Autor: Viorel Sbora, Transfer Pricing & DAC6 Partner, ATIPIC Solutions

Chiar dacă, în această perioadă, toți suntem ocupați cu raportări precum SAF-T, E-factura, E-transport, toamna ne-a mai adus pe cap și inspectorii fiscali (în principal la marii contribuabili), așa cum ANAF anunța cu surle și trâmbițe în primăvară.

Un posibil factor favorizator pentru revenirea la normal a activității de inspecție fiscală ar putea fi reluarea accesului la baza de date Orbis/TP Catalyst după aproape 2 ani în care literalmente autoritatea fiscală a avut suspendată licența.

Profit de ocazie pentru a reaminti că marii contribuabili au obligativitatea de a furniza dosarul prețurilor de transfer în maximum 10 zile de la solicitarea de către autoritățile fiscale, iar contribuabilii mici și mijlocii pot primi un termen între 31 și 90 de zile pentru pregătirea dosarului prețurilor de transfer.

În plus, prezint mai jos și câteva dintre modificările/noutățile cu impact în domeniile prețurilor de transfer, inspecțiilor de prețuri de transfer și fiscalității internaționale.

I. Ajustări de prețuri de transfer de doar 580 milioane RON în primul semestru al anului 2022

Conform unui raport de activitate publicat de ANAF, s-au efectuat ajustări de prețuri de transfer de peste 580 milioane RON în primul semestru al anului 2022 (relativ puțin, dacă ne raportăm la ajustări anuale de 2 miliarde RON raportate în anii precedenți).

II. Raportul pentru fiecare țară (CbCR) în parte va trebui făcut public începând cu 2023 

Companiile care depun raportul CbCR (formularul R404) și fac parte din grupuri multinaționale cu cifra de afaceri consolidată peste 750 milioane EUR vor trebui să facă public, din 2023, raportul pentru fiecare țară în parte (Country by Country Reporting sau CbCR) similar modului în care companiile listate publică situațiile financiare.

Reamintesc că România este o semnatară non-reciprocă a acordului de schimb de rapoarte CbCR, iar consecința directă este că orice grup care are compania-mamă în afara UE trebuie să depună raportul CbCR și în România sau într-unul dintre statele membre UE.

III. S-au publicat anumite criterii utilizate în analiza de risc fiscal a contribuabililor

Cu ajutorul celor 21 de criterii nou prevăzute în legislație, contribuabilii pot anticipa mai usor gradul de risc fiscal.

Noi, la ATIPIC Solutions, am dezvoltat în trecut un manual în care aveam deja prezentate o mare parte dintre aceste criterii.

Acum evaluăm posibilitatea de a dezvolta acest manual prin includerea unui număr și mai mare de criterii și cu exemple practice. Înainte de a ne apuca de treabă însă, aș dori să știu dacă pe dumneavoastră vă ajută un astfel de manual, motiv pentru care vă invit să completați acest formular: https://forms.office.com/r/b3k2py72a4.

IV. De acum se poate contesta rezultatul inspecției Antifraudă 

Se va putea dispune refacerea controlului Antifraudă în funcție de concluziile analizării punctului de vedere, principiul de funcționare fiind similar contestațiilor fiscale.

V. Alte noutăți din perioada mai – noiembrie 2022 

Pentru mai multe noutăți relevante, vă invit să parcurgeți sumarul executiv, care cuprinde alte noutăți din perioada august – octombrie 2022, respectiv alte noutăți din perioada mai – iulie 2022.

• Directiva UE de raportare corporativă de sustenabilitate (CSRD) modifică actuala Directivă de raportare nefinanciară (NFRD).
• Domeniul de aplicare a Directivei este extins considerabil, pentru a se aplica unui număr mai mare de societăți europene și non-europene listate care operează pe piețele reglementate ale UE.
• Companiile vor trebui să raporteze în conformitate cu standardele obligatorii de raportare de sustenabilitate ale UE, având o asigurare externă a raportării de sustenabilitate.
• Companiile care fac deja obiectul NFRD vor trebui să se conformeze noilor modificări pentru anii fiscali ce încep la sau după 1 ianuarie 2024 (raportând în 2025 datele din 2024).

Pe data de 10 noiembrie 2022, Parlamentul European a adoptat textul final al Directivei privind raportarea corporativă de sustenabilitate (CSRD), care va impune companiilor ce își desfășoară activitatea în Uniunea Europeană (UE) să facă publice informații și date referitoare la aspecte legate de mediu, social și guvernanță.

Se așteaptă ca, pe 28 noiembrie 2022, Consiliul Uniunii Europene să adopte propunerea, după care aceasta va fi semnată și publicată în Jurnalul Oficial al UE. Directiva va intra în vigoare în a 20-a zi de la publicare. Statele membre vor avea la dispoziție 18 luni pentru a o transpune în legislația națională.

Această decizie va face din UE liderul mondial în materie de standarde de raportare privind sustenabilitatea, și va avea un impact asupra a aproximativ 50.000 de societăți la nivelul UE (față de 11.700 în prezent).

„Companiile vor fi obligate să publice mai multe informații legate de sustenabilitate decât oricând, inclusiv informații despre modelele lor de afaceri, strategia și lanțurile de aprovizionare, punându-se un accent deosebit pe conectivitatea dintre declarațiile financiare și cele de sustenabilitate. În România, se preconizează că peste 6.000 de companii vor fi obligate în viitorul apropiat să raporteze informații privind sustenabilitatea, față de aproximativ 750 de companii în prezent. Conducerea acestor companii va trebui să facă schimbări semnificative în ceea ce privește modul în care pregătesc și prezintă informațiile de sustenabilitate, cum ar fi să se asigure că aplică o viziune prospectivă (obiective) și retrospectivă, luând în considerare atât impactul activităților companiei asupra mediului și societății, cât și impactul extern asupra procesului de creare de valoare al companiei (conceptul de «dublă materialitate»)”, spune Laura Vrînceanu (fostă Ciobanu), Senior Manager, Schimbări climatice și sustenabilitate, EY România.

Domeniul de aplicare a Directivei

Companiile din UE

În primul rând, Directiva se aplică tuturor companiilor listate pe piețele reglementate din UE, cu excepția microîntreprinderilor listate. Întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri) listate au termen până la 1 ianuarie 2026 pentru a se conforma cerințelor de raportare, chiar dacă există o clauză de opt-out până în 2028. În al doilea rând, se aplică unei „întreprinderi mari” care este fie o societate din UE, fie o filială din UE a unei societăți din afara UE. O „întreprindere mare” este un termen definit în Directiva contabilă și înseamnă o entitate care depășește cel puțin două dintre următoarele criterii:

– cifră de afaceri netă mai mare de 40 de milioane de euro;

– total active mai mari de 20 de milioane de euro;

– 250 de angajați în medie pe parcursul exercițiului financiar.

Ca o a treia categorie, CSRD se aplică companiilor de asigurare și instituțiilor de credit, indiferent de forma lor juridică.

Există, de asemenea, derogări de la aplicarea CSRD. În special, o filială va fi scutită dacă societatea-mamă include filiala în raportul său care respectă CSRD. După cum s-a menționat mai sus, microîntreprinderile listate și IMM-urile nelistate nu intră în domeniul de aplicare, dar pot aplica dispozițiile pe bază voluntară.

Societăți din țări terțe

Societățile non-europene cu activitate substanțială pe piața UE (cifră de afaceri netă de peste 150 de milioane de euro în UE la nivel consolidat) și care au cel puțin o filială (mare sau listată) sau o sucursală (cifră de afaceri netă de peste 40 de milioane de euro) în UE au obligația de a elabora un raport de sustenabilitate la nivel consolidat al companiei finale din țara terță.

Companiile deja vizate vor trebui să se conformeze normelor modificate începând cu 1 ianuarie 2024.

