Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 28 alin. (1)

Codul de procedură civilă, art. 304 pct. 5

Hotărârea prin care s-a dispus, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sancţionarea conducătorului unei autorităţi publice cu amenda de 20% din salariul minim pe economie pe zi întârziere, pronunţată de instanţa de executare în contradictoriu doar cu autoritatea publică obligată la emiterea actului administrativ, și fără citarea în cauză a conducătorului respectivei autorităţi, este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii și a dreptului la apărare al conducătorului autorităţii publice, care deși are recunoscută de legiuitor calitatea procesuală pasivă sub aspectul amenzii pe zi de întârziere, a fost pus în imposibilitatea de a formula apărări sau de a invoca eventuale excepţii în cadrul litigiului astfel judecat. 

Decizia nr. 659 din 9 februarie 2012 

Prin acţiunea înregistrată la data de 22. 09. 2011, pe rolul Curţii de Apel Oradea Secţia de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC solicitat, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 și 3 din Legea nr. 554/ 2004, amendarea conducătorilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., amendarea directorului Priboi Mihai din cadrul A.N.R.P., acordarea de despăgubiri în cuantum de 775.000 Euro pentru neexecutarea Deciziei civile nr. 127/A/ 30. 06. 2008 a Curţii de Apel Galaţi prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 1550 mp teren situat în Galaţi, str. Basarabiei, nr. 21 – 23, conform Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005, teren despăgubit la suma de 500 Euro/ mp.

A mai solicitat despăgubiri de 1.000.000 Euro și daune cominatorii de 1.000 Euro/ zi de întârziere și a chemat în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice.

Prin întâmpinare chematul în garanţie Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României.

Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză și a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată faţă de Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea de Apel Oradea Secţia de contencios administrativ și fiscal, prin sentinţa nr.35/CA/ din 14 noiembrie 2011 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice și a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul CC în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu data de 9. 07. 2011, până la executarea Deciziei nr. 3347/ 09. 06. 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

A aplicat conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 9. 07. 2011 și până la executarea Deciziei nr. 3347/ 09- 06. 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 775.000 Euro și 1.000.000 Euro ca neîntemeiate și acţiunea faţă de pârâtul PM.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Guvernului României și Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor părţi fără calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie Curtea a găsit că este neîntemeiată, deoarece potrivit dispoziţiile art. 60 și urm. Cod de procedură civilă, legea dă posibilitatea reclamantului de a formula o astfel de cerere, pentru motivul că și reclamantul poate să cadă în pretenţii, prin respingerea acţiunii principale.

Curtea a reţinut ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice având în vedere că între reclamant și chemaţii în garanţie nu există nici un raport juridic. Finalizarea cererii de chemare în garanţie este diferită de a cererii principale, prin ea urmărindu-se rezolvarea, în cadrul aceluiași proces, a altui raport juridic și anume a celui dintre reclamant sau pârât și chematul în garanţie.

Mai mult, Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate de pârâţi în dosarul nr. 541/ 35/ 2010, astfel cum rezultă din Sentinţa nr. 277/ 20.10. 2010 prin care s-a constatat irevocabil că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are calitate de reprezentant legal al Guvernului României, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fond instanţa a constatat că prin Decizia nr. 3347 din 09. 06. 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie și Justiţie în dosar nr. 541/ 35/ 2010 a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului decizie de despăgubiri.

Conform dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/ 2004, „dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată sa încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administraţii), să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.”

Prin urmare, în termen de 30 de zile de la pronunţarea Deciziei nr. 3347/ 2011, respectiv până la data de 09. 07. 2011, pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor avea obligaţia de a emite decizia de despăgubire în favoarea reclamantului.

Cum o astfel de decizie de despăgubiri nu a fost emisă nici până în prezent, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/ 2004 și a obligat pârâta la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere, începând cu data de 09. 07. 2011, până la executarea Deciziei 3347/ 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și totodată a aplicat conducătorului autorităţii publice, respectiv președintelui Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 09. 07. 2011 și până la executarea Deciziei nr. 3347/ 2011.

Despăgubirile solicitate de reclamant în cuantum de 775.000 Euro și 1.000.000 Euro au fost respinse de către prima instanţă, cu motivarea că nu au fost dovedite de reclamant, iar afirmaţia că are interes să primească despăgubirile prevăzute de Legea nr. 247/ 2005 pentru operaţia fiului său, nu este suficientă în lipsa altor probe.

Curtea a respins și acţiunea formulată împotriva pârâtului Priboi Mihai ca fiind neîntemeiată, deoarece acest pârât este directorul A.N.R.P., iar acţiunea formulată fată de A.N.R.P. a fost respinsă ca prematură prin Sentinţa nr. 277/ 2010 a Curţii de Apel Oradea și menţinută sentinţa sub acest aspect de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

În ceea ce privește neexecutarea Deciziei nr. 127/ 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, instanţa a constatat că această hotărâre judecătorească nu este pronunţată de instanţa de contencios administrativ și nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/ 2004.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă, pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 35/CA din 14 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac și, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă și, în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului CC, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din hotărâre.

Recurenta a învederat, prin motivele de recurs, în ceea ce privește aplicarea unei amenzi de 20% din salariul mediu brut pe economie conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, că acesta nu a fost citai în litigiu. Or, așa cum s-a reţinut și în literatura de specialitate, în toate cazurile, persoanele obligate la executarea hotărârii trebuie chemate în instanţă pentru aplicarea amenzii nominal, chiar dacă obligaţia este strâns legată de calitatea lor (funcţionare Sau ales local având o anumită competenţă). Totodată, a arătat recurenta că potrivit art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 atribuţia de emitere a deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și că președintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor deși asigură conducerea lucrărilor Comisiei centrale cotul acestuia este egal cu al celorlalţi membri. Prin urmare, având în vedere atribuţiile reglementate prin lege în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă că în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești răspunderea aparţine Comisiei în întregul său și nu președintelui, care are drept de vot egal cu ceilalţi membri. În cel mai rău caz se poate aplica sancţiunea amenzii comisiei și nu președintelui acesteia, ţinând seama de caracterul colegial al deciziilor adoptate și de lipsa unei subordonări ierarhice a membrilor comisiei faţă de președinte.

Sub aspectul obligării recurentei, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, la plata de despăgubiri pentru întârziere de 1.000 lei pe zi de întârziere începând cu data de 17 iulie 2011 și până la executarea sentinţei civile nr. 298/CA/8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, s-a considerat că o asemenea obligare este neîntemeiată, prin prisma următoarelor considerente:

Nu a existat în cauză un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, și nu se poate reţine pasivitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a-și îndeplini obligaţiile statuate de către instanţă prin hotărârile judecătorești pronunţate. Dosarul reclamantului trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite numai în baza unui raport ce nu se poate efectua în termen de 30 de zile, astfel că solicitarea la plata de despăgubiri de 1000 lei pe zi de întârziere este o sarcină prea oneroasă faţă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu privire la punerea în executare a deciziei civile nr. 3347 din 9 iunie 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a precizat că deși dosarul de despăgubire al reclamantului nu a fost completat cu informaţiile apreciate ca necesare în etapa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, dosarul de despăgubire nr. 26873/CC a fost transmis la evaluator, iar evaluatorul a comunicat, cu adresa nr. 62754/1 noiembrie 2011 că pentru efectuarea raportului de evaluare îi sunt necesare documente din care să rezulte compunerea „imobilului”.

În aceste condiţii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în judecată a reclamantului fiind în consecinţă neîntemeiată.

În fine, cu referire la cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea atacată, recurenta a apreciat că acordarea acestor cheltuieli este neîntemeiată prin raportare la obiectul cauzei, fiind vorba de o obligaţie de a face și nu o obligaţie bănească. Mai mult, s-a relevat că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar faţă de această împrejurare ea nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, neexistând un buget în acest sens.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimatul CC a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin cererea înregistrată sub nr. 483/35/CA/2011 la Curtea de Apel Oradea -Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC a solicitat amendarea conducătorilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor reprezentată de CND și AMV, amendarea directorului PM din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, acordarea despăgubirilor pentru neexecutarea unei sentinţe judecătorești în valoare de 775.000 euro. Totodată, prin aceeași cerere, reclamantul CC a chemat în judecată Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea celor doi pârâţi la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro și daune cominatorii de 1.000 euro pe zi de întârziere.

Prin sentinţa nr. 35/C A din 14 noiembrie 2011 Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus, printre altele, admiterea în parte a acţiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecinţa obligării pârâtei la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal, și a aplicării conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Sancţiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor”.   

Pe de altă parte, se reţine că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialităţii și implicit al dreptului la apărare, art. 85 din Codul de procedură civilă – aplicabil și în materia litigiilor de contencios administrativ potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – prevede cu claritate că „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea și înfăţișarea părţilor, afara numai dacă legea nu dispune altfel”.

Se constată, în cauză, că a fost nesocotit de către instanţa de executare principiul contradictorialităţii, în condiţiile în care judecarea cererii reclamantului de a se aplica președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, amenda de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere (începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal), s-a făcut fără ca această parte – căreia legiuitorul îi recunoaște, prin art. 24 alin. (2) din legea contenciosului administrativ, calitate procesuală pasivă, sub aspectul amenzii pe zi de întârziere – sa fie citată în proces. A fost încălcat, în același timp, și principiul dreptului la apărare, președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nefiind în măsură să formuleze apărări și să invoce eventuale excepţii.

