Cluj, care şi-a îndeplinit cu mare întârziere obligaţia de soluţionare a contestaţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 15856 din 29 noiembrie 2013, Tribunalul Cluj a respins ca inadmisibilă acţiunea, valorizând în esenţă argumentele contribuabilului referitoare la faptul că matricea Fisc vs. Contribuabil, într-un litigiu de contencios fiscal, este imposibilă. Desigur, graţios, instanţa a trecut peste excepţiile necompetenţei şi netimbrării, oferind însă o soluţie corectă asupra excepţiei inadmisibilităţii.

Sursa: http://www.costas-negru.ro

ANAF a lansat Spațiul Privat Virtual prin care contribuabilii pot comunica online cu administrația fiscală

ANAF a lansat ieri, 15 septembrie 2014, Spațiul Privat Virtual, aplicație prin care contribuabilii pot comunica online cu administrația fiscală.

“De la preluarea mandatului mi-am propus o nouă abordare în relația contribuabilului cu administrația fiscală, bazată pe respect, flexibilitate şi deschidere instituțională. Americanii au o vorbă foarte sugestivă: timpul înseamnă bani! Am convingerea că și timpul contribuabililor români trebuie respectat și bine valorificat, motiv pentru care încurajăm interacțiunea online dintre fisc și contribuabil”, a declarat ministrul finanțelor publice.

Ministrul Ioana-Maria Petrescu a adăugat că aplicația Spațiul Privat Virtual este un proiect cu buget zero, realizat de specialiștii din MFP și din ANAF, însă pentru extinderea la nivel național este nevoie de o infrastructură de servere. “Suntem în discuţie cu Banca Mondială pentru ca serverele pe care trebuie să le trimită pentru modernizarea ANAF să vină în timp util pentru acest program”, a precizat Ioana-Maria Petrescu.

Începând de astăzi, persoanele fizice vor putea comunica electronic cu ANAF cu privire la propria situaţie fiscală, prin intermediul serviciului „Spaţiul privat virtual”, oferit de sistemul informatic al Ministerului Finanţelor Publice/Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Într-o primă etapă, serviciul „Spaţiul privat virtual” va fi disponibil în sistem pilot până la sfârșitul anului pentru contribuabilii persoane fizice cu domiciliul fiscal în Bucureşti şi în judeţul Ilfov, 24 de ore din 24.

Comunicarea electronică în Spațiul privat virtual se va face atât dinspre contribuabil către ANAF, cât și dinspre organul fiscal către contribuabil.

Pentru perioada septembrie-decembrie, în care se va aplica proiectul pilot pentru contribuabilii persoane fizice cu domiciliul fiscal în București și Ilfov, contribuabilii vor avea acces la următoarele informații privind propria situație fiscală:

Soldul obligațiilor neachitate
Decizia de impunere anuală (începând cu 2013, emisă anul acesta)
Nota privind obligațiile de plată, care se poate prezenta fie la Trezorerie pentru a efectua plata, fie informațiile din cuprinsul acesteia pot fi utilizate pentru a efectua plata online.
Informațiile cuprinse în declarația 112 – respectiv sumele declarate de angajator pentru contribuțiile de asigurări sociale, funcție de veniturile realizate.

Începând de anul viitor, proiectul pilot pentru Regiunea Bucureşti-Ilfov va fi dezvoltat la nivel naţional și se vor extinde categoriile documentelor şi informaţiilor comunicate spre și dinspre contribuabili. Persoanele fizice se vor putea identifica şi cu alte tipuri de credenţiale cum sunt telefonul mobil sau cardul de sănătate.

Aplicația va fi dezvoltată treptat, în baza unui calendar ce urmează să fie finalizat în luna decembrie 2015.