Normele vor începe să se aplice între 2024 și 2028:

– de la 1 ianuarie 2024: pentru marile întreprinderi (cu peste 500 de angajați) care fac deja obiectul Directivei privind Raportarea Nefinanciară (NFRD), cu rapoarte care trebuie prezentate în 2025;

– de la 1 ianuarie 2025: pentru marile societăți care nu fac în prezent obiectul NFRD (cu peste 250 de angajați și/sau cu o cifră de afaceri de 40 de milioane de euro și/sau active totale de 20 de milioane de euro), rapoartele urmând să fie prezentate în 2026;

– de la 1 ianuarie 2026: pentru IMM-urile listate și alte întreprinderi, cu rapoarte care trebuie prezentate în 2027. IMM-urile pot opta pentru excludere până în 2028.

Ce vor trebui să facă companiile în practică

Furnizarea de informații suplimentare

Toate informațiile privind sustenabilitatea ar trebui să aplice o perspectivă prospectivă și retrospectivă și ar trebui să fie calitative și cantitative. De asemenea, ar trebui să aibă în vedere orizonturi pe termen scurt, mediu și lung și să ia în considerare întregul lanț valoric al companiei.

Raportare în conformitate cu noile standarde de raportare privind sustenabilitatea

Companiile vor utiliza noile standarde de raportare privind sustenabilitatea pentru a dezvălui informații în cadrul raportului administratorilor, oferind astfel utilizatorilor raportului o imagine integrată a impactului și performanței lor în ceea ce privește factorii de mediu, sociali, drepturile omului și guvernanță (ESG).

Se preconizează că, pe 22 noiembrie 2022, Grupul consultativ european pentru raportarea financiară (EFRAG) va publica primul set de standarde europene de raportare privind sustenabilitatea (ESRS), care va fi apoi adoptat de Comisie până în iunie 2023.

Pentru a respecta principiul proporționalității, Comisia Europeană va adopta standarde obligatorii de raportare de sustenabilitate pentru companiile mari și standarde separate, proporționale, pentru IMM-uri.

Utilizare etichetă digitală

Pentru ca informațiile lor privind sustenabilitatea să fie mai ușor de căutat de către utilizatori și mai ușor de citit de către computere, companiile vor fi obligate să își pregătească situațiile financiare și raportul administratorilor într-un singur format XHTML și să marcheze informațiile privind sustenabilitatea, etichetate în conformitate cu o taxonomie digitală.

Evoluția rolurilor comitetelor de audit și ale firmelor de audit

Comitetele de audit vor avea responsabilități sporite în conformitate cu noua directivă. Pe lângă monitorizarea procesului de raportare privind sustenabilitatea și prezentarea de recomandări pentru a asigura integritatea informațiilor privind sustenabilitatea furnizate de companie, acestea vor trebui:

– să monitorizeze eficacitatea sistemelor interne de control al calității și de gestionare a riscurilor și a funcțiilor de audit intern ale companiei;

– să monitorizeze misiunea de asigurare a raportării anuale și consolidate privind sustenabilitatea;

– să informeze organismele administrative sau de supraveghere ale societății cu privire la rezultatul asigurării rapoartelor de sustenabilitate;

– să examineze și să monitorizeze independența auditorilor statutari sau a firmelor de audit.

Rolul firmelor de audit

În conformitate cu CSRD, auditorul statutar al societății, un alt auditor (în funcție de opțiunea statului membru) sau un furnizor independent de servicii de audit (la alegerea statului membru) trebuie să ofere o asigurarea limitată cu privire la informațiile privind sustenabilitatea raportate de către o societate.

Există, de asemenea, opțiunea de a trece la o misiune de asigurare rezonabilă – nivelul de asigurare furnizat pentru informațiile financiare – într-o etapă ulterioară.

Avocații de la Băncilă, Diaconu și Asociații (BDA), casă de avocatură asociată EY România, au repurtat o victorie importantă asupra autorităților fiscale, instanțele judecătorești obligându-le la plata de despăgubiri, ca urmare a instituirii unei popriri bancare asigurătorii anulată ca nelegală.

Situația particulară în acest caz a fost reprezentată de indisponibilizarea unei sume importante de bani prin intermediul unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii emise în timpul desfășurării inspecției fiscale, așadar înainte de stabilirea oricăror obligații de plată printr-o decizie de impunere. Organul fiscal a emis decizia de măsuri asigurătorii motivând că respectivul contribuabil, potențial debitor viitor, s-ar putea sustrage de la executarea silită, astfel că a poprit conturile acestuia.

Contribuabilul a contestat și mai apoi a obținut anularea definitivă a deciziei de măsuri asigurătorii, solicitând mai apoi, în cadrul unei acțiuni separate în contencios, despăgubiri pentru sumele „blocate” nelegal, pentru toată perioada indisponibilizării acestora. Astfel, Curtea de Apel București a reținut – și mai apoi Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat – dreptul contribuabilului la a-i fi reparat prejudiciul cauzat prin instituirea măsurilor asigurătorii în baza unui act anulat în mod definitiv, prin acordarea dobânzii legale.

Decizia definitivă favorabilă a fost obținută de echipa de avocați a BDA, condusă de Alex Slujitoru și formată din Cristiana Ionescu și Andrada Pohaci.

Aproximativ 70% dintre contribuabilii chestionați în cadrul unui sondaj EY România despre controalele fiscale se plâng de volumul mare de documente solicitat de către inspectori și peste 57% consideră că acestea nu sunt analizate cu atenția necesară. Acest sondaj realizat de EY România a inclus 75% mari contribuabili, 15% contribuabili mijlocii și 10% contribuabili mici.

Controlul fiscal în România rămâne o temă de mare actualitate oricând. Anunțat sau nu, mai rar sau frecvent, cu o tematică anume sau fără, procedură de altfel absolut necesară și obligatorie în orice sistem fiscal, rămâne o „sperietoare” pentru contribuabil.

Motivul este simplu și ține de premisa de la care pornesc autoritățile de control în verificarea contribuabilului român: este imposibil ca toate documentele, înregistrările, încasările și plățile acestuia să fie corecte, astfel că este inevitabilă impunerea de taxe și impozite suplimentare.

De-a lungul timpului, contribuabilii români s-au confruntat cu fel și fel de situații, generic denumite „nereguli de procedură”, atunci când au trecut prin controalele ANAF. De la neavizarea unei activități de inspecție fiscală, la suspendarea repetată a controlului și de la necomunicarea delegării de competență, la neacordarea unui termen rezonabil pentru a pregăti discuția finală, fiecare s-a confruntat cu o situație sau alta, ori chiar cu mai multe în același timp.

Sub imperiul actualului Cod de procedură fiscală – în vigoare din 1 ianuarie 2016 –, asemenea nereguli nu au încetat să apară, deși poate mai puțin frecvent și sub alte forme, unele dintre acestea chiar surprinzătoare.

Sondajul și-a propus să identifice aspectele activității de inspecție fiscală ce creează probleme și nemulțumiri contribuabililor. Cu alte cuvinte, ce elemente din actul de control îi stresează pe aceștia și cum ar putea autoritățile fiscale să ducă la un nivel superior calitatea activității de control a creanțelor fiscale.

Sondajul a identificat o serie de vicii care au dus, de altfel, la erodarea încrederii contribuabilului român în buna-credință a inspectorilor ce desfășoară activitatea de control.

Rea-credință din partea autorităților. Faptul că, în aproape 40% dintre cazuri, contribuabilii au avut inspecții începute în luna decembrie, fără nicio intenție reală din partea inspectorilor de a desfășura realmente activitatea de control. Practic, după o primă vizită, aceștia au revenit abia în anul următor, în ianuarie sau chiar mai târziu, singurul motiv pentru începerea controlului fiind acela de a nu se prescrie dreptul de a stabili creanțe fiscale pentru o anume perioadă.

Nerespectarea termenului de preaviz. În aproape 20% dintre cazuri, acest termen nu a fost respectat de către autoritățile de control ceea ce creează, din start, animozități între inspectori și contribuabilul care, neavând la dispoziție acest termen pentru a se pregăti (a strânge documentele și informațiile pentru control), este supus presiunii de a furniza rapid ce documente și informații îi sunt solicitate de inspectori.