În raport cu cele mai sus arătate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 5 din Codul de procedură civilă („când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2″),  în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 312 alin. (1) – (3) și art. 313 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 35/CA din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a fost admis, hotărârea atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă  spre rejudecare aceleiași instanţe.

Legislaţie relevantă:

art. 24 alin. (1) și (2) din  Legea nr. 554/2004

Din conţinutul dispoziţiilor  art. 24 alin. (1) și (2) din  Legea nr. 554/2004, rezultă că se  aplică  conducătorului  autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate  o amendă de  20% din  salariul  minim  brut pe economie, pe zi de  întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri de  întârziere, numai în  cazul în care  termenul  de punere în executare a hotărârii judecătorești nu este  respectat.

Prin urmare, obligarea unei autorităţi publice  la  plata  daunelor cominatorii anterior împlinirii termenului în interiorul căruia aceasta are obligaţia să execute  hotărârea, este nelegală.

Decizia nr. 1048 din 28 februarie 2012

Prin sentinţa nr.2485 din 29 martie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii WT și WMA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, în maximum 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 300 lei/zi de întârziere și sub sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Prin aceeași sentinţă, instanţa de judecată a respins cererea reclamantei privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 1554/31.03.2004, Primarul Municipiului Arad a propus acordarea de măsuri reparatorii constând în drepturi bănești de 405.907.635 lei (calculate la 23.01.2004), pentru cota de ¼ din apartamentele 6,8 și 9 situate în Arad, petenţilor WT și WG, pentru cota ¼ din terenul aferent acestora, transmiţându-se dreptul de folosinţă special prevăzut de titlul II art. 2 din OUG nr.184/2001.

De pe urma defunctului WG, decedat la 21.02.2009, a rămas moștenitoare soţia sa, WMA.

Dispoziţia și actele ce au stat la baza acesteia au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.

În analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, pârâta a constatat, conform apărărilor formulate prin întâmpinare, lipsa unor înscrisuri (privind suprafeţele apartamentelor, acte privind calitatea de moștenitor, situaţia încasării despăgubirilor, acte de identitate).

A arătat pârâta că dosarul a fost repartizat evaluatorului desemnat aleatoriu.

Din actele depuse la dosar rezultă că la data de 4 mai 2010, reclamanţii au comunicat pârâtei copiile actelor privind calitatea de moștenitor și celor de identitate.

La dosar au fost depuse copiile declaraţiilor cu semnătura legalizată ale petenţilor referitoare la faptul că nu au primit despăgubiri referitoare la vreun imobil din România și adresa nr. 2646/840/11.07.2001 a SC „R” SA Arad din care rezultă suprafeţele apartamentelor preluate de stat în baza Decretului 92/1950.

Se constată că de la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării au trecut șapte ani, că la dosar au fost depuse toate actele solicitate de Comisia Centrală, iar dosarul a fost înaintat expertului desemnat de autoritate în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Instanţa de fond reţine că prin Legea nr.247/2005 nu au fost stabilite termene speciale de soluţionare a cererilor, devenind aplicabile astfel dispoziţiile de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ.HG nr.

Conform art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 8 alin. 1 din legea nr. 554/2004: „se poate adresa instanţei de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri”.

Termenul legal de 30 de zile de soluţionare a cererii fiind depășit, se constată că propunerea acordării de despăgubiri este emisă în martie 2004, fiind depășit orice termen rezonabil justificat de încărcătura autorităţii competente în emiterea titlului.

Statul, prin instituţiile sale, răspunde atât pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităţii, dar și pentru organizarea necorespunzătoare a activităţii de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor legale in cadrul unor termene rezonabile. Astfel, împrejurarea că pe rolul Comisiei sunt înregistrate foarte multe dosare reprezintă o justificare a lipsei oricărei intenţii în întârzierea produsă, dar nu absolvă autoritatea de culpă în condiţiile în care persoanele îndreptăţite au conform legii dreptul la soluţionarea oricărei cereri într-un termen rezonabil, cel de drept comun fiind de 30 de zile.

Având în vedere aceste considerente și prevederile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se impune obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, sub sancţiunea daunelor cominatorii în caz de neexecutare a obligaţiei în cuantum de 300 lei pe zi de întârziere și sub sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a apreciat că cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale nu este dovedită, având în vedere că reclamanţii nu au justificat daunele morale care le-ar fi fost produse prin nesoluţionarea cererii, și faţă de cadrul complex în care se desfășoară procesul administrativ de stabilire și plată a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta.

În motivarea recursului formulat, recurenta-pârâtă  a susţinut în  esenţă că  sentinţa  atacată este nelegală și  netemeinică întrucât cererea precizatoare a acţiunii reclamanţilor nu le-a fost  comunicată, iar suma stabilită cu titlu de despăgubiri de  405.907.635 ROL reprezintă valoarea cotei de  ¾  din  apartamentele  cu nr. 1, 2, 3, 4, 5 și 7 din care a fost  scăzută  valoarea de  ¼ din apartamentele 6, 8 și 9  (cotă  atribuită  în natură).

 Astfel, susţine  recurenta că  intimaţii-reclamanţi deţin  în proprietate în întregime  apartamentele 6, 8 și 9 și au  dreptul la despăgubiri pentru cota de  ¾ din apartamentele  1, 2, 3, 4, 5 și 7 din care urmează  a fi scăzută  cota de  ¼  din apartamentele 6, 8 și 9, având în  vedere că  dosarul de  despăgubire al acestora cuprinde  trei dispoziţii  emise de  primărie.

Se critică sentinţa  atacată și în ceea ce  privește stabilirea  termenului de  30 de zile  sub  sancţiunea  de daune cominatorii de  300 lei/zi de întârziere și a  amenzii conform  art. 24 alin.(2) din  Legea nr.  554/2004, recurenta  apreciind că  instanţa de fond  a stabilit o  obligaţie  extrem de  oneroasă  în sarcina sa, prezumând neîndeplinirea  obligaţiei  impusă de  aceasta.

 Un alt  aspect  criticat de recurentă vizează   obligarea  sa la  plata  cheltuielilor de  judecată, apreciind că  în ceea ce privește cuantumul acestora, instanţa de  fond  avea  posibilitatea  aplicării  dispoziţiilor  art. 274 alin.(3) Cod procedură civilă.

În drept au  fost  invocate  dispoziţiile  HG nr. 361/2005, Legea nr. 10/2001 republicată, Legea nr. 247/2005, HG nr. 1095/2005.

Intimaţii-reclamanţi WT și WMA au depus  note scrise solicitând  respingerea  recursului formulat  de  Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte  constată că  recursul este fondat, pentru considerentele  ce vor fi  expuse în continuare.

1. Cu privire la  criticile formulate  de recurenta-pârâtă vizând  încălcarea  principiului  contradictorialităţii și a  dreptului la apărare în raport de  necomunicarea  cererii  precizatoare formulată  de  reclamanţi la data de   22 martie  2011.

Instanţa de control judiciar constată că  susţinerile recurentei-pârâte  sunt  nefondate întrucât, astfel cum  s-a  menţionat în practicaua  încheierii din 22  martie 2011,  reclamanţii au precizat că își retrag susţinerile privind cota de ¼ din terenul aferent  menţionând  că din  eroare a fost  specificat și terenul  în petitul acţiunii.

Potrivit art. 132 teza a II-a  pct.2, „cererea nu se  socotește modificată  și nu  se va  da termen, ci se  vor  trece în încheierea de  ședinţă  declaraţiile verbale  făcute  în instanţă, când reclamantul  mărește  sau micșorează câtimea obiectului cererii”.din perspectiva acestor prevederi procedurale  se  constată că  în mod  corect  instanţa de fond a   reţinut prin  încheierea  din data de  22  martie 2011 restrângerea  cererii reclamanţilor fără a încălca nici  principiul contradictorialităţii și nici dreptul de apărare al recurentei-reclamante.

2. În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privind obligarea  la emiterea  deciziei  reprezentând titlu de  despăgubire în conformitate  cu  Dispoziţia nr. 1554/31 martie 2004  emisă de  Primarul  municipiului Arad privind  propunerea  de  acordare a  măsurilor  reparatorii, constând  în drepturi  bănești de  405.907.635 lei, instanţa  de control judiciar constată că  acestea  sunt  nefondate.

Astfel, nu pot fi reţinute  susţinerile  recurentei potrivit  cărora  cererea  formulată  de  reclamanţi ar fi  lipsită  de interes  și  că instanţa de  fond nu  și-a  exercitat  rolul activ  în a  stabili în  mod  cert obiectul cauzei.

Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii  administrative  de a elibera  actul administrativ,  respectiv decizia  reprezentând  titlul de  despăgubire pentru suma ce va fi  stabilită prin raportul de evaluare a despăgubirilor  propuse prin Dispoziţia  nr.  1554/31 martie 2004 emisă de  Primăria Municipiului Arad privind  acordarea de  măsuri  reparatorii  pentru cota   de ¼ din apartamentele 6, 8 și 9 situate  în Arad, și acordarea dreptului de  folosinţă  special prevăzut de  titlul II art. 2 din OUG nr. 184/2001 pentru  terenul aferent.