Ministrul Finanțelor Publice a dat câteva repere ale acestui calendar:

Începând de anul viitor va fi extinsă aplicația la nivel național
Ulterior, aplicația va fi dezvoltată astfel încât contribuabilii să aibă acces online la mai multe documente.
Până la jumătatea anului viitor persoanele fizice care se înregistrează în SPV vor avea acces la:
decizii de impunere privind plățile anticipate de impozit și de contribuții de asigurări sociale de sănătate aferente veniturilor din cedarea folosinței bunurilor;
Vor primi decizii de calcul accesorii,
Vor putea să depună declarații utilizând credențiale de tip utilizator/parolă.
Până la sfârșitul anului 2015, vor putea primi online somații și titluri executorii.
O altă măsură foarte importantă pentru persoanele fizice, are în vedere ca instituțiile publice să poată solicita direct organelor fiscale informații pentru a soluționa diverse cereri ale contribuabililor. Altfel, instituțiile publice vor putea comunica direct organelor fiscale informații cuprinse în adeverințe de venit. De exemplu, adeverințele de venit ar putea să fie solicitate de primării, școală, unitate sanitară sau pentru obținerea ajutoarelor sociale. În aceste cazuri, contribuabilul nu va mai trebui să depună fizic adeverința de venit, instituțiile publice urmând să ia legătura cu administrația fiscală pentru a primi documentul. Această măsură se va aplica până la sfârșitul anului 2015.
Spațiul Privat Virtual va fi extins și pentru persoanele juridice, care se vor autentifica folosind certificatul digital calificat.

Spațiul Privat Virtual – proiectul pilot pentru Regiunea Bucureşti-Ilfov este prima aplicație electronică pusă în funcțiune în România, prin intermediul căreia o persoană fizică își va putea consulta online propria situație fiscală. Persoanele fizice care se vor înregistra în sistemul electronic vor avea la dispoziție adrese de email și numere de telefon ale Direcției asistență contribuabili din cadrul ANAF pentru a cere explicații cu privire la obligațiile de plată sau pentru a solicita alte informații.

Aplicația Spațiul Privat Virtual face parte dintr-un set de măsuri promovate de către Ministerul Finanțelor Publice și de către ANAF, în scopul îmbunătățirii relației contribuabilului cu fiscul și simplificării modalităților de plată.

În acest context, a fost promovată de MFP, OUG 40/2014, publicată în Monitorul Oficial în data de 23 iunie 2014, care stabilește premisele comunicării în format electronic între contribuabil și autoritățile fiscale.

De asemenea, începând cu 1 iulie 2014, formularele privind deciziile de impunere anuală pentru venituri realizate de persoane fizice și pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate de acestea, conțin o serie de informații care să faciliteze plata obligațiilor fiscale. Astfel, fiecare decizie de impunere conține informații privind: codul de identificare fiscală a beneficiarului, contul de venituri bugetare corespunzătoare obligației de plată, codul IBAN în care trebuie efectuată plata, suma pe care contribuabilul o are de plătit și o rubrică de explicații. De asemenea, pe decizia de impunere sunt incluse informații privind modalitățile de plată.

Sursa: www.mfinante.ro

Corecta identificare a titularului obligației fiscale prin NIF/CIF/CNP

Ioana Maria Costea,

Lect.univ.dr. la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași, Facultatea de Drept

Avocat, Baroul Iași

Efectul înregistrării fiscale este obţinerea unui cod de identificare fiscală, conform art. 72 C.proc.fisc. În temeiul declaraţiei de înregistrare fiscală, fiecare contribuabil obligat la înregistrare va primi un certificat de înregistrare fiscală. Certificat de înregistrare fiscală are ca principal obiect individualizarea codului de identificare fiscală.

Codul de identificare fiscală cunoaşte următoarele cinci forme, potrivit art. 72 C. proc. fisc., în funcţie de categoria juridică a contribuabilului:

1) codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal pentru persoane fizice care obţin venituri din activităţi independente (mai puţin comercianţii);

2) numărul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal pentru persoane fizice fără cod numeric personal;

3) codul numeric personal atribuit la naştere pentru alte categorii de persoane fizice care deţin cod numeric personal;

4) codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal pentru persoane juridice care nu au calitatea de comerciant şi entităţile fără personalitate juridică;

5) codul unic de înregistrare atribuit în procedura de ONRC pentru comercianţi persoane fizice şi juridice.