Faptul că, în aproape 40% dintre cazuri, inspectorii nu au prezentat legitimația, ordinul de serviciu și/sau actul de delegare de competență, iar atunci când le-au prezentat, 43% dintre aceștia, nu au permis contribuabilului să le fotocopieze – acest lucru denotă neîncredere și generează suspiciuni, afectând relația dintre contribuabil și inspector.

Un alt aspect grav identificat de sondaj este că, în 38% dintre cazuri, nu s-a permis contribuabililor să fie însoțiți de consultanți fiscali externi, iar în 44% dintre cazuri nu li s-a permis să aducă avocați la discuțiile cu echipa de inspecție. În Codul de procedură fiscală este prevăzut expres dreptul contribuabilului de a beneficia de asistență de specialitate, prin urmare, încălcarea acestui drept, cu bună știință, aduce evident atingere dreptului de apărare. De multe ori, conform răspunsurilor la întrebările din sondaj, inspectorii fiscali s-au declarat surprinși neplăcut sau chiar furioși de intenția contribuabilului de a veni însoțiți de consultanți externi sau cu avocați.

În 24% dintre cazuri, echipa de inspecție nu a ținut cont de rezultatele din controlul sau controalele anterioare și nici nu au argumentat de ce nu fac acest lucru, deși prin Codul de procedură inspectorii fiscali sunt obligați să țină cont de rezultatele anterioare, iar, în caz contrar, să argumenteze de ce nu se conformează acestei obligații.

În 75% dintre inspecții, deși a fost vorba despre un control prin sondaj (nu se verifică toate operațiunile și documentele contribuabilului), inspectorii nu au stabilit împreună cu contribuabilul un prag de semnificație pentru tranzacțiile ce urmau să fie analizate – spre exemplu, stabilirea ca verificarea să se efectueze asupra operațiunilor mai mari de o anumită valoare. Astfel, desfășurarea inspecției este îngreunată și se pierde timp cu investigarea unor aspecte ce pot fi nerelevante.

Majoritatea contribuabililor (aproape 70% dintre cei întrebați) se plâng de volumul de documente solicitat de către inspectori și li se pare că oricum nu sunt analizate cu atenția necesară (peste 57%). Este evident că aici lipsește o procedură agreată, pentru a stabili ce tranzacții să fie verificate, astfel că se merge haotic, în toate direcțiile, până se găsește ceva, se cer multe documente pentru orice fel de tranzacție, ceea ce este extrem de împovărător și cronofag.

Rezultatele sondajului relevă clar și problema documentelor netraduse – în 74% dintre cazuri inspectorii nu au acceptat documente în alte limbi decât limba română. Este adevărat că legea (Codul de procedură fiscală) prevede că limba oficială este româna, dar inspectorii ar putea accepta, în cazul în care cunosc limba străină respectivă, să se uite mai întâi la documentele respective, cel puțin la aspectele care contează în tema de control, iar dacă este cu adevărat nevoie, contribuabilul să le traducă. În caz contrar, se pierde timp și se cheltuiesc bani cu traducerea unor documente sau informații ce se dovedesc, în final, nerelevante ori, mai rău, nici nu sunt luate în seamă de echipa de inspecție.

Alte aspecte care au rezultat din sondaj:

• în 37% dintre cazuri, contribuabilii consideră că inspecția a fost suspendată nejustificat de către inspectori;
• în 24% dintre cazuri, inspecția a fost suspendată pentru ca inspectorii să analizeze dosarul prețurilor de transfer, ceea ce este nelegal, pentru că analiza respectivă nu se poate face decât în timp ce inspecția se află în desfășurare;
• în 24% dintre cazuri, inspecția a fost suspendată după împlinirea termenului maxim de desfășurare a inspecției, ceea ce din nou nu este legal deoarece suspendarea poate interveni doar în timp ce inspecția se află în desfășurare, nu după ce ea ar trebui să înceteze;
• în 50% dintre cazuri, contribuabilii au semnalat că activitatea de inspecție nu a fost reluată imediat, ci după o perioadă de timp, ceea ce a prelungit nejustificat durata controlului. În practică, inspecția durează extrem de mult – deși termenul maxim este de 180 de zile, 47% dintre contribuabili susțin că inspecția asupra lor a durat 1-2 ani, ceea ce le afectează activitatea economică, întrucât sunt nevoiți să fie permanent la dispoziția inspectorilor.

Un alt aspect îngrijorător este că 25% dintre contribuabili afirmă că li s-au cerut documente și informații de către echipa de inspecție în timp ce controlul era suspendat, deși legea o interzice.

În aproape jumătate dintre cazuri (46%), nu s-a ținut cont de jurisprudența națională sau europeană, în general cu motivarea că nu este vorba despre spețe identice, iar în peste jumătate (52%) dintre cazuri, discuția finală a fost doar o formalitate și nu a existat un dialog adevărat cu echipa de control, ci doar un monolog al acesteia – și asta doar atunci când există, deoarece în multe cazuri doar se face referire la faptul că deja contribuabilul a văzut concluziile controlului, întrucât a avut timp să citească proiectul de raport de inspecție.

Nu în ultimul rând, în 73% dintre cazuri, deși contribuabilul a depus un punct de vedere, concluziile expuse în proiectul de raport de inspecție au rămas neschimbate. Cu alte cuvinte, și de această dată se dovedește că punctul de vedere exprimat de contribuabil la finalul actului de control este doar o formalitate, inutil, la fel ca discuția finală, întrucât aproape niciodată nu se ține cont de acesta.

„Este evident că ceva trebuie să se schimbe radical în sistemul de control din România, ca mentalitate și unghi de abordare a contribuabilului de către autoritățile române, la care să se adauge componenta de prevenție, educație și sfat, pentru ca acesta să știe, pe viitor, cum să se conformeze regulilor fiscale. Exemple ca Germania, UK, țările nordice, dar și SUA, unde contribuabilul este mai întâi înștiințat cu privire la control și cum să se pregătească, lăsându-i-se la dispoziție un timp suficient de mare, încât să fie la zi cu absolut tot în momentul în care inspectorii ajung la ușa lor, ar trebui să fie modele de urmat și în România. Aceasta pare a fi totuși și intenția autorităților române care recent au lansat în spațiul public un proiect de modificare a Codului de procedură fiscală ce conține asemenea propuneri. Așteptăm cu interes forma finală a acestora și, bineînțeles, intrarea în vigoare”, a declarat Alex Slujitoru, Avocat în cadrul Băncilă, Diaconu și Asociații.

Autor: Emanuel Băncilă, Partener coordonator Litigii și Inspecții Fiscale, Casa de avocatură Băncilă Diaconu și Asociații

Curtea de Apel București suspendă în mod definitiv o serie de decizii de înregistrare din oficiu a unor sedii permanente și sedii fixe pentru mai multe societăți nerezidente, parte a unor grupuri de societăți multinaționale.

În ultimii ani, activitatea de inspecție fiscală a stabilit într-un număr considerabil de cazuri existența de sedii permanente și sedii fixe ale societăților nerezidente, parte a grupurilor și a companiilor multinaționale prezente în România prin vehicule comerciale naționale. Până în anul 2020, inspecția fiscală constata existența sediilor permanente și a sediilor fixe în cadrul inspecțiilor fiscale desfășurate la contribuabilii români care desfășurau activitatea de comercializare prin achiziționarea de produse ale grupului de la societățile nerezidente din cadrul grupului. În ultimii ani însă, ANAF a început emiterea deciziilor de înregistrare din oficiu de sedii permanente și sedii fixe pentru contribuabilii nerezidenți, în lipsa desfășurării unei inspecții fiscale prealabile sau a audierii contribuabililor nerezidenți.

Mai mult, decizia de înregistrare din oficiu nu a fost motivată în fapt şi insuficient motivată în drept. Chiar dacă, ulterior, în cadrul căilor administrative şi judiciare de atac, ANAF a invocat drept temei de fapt și de drept recalificarea și neluarea în considerare a unor tranzacții, respectiv existența unor relații contractuale cu diverși terți stabiliți pe teritoriul României, instanța de judecată a considerat că o astfel de motivare ulterioară nu este posibilă. Surprinzător, ANAF a susținut, ulterior emiterii deciziei, că unul dintre temeiurile pentru existența unui sediu permanent îl constituie însăși încheierea contractului de asistență juridică, având ca obiect contestarea deciziei de înregistrare.