În mod corect instanţa de fond a  reţinut prin  sentinţa criticată că    de la emiterea  dispoziţiei de  soluţionare a notificării  au trecut  șapte ani și că la dosar au fost  depuse  toate  actele  solicitate  de  intimata-pârâtă, astfel că întârzierea  în emiterea  titlului  reprezintă  o încălcare a termenului rezonabil, calculat de la data sesizării  autorităţi publice competente, în  cadrul  procedurii  administrative preliminare și până la momentul  finalizării  procedurilor judiciare, prin  pronunţarea  hotărârii judecătorești irevocabile.

Criticile  recurentei-pârâte potrivit cărora suma de  405.907.635 lei reprezentând  drepturi bănești propusă  ca măsuri  reparatorii  prin  Dispoziţia  nr. 1554/31 martie 2004 pentru cota de  ¼ din  apartamentele  6, 8 și 9 situate  în Arad, imobile care au  fost restituite în natură reclamanţilor, având în vedere și celelalte două dispoziţii nr. 1552/31 martie 2004 și  1553/31 martie 2004 emise de  Primăria Arad, sunt irelevante în cauză, întrucât prin  cererea formulată  reclamanţii  au solicitat  obligarea  autorităţii pârâte  la emiterea titlului de  despăgubire pentru suma se va fi  stabilită  prin  raportul de  evaluare, iar  instanţa de fond  a obligat  la emiterea deciziei  în termen de  30 de zile de la  rămânerea  irevocabilă a  hotărârii, având în vedere  dispoziţiile  art. 18 alin.1 și art. 8 alin.1  din Legea nr. 554/2004.

3. În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la obligarea  acesteia la plata  daunelor  cominatorii  de  300 lei/zi de  întârziere sub  sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte  le apreciază ca fiind fondate, instanţa de fond  soluţionând în mod  greșit   acest capăt de cerere.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost  reglementată  o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul  în care acestea  nu  execută   hotărâri definitive  și irevocabile. Această  procedură  este însă  subsecventă actualei  etape judiciare, astfel  că obligarea  la plata  daunelor  cominatorii  prin hotărârea criticată, apare ca neîntemeiată, ca și aceea vizând aplicarea  amenzii  prevăzute  de art. 24 alin.2 din  Legea nr. 554/2004.

Potrivit  dispoziţiilor  art. 24 alin.1 din  Legea nr. 554/2004 modificată și  completată prin  Legea nr. 262/2007, „executarea  hotărârii  definitive  și irevocabile date în contencios administrativ se face în temeiul  prevăzut  în cuprinsul  acesteia, iar în lipsa  unui  astfel de termen în cel  mult 30 de zile  de la data  rămânerii  irevocabile a hotărârii”.

Numai în  cazul în care  termenul  nu este  respectat  se  aplică  conducătorului  autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate  o amendă de  20% din  salariul  minim  brut pe economie, pe zi de  întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri de  întârziere, conform  alin.(2) al art. 24 din lege.

Având în vedere  aceste  prevederi legale, rezultă  că atâta  timp cât textul de lege  prevede un termen în interiorul  căruia  autoritatea  publică  este  obligată să execute  hotărârea, în  speţă să emită  decizia de acordare a  despăgubirilor, este nejustificată obligarea  acesteia  la  plata  daunelor  cominatorii.

În ceea ce privește aplicarea amenzii prevăzute de  dispoziţiile  art. 24 alin.(2) din Legea nr. 554/2004, este de observat că dispoziţiile alin.(3) ale aceluiași  articol, precizează că „neexecutarea din motive imputabile” sau nerespectarea  hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fapt ce  constituie infracţiune  și s  sancţionează de lege, astfel că, numai  în caz de  refuz  de  executare, la cererea  reclamantului  se poate  analiza  care a fost natura  motivelor  pentru care  nu s-a  realizat  executarea  hotărârii.

4. Criticile  recurentei-pârâte cu privire la  obligarea  acesteia  la plata  cheltuielilor  de  judecată sunt  nefondate, întrucât instanţa de fond  a făcut o  corectă aplicare a dispoziţiilor  art. 274 alin.(1) și alin.(3) Cod procedură civilă, apreciind în raport de aceste  dispoziţii legale, cuantumul cheltuielilor  de judecată datorate.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte,  în temeiul dispoziţiilor  art. 312 alin.(1) și (3) Cod procedură civilă  a admis recursul  formulat  a modificat în parte  sentinţa atacată, în sensul că a  respins  cererea de  acordare a daunelor cominatorii  și cea  privind  aplicarea  amenzii  prevăzute de  art. 24 alin,82) din  Legea nr. 554/2004 menţinând celelalte  dispoziţii ale  sentinţei atacate.

Legislaţie relevantă:

O.G. 92/2003, art. 70 și art.124

În virtutea principiului neutralităţii fiscale, ce transpune în plan fiscal principiul general al nediscriminării, și în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, statul datorează dobânzi în cazul rambursării cu întârziere a TVA.

Neacordarea de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA este de natură să poziţioneze contribuabilul îndreptăţit la respectiva rambursare într-o poziţie de discriminare faţă de un alt contribuabil, competitor de-al său care, fie nu a fost pe poziţie de rambursare TVA ci pe poziţie de plată TVA, fie a beneficiat de o rambursare imediată și fără întârziere a TVA.

Decizia nr. 1084 din 29 februarie 2012 

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timișoara la data de 25.09.2009, reclamanta S.C. PP SRL Timișoara a chemat  în judecată  pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată  pârâta la plata despăgubirilor către reclamantă aferentă unor activităţi de inspecţie fiscală efectuate cu nerespectarea termenelor și a dispoziţiilor legale, despăgubiri în sumă de 4.099.130 lei cu dobânzi de 0,1 %/zi aferente acestei sume începând cu data de 7 august 2009  până la  data plăţii efective; cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, începând cu anul 2005,  societatea a făcut obiectul unor inspecţii fiscale repetate ale inspectorilor ANAF – DGAMC, inspecţii nejustificat de lungi în urma cărora societatea a fost obligată să-și blocheze activitatea, personalul suferind astfel pierderi importante prin stoparea mai multor operaţiuni comerciale datorită fie  măsurilor nelegale dispuse de autoritatea fiscală, fie întârzierii nejustificate a restituirii de la buget a unor sume  importante de bani.

Daunele pretinse de reclamantă au fost defalcate după cum urmează:

1) Suma de 203.319 lei – majorări de întârziere  și penalităţi aferente impozitului pe profit de 148.646 lei, pentru prejudiciul generat de finalizarea cu întârziere a constatărilor din PV 11/2005, reclamanta apreciind că organul fiscal avea  obligaţia legală să finalizeze raportul de inspecţie fiscală din 2005,  în aceeași zi, conform art. 109 alin.1 și 2 Cod procedură fiscală.

2) Suma de 29.210 lei – majorări de întârziere  și penalităţi aferente  unui TVA de 99.015 lei  pentru aceleași considerente ca și suma anterioară.

3) Suma de 529.844 lei – dobânzi aferente sumei de 1.451.737 lei solicitate la rambursare prin decontul din  25.05.2007, scadent la 10.07.2007 și din care s-a rambursat suma de 893.498 lei abia la 23.02.2009, dobânzile fiind calculate conform art. 124 Cod procedură fiscală.

4) Suma de  431.915 lei – dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitată la restituire cu titlu de suprasolvire ( impozit plătit  în plus din eroare) la impozitele pe veniturile microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor juridice, scadente la restituire la 12.07.2008 (prima zi după expirarea termenului de 6 luni în care inspecţia fiscală trebuia finalizată conform art. 104 alin.2 Cod procedură fiscală), din care s-a restituit suma de 1.799.647 lei la data de 9.03.2009.

 5) Suma de 986.736 lei – penalităţi contractuale pretinse de S.C. „CP” SRL Biharia  în dosarul comercial nr. 6190/111/2008, plus penalităţi de 0,2% pe zi de  întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei până la plata unui preţ de 1.941.813, 80 lei aceleiași societăţi, reclamanta arătând că a fost  obligată la plata acestei sume printr-o  hotărâre  judecătorească definitivă în executarea căreia au fost  blocate conturile societăţii, fapt ce a pus-o  în imposibilitatea de a plăti datoriile curente și de a restitui creditele contractate, existând astfel o legătură de cauzalitate între întârzierea rambursării TVA respectiv restituirea  impozitelor arătate  și imposibilitatea reclamantei de a  plăti  preţul pretins de antreprenor.

6) Suma de 441.175 lei – reprezentând diferenţă de curs la suma de  1.451.737 lei ce putea fi restituită băncii creditoare la 10.07.2007 și nu a fost restituită din cauza rambursării cu  întârziere a TVA-ului.

7) Suma de  355.318 lei reprezentând diferenţă de curs la suma de 1.799.647 lei care  putea să fie restituită  băncii creditoare la data de 12.07.2008 și nu a fost restituită din cauza restituirii cu întârziere a impozitului pe veniturile  microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor  juridice.

8) Suma de 1.121.613 lei – onorarii pentru consultanţa  juridică, fiscală și contabilă angajată în  cauză și care a fost necesară pentru a asigura exprimarea  unei poziţii legale pertinente  pe parcursul inspecţiei fiscale.