Pentru plătitorii de TVA, codul de înregistrare fiscală va fi întotdeauna precedat de menţiunea RO. Spre exemplu, pentru un comerciant: RO 13788632.

Codul de identificare fiscală, potrivit art. 73 C.proc.fisc., va fi înscris obligatoriu ca element de identificare pe orice facturi, scrisori, oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise de contribuabil.

În cazul persoanelor juridice, codul de identificare fiscală este unic și servește ca element extrem de util de identificare.

În cazul persoanelor fizice, este posibil să coexiste mai multe coduri de identificare.

În mod tradițional, persoana fizică deține CNP și în subsidiar dobândește un cod de identificare diferit, CUI sau CIF, după înregistrarea fiscală.

O altă ipoteză este cea a dublei activități, cum ar fi cazul persoanei salariat (pentru care se utilizează CNP) și concomitent PFA (pentru care se utilizează CUI) ori liber-profesionist (pentru care se utilizează CIF). Aceste persoane fizice stabilesc impozitul pe venit pe surse, în sensul că gestionează mai multe patrimonii de afectațiune în sensul art. 80 C.fisc.

Pentru a își atinge scopul de element de identificare, se impune ca în aceste ipoteze codul de identificare să fie corect indicat. În practica judiciară, instanţele au admis că titular al obligaţiei fiscale este profesionistul identificat cu cod de înregistrare fiscală, conform art. 79 C.proc.fisc., şi nu persoana fizică identificată prin cod numeric personal.

În acest sens, a se vedea: C.A. Oradea, s. com., cont. adm. fisc., sent. civ. nr. 654/2009: „Deşi textele de lege menţionate mai sus stabilesc în mod clar titularul obligaţiei fiscale pentru veniturile obţinute din activităţi independente, pârâta, prin încălcarea acestor dispoziţii legale precum şi a O.M.F.P. nr. 1346/2006 privind procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii liberale, care, în cap. I pct. 4, menţionează că codul de înregistrare fiscală este utilizat de contribuabili persoane fizice care desfăşoară activităţi liberale în relaţia cu organul fiscal competent şi cu ceilalţi contribuabili, a stabilit prin decizia de impunere ca fiind titular al obligaţiei fiscale persoane fizică identificată prin CNP, şi nu cabinetul de insolvenţă B.O., identificat cu codul de identificare fiscală nr. (…)”.

Citeste articolul integral in numarul pilot Tax Magazine

Direcţiile Antifraudă în control. Cum ne apărăm afacerile?

Din vara lui 2013, ca urmare a reorganizării activităţii fiscului, Direcţiile Antifraudă organizate la nivel regional au dobândit atribuţiile vechii Gărzi Financiare, cărora le-au fost adăugate veritabile atribuţii de control fiscal.

Practic, în prezent, cu excepţia controalelor referitoare la rambursarea TVA, controlul de fond (inspecţia fiscală generală) dispare din peisajul juridic fiscal. În schimb, echipele de control ale Direcţiilor Antifraudă, sub masca declarată a combaterii evaziunii fiscale, tind să urmărească două obiective: amenzi consistente şi confiscări de bunuri sau venituri.

Se ajunge astfel la situaţia în care, mai ales într-un an electoral, inspectorii antifraudă cer contribuabililor să facă dovada prestării efective a unor servicii şi procedează la confiscarea veniturilor pentru provenienţa cărora nu se prezintă o documentaţie extensivă, conform pct. 48 din normele de aplicare ale art. 21 Cod fiscal (anexe la facturi, rapoarte de lucru, situaţii de lucrări etc.).

Prin urmare, în cazul demarării control, asistenţa din partea unui avocat şi/sau a unui consultant fiscal este absolut obligatorie, pentru a tempera elanul inspectorilor antifraudă şi a asigura respectarea drepturilor societăţilor vizate de controlul fiscal.

Existenţa unei poziţii ferme, documentate şi argumentate juridic şi fiscal din partea contribuabilului este cu atât mai importantă cu cât, cel puţin la unele instanţe, judecătorii apreciază că în lipsa formulării unor argumente în apărare în faza incipientă a controlului fiscal, aceste argumente nu vor mai putea fi iterate ulterior.