Instanțele de judecată au stabilit deja, în cazuri concrete încheiate, că „simpla indicare a art. 8 din Codul Fiscal nu satisface imperativul motivării, lipsa indicării motivelor concrete care au determinat organul fiscal să constate că un contribuabil nerezident avea obligația de a se înregistra fiscal echivalând cu nemotivarea actului administrativ. Or, motivarea actului administrativ este esențială pentru exercitarea controlului de legalitate pe care îl înfăptuiesc instanțele de judecată. Mai mult, trimiterea la un anumit înscris identificat în cuprinsul actului administrativ nu suplinește obligativitatea motivării”.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Curtea de Apel a reținut faptul că societățile nerezidente sunt înregistrate în scopuri fiscale în alte țări, situație în care prin emiterea deciziilor contestate ce stabilesc obligații declarative referitoare la impozitul pe profit și TVA se realizează o dublă impunere. Totodată, instanța susține că prejudiciul nu trebuie să fie cert, ci unul previzibil, aşa cum a reținut și instanța supremă în jurisprudența sa.

Astfel, în trei cazuri distincte, efectele deciziilor de înregistrare din oficiu de sediu permanent și sediu fix au fost suspendate de către Curtea de Apel București. Deciziile definitive favorabile au fost obținute de către echipa de avocați Băncilă Diaconu și Asociații, condusă de Emanuel Băncilă, formată din Ana Mihai și Ana Maria Damian. Casa de avocatură a demonstrat că există o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a deciziilor de înregistrare din oficiu emise de ANAF, ceea ce constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

Instanța a reținut în mod corect faptul că astfel de decizii de înregistrare din oficiu trebuie emise în urma desfășurării unor inspecții fiscale la contribuabilii nerezidenți și numai după efectuarea procedurii audierii prealabile prevăzută de legislația în vigoare.

Având în vedere faptul că instanțele de judecată acordă suspendarea actelor administrativ-fiscale doar într-un procent de sub 10% din cauze, suspendarea a trei acte administrativ-fiscale care vizează aceeași tematică – înregistrarea din oficiu de sediu permanent și sediu fix – nu poate fi întâmplătoare.

Este vorba, de fapt, despre carențe de ordin formal și material legat de tematica sediilor permanente și a sediilor fixe în România, care determină consecințe importante, de ordin pecuniar, ca urmare a actelor coercitive emise de ANAF.

De reținut că nu orice inspecție fiscală poate da naștere la constatarea de către ANAF a unui sediu permanent sau a unui sediu fix. Astfel, în opinia noastră, trebuie contestată o inspecție fiscală la un contribuabil român care dă naștere unui sediu permanent la un contribuabil nerezident, o astfel de practică recurentă a inspecției fiscale fiind contrară Cartei drepturilor fundamentale ale contribuabilului.

Autor:

• Alex Slujitoru, Avocat în cadrul Băncilă, Diaconu și Asociații, Casa de Avocatură asociată EY

Cu aproape 60% mai mulți contribuabili verificați în cadrul tuturor formelor de control fiscal, în primul semestru al acestui an, comparativ cu aceeași perioadă din 2021, cu peste 250% mai multe decizii de impunere emise și cu 740% mai multe debite stabilite în sarcina contribuabililor verificați, sunt rezultatele evidențiate de Raportul de activitate al instituției pentru prima jumătate a anului 2022.

Documentul relevă însă și alte câteva aspecte interesante. Astfel, deși se observă o creștere a numărului de contribuabili care au trecut printr-o inspecție fiscală (18.108, față de 17.179 în 2021), sumele suplimentare stabilite au fost cu aproape un miliard de lei mai mici față de anul trecut, respectiv 1,5 miliarde față de 2,34 miliarde lei, pentru aceeași perioadă.

Acest decalaj va fi cel mai probabil recuperat în a doua parte a anului, chiar într-un context de scădere a numărului inspecțiilor desfășurate. De exemplu, în a doua parte a anului 2021, s-au derulat 15.710 inspecții fiscale care au stabilit sume suplimentare de 2,7 miliarde de lei.

În același timp, se remarcă o creștere de 2,5 ori a numărului verificărilor documentare, de la 2.773 în primul semestru al anului 2021, la 6.942 în primul semestru al anului 2022, ceea ce depășește chiar numărul verificărilor documentare din întreg anul 2021 (6.804). Sumele impuse la plată au fost de aproape trei ori mai mari: 215 milioane lei în primul semestru din 2022, față de 86 milioane lei în aceeași perioadă a anului anterior și 201 milioane lei, sumă impusă în tot anul 2021. Numărul sesizărilor penale efectuate de inspectorii fiscali a scăzut și el, chiar semnificativ, de la 181 se sesizări în primul semestru al anului 2021, la 126 în perioada corespunzătoare a anului 2022.

Pe de altă parte, este îngrijorătoare creșterea sumei stabilite suplimentar în sarcina contribuabililor verificați de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală (DGAF): de la 23,5 milioane lei la aproape 200 milioane lei, adică o majorare de opt ori în primele șase luni din 2022, față de aceeași perioadă din anul trecut.

Instituția a avut însă o activitate foarte intensă, prin care au fost verificați de patru ori mai mulți contribuabili în prima jumătate a acestui an, respectiv 589, față de 167 în perioada similară din anul precedent.

Sunt cifre oficiale care demonstrează intenția autorităților de control fiscal de a intensifica activitatea de control, urmând strategia ale cărei obiective principale sunt de a descoperi cazurile de fraudă și neconformare la plata datoriilor către buget și recuperarea sumelor datorate de către contribuabili.

Mulți contribuabili continuă însă să se întrebe cum să NU ajungă subiectul unei inspecții fiscale sau al unei verificări documentare care, așa cum reiese din practică, de cele mai multe ori, se finalizează cu sume suplimentare impuse la plată. Răspunsul continuă să fie acela că nu există o „rețetă” de urmat care să asigure desfășurarea liniștită a activității, fără vizite din partea ANAF.

Din perspectiva autorităților, fiecare contribuabil, mic sau mare, companii sau persoane fizice, este încadrat pe o scară de risc, în funcție de comportamentul fiscal privind declararea și achitarea taxelor și impozitelor, cuantumul acestora, neregulile identificate în controalele precedente etc.

Potrivit legii, la baza deciziei de a verifica sau nu un contribuabil stă această „analiză de risc”, definită de Codul de procedură fiscală drept „activitatea efectuată de organul fiscal în scopul identificării riscurilor de neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală”. Astfel, contribuabilii încadrați la „risc mare” sunt controlați cu prioritate, în timp ce contribuabilii cu „risc mic” sunt lăsați pe plan secund.

Deși de-a lungul vremii au existat numeroase discuții între mediul de afaceri și Ministerul de Finanțe cu privire la stabilirea (și apoi publicarea) unor criterii clare în funcție de care se determină riscul unui contribuabil – la un moment dat discutându-se chiar de corelarea acestui risc cu posibilitatea de a accesa diverse facilități fiscale, credite bancare etc., nici până în prezent nu există un act normativ care să detalieze criteriile de risc, clasele de risc și procedura de determinare a riscului, cu toate că în varii rapoarte sunt menționate anumite zone de interes privind riscul (spre exemplu, în Raportul privind activitatea ANAF pentru semestrul I din 2021 se precizează că „Riscurile majore identificate în primul semestru al anului 2021 sunt reprezentate de riscul de subdeclarare a obligațiilor fiscale, precum și de riscul privind neachitarea obligațiilor de plată (ținând cont de facilitățile oferite), respectiv: riscul privind neachitarea obligațiilor fiscale, riscul privind plata cu întârziere a obligațiilor fiscale, riscul privind provocarea insolvabilității/reducerea intenționată a capacității financiare”).