Reclamanta a mai arătat că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă prin  cererea nr.983761/22.06.2009 la care pârâta nu a formulat nici un răspuns  până la data introducerii cererii,

În drept a invocat dispoziţiile art. 227 alin.2 Cod procedură fiscală și Legea nr.554/2004.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În privinţa despăgubirilor solicitate, se arată că acestea sunt neîntemeiate  întrucât  inspecţia fiscală s-a realizat cu respectarea legislaţiei  în vigoare.

Astfel, în ceea ce privește plata sumei reprezentând majorări de  întârziere  și penalităţi aferente  impozitului pe profit se arată că societatea nu a solicitat restituirea  impozitului pe profit  în sumă de 148.646 lei  și ca atare nu poate solicita majorări de  întârziere sau penalităţi faţă de dispoziţiile exprese ale OMFP 1899/2004.

În privinţa sumei de 29.910 lei reprezentând majorări și penalităţi aferente unui TVA de 99.015 lei se arată că această sumă a fost respinsă la rambursare atât prin PV 11/2005  cât  și prin decizia de  impunere nr.445/2008 făcând parte din TVA-ul total de  166.198 lei respins la rambursare și deci reclamanta nu are un temei legal pentru a solicita majorările respective.

În privinţa sumei de 431.915 lei reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitată la restituire în data de 12.07.2008 și pentru care s-a restituit suma de 1.799.647 lei în data de 9.03.2009 se arată că  reclamanta a solicitat  pârâtei efectuarea de compensări din suma totală pentru stingerea  unor  obligaţii restante, compensare ce a operat  până la nivelul sumei de 1.219.803 lei astfel încât a rămas de restituit suma de  1.799.647 lei pentru care restituirea s-a realizat  ca urmare a adreselor reclamantei din 31.12.2008, 24.02.2009 și 3.03.2009. Deciziile de restituire au luat în considerare cererea din 3.03.2009 și câtă vreme nu au fost contestate sumele stabilite la restituire, acestea au fost restituite  în termen de 5 zile de la data cererii.

În privinţa sumei de 986.736 lei penalităţi contractuale pretinse de SC CP SRL   pârâta arată că legislaţia în vigoare  nu prevede acordarea  unor asemenea sume  și nu rezultă  legătura de cauzalitate  între fapta reclamantei de a  nu-și onora plăţile către această societate și neprimirea la termen a sumelor de la bugetul de stat.

În privinţa sumei de 441.175 lei se arată că o asemenea cerere este inadmisibilă întrucât  nu există  o  hotărâre judecătorească  irevocabilă prin care să se constate că suma contestată este nedatorată.

În privinţa sumei de 1.121.613 lei  reprezentând  onorarii pentru consultanţă juridică susţine că solicitarea reclamantei este neîntemeiată  întrucât angajarea consultanţei juridice, fiscale și contabile a fost opţiunea reclamantei.

Reclamanta  și-a  precizat ulterior acţiunea, în sensul chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice conform prevederilor art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, solicitând totodată și anularea adresei nr. 1061846/10.12.2009 emisă de ANAF prin care s-a respins plângerea prealabilă.

A arătat reclamanta că răspunderea prevăzută de art.227 alin.2 Cod procedură fiscală intervine ca urmare a prejudiciului adus de către funcţionarii din cadrul organelor fiscale prin întârzierea decontului de TVA din 25.05.2007 și a inspecţiei fiscale începute la 11.01.2008 și a valorificării constatărilor din PV 11/2005, rezultând astfel trei situaţii de răspundere:  prima vizează soluţionarea  peste termenul legal de 45 de zile a decontului de TVA din 25 mai 2007; a doua se referă la  soluţionarea peste termenul legal de 6 luni a  inspecţiei fiscale  începută la 11.01.2008 ce a avut ca efect prejudiciul arătat la pct.4 și 6 din  acţiune  și a treia se referă la soluţionarea tardivă a  constatărilor cuprinse  în procesul verbal de control din 16 mai 2005, neexistând  nicio piedică pentru valorificarea de îndată a constatărilor respective.

În opinia reclamantei, dacă decizia de  impunere ar fi fost emisă  într-un termen rezonabil atunci nu s-ar fi înregistrat  obligaţii fiscale accesorii de genul majorărilor de întârziere stipulate, întrucât ar fi putut  plăti imediat taxele  și impozitele aferente.

 Reclamanta a opinat că prejudiciul pretins nu provine din nelegalitatea unui act administrativ fiscal ci din nelegalitatea  întârzierii finalizării inspecţiilor fiscale din anii 2005-2008.

Majorările de întârziere pretinse vizează, pe de o parte, sumele reprezentând majorări de întârziere calculate la obligaţiile fiscale constatate în 2005 și valorificate la 19.12.2008, precum și sumele reprezentând majorări ca și prejudiciu cauzat prin întârzierea  în emiterea deciziei de  impunere.

Pe de altă parte, dobânzile solicitate au fost calculate la sumele  înscrise în decontul TVA nerambursate  în termenul legal,  precum și dobânzile aferente sumei solicitată la restituire cu titlu de suprasolvire.

Prin  întâmpinarea depusă la termenul de  judecată din 22.03.2010, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiș în numele Ministerului Finanţelor Publice a invocat în principal lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, arătând că, în speţă, Statul Român  este reprezentat de pârâta ANAF așa cum rezultă din prevederile art. 227 alin.2 Cod proc.fiscală  și HG 108/2008.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătându-se că  în privinţa  impozitului pe profit societatea a achitat din proprie  iniţiativă suma de 106.985 lei, iar împotriva procesului verbal aceasta a depus contestaţie ce a fost suspendată conform OG 92/2003, fapt de care societatea a fost  înștiinţată. Decizie de  impunere a fost emisă după soluţionarea cauzei penale  și nu a fost contestată în cauză.

În privinţa TVA-ului în sumă de 99.015 lei se arată că acesta a fost achitat de reclamantă după emiterea deciziei de  impunere nr.445/2008 iar plata accesoriilor la suma achitată cu întârziere se justifică și nu reprezintă  un prejudiciu câtă vreme debitul a fost datorat iar reclamanta nu a contestat decizia de  impunere.

Suma de 528.844 lei  reprezentând dobânzi aferente sumei de 1.451.737 lei  solicitată la rambursare prin decontul din 25.05.2007 nu poate constitui prejudiciu datorită faptului că TVA-ul solicitat  a fost rambursat societăţii  în urma  finalizării inspecţiei fiscale și a emiterii deciziei de  impunere necontestată. Pârâta a arătat că verificarea cererii de rambursare a presupus efectuarea  unui  control fiscal  în conformitate cu prevederile OMFP 185/2007, iar pentru stabilirea stării de fapt fiscale s-a  impus efectuarea de verificări încrucișate ce au condus la suspendrea inspecţiei fiscale.

Suma de 431.915 lei  reprezentând dobânda aferentă sumei de  3.019.450 lei solicitată cu titlu de suprasolvire nu poate constitui prejudiciu datorită faptului că se putea restitui  numai după definitivarea  inspecţiei fiscale și emiterea deciziei de  impunere.

Prin  cererea depusă la termenul de  judecată din 10.01.2011, reclamanta  și-a modificat câtimea obiectului acţiunii, solicitând despăgubiri și dobânzi în sumă de 3.794.218 lei cu dobânzi stabilite conform art. 124 Cod proc.fiscală începând cu data de 7.08.2009  și până la data plăţii efective precum  și cheltuieli de  judecată în sumă de 37.419 lei reprezentând  onorariu expert,  onorariu avocat  și taxă  judiciară de timbru  precum și onorariu de succes  în sumă de  386.230 lei.

Prin încheierea din data de 26.04.2010, instanţa  a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Statului Român de către Ministerul Finanţelor Publice,  stabilind că, în speţa de faţă, calitatea de reprezentant al Statului Român revine pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care în conformitate cu prevederile art. 4 alin.2 pct.37 din HG 109/2008 reprezintă statul în faţa  instanţelor  și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligaţii privind raporturile  juridice fiscale și alte activităţi ale  agenţiei,  instanţa statuând astfel că în prezenta cauză pârâta ANAF participă atât  în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului Român, faţă de dispoziţiile art.  227 alin.2 Cod procedură fiscală.

Curtea de Apel Timișoara – Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1 din 10 ianuarie 2011, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată și precizată de reclamanta SC PP SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta se consideră prejudiciată prin faptul că inspecţia fiscală a fost soluţionată cu depășirea termenului de 45 de zile reglementat de  art.70 Cod procedură fiscală coroborat cu OMFP 967/2005, solicitând astfel acordarea de  despăgubiri în sumă de 530.738 lei dobânzi aferente sumei de 893.498 lei scadentă la rambursare la 10.07.2007 dată la care trebuia finalizată  inspecţia fiscală  în termen de 45 de zile, iar suma efectiv rambursată a fost primită de reclamantă abia la 23.02.2009, fiind calculate astfel despăgubiri prin raportare la cuantumul dobânzilor legale prevăzute de art.124 din OG 92/2003.