Materialul a fost publicat in Newsletterul Costas, Negru & Asociatii

Dreptul de deducere al TVA. Cerinţe referitoare la facturi

Cu ocazia analizării de către fisc a cererilor de rambursare a TVA, una dintre problemele frecvente este cea referitoare la facturi. Mai exact, sub diverse pretexte anumite facturi sunt considerate neconforme şi astfel se refuză exercitarea dreptului de deducere al TVA.

De cele mai multe ori, acest refuz este per se contrar unei jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în interpretarea Directivei a şasea şi respectiv a Directivei 2006/112/CE care tinde să acorde prevalenţă fondului asupra formei. Spre pildă, Curtea de Justiţie s-a pronunţat în sensul interzicerii, în contextul unui mecanism de taxare inversă, a unei legislaţii retroactive destinate să priveze de dreptul de deducere al TVA persoanele care nu corectau facturile emise şi nu depuneau un decont de TVA suplimentar, deşi fiscul dispunea de toate informaţiile necesare pentru a determina persoana obligată să achite TVA şi cuantumul acestui impozit (afacerea C-392/09, Uszodaépítö).

În cazul unei sume menţionate eronat cu titlul de TVA pe o factură (în condiţiile în care taxa nu era datorată), ca parte a preţului total al serviciilor, această sumă nu poate fi considerată TVA şi nu poate fi prelevată cu acest titlu (afacerile reunite C-78/02, C-79/02 şi C-80/02, Maria Karageorgou, Katina Petrova şi Loukas Vlachos).

În fine, conform unei alte hotărâri, principiul neutralităţii fiscale a TVA impune autorităţilor naţionale să permită contribuabililor ajustarea TVA facturate în mod eronat, în condiţiile în care aceştia au eliminat într-un interval rezonabil riscul oricărei pierderi de venituri fiscale la buget.

Într-o asemenea situaţie, ajustarea TVA nu poate fi condiţionată de faptul ca emitentul facturii să fi acţionat cu bună-credinţă (afacerea C-454/98, Schmeink & Cofreth AG & Co. KG).

Materialul a fost publicat in Newsletterul Costas, Negru & Asociatii

Cerere de suspendare a executării unui act administrativ. Recurs. Respingere. Solicitare de completare a hotărârii instanţei de recurs cu dispoziţia privind restituirea cauţiunii. Respingere

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1990 din 3 martie 2014

Prin decizia civilă nr. 722/27.01.2014 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. …, s-a respins recursul declarat de reclamanta SC E.T.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 11982/23.08.2013, pronunţată în dosarul nr. …/117/2013 al Tribunalului Cluj.

Analizând recursul, Curtea a constatat, în esenţă, că Tribunalul Cluj a reţinut în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ, în sensul că reclamanta a invocat doar valoarea semnificativă a obligaţiilor stabilite în sarcina sa, arătând faptul că prin demararea executării s-ar crea un prejudiciu direct patrimoniului său, precum şi că simpla valoare a sumelor datorate este nerelevantă şi nu poate constitui pagubă iminentă. A mai observat că în recurs susţinerile reclamantei au fost, în linii mari, aceleaşi. S-a arătat că deşi nu este important cuantumul sumei executate, este importantă iminenta pagubei, iar faţă de recurentă s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător, care, in urma ajungerii la scadenta a creanţei fiscale, se transformă într-o măsura executorie, putându-se trece direct la vânzarea celor 5 autocamioane asupra cărora s-a instituit măsura sechestrului asigurător; s-a invocat şi blocarea conturilor.