Există totuși un instrument (o analiză profesionistă) pe care fiecare contribuabil ar putea să-l utilizeze inteligent, prin care este investigat gradul de risc, pentru a ști în fiecare moment cum sunt „priviți” de autoritățile fiscale și cât de ridicată este probabilitatea de a fi subiectul unui control fiscal.

EY oferă o asemenea analiză rapidă a factorilor de risc, determinând cu acuratețe ridicată nivelul de risc al contribuabilului, fără însă a pretinde că ANAF are o viziune identică asupra contribuabilului.

Peste 90% dintre companiile din România spun că o creștere a incidenței atacurilor informatice le poate perturba serios activitatea. Un procent de 72% dintre acestea au un departament intern specializat sau un partener extern care să prevină exploatarea rețelelor lor în urma unui atac informatic. Aproape jumătate dintre companii (46%) spun însă că au arii care nu sunt acoperite sau nu sunt suficient protejate de atacurile hackerilor.

Acestea sunt principalele concluzii rezultate în urma unui sondaj Tax & Cyber, derulat recent de EY pe piața locală, care arată direcţia în care marile companii din România au în vedere să se orienteze în perioada următoare în privința măsurilor de securitate cibernetică. Companiile respondente la acest sondaj au peste 100 de angajaţi, iar 77% dintre ele au cifra de afaceri de peste 10 milioane de euro, domeniile de activitate din care provin incluzând 16 zone, între care industria producătoare, agricultură, industria petrolieră, construcţii, bunuri de larg consum, transport, servicii financiare etc. Din punct de vedere al organizării funcţiei fiscale, 67% dintre respondenți au menţionat că este organizată intern (ca departament sau echipă specializată). În mod continuu şi chiar mai accentuat în ultima perioadă, organizaţiile globale redefinesc funcţia fiscală pentru a beneficia de avantajele tehnologiei digitale şi cloud, fiind concentrate pe managementul datelor ca un factor cheie. Desigur, un semn de întrebare rămâne în ce priveşte impactul atacurilor informatice asupra acurateţii datelor fiscale. Este normal să existe această întrebare la nivelul contribuabililor deoarece, odată cu digitalizarea accelerata post-pandemică,  a crescut semnificativ şi numărul atacurilor informatice. Aşadar, iată că o concluzie la care contribuabilii au ajuns (nu benevol, din păcate) este că domeniul fiscal poate fi o sursă de date interesante, vulnerabil la atacurile informatice.

Rezultatele sondajului arată de asemenea că, mai ales în această perioadă în care atacurile cibernetice s-au înmulțit semnificativ, firmele trebuie să acorde atenție și acestei zone și să deblocheze resursele financiare necesare realizării investițiilor pentru consolidarea propriei securități cibernetice. 57% dintre respondenţii la sondaj au declarat că urmăresc creşterea investiţiilor pentru îmbunătățirea protecției împotriva atacurilor informatice, iar 28% doresc să îmbunătăţească măsurile existente. Pe de altă parte însă, restul respondenţilor declară fie că nu au resursele financiare necesare, fie consideră că au implementat deja suficiente măsuri sau că le vor avea în vedere în cazul unui atac informatic.

Clarisa Tesu, Partener, Forensic & Integrity Services, EY România: „Odată cu digitalizarea informaţiilor fiscale, vine şi o creştere semnificativă a expunerii acestor informaţii la potenţiale atacuri, care pot atrage sancțiuni de la anumite autorități sau procese lungi şi costisitoare. Implementarea unor soluții de Data Loss Prevention  – de prevenire și oprire a exfiltrării de date informatice – şi definirea unui plan de răspuns la incidente informatice sunt esenţiale pentru a identifica, stopa şi răspunde prompt unui astfel de atac, dar şi pentru a proteja datele sensibile şi confidențiale ale companiei”.

Doar 38% dintre cei care au răspuns sondajului consideră că toate datele sunt vulnerabile în cazul unui atac informatic, restul respondenţilor fiind preocupaţi cel mai mult de datele financiare (inclusiv cele fiscale), urmate de cele comerciale şi, într-o mai mică măsură, de cele care ţin de resurse umane şi de juridic.

„Atacurile informatice sunt foarte frecvente, puține sunt companiile care să nu se fi confruntat cu vreun incident informatic în ultimele 12 luni. De cele mai multe ori, aşa cum s-a văzut în practică, acestea au și un impact asupra business-ului. Le recomandăm contribuabililor să își protejeze calitatea datelor fiscale, nu doar să se asigure că departamentul specializat sau partenerul extern cu care colaborează efectuează nişte sarcini de rutină”, declară Andra Cașu, Partener, Liderul Departamentului de Impozite Directe, EY România.

Sunt încă multe companii (de dimensiuni mari sau mici) care ignoră riscurile fiscale care pot apărea odată cu modificarea unor date fiscale printr-un atac informatic. Spre exemplu, se pot petrece modificări în contul de profit și pierdere, ceea ce înseamnă un rezultat fiscal denaturat, adică plata unei sume complet diferite. Cu alte cuvinte, orice intervenție asupra datelor poate veni la pachet cu un risc profesional și reputațional deloc de neglijat.

De asemenea, ar trebui acordată o atenție sporită lizibilității datelor, pentru că pot apărea denaturări importante, care pot afecta contribuabilii. Aici marea majoritate a respondenților (80%) la sondajul EY România consideră că deţine toate documentele şi informaţiile într-un format lizibil, ceea ce este un semnal pozitiv în ceea ce priveşte calitatea datelor fiscale.

Nu în ultimul rând, e de avut în vedere faptul că orice inspecție fiscală presupune examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului. Astfel, în cadrul sondajului, 40% din respondenți au declarat că au fost subiectul unei inspecții fiscale generale, în timp ce 24% au avut o inspecție parțială sau un control inopinat. Cu toate acestea, rămâne un segment de 36% dintre contribuabilii respondenți, care încă nu au făcut obiectul unei inspecții fiscale.

Având în vedere cele de mai sus, este clar că pericolele cibernetice pot avea impact semnificativ din punct de vedere financiar-fiscal. De aceea, companiile trebuie să acorde o atenţie deosebită acestui aspect, pentru a identifica în timp util potenţialele consecinţe negative. Poate fi vorba, pe de o parte, de o revizuire internă a proceselor şi a gradului intern de pregătire a personalului în domeniul riscurilor cibernetice, dar şi de specializarea zonelor de automatizare în domeniul financiar-fiscal, pentru a evita orice expuneri ulterioare generate de afectarea datelor.

Serviciile prestate de societățile corespondente nu intră în categoria servicii prestate de consultanți, ingineri, birourile de consultanță, avocați, contabili și alte servicii similare și nici din prelucrările de date sau din furnizarea de informații, iar TVA nu este datorată în România.

CJUE a stabilit că art. 56 alin. (1) lit. (c) din Directiva 2006/112/CE trebuie interpretat în sensul că serviciile de soluționare a daunelor prestate de societăți corespondente în numele și pe seama unei societăți de asigurări nu fac parte din serviciile prestate de consultanți, ingineri, birourile de consultanță, avocați, contabili și alte servicii similare și nici din prelucrările de date sau din furnizarea de informații, invalidând astfel interpretarea dată de autoritățile fiscale române într-o serie de decizii de impunere emise în privința contribuabililor de pe piața asigurărilor.

https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=263732&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=328301

În esență, chestiunea litigioasă din litigiul principal vizează stabilirea locului de taxare din perspectiva TVA a serviciilor de soluționare a daunelor prestate de societăți corespondente (cu sediul în diferite state membre ale Uniunii Europene) în beneficiul unei societăți de asigurare cu sediul în România, în contextul în care, în cadrul unor serii de inspecții fiscale efectuate societățile de asigurări din România, ANAF a considerat că serviciile de soluționare a daunelor prestate de societăți corespondente în numele și pe seama acestora ar reprezenta operațiuni taxabile din perspectiva TVA în România, locul prestării fiind la sediul beneficiarului, deci în România, întrucât serviciile de soluționare a daunelor fac parte din serviciile prestate de ingineri și ca urmare au stabilit TVA suplimentar de plată. Motivul invocat a fost, în principal, acela că serviciile prestate de societățile corespondente ar fi similare cu cele prestate de ingineri și a avocați și, ca atare, ar deveni incidentă excepția de la regula stabilirii locului taxării la sediul prestatorului, astfel încât acestea ar trebui taxate în România, la sediul beneficiarului.