Pentru a antrena răspunderea patrimonială a statului și unităţilor administrativ teritoriale pentru prejudiciile cauzate contribuabililor de funcţionarilor publici din cadrul organelor fiscale în exercitarea  atribuţiilor de serviciu, în condiţiile art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, în speţă, să existe  un act administrativ atacat ilegal, actul respectiv să fi cauzat reclamantei un prejudiciu, să existe  un raport de cauzalitate între actul administrativ ilegal și prejudiciu, condiţie comună oricărei forme a răspunderii juridice și care-și găsește motivaţia în teza potrivit căreia: pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să fie tras la răspundere este necesar ca rezultatul  ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale, precum și condiţia culpei autorităţii publice câtă vreme această formă a răspunderii este  una subiectivă.

Raportându-se la dispoziţiile precitate și la situaţia de fapt, prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite elementele antrenării răspunderii patrimoniale administrative, în condiţiile în care prelungirea duratei inspecţiei fiscale anticipate este rezultatul  unor factori obiectivi și nu provine din culpa organului fiscal sau din neîndeplinirea de către acesta a obligaţiilor legale.

Astfel, din dispoziţiile cuprinse în  OMFP 967/2005 la Cap.I lit.B pct. 4  și la Cap.II lit.c pct.6 , rezultă că regula o reprezintă soluţionarea decontului în termen de 45 de zile, dar în același timp legislaţia prevede posibilitatea prelungirii acestui termen până la comunicarea informaţiilor necesare soluţionării cererii de rambursare,  în fapt, nefiind  posibilă soluţionarea parţială a decontului ca urmare a  comunicării  rezultatului verificărilor la 10.09.2007și respectiv 17.09.2007,  întrucât prevederile aceluiași OMFP 967/2005 la Cap.II lit.C pct.6 arată că prelungirea termenului de soluţionare se realizează pentru întreaga solicitare de rambursare, iar nu pentru sume parţiale.

De asemenea, măsura suspendării inspecţiei fiscale s-a impus până la finalizarea verificărilor  încrucișate în conformitate cu prevederile art. 2 lit.a din Ordinul ANAF 708/2006, iar necesitatea efectuării acestor controale a reprezentat rezultatul dreptului de apreciere a organului fiscal ce era  îndreptăţit a constata relevanţa stărilor de fapt fiscale urmând a adopta soluţia admisă de lege pe baza unor constatări complete asupra tuturor  împrejurărilor edificatoare  în cauză (art.6 Cod procedură fiscală).

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că nesoluţionarea în termenul legal a cererii de rambursare nu este rezultatul unei atitudini culpabile a organelor fiscale, fiind rezultatul unor cauze obiective ce ţin de încadrarea decontului de TVA ca și decont cu risc fiscal mare, ce a presupus inspecţie fiscală anticipată, precum și aceea că în cursul inspecţiei fiscale anticipate s-a impus efectuarea  unor controale încrucișate ce au determinat suspendarea inspecţiei fiscale în conformitate cu prevederile Ordinului ANAF 708/2006, toate constatările privind rambursarea TVA fiind menţionate la punctul III pct.3 din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, presupunând analiza unor operaţiuni complexe ale reclamantei și a unui număr de facturi verificate ce au depășit pragul de semnificaţie stabilit de organul fiscal.

Prima instanţă a mai avut în vedere și faptul că pârâta a solicitat ANAF – Direcţia  legislaţie și proceduri fiscale un punct de vedere cu privire la modul de interpretare din punct de vedere legal a problemei privind taxa pe valoare adăugată, faţă de punctele divergente existente între echipa de inspecţie fiscală  iniţială, care a refuzat finalizarea inspecţiei, și conducerea D.G.A.M.C. ceea ce a determinat schimbarea echipei de inspecţie, care a fost nevoită să reanalizeze constatările cuprinse la Cap.III pct.3 și să finalizeze inspecţia fiscală prin  întocmirea raportului 18507/19.12.2008 în perioada 16.12-19.12.2008, toate aceste aspecte fiind cuprinse detaliat  în  raportul de  inspecţie fiscală analizat.

În concluzie, în lipsa unei fapte ilicite, instanţa a apreciat că nu poate da curs cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor solicitate, nici în ceea ce privește dobânzile calculate la suma efectiv rambursată conform art. 124 din  OG 92/2003 și nici în ceea ce privește penalităţile contractuale pretinse de S.C. CP S.R.L. Biharia sau cele legate de plata creditului bancar, faţă de aceste din urmă,  instanţa reţinând că nu există o legătură de cauzalitate între  data soluţionării decontului de rambursare TVA  și alte obligaţii  curente de plată ale reclamantei.

2. În ceea ce privește cheltuielile cu consultanţa fiscală și contabilă pe care reclamanta susţine că a fost obligată a le efectua având în vedere durata inspecţiei fiscale, instanţa a reţinut că reclamanta avea dreptul  conform art. 106  alin.3 Cod procedură fiscală, de a beneficia de asistenţă de specialitate sau  juridică, iar cheltuielile efectuate, deductibile de la calculul profitului impozabil în condiţiile art. 21 alin.4 lit. m  Cod fiscal, astfel încât, reclamanta nu poate pretinde obligarea pârâtei la plata directă a acestor sume cu titlu de despăgubiri.

3. În privinţa cauzei de răspundere legată de finalizarea cu întârziere a procesului verbal de control nr.11/16.05.2005, prima instanţă a reţinut că prin procesul verbal nr.11/16.05.2005  întocmit de către D.G.F.P. Timiș s-a stabilit  în sarcina reclamantei un  impozit pe profit suplimentar  în sumă de 255.632 RON din care reclamanta a achitat  în timpul controlului suma de 106.985 lei, rămânând  o diferenţă de 148.646 RON pentru care prin decizia de impunere nr.445/19.12.2008 s-au calculat majorări de  întârziere în sumă de 296.912 lei. De asemenea  prin același proces verbal  s-au stabilit  în sarcina reclamantei TVA suplimentar  în sumă de  99.015 RON, cu dobânzile și penalităţile aferente,  în timpul controlului fiind calculate majorări de întârziere pe perioada 1.04.2005-31.07.2008 în sumă de 26.687 RON și penalităţi de  2.523 RON.

Prima instanţă a reţinut că art.109 alin.(2) C.proc.fiscală nu face nicio referire la termenul în care se emite decizia de  impunere faţă de  întocmirea raportului de  inspecţie fiscală și din această perspectivă apare ca fiind pertinentă apărarea  pârâtei potrivit căreia nu s-a procedat la emiterea deciziei de  impunere  până la finalizarea cauzei penale,  în condiţiile  în care controlul a fost solicitat de către  Parchetul de pe  lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în baza Ordonanţei nr.171/D/P/2003.

De asemenea, a mai reţinut că la data întocmirii procesului verbal nr.11/16.05.2005, reclamanta  putea formula contestaţie administrativă numai  împotriva  unei decizii de  impunere, în condiţiile art. 205 din Cod procedură fiscală, iar  nu  și  împotriva unui proces verbal de constatare, din această perspectivă fiind înlăturate argumentele reclamantei potrivit cărora prin  nesoluţionarea contestaţiei aceasta a concluzionat că nu mai datorează sumele respective.

Constatările cuprinse  în procesul verbal nr.11/16.05.2005 au fost valorificate de organele fiscale prin emiterea deciziei de impunere 445/19.12.2008 pe care reclamanta nu a contestat-o în speţă, astfel  încât  nici nu putea solicita prin expertiza contabilă efectuată  în cauză  o recalculare a majorărilor de  întârziere astfel stabilite.

Decizia de  impunere nr.445/19.12.2008 a stabilit  un  impozit pe profit de 148.646 lei rămas neachitat  și pentru care s-au calculat  majorări de întârziere iar  în condiţiile  în care reclamanta nu a atacat acest act administrativ fiscal pentru a obţine reparaţia morală constând  în anularea actului, nu poate pretinde  ulterior acordarea de despăgubiri egale cu  majorările de întârziere  și penalităţile aferente  impozitului pe profit de 148.646 lei pe considerentul  că dacă ar fi fost emisă decizia de  impunere  în același timp cu procesul verbal de control ar fi fost evitată plata accesoriilor.

Instanţa a constatat că reclamanta a avut cunoștinţă de stabilirea  impozitului pe profit suplimentar  în sumă de 255.632 RON prin procesul verbal nr.11/2005, din care a achitat din proprie  iniţiativă suma de  106.985 lei rămânând neachitată  o diferenţă de 148.646 RON faţă de care a știut că pentru neachitare va datora obligaţii fiscale accesorii reprezentând majorări de întârziere  și penalităţi  și deci reclamanta nu a luat cunoștinţă pentru prima dată de acest  impozit odată cu emiterea deciziei de  impunere, ci prin neachitarea acestuia după data de 16.05.2005  și-a asumat incidenţa în sarcina sa a dispoziţiilor legale ce prevedeau plata majorărilor de  întârziere.

Aceleași considerente au fost reţinute și în privinţa sumei de 29.210 lei reprezentând despăgubiri egale cu majorările de întârziere  și penalităţile aferente unui TVA de 99.015 lei.