Curtea a reţinut şi că, într-adevăr, simpla executare a unui act fiscal nu are caracterul unei pagube iminente. Inconvenientul care este încercat de persoana juridică obiect al unei măsuri de executare fiscală trebuie să aibă o oarecare însemnătate pentru a se putea vorbi despre un prejudiciu. Din această perspectivă, este important de cunoscut care este impactul sumei de executat în patrimoniul reclamantei recurente, în fluxurile băneşti ale acesteia, în rezultatul financiar, în lichiditatea firmei, aspecte care nu au fost antamate, necum demonstrate, de reclamantă. Prin urmare, condiţia pagubei iminente a fost considerată neîndeplinită, iar, ca urmare a acestui fapt, Curtea a fost dispensată de analiza cazului bine întemeiat.

În data de 17.02.2014, reclamanta SC E.T.S. SRL a depus cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 772/27.01.2014 a Curţii de Apel Cluj, în sensul pronunţării restituirii către reclamantă a cauţiuni în valoare de 12.000 lei depusă în dosarul nr. …/117/2013.

În motivarea cererii se arată că prin Decizia Civila nr.722/27.01.2014 a Curţii de Apel Cluj s-a respins recursul formulat de S.C. E.T.S. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 11982/23.08.2013 a Tribunalului Cluj, pe care instanţa de control a menţinut-o în întregime.

Obiectul dosarului nr…./117/2013 l-a constituit soluţionarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ-fiscal, in speţa a Deciziei de Impunere J-CJ1 din 04.03.2013. Potrivit dispoziţiilor art.215 alin.2 C.pr.fiscală, suspendarea executării unui act administrativ-fiscal, va putea fi dispusa de instanţa competenta, potrivit Legii nr.554/2004 privind Contenciosul administrativ, doar in situaţia depunerii unei cauţiuni de pana la 20% din cuantumul sumei contestate.

In prezentul dosar, instanţa de fond, respectiv Tribunalul Cluj, a pus in vedere reclamantei, prin Citaţia emisa la data de 10.06.2013, sa facă dovada depunerii unei cauţiuni in cuantum de 12.000 Lei.

La primul termen de judecata, din 21.06.2013, S.C. E.T.S. S.R.L., a depus la dosarul cauzei originalul chitanţei si recipisei de consemnare a cauţiunii in cuantum de 12.000 Lei.

De altfel, in considerentele Sentinţei Civile nr.11982/23.08.2013, instanţa a constatat ca recurenta a făcut dovada îndeplinirii a doua din condiţiile legale necesare pentru suspendarea unui act administrativ (respectiv formularea unei contestaţii administrative împotriva actului si depunerea unei cauţiuni in cuantumul stabilit).

Soluţionând recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel Cluj a menţinut in totalitate Sentinţa atacata, omiţând sa se pronunţe si in ceea ce priveşte restituirea cauţiunii de 12.000 lei către recurenta.

Acesta obligaţie, incumbă instanţei de recurs, raportat la dispoziţiile art.1063 alin.4 C.pr.civ., potrivit cărora in cazul in care cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsa instanţa va dispune din oficiu si restituirea cauţiunii. Cum soluţionarea definitiva, in sensul respingerii cererii de suspendare a actului administrative, s-a făcut de către Curtea de Apel Cluj, acesta trebuia sa dispună si restituirea cauţiunii de 12.000 Lei către S.C. E.T.S. S.R.L.

Dispoziţiile art.444 C.pr.civ. care reglementează procedura completării hotărârilor judecătoreşti, in situaţia in care instanţa a uitat sa se pronunţe asupra unui capăt de cerere, sunt aplicabile, in opinia sa si cazurilor in care omisiunea priveşte aspecte asupra cărora instanţa era obligata sa se pronunţe din oficiu.

Analizând cererea de completare, Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu art. 444 din Noul cod de procedură civilă, intitulat Completarea hotărârii, dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare (alin. 1).

Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător (alin. 2).

Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor (art. 444 alin. 3).

Recurenta consideră că soluţionând recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel Cluj a menţinut în totalitate Sentinţa atacata, omiţând să se pronunţe şi în ceea ce priveşte restituirea cauţiunii de 12.000 lei către recurentă.

Mai arată că această obligaţie incumbă instanţei de recurs raportat la dispoziţiile art. 1063 alin. 4 NCPC.