Uniqa a contestat actele de impunere în fața instanțelor naționale susținând că serviciile de soluționare daune prestate de societățile corespondente pentru acesta nu reprezintă operațiuni taxabile în România întrucât locul prestării acestor servicii este atât potrivit legislației naționale cât și potrivit prevederilor Directivei TVA la sediul prestatorului, deci în afara României, în cazul său fiind aplicabilă regula potrivit căreia locul taxării este Statul membru de la sediul prestatorului și, nu situația de excepție potrivit căreia locul taxării este în țara beneficiarului serviciului. În alte cuvinte, serviciile prestate de societățile corespondente nu se încadrează în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv, în categoria serviciilor prestate de consultanți, ingineri, juriști și avocați, contabili și experți contabili, de birourile de studii și alte servicii similare, având atât natură și finalitate cu totul și cu totul diferită de acestea din urmă.

În acest context, la solicitarea Uniqa (care a beneficiat de asistență juridică și fiscală a D&B David și Baias și a PwC România, fiind reprezentată în procedurile judiciare de av. prof. dr. Radu Bufan), judecătorul național a admis solicitarea de formulare a unei întrebări preliminare formulată și a adresat CJUE întrebarea ce face obiectul cauzei C -267/21, respectiv, „dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 56 din Directiva 2006/112, serviciile de soluționare a daunelor prestate de către societățile [partenere] pentru o societate de asigurări, în numele și pe seama acesteia din urmă, pot fi încadrate în categoria serviciilor prestate de consultanți, ingineri, birouri de consultanță, avocați, contabili și alte servicii similare, precum și prelucrările de date și furnizarea de informații”.

Prin soluția pronunțată la data de 01.08.2022 în cauza C-267/21, CJUE a invalidat interpretarea organelor fiscale și a stabilit, în acord cu cele susținute de companie, că serviciile de soluționare a daunelor prestate de societăți corespondente în numele și pe seama unei societăți de asigurări nu fac parte din serviciile prestate de consultanți, ingineri, birourile de consultanță, avocați, contabili și alte servicii similare și nici din prelucrările de date sau din furnizarea de informații și, ca atare, TVA nu era datorat în România.

În esență, în motivare, CJUE a statuat că art. 56 alin. (1) lit. (c) din Directiva 2006/112 nu are în vedere profesii precum cele de avocat, consultant, expert contabil, inginer, ci prestări de servicii, legiuitorul european utilizând profesiile care sunt menționate în această prevedere drept un mijloc de definire a categoriilor de prestări de servicii care sunt avute în vedere de aceasta și astfel, este necesar să se stabilească dacă serviciile de soluționare a daunelor furnizate în numele și pe seama unei societăți de asigurări fac parte din prestările de servicii furnizate în principal și în mod obișnuit în cadrul profesiilor enumerate la art. 56 alin. (1) lit. (c) din Directiva 2006/112.

Odată stabilite aceste reguli de interpretare, CJUE analizează fiecare categorie de servicii și concluzionează că serviciile de soluționare daune nu se încadrează în niciuna dintre acestea, întrucât în esență acest tip de servicii presupune prestații specifice care nu pot fi asimilate niciuneia dintre categoriile analizate. În egală măsură, s-a reținut în aceeași hotărâre că prin raportare la jurisprudența existentă, aceste servicii nu pot fi considerate nici servicii similare celor mai sus-expuse și nici nu pot fi apropiate de serviciile de prelucrare a datelor sau asimilate furnizării de informații.

În concret, în privința serviciilor prestate de ingineri la care au făcut referire ANAF în actele de impunere, CJUE stabilește că „exercitarea profesiei de inginer cuprinde servicii care se caracterizează prin faptul că nu este vorba numai despre aplicarea cunoștințelor și a procedeelor existente la probleme concrete, ci și despre dobândirea de cunoștințe noi și despre dezvoltarea de procedee noi pentru rezolvarea acelorași probleme sau a unor probleme noi”, în timp ce „serviciile de soluționare a daunelor furnizate în numele și pe seama unei societăți de asigurare […], nu se încadrează în categoria prestațiilor care corespund acestor caracteristici. Mai precis, deși nu pare exclus ca evaluarea prejudiciilor care rezultă dintr-un accident de circulație să poată fi realizată de un inginer, o astfel de activitate nu se încadrează în mod vădit în serviciile prestate în principal și în mod obișnuit în cadrul acestei profesii, […]. În plus, o asemenea posibilitate nu poate fi avută în vedere nici în ceea ce privește evaluarea pacienților în cadrul unei asigurări medicale pentru călătoriile în străinătate”.

Această soluție pronunțată de CJUE prezintă o importanță deosebită dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, aceasta confirmă criticile formulate de companie încă din faza inspecției fiscale, prin raportare la interpretarea dată de autoritățile fiscale din alte state și de jurisprudența instanțelor din Uniunea Europeană care dovedeau nelegalitatea vădită a interpretării ANAF. Pe de altă parte, această soluție este extrem de relevantă întrucât abordarea ANAF a vizat întreaga industrie de asigurări, iar, la acest moment, sunt mai multe litigii fiscale cu soluții diferite în primă instanță. Or, ne așteptăm ca hotărârea instanței europene să aducă claritate în interpretările date de forurile naționale, facilitând corecta soluționare a cauzelor care în prezent sunt suspendate. Aceasta întrucât, analizând punctual fiecare categorie de activități dintre cele enumerate de excepția din art. 56 alin. (1) lit. (c) din Directiva TVA, Curtea de Justiție a explicat în cuprinsul hotărârii pronunțate în privința fiecăreia dintre acestea de ce nu poate să fie incidentă în privința serviciilor prestate de societățile nerezidente care au prestat servicii către societățile de asigurare, furnizând astfel dezlegări valoroase pentru alte cazuri și aducând clarificări relevate sferei de aplicare a acestui text legal european.

Echipele D&B David și Baias și PwC România implicate în obținerea acestei hotărâri au fost formate din Dan Dascălu (Partener Coordonator al practicii de litigii), Mihail Boian (Partener), precum și Ana Maria Vasile (Avocat asociat) și, respectiv, din Diana Coroabă (Partener) și Inge Abdulcair (Director).

• Lipsa standardizării, a reglementărilor și a unui scop comun amenință încrederea în mișcarea de sustenabilitate în creștere
• Cinci recomandări pentru a consolida încrederea și utilitatea informațiilor despre sustenabilitate

Investițiile în raportările de mediu, sociale și de guvernanță corporativă (ESG) și implementarea efectivă a acestora sunt puse sub semnul întrebării din cauza lipsei de standardizare, de reglementare și de scop comun, se arată în The emerging sustainability information ecosystem, ultimul raport publicat de EY și Oxford Analytica. Inflația în creștere și războiul din Ucraina agravează aceste provocări.

Potrivit raportului, acuzațiile tot mai numeroase de greenwashing[1] au devenit una dintre provocările majore pentru credibilitatea și succesul ESG. Abordarea acestor provocări și consolidarea încrederii în sistem este responsabilitatea numeroșilor actori care modelează ecosistemul sustenabilității, astfel încât ESG să ajungă să fie văzută de toate părțile co-interesate la egalitate cu ecosistemul general acceptat de raportare financiară.

Raportul susține că nu s-a ajuns la un acord cu privire la ceea ce ar trebui să includă ESG, la modul de aplicare a parametrilor conveniți și la cea mai bună utilizare a datelor disponibile. Pentru a spori încrederea în ESG, The emerging sustainability information ecosystem (Ecosistemul emergent al informațiilor privind sustenabilitatea) punctează cinci domenii de bază care trebuie abordate:  

1. creșterea transparenței ratingurilor ESG;
2. o mai bună înțelegere a diverselor utilizări ale informațiilor privind sustenabilitatea;
3. audit independent, alături de standarde și rigurozitate sporită în materie de raportare, cum se face în cazul raportării financiare;
4. elaborarea unor taxonomii general acceptate în materie de finanțare durabilă, pentru a contribui la eliminarea confuziei cu privire la ceea ce este considerat sustenabil și ceea ce nu este;
5. reducerea barierelor de intrare pentru cei din economiile emergente.