4. Referitor la cauza de răspundere patrimonială legată de soluţionarea peste termenul legal de 6 luni a inspecţiei fiscale începute la 11 ianuarie 2008 și care a avut ca efect pagubele suferite de reclamantă prin nerestituirea la termen a  impozitelor plătite în plus din eroare, respectiv a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor juridice, se observă că reclamanta a invocat faptul că în baza Ordinului de serviciu nr.28/11.01.2008 inspecţia fiscală a început la această dată și trebuia finalizată în termenul de 6 luni prevăzut de art.104 alin.2 Cod procedură fiscală, or,  de vreme ce  inspecţia fiscală s-a finalizat prin raportul din 19.12.2008, reclamantei i s-a adus un prejudiciu calculat sub forma dobânzilor prevăzute de art. 124 din  O.G. 92/2003, prin raportare la suma efectiv restituită de 1.799.647 lei la data de 9.03.2009.

Pe de–o parte, instanţa a reţinut că pentru verificarea  modului de determinare, de declarare și de plată a impozitului pe venitul microîntreprinderilor, precum și a impozitului pe veniturile din dividende a fost  emis Ordinul de serviciu nr.28/11.01.2008, iar prin constatările  raportului de inspecţie fiscală s-a reţinut că pentru achitarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor  în  sumă de 2.232.468 lei reclamanta a formulat o cerere de  compensare a acestui  impozit cu impozitul pe dividende persoane juridice,  în sumă de 2.785.687 lei considerat ca achitat eronat de societate, iar  în urma cererii nr.114/3.07.2006  reclamantei I s-a emis  nota de compensare nr. 6734/17.07.2006 a  impozitului pe dividende în sumă de 2.785.687 lei, astfel încât  reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind  soluţionarea cu  întârziere a  unei cereri de restituire  în condiţiile  în care la dosar nu există copia acestei cereri  înregistrată la organul fiscal competent  și nici dovada privind  modul de soluţionare a acesteia.

Pe de altă parte, organul fiscal a arătat că reclamanta a solicitat compensarea din  suma totală de 3.019.450 lei a unor obligaţii în cuantum de 1.219.803 lei , iar această compensare s-a efectuat în conformitate cu art. 122 alin.1 lit.a Cod procedură fiscală, operând de la data depunerii de către reclamantă a cererii de compensare.

5. În ceea ce privește restituirea sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei pentru nerestituirea la termen a  impozitului pe dividende persoane  juridice, instanţa a constatat că reclamanta a depus cereri de restituire a impozitului privind dividendele persoanelor juridice subnr.961044/3.03.2009 ce a fost soluţionată prin nota de restituire nr.6665/5.03.2009, reclamanta nefăcând dovada contrară celor menţionate de organul fiscal, astfel încât apare ca neîntemeiată cererea acesteia pentru acordarea despăgubirilor astfel individualizate la pct.4 din acţiunea  introductivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. PPS.R.L. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin încălcarea prevederilor cu caracter general ale art.304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, care pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă:

-Instanţa de fond a reţinut că prelungirea termenului de soluţionare a decontului TVA cu sume negative nr. 167647 din 25 mai 2007 este justificată de situaţii obiective, neimputabile autorităţii fiscale și că această prelungire nu se datorează încălcării dispoziţiilor legale de către organul fiscal fără mai analizeze motivarea reală a pretenţiilor cu privire la pagubele cauzate de soluţionarea cu întârziere a decontului TVA.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că nu contestă legalitatea controlului ci faptul că a fost efectuat cu depășirea termenului prevăzut de lege, fără o justificare rezonabilă. În susţinerea acestui motiv de recurs, a fost invocată Hotărârea CJUE din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10 într-o procedură preliminară, potrivit căreia reglementările Uniunii Europene (articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138) trebuie interpretate în sensul că se opun prelungirii termenului de 45 zile în care inspecţia fiscală trebuia finalizată și că dobânzile pentru sumele de rambursat din TVA curg de la data la care termenul de 45 zile a expirat.

Această interpretare dată de CJUE este obligatorie pentru toate statele membre ale  Uniunii Europene și ea constituie un izvor de drept intern, în măsura în care această interpretare ar veni în conflict cu o normă internă, dreptul european este prioritar, așa cum dispune art.148 alin.(2) din Constituţia României.

 -În virtutea aceleiași logici care impune plata de dobânzi către autoritatea fiscală de la data la care trebuia finalizată o inspecţie fiscală, intimata-pârâtă trebuie să plătească și sumele de: 203.319 lei – despăgubiri egale cu majorările de întârziere și penalităţile plătite aferente impozitului pe profit de 148.646 lei.

Recurenta-reclamantă reia toate pretenţiile solicitate prin acţiune cu argumentele prezentate pe larg în cuprinsul acesteia iar cu privire la suma de 986.736 lei, prin notele scrise precizează că nu mai susţine acest petit reprezentând penalităţi  contractuale pretinse de S.C. CP S.R.L. Biharia.

Arată  în finalul motivelor de recurs că la suma pretinsă se adaugă dobânzile prevăzute de art.124 C.proc.fisc, începând cu 07 august 2009, data la care cererea formulată în procedura plângerii administrative prealabile trebuia soluţionată.

Cu privire la termenul de 45 zile, prevăzut de art. 70 C.proc.fisc, jurisprudenţa a stabilit că nerespectarea acestuia atrage obligaţia organului fiscal de a plăti dobânzi contribuabilului, sens în care invocă Decizia nr. 1494 din 18 martie 2009 a Secţiei de contencios administrativ fiscal a înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și decizia nr.227 din 20.01.2009 a Curţii de Apel Craiova.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală  a solicitat respingerea recursului ca nefondat insistând asupra faptului că  în ceea ce privește cererea de obligare la plata unor despăgubiri aferente unor activităţi de inspecţie fiscală cu nerespectarea termenelor legale, în mod temeinic instanţa de fond a reţinut că nesoluţionarea în termen a cererii de rambursare nu este rezultatul unei atitudini culpabile a organelor fiscale, această nesoluţionare fiind rezultatul unor cauze obiective.

Prin Notele scrise depuse la dosar la termenul din 28 octombrie 2011, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 alin. 3 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) cu trei întrebări preliminare referitoare la interpretarea art. 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138.

Înalta Curte prin Încheierea pronunţată la 9 decembrie 2011 a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu privire la prima întrebare preliminară formulată de recurenta-reclamantă SC „Porto Petrol” S.R.L. care privește interpretarea art. 183 din Directiva 6/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138 reţinând că, deși această normă europeană are legătură cu soluţionarea prezentului litigiu, în acest caz nu există obligativitatea de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece există deja jurisprudenţa în această materie, reprezentată de Hotărârea C.J.U.E. din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10, în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă din Bulgaria, referitoare la interpretarea aceleiași reguli comunitare Directiva 2006/112, modificată prin Directiva 2006/138.

Referitor la cea de a doua întrebare preliminară formulată de recurenta – reclamantă care se referă la momentul de la care trebuie calculate dobânzile aferente sumei de rambursare a T.V.A., Înalta Curte a constatat că aceasta vizează aplicarea și interpretarea unei norme interne, respectiv art. 70 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, solicitare care excede competenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A treia întrebare preliminară formulată de recurenta – reclamantă nu îndeplinește condiţiile de admisibilitate pentru trimiterea cererii de sesizare, astfel cum acestea sunt prevăzute expres în art. 267 din T.F.U.E.

Recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă a solicitat  acordarea de despăgubiri în sumă de 530.738 lei dobânzi aferente sumei de 893.498 lei scadentă la rambursare la data de 10.07.2007, dată la care trebuia finalizată inspecţia fiscală în termen de 45 zile cum prevede art.70 Cod procedură fiscală iar suma efectiv rambursată a fost primită de la 23.07.2009.

Cuantumul sumei nu este contestat, fiind stabilit pe baza expertizei contabile administrate în cauză.

Dobânzile pretinse sunt calculate conform art.124 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate la sumele cu titlu de TVA care trebuiau rambursate de pârâţi la expirarea termenului prevăzut de lege, de la depunerea decontului TVA din 25.05.2007.

Decontul TVA a fost transmis spre verificare de către Serviciul Rambursări TVA la Activitatea de Inspecţie Fiscală la data de 24.07.2007, când a fost înregistrat sub nr. 735535.

Inspecţia fiscală generată de cererea de rambursare a fost dispusă și începută la 26.07.2007, pentru ca ulterior după expirarea termenului legal de 45 zile respectiv la 23.08.2007 să fie suspendată pentru a se efectua  verificări încrucișate la 4 societăţii comerciale, rezultatul fiind comunicat la DGAMC la 17.06.2008..

Recurenta-reclamantă arată că inspecţia fiscală s-a desfășurat pe un termen nepermis de lung, fără o justificare rezonabilă.

Prima instanţă a reţinut că prelungirea termenului de soluţionare a decontului de TVA este justificat de situaţii obiective, sens în care s-a raportat la prevederile art.70 alin.2 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui text de lege când pentru soluţionarea cererii sunt necesare informaţii suplimentare acest termen de 45 zile se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informaţiilor solicitate.

În speţă, organele fiscale au apreciat că informaţiile suplimentare sunt necesare după expirarea celor 45 zile, când inspecţia fiscală a fost suspendată pentru a se efectua verificări încrucișate la 4 societăţi comerciale care au durat până la 03.06.2008, inspecţia fiscală fiind reluată la data de 23.06.2008.

Recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor de recurs a invocat Hotărârea CJUE din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10 în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă din Bulgaria,  în care s-a reţinut că: În lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoare adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei raportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. In schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 zile nu încalcă această prevedere “.