Potrivit textului legal citat de recurentă, în cazul în care cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii. Din analiza acestuia, Curtea reţine că textul nu este aplicabil deoarece Curtea nu a soluţionat cererea pentru care s-a depus cauţiunea, ci recursul împotriva hotărârii de respingere a cererii, iar pentru această ipoteză procedura de restituire nu este cea urmată de recurentă.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 444 din Noul cod de procedură civilă, Curtea urmează să respingă cererea.

Sursa: www.curteadeapelcluj.ro

Contestaţie act administrativ fiscal. Impozite şi taxe locale. Cadru procesual. Calitate procesuală pasivă. Obiectul acţiunii. Acţiune respinsă ca inadmisibilă

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 852 din 30 ianuarie 2014

Pârâtul MUNICIPIUL SIGHETU MARMAŢIEI – DIRECŢIA DE VENITURI, a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 3396/27.05.2013, pronunţată în dosarul nr. …/100/2011 al Tribunalului Maramureş solicitând admiterea recursului cu consecinţa anulării sentinţei atacate.

În motivarea recursului, pârâtul arată că sentinţa instanţei de fond nu este întemeiată, întrucât el a respectat toate prevederile legale cu privire la emiterea deciziei de impunere recalculându-i impozitul pe anul 2011 conform documentelor justificative trimise de către reclamantă, iar prin adresa cu nr.11662 din 23.08.2011 şi decizia de impunere nr.13076 din 22.08.2011 i s-a comunicat recalcularea impozitului, iar reclamanta a fost de acord cu recalcularea prin achitarea totală a debitului.

Reclamanta B. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea în totalitate a recursului declarat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond.

Asupra recursului, Curtea de Apel va reţine următoarele:

Reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Direcţia Fiscală a Municipiului Sighetu Marmaţiei solicitând anularea în totalitate a deciziei de impunere 10806/4675/12.07.2011, precum şi obligarea pârâtei la recalcularea impozitului pe clădiri aferent anului 2011 raportat la noua valoare de evaluare înregistrată în contabilitatea societăţii.

Prevederile art.209 alin.4 C.pr.fiscală stabileste că, contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale precum şi de alte autorităţi publice care potrivit legii administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste autorităţi.

Aceste prevederi infirmă teza reclamantei conform căreia Municipiul în calitate de persoană juridică de drept public a emis actul administrativ atacat şi este partea împotriva căreia trebuie să-şi îndrepte acţiunea.

Atât decizia de impunere pe care a atacat-o pe cale de acţiune reclamantul, cât şi dispoziţia Primarului care nu face obiectul acţiunii judiciare sunt emise de autoritatea executivă a unităţii administrativ teritoriale, respectiv de Primarul acestui municipiu. Direcţia fiscală este un serviciu subordonat primarului şi care face parte din autoritatea executivă a administraţiei publice locale, astfel încât acţiunea trebuia formulată în contradictoriu cu Primarul municipiului Sighetu Marmaţiei. Primarul este autoritatea publică care a emis actul şi care are legitimare procesuală pasivă potrivit prevederilor art.8 şi 18 din Legea 554/2004. Astfel, autorităţile publice au în principiu calitatea de pârât în litigiul de contencios administrativ în calitate de emitent al actului administrativ , iar persoana juridică de drept public este chemată în judecată alături de autoritatea publică atunci când se solicită şi despăgubiri.

Pe de altă parte, prevederile art.218 C.pr.fiscală, determină obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal care este decizia, în cazul nostru dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale, care nu face obiectul acţiunii judiciare.

Formulând acţiunea împotriva deciziei de impunere fără a ataca şi dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale de a cărei existenţă nu se aminteşte, acţiunea reclamantei raportat la prevederile mai sus arătate este inadmisibilă.

Prin urmare, Curtea de Apel în conformitate cu prevederile art.312 şi 304 pct.9 C.pr.civ. raportat la art.20 din Legea 554/2004 va admite recursul, va casa în întregime sentinţa atacată şi rejudecând în fond cauza, va respinge ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC B. SA.

Sursa: www.curteadeapelcluj.ro