Massimo Bettanin, Partener Schimbări Climatice și Sustenabilitate, EY România: „Raportul oferă câteva recomandări utile care abordează aspecte precum materialitatea, transparența, metodologia de rating, fiabilitatea datelor etc., care pot submina credibilitatea sistemului de informații privind sustenabilitatea. Interesant este faptul că subliniază, de asemenea, necesitatea de a extinde domeniul de aplicare al raportării nefinanciare pentru a furniza informații relevante cu privire la impactul pe care activitățile legate de sustenabilitate, serviciile și produsele organizației îl au sau îl pot avea asupra mediului și societății în general, pe lângă riscurile mai consolidate legate de ESG care afectează întreprinderea”.

După cum se menționează în raport, aceste două utilizări primare ale informațiilor legate de durabilitate „nu se exclud reciproc, dar sunt adesea confundate”, cele din urmă fiind destinate în primul rând să sprijine părțile interesate financiare în luarea unor decizii de investiții „în cunoștință de cauză”, în timp ce primele sunt mai importante pentru o gamă mai largă de părți interesate, cum ar fi comunitățile locale, clienții, angajații, autoritățile de reglementare etc.

„Cu toate acestea, un număr tot mai mare de dovezi indică faptul că impactul negativ sau pozitiv semnificativ asupra mediului și societății poate afecta adesea, negativ sau pozitiv, performanța financiară a unei organizații în materie de costuri – de exemplu, creșterea costurilor datorate cheltuielilor de curățare, amenzi, despăgubiri, întârzieri în obținerea unor autorizații, față de costurile reduse rezultate în urma programelor de eficiență energetică și a resurselor, a proceselor de evitare și minimizare a deșeurilor etc. – veniturile – de exemplu, venituri mai mici ca urmare a închiderii activității, a pierderii licenței de funcționare, a boicotării produselor de către clienți, față de venituri mai mari ca urmare a exploatării de noi piețe și/sau a extinderii celor existente sau a influențării preferințelor consumatorilor etc. – și alocarea de capital – de exemplu, riscul activelor blocate, care ar putea să nu mai genereze randamentele așteptate pe termen lung din cauza unor probleme sociale – confirmând legătura dintre aceste două perspective, aparent diferite.

Acest concept a fost preluat atât de standardul «Material Topic» al GRI din 2021, cât și de noua Directivă a UE despre raportarea privind dezvoltarea durabilă a întreprinderilor (CSRD), prin conceptul de «dublă materialitate» și sunt convins că o comunicare mai cuprinzătoare și mai transparentă a impactului organizațiilor, atât pozitiv cât și negativ, va contribui la îmbunătățirea credibilității și a încrederii în sistemul de raportare nefinanciară, atât de către părțile interesate financiare, cât și de cele nefinanciare“, a completat Massimo Bettanin.

Raportul evidențiază necesitatea unei mai bune înțelegeri a ratingurilor ESG, a relevanței – inclusiv a diverselor utilizări ale informațiilor privind sustenabilitatea, precum și a condițiilor necesare pentru a permite auditul. Deși există legături tot mai strânse între ESG și raportarea financiară, raportul identifică vocile și perspectivele suplimentare care modelează ecosistemul ESG, inclusiv societatea civilă și persoanele angajate. Raportul face apel la o mai mare implicare a acestor grupuri pentru elaborarea unor standarde de raportare și de publicare, a unor taxonomii de finanțare durabilă și a unor ratinguri ESG care să servească investitorilor, inclusiv celor care se concentrează pe riscul financiar și pe impactul social.

[1] Expresia Greenwashing se folosește când o organizație cheltuiește mai mult timp și bani cu marketingul informației că este prietenoasă cu mediul, decât pentru minimizarea efectivă a impactului său asupra mediului. Este considerat un truc de marketing înșelător, menit să inducă în eroare consumatorii care preferă să cumpere bunuri și servicii de la mărci cu grijă față de mediu.

Noile raportări fiscale creează un nivel mult mai mare de transparenţă în relaţia dintre contribuabili şi autorităţile fiscale. Este esenţial ca eforturile depuse în prezent atât de mediul de afaceri, cât şi de către administraţia fiscală să îşi atingă obiectivele şi, în anii în care urmează, să vedem timpi mai reduși de control fiscal, costuri mai reduse de conformare fiscală, simplificarea sau chiar eliminarea altor declarații fiscale, dar şi o îmbunătăţire a colectării şi crearea unui mediu mai echitabil pentru agenţii economici. Aceasta ar fi, pe scurt, concluzia specialiștilor EY în cadrul webinarulului Tot ce trebuie să știi despre „restartarea sistemului fiscal”: RO e-Factura și RO e-Transport, organizat pe 1 iulie 2022, dată de la care RO e-Factura și RO e-Transport devin obligatorii pentru produsele cu grad de risc fiscal ridicat.

„În mod cert, toate aceste raportări vin cu multiple provocări asociate – începând de la înţelegerea cerinţelor, costurile suplimentare de conformare, calibrarea soluţiilor ERP sau identificarea unor soluţii potrivite pentru pregătirea datelor în formatele cerute, timpul şi resursele limitate, termenele scurte de implementare. Este esenţial ca agenţii economici să înţeleagă importanţa şi impactul acestor raportări pe termen lung, atunci când îşi stabilesc strategia şi planul de acţiune pentru adaptarea la noile cerinţe ale ANAF. După un an de pregătiri pentru raportarea SAF-T, alături de clienţii noştri, vedem cât este de important ca, dincolo de alegerea unei soluţii tehnice care să fie cât mai adaptată specificului activităţii şi sistemelor ERP folosite, să fie înțelese cerinţele de raportare, cum se corelează datele raportate şi care sunt soluţiile inteligente la care se poate apela atunci când tehnologia îşi are limitările sale”, arată Georgiana Iancu, Partener, Liderul Departamentului de Taxe Indirecte.

La Webinarul EY au participat reprezentanți ANAF şi ai Direcției Generale Antifraudă. Albert Fruth, Consilier Superior ANAF în cadrul Unităţii de Management al Informaţiei, a acoperit mai multe aspecte care țin de aplicabilitatea e-factura şi a declarat: „Sistemul RO e-Factura a fost creat în vederea punerii la dispoziția operatorilor economici a unui serviciu electronic pentru emiterea și primirea facturilor, ce contribuie la susținerea unui mediu fiscal eficient şi adaptat nevoilor de tranziție către o metodă de lucru bazată pe instrumente digitale, nu pe hârtii, răspunzând evoluțiilor tehnologice și cerințelor mediului de afaceri”.

„RO e-transport împreună cu celelalte proiecte de digitalizare ale ANAF contribuie la reducerea decalajului fiscal și la crearea unui mediu concurențial corect. Aceste instrumente pun la dispoziția ANAF un sistem proactiv de prevenire și identificare timpurie a fraudelor, constituind o premisă pentru creșterea conformării fiscale”, a transmis mediului de afaceri și domnul Teodor-Alexandru Georgescu, director general al Direcției Generale Antifraudă Fiscală.

De asemenea, în cadrul  webinarului, specialiștii EY au dat vești bune mediului de afaceri: „Pe 30 iunie, a fost publicată Procedura de utilizare și funcționare a sistemului național privind monitorizarea transporturilor de bunuri cu risc fiscal ridicat, RO e-Transport și amânarea stabilirii de sancțiuni pentru RO e-transport, până la 1 octombrie 2022, măsură mult așteptată de agenții economici”, a punctat Georgiana Iancu, Liderul Departamentului de Taxe Indirecte. De asemenea, vor fi aduse clarificări suplimentare pentru aplicabilitatea RO e-transport.