Astfel problema juridică dezlegată de CJUE prin hotărârea preliminară se suprapune   cu situaţia dedusă judecăţii privind pretenţiile recurentei-reclamante vizând suma de 530.738 lei dobânzi calculate la sumele cu titlu de TVA solicitate la rambursare, și plăţile cu întârziere. În situaţia dată conform art.70 alin.2 Cod procedură fiscală organele de specialitate pot prelungi durata controlului însă datorează dobânzi pentru  întârzierea rambursării sumelor solicitate cu titlu de TVA.

CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanţelor naţionale privind problemele respective de drept comunitar.

Termenul de 45 zile pentru rambursarea TVA este stabilit prin art.70 alin.1 Cod procedură fiscală privitor la termenele  de soluţionare a cererilor contribuabililor.

Curtea reţine că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune și în baza aquis-uliul comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia romana referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

În primul rând, în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a reţinut în mod constant că “Statele Membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condiţiilor de rambursare a TVA în exces, dar ca nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiţii, principiului neutralităţii TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte TVA-ul, ceea ce implica în mod necesar “ca TVA-ul să fie rambursat intr-o perioada de timp rezonabila prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor masuri echivalente și ca în orice caz, metoda adoptata pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil’ (paragraful 17 al spetei Șosnowska).

În mod similar, din opinia exprimata de Avocatul General Mischo în speţa „Comisia Europeana vs. Italia”, reiese că, atunci când face referire la rambursare, art. 18 alin.A din Directiva a 11-a de TVA (care reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcţionare a sistemului comun de TVA) nu are în vedere cu siguranţă printre modurile de rambursare vreunul în care contribuabilul îndreptăţit la rambursare în calitate  de creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru care Curtea Europeana de Justiţie reţine în hotărârea pronunţată în cauza ca întrucât rambursarea TVA ”este unul dintre elementele esenţiale de aplicare a principiului neutralităţii sistemului comun de TVA, condiţiile stabilite de Statele Membre în privinţa rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu, prin punerea contribuabilului în situaţia de a suporta în tot sau în parte, riscul sarcinii TVA” (paragraful 33).

De aceea, Curtea Europeana de Justiţie concluzionează că “Statele Membre, prin condiţiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptăţească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care ii este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod necesar ca rambursarea să aibă loc intr-o perioada rezonabila de timp, prin plata sau mijloace echivalente, și în orice caz, orice metoda de rambursare adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil.” .

În al doilea rând, se reţine că principiul neutralităţii TVA reprezintă aplicarea în materia TVA a principiului legal general al nediscriminării, întrucât competitorii nu pot fi trataţi în mod diferit din perspectiva TVA.

Or, dacă nu s-ar acorda dobânzi unui contribuabil care beneficiază de rambursare TVA cu întârziere, acesta s-ar afla intr-o poziţie de discriminare fata de un alt contribuabil, competitor de-al sau, care ori nu a fost pe poziţie de rambursare de TVA (respectiv, suma TVA aferentă achiziţiilor sale a fost mai mare decât suma TVA aferentă livrărilor sale), ci pe poziţie de plată TVA (adică, suma TVA aferenta achiziţiilor sale a fost mai mica decât suma TVA aferent livrărilor sale) ori care a beneficiat de o rambursare imediată și fără întârziere a TVA, ceea ce potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie ar fi de neconceput.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că pretenţiile deduse din rambursarea cu întârziere a TVA sunt întemeiate în raport de prevederile art.70 și art.124 Cod procedură fiscală, aceasta în condiţiile în care prin adresa atacată nr.1061846/10.12.2009, emisă de ANAF,  s-a exprimat un refuz apreciat ca nejustificat, de emitere a unui act administrativ pentru plata dobânzilor conform art.124 Cod procedură fiscală.

Criticile ce vizează celelalte pretenţii deduse judecăţii și respinse de prima instanţă nu pot fi reţinute.

Cu privire la suma de 203.319 lei – reprezentând majorări de întârziere si penalităţi aferente impozitului pe profit in suma de 148.646 lei, așa cum a menţionat intimata-pârâtă prin întâmpinare, în condiţiile în care nu a fost solicitată restituirea acestei sume reprezentând impozit pe profit, cererea de acordare de majorări de întârziere și penalităţi aferente restituirii cu întârziere a sumei solicitate, în cuantum de 203.319 lei, nu are temei legal și nu poate constitui prejudiciu.

Totodată nici suma de 29.210 lei solicitată de recurenta-reclamantă cu titlu de majorări de întârziere și penalităţi aferente impozitului pe profit în sumă de 99.015 lei nu are temei legal pentru a fi datorată, aceasta în condiţiile în care titlul de creanţă nu a fost contestat de societate.

Referitor la suma de 431.915 lei – reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitata la restituire în data de 12.07.2008, din care s-a restituit suma de 1.799.647 lei în data de 09.03.2009, compensarea a operat de la data depunerii cererii de compensare conform art. 122 alin.1 lit.a, care prevede  “(1) In cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, majorările de întârziere se datorează până la data stingerii inclusiv, astfel: a) pentru compensările la cerere, data stingerii este data depunerii la organul competent a cererii de compensare”, nefiind datorate în consecinţă sumele solicitate de recurenta-reclamantă.

Raportându-se la dispoziţiile art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, în mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii patrimoniale administrative în privinţa sumelor solicitate de reclamantă și reiterate în cererea de recurs la nr.1,2, 4, 6,7 și 8.

Mai mult, în privinţa cheltuielilor cu consultanţa juridică fiscală și contabilă angajata în baza Actului adiţional din data de 15.07.2008 și a contractelor din data de 24.07.2008, 30.07.2008, respectiv din data de 16.06.2009, prima instanţă a reţinut incidenţa art.106 alin.3 din OG nr.92/2003, invocată de reclamantă prin acţiune, conform cărora pe durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuși acesteia au dreptul de a beneficia de asistenta de specialitate sau juridică, angajarea acestor cheltuieli fiind o opţiune a societăţii, care nu a dovedit necesitatea angrenării acestor cheltuieli raportate la poziţia organelor fiscale și mai mult intimata DGAMC a depus toate diligenţele pentru clarificarea tratamentului fiscal al sumelor în discuţie, solicitând punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală .

În consecinţă, pentru considerentele expuse la pct.II.1 din decizie, în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004, art.312 alin.1 teza I din Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată, cu aplicarea art.274 și 276 Cod procedură civilă pentru partea căzută în pretenţii.

Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 34/2006, art. 298

Potrivit art.298 din O.U.G nr. 34/2006 „contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora”

Aceste dispoziţii nu pot fi invocate pentru încheierea în afara procedurilor instituite prin O.U.G. nr. 34/2006 a unui act adiţional la un contract de achiziţie publică aflat în curs de executare la momentul intrării în vigoare a acestei ordonanţe.  

Decizia nr. 1126 din 1 martie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, astfel cum a fost precizată, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achiziţiilor Publice ANRMAP), în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională X și S.C. GS S.A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale încheiate la contractul nr.101/2782/27.04.2006, respectiv actul adiţional nr.1 înregistrat cu nr.101/ 2782/27.04.2006, Actul adiţional nr.2 înregistrat cu nr.101/4812/ 29.05.2007, Actul adiţional nr.3 înregistrat cu nr.101/445/ 29.01.2008, Actul adiţional nr.4 înregistrat cu nr.101/1734/02.04.2008 și Actul adiţional nr.5 înregistrat cu nr.101/7501/17.12.2008.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 27.04.2006, Compania Naţională X (denumită Beneficiar) a încheiat Contractul de prestări servicii nr.110/27.04.2006, 101/2782/27.04.2006 cu S.C. GS S.A. (denumită Prestator) și a susţinut că, ulterior atribuirii acestui contract, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.34/2006, Compania Naţională X a prelungit nejustificat durata contractului, achiziţionând noi servicii, afectând noi sume de bani din fondurile publice pentru achitarea acestora, prin încheierea a 5 acte adiţionale, eludând astfel prevederile imperative ale O.U.G. nr.34/2006 deși, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr.34/2006 (la data de 19 aprilie 2006), pârâta a dobândit calitatea de autoritate contractantă, iar pentru serviciile financiare care fac obiectul acestei suplimentări, aceasta avea obligaţia să atribuie un nou contract de achiziţie publică, cu respectarea prevederilor art.20 din O.U.G. nr.34/2006.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C. GS S.A. a invocat  excepţia de necompetenţă a Curţii de Apel București, pe care instanţa a respins-o prin încheierea de ședinţă din data de 29.03.2011, precum și excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, la care a renunţat ulterior. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr.3082 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achiziţiilor Publice, în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională X S.A. și S.C. GS S.A. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că între Compania Naţională X S.A. și S.C. GS S.A., s-a încheiat Contractul de prestări servicii nr.101/2782/27.04.2008, cu obiectul menţionat de reclamantă în motivarea acţiunii, pe o durată de 5 ani.

Analizând conţinutul pct.13.3 din contract, conform căruia orice modificare a convenţiei poate fi făcută doar în scris, prin acte adiţionale, încheiate în aceeași formă ca și documentul original și constatând împrejurarea că încheierea contractului de prestări servicii s-a realizat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.34/2006, Curtea a reţinut că art.298 din actul normativ menţionat trebuie interpretat în sensul că O.U.G. nr.34/2006 este inaplicabilă în cazul contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, inaplicabilitatea vizând inclusiv prevederile art.20, referitoare la obligaţia unei autorităţi contractante de a atribui contractele de achiziţie publică prin licitaţie, astfel încât actele adiţionale încheiate de pârâte sunt permise de contractul iniţial, care scapă reglementării OUG nr.34/2006.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achiziţiilor Publice și Compania Naţională X S.A.