Cum percep companiile restartul sistemului fiscal – sondaj EY 

În pragul termenului de raportare în sistemul RO e-factura și a sistemului RO e-Transport, companiile declarau, în proporție covârșitoare – 72%, că nu sunt pregătite pentru „o implementare atât de rapidă”, mai ales luând în calcul faptul că, între 30% şi, respectiv, 45% dintre facturile emise, respectiv primite, sunt pe hârtie, dar și alte proiecte derulate în paralel – cum este SAF-T, care le solicită la maximum resursele. Acestea sunt concluziile unui studiu EY România, derulat zilele acestea, care și-a propus să vadă cât de pregătite se simt companiile să pună în practică noul pachet de „digitalizare” a raportărilor fiscale. Marii contribuabili spun, majoritar – 60%, că, deși au început pregătirile pentru raportarea SAF-T, nu cred că vor fi pregătite să raporteze în termen și apreciază că „o extindere a perioadei de grație este imperios necesară”.

Realitatea cu care se confruntă agenții economici, acum relevată de studiul EY, este că aceștia emit și comunică către clienți, în proporție de 30%, facturile pe hârtie/prin curier sau poștă și le primesc de la furnizori tot tradițional, pe hârtie, prin curier sau poștă, într-o și mai mare proporție, de 45%. Astfel, deși toate companiile care au participat la sondajul EY România au spus că folosesc sisteme informatice financiar-contabile, prelucrarea informațiilor este foarte dificilă. Marii contribuabili – principalii respondenți ai studiului EY România, se mai lovesc de o barieră – preluarea datelor aferente facturilor primite de la furnizori în sistemul financiar-contabil se realizează, pentru 95% dintre ei, în mod semi-automat sau manual. 

De asemenea, un alt aspect interesant revelat de studiul EY România este acela că doar o treime dintre marii contribuabili respondenți au declarat că au înțeles în proporție de cel puțin 70% cerințele raportării în sistemul RO e-factura.

Întrebate fiind care sunt principalele costuri suplimentare pe care estimează că le vor avea pentru a se adapta la raportarea e-Factura, companiile au răspuns că acestea vor veni în principal din implementarea unei soluții tehnice, care să permită generarea facturii electronice, comunicarea prin SPV și procesarea ulterioară a mesajelor generate din SPV în legătură cu e-Factura – 75% dintre respondenți.

„Este interesant că, la această întrebare, companiile iau în considerare şi un potențial impact al neconformării în sistemul RO e-Factura asupra fluxurilor de numerar, în cazul în care partenerii comerciali condiționează plata facturilor de raportarea prin SPV a e-Facturii. Aici bineînțeles, nu se poate exclude un astfel de impact, de aici importanța clarificărilor din partea autorităților fiscale asupra aplicabilității acestei raportări prin RO e-factura pentru produsele cu grad ridicat de risc. Raportarea prin SPV a facturilor pentru produsele cu risc nu se poate substitui facturii originale care susține deducerea TVA la beneficiar, cel puțin nu până la obținerea unei derogări de la regulile de facturare consacrate prin Directiva de TVA”, arată Georgiana Iancu, Liderul Departamentului de Taxe Indirecte.

Costuri vor mai fi, anticipează agenții economici, și din asigurarea unei piste de audit (arhivare, reconciliere, trasabilitate) între factura tradițională și e-Factura, dar și din resursele umane suplimentare ce vor trebui asigurate, cum arată 13% dintre respondenți.

Aproape 50% dintre marii contribuabili cred că un interval rezonabil pentru a se putea conforma și a factura electronic prin intermediul platformei puse la dispoziție de ANAF ar fi între 6 luni și un an.

De remarcat este faptul că toți agenții economici întrebați au răspuns, în proporție de 90%, că știu că autoritățile fiscale intenționează ca programul e-Factura să devină aplicabil cu caracter generalizat, ceea ce nu poate decât să confere premisele unei și mai bune mobilizări pentru trecerea către facturarea electronică obligatorie, mai arată Georgiana Iancu.

Informații esenţiale pentru Ro e-transport nu pot fi extrase automat

„În ceea ce privește cel de-al doilea proiect de raportare digitală RO e-Transport, companiile care au răspuns demersului EY România au dat de înțeles că nu sunt tocmai pregătite de implementare – 53% dintre ele declarând că nu au făcut, încă, o analiză pentru a vedea cât din datele raportabile în RO e-Transport care pot fi extrase automat sunt disponibile în sistemele ERP. Doar 8% dintre respondenții studiului nostru au spus că au executat această analiză și au constatat că au date disponibile în proporție de 70-90%, ceea ce în mod evident că va duce la dificultăți în întocmirea raportării în RO e-Transport, dar şi în costuri şi timpi suplimentari de obținere şi procesare a informațiilor”, explică Georgiana Constantin, Senior Manager în cadrul departamentului de Taxe Indirecte.

„Dintre informațiile necesare, care nu sunt disponibile în sistemele financiar contabile, respondenții pun pe primul loc detalii despre transport  (transportator și mijlocul de transport) și detaliile despre documentele de transport – 27%. Alte informații importante care nu se regăsesc în sistemele companiilor sunt cele despre locul de descărcare – 15%, detalii despre locul de încărcare –14% sau chiar detalii despre bunurile transportate (cantitate, valoare, cod tarifar) – 11%. Aici trebuie punctat şi că în funcție de operațiunea supusă raportării, mai pot apărea şi informații specifice care sunt obligatorii, cum ar fi punctul de trecere a frontierei sau biroul vamal unde se declară importul sau exportul bunurilor”, mai arată Georgiana Constantin, Senior Manager.

Dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă companiile implicate în raportarea RO e-Transport, studiul EY România a identificat derularea în paralel cu SAF-T și e-Factura, timpul prea scurt de implementare în plin sezon, volumul datelor raportate și acuratețea lor, la care se adaugă timpul scurt de pregătire, resursele numeroase de care ar avea nevoie, pentru a se putea conforma cerințelor legale.

De asemenea, Georgiana Iancu mai punctează şi că, în anumite situații, devine, practic, imposibilă sau foarte dificilă obținerea codul UIT. Un exemplu foarte frecvent este cel al operațiunilor care implică retur sau refuz al mărfii (total sau parțial), care implică rute alternative de transport, sau chiar operațiuni care trebuie efectuate în afara programului de lucru şi pentru care declararea datelor sau accesul prin SPV nu pot fi realizate în timp real. Lipsa accesului sau internet sau chiar dificultatea de a asigura o comunicare în timp real cu conducătorii vehiculelor de transport sunt de asemenea provocări bine știute în rândul celor impactaţi de această raportare.

41% dintre respondenți afirmă chiar că nu identifică potențialul de a asigura o astfel de raportare, având în vedere complexitatea fluxurilor logistice și complexitatea detaliilor care trebuie raportate. O astfel de raportare nu reflectă realitățile din practică cu care se confruntă operatorii implicați în comercializarea de bunuri și nu este adaptată pentru a adresa complexitatea și multitudinea scenariilor din activitatea logistică.  

Raportarea SAF-T. Cum finalul lunii iulie 2022 reprezintă termenul până la care toate companiile mari contribuabili, încadrate în această categorie la 31 decembrie 2021, trebuie să depună Declarația D-406, EY România a dorit să afle și cât de bine merge implementarea acestui proiect. Doar 4% dintre companii declară că au reușit deja, în timp ce 24% dintre respondenți declară că sunt în curs şi speră să reușească să respecte acest termen. Majoritatea marilor contribuabili vechi spun că sunt în curs, dar nu vor fi pregătiți să raporteze în termen. „Apreciem că o extindere a perioadei de grație este imperios necesară”, susțin aceștia.

În ceea ce privește companiile care s-au regăsit pe listele de mari contribuabili după 31 decembrie 2021 și ar trebui să depună declarația până la finele lunii ianuarie 2023 – 10% spun că sunt în curs, dar nu cred ca vor fi pregătite să raporteze la termenul din ianuarie, în vreme ce 40% spun că nu au început încă, dar cred că vor fi pregătite să raporteze până la finalul lunii ianuarie 2023. 25% dintre respondenți spun că sunt în curs și vor fi pregătite să raporteze chiar de la finalul lunii august 2022.