În recursurile formulate, cele două recurente au invocat critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.7 Cod procedura civilă, susţinând, în esenţă, că instanţa nu și-a motivat soluţia, limitându-se la invocarea art.298 din O.U.G. nr.34/2006 și reţinând că prevederile acestei ordonanţe de urgenţă nu sunt aplicabile contractului și nici actelor adiţionale încheiate ulterior.

Compania Naţională X S.A. a argumentat că interesul său în promovarea căii de atac este determinat de faptul că, urmare a denunţării unilaterale a Contractului de prestări Servicii nr.101/2782 din 27.04.2006 (respectiv nr.110 din 27.04.2006) așa cum a fost completat cu actele adiţionale, S.C. GS SA a intentat acţiune în pretenţii care formează obiectul Dosarului nr.20447/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București – Secţia a VI-a comercială.

Separat, invocând dispoziţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, în mod generic, ANRMAP a susţinut critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.9 Cod procedura civilă, potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În esenţă, autoritatea publică recurentă a argumentat că instanţa de fond a reţinut în mod greșit, în primul rând, că potrivit prevederilor art.298 din O.U.G. nr.34/2006, dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă nu sunt aplicabile, contractul de prestări servicii fiind încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Pe de altă parte, autoritatea publică recurentă a mai susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că prevederile art.20 din această ordonanţă de urgenţă nu sunt incidente în privinţa actelor adiţionale.

De asemenea, a mai argumentat că judecătorul fondului a ajuns în mod eronat la concluzia că potrivit pct.13.3 din contractul de prestări servicii, orice modificare a acestuia putea fi făcută prin acte adiţionale, așa cum s-a procedat și în cauza de faţă.

În concluzie, ANRMAP a cerut admiterea recursului formulat, desfiinţarea soluţiei instanţei de fond și admiterea acţiunii așa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării actelor adiţionale încheiate la Contractul nr.101/2782 din 27.04.2006.

Așa cum s-a arătat în Încheierea din 2.02.2012, din oficiu, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor problema admisibilităţii căii de atac, în raport cu prevederile art.285 alin.(5) din O.U.G. nr.34/2006.

Prin concluziile scrise depuse, Compania Naţională X  SA a achiesat la excepţia de inadmisibilitate a recursurilor, ridicată din oficiu de instanţa de recurs, iar cu privire la fondul cauzei, a susţinut aplicabilitatea prevederilor art.298 din O.U.G. nr.34/2006, potrivit cărora „Contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora”.

În concluziile scrise depuse, ANRMAP a susţinut netemeinicia excepţiei, ridicată din oficiu de instanţa de recurs, argumentând că în cauză sunt incidente prevederile art.296¹ alin.(1) din O.U.G. nr.34/2006, care conferă autorităţii „dreptul de a solicita instanţei de judecată constatarea nulităţii absolute a contractelor” în situaţiile enumerate, situaţie în care hotărârea Curţii de Apel București poate fi atacată cu recurs, potrivit alin.(3) de la art.296¹.

În ceea ce privește fondul cauzei, a reiterat argumentele considerentelor recursului scris, solicitând admiterea acestuia.

Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului

Într-adevăr, potrivit art.285 alin.(5) din O.U.G. nr.34/2006, „Hotărârea pronunţată de instanţă este definită și irevocabilă”, dar această prevedere se referă la hotărârea pe care instanţa de contencios administrativ o pronunţă într-o cauză care are ca obiect o plângere împotriva unei decizii a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, conform art.283 și urm. din Secţiunea a 8-a – Căi de atac împotriva deciziilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

În cauză, însă, instanţa de fond a avut de soluţionat o acţiune pe care ANRMAP a formulat-o în temeiul art.296¹ alin.(1) din O.U.G. nr.34/2006, astfel că devine incidentă norma de la alin.(3) din același articol, potrivit căruia „Sentinţa Curţii de Apel București poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la data comunicării la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal”.

Astfel fiind, în cauza de faţă, recursul reprezintă o cale de atac admisibilă.

Cu privire la criticile încadrate în motivul prevăzut la art.304 pct.7 Cod procedura civilă, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art.261 alin.(1) pct.5 Cod procedura civilă, hotărârea pronunţată de instanţă trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanţei, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

În cauză, judecătorul fondului a dat hotărârii o motivare foarte succintă, însă cuprinzătoare și corespunzătoare soluţiei pe care a    adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispoziţiile legale și contractuale pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, acţiunea fiind astfel respinsă ca neîntemeiată.

Criticile formulate cu privire la nelegalitatea și netemeinicia soluţiei instanţei de fond, circumscrise motivului prevăzut la art.304 pct.9 în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a reţinut în expunerea rezumativă prezentată la pct.1 al acestor considerente, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în primul rând că, în raport cu prevederile art.298 din O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, cu modificările și completările ulterioare, dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă, în general, nu sunt aplicabile actelor juridice deduse judecăţii și nici în ceea ce privește condiţiile cerute la art.20 din această reglementare.

            Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că potrivit pct.13.3. din Contractul de prestări servicii nr.101/2782 din 27.04.2006, orice modificare a convenţiei putea fi realizată prin acte adiţionale, lucru care s-a și făcut, în condiţiile în care dispoziţiile O.U.G. nr.34/2006 nu sunt incidente, iar actele adiţionale „scapă reglementării” acestei ordonanţe de urgenţă.

În cauză, este necontestat că la data de 27.04.2006 a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr.101/2782 din 27.04.2006 între S.C. GS SA în calitate de prestator și Compania Naţională X SA, în calitate de autoritate contractantă beneficiară, având ca obiect serviciile enumerate la pct.3 din contract, pentru o durată de 5 ani, de la data semnării.

De asemenea, este necontestat că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.34/2006 – 30.06.2006, au fost încheiate actele adiţionale în litigiu: nr.1 din 4.12.2006, nr.2 din 29.05.2007, nr.3 din 29.01.2008, nr.4 din 2.04.2008 și nr.5 din 17.12.2008 prin care au fost aduse modificări substanţiale privind, inclusiv, majorarea comisioanelor, baremul de performanţă și prelungirea duratei contractului care urma să expire la 27.04.2011, cu 5 ani de la 1.12.2008, urmând să expire la 31.12.2013.

În urma controlului efectuat de ANRMAP au fost constatate deficienţele consemnate în Raportul de control nr. RC/7970 din 3.06.2010  organul de control propunând aplicarea prevederilor art.296¹ din O.U.G. nr.34/2006 în vederea stopării efectelor produse de încălcarea prevederilor legale, valorile respective depășind limitele legale.

În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr.34/2006, într-adevăr, potrivit art.298 „Contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere două situaţii: aceea a contractelor în curs de executare și aceea a procedurilor de atribuire în curs de desfășurare, ambele la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.34/2006.

În cauză, este necontestat că nu este vorba de o procedură de atribuire aflată în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.34/2006, dar nici de aspecte care să ţină de executarea Contractului de prestări servicii încheiat la data de 27.04.2006, deci, anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în privinţa cărora ar fi urmat să se aplice prevederile legale anterioare, în vigoare la data încheierii contractului.

Litigiul vizează modificări și completări aduse unor clauze esenţiale ale contractului iniţial, inclusiv mărirea duratei cu mai mult de jumătate din durata prevăzută, ceea ce impune concluzia că, de la data intrării în vigoare, O.U.G. nr.34/2006 este pe deplin aplicabilă actelor adiţionale în litigiu, concluzia instanţei de fond fiind eronată.

În ceea ce privește concluzia instanţei de fond potrivit căreia actele adiţionale sunt legale din moment ce potrivit clauzei de la pct.13.3 din Contractul de prestări servicii, orice modificare a contractului poate fi făcută prin acte adiţionale, această concluzie este greșită din moment ce are la bază ignorarea prevederilor O.U.G. nr.34/2006, în special prevederile art.20 în forma în vigoare la datele respective, potrivit cărora contractul de achiziţie publică (de bunuri, servicii, etc.) trebuie să se facă prin aplicarea procedurilor de licitaţie publică.

Astfel fiind, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie netemeinică și nelegală, în condiţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recursurile fiind astfel apreciate ca întemeiate pentru considerentele prezentate.

Reţinând că, la încheierea actelor adiţionale din litigiu nu au fost respectate prevederile O.U.G. nr.34/2006, inclusiv prevederile art.20, acţiunea formulată de autoritatea publică a fost admisă constatându-se nulitatea actelor adiţionale așa cum au fost identificate mai sus.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 188/1999

Potrivit art. 77 alin.(5) din Legea nr.188/1999, republicată „Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare”.

Din interpretarea textului legal citat, rezultă faptul că cele două termene nu sunt alternative, fiind obligatoriu ca aplicarea sancţiunii disciplinare să se circumscrie ambelor termene, astfel încât nerespectarea oricăruia dintre ele, constituie un viciu de nelegalitate.

Decizia nr. 1107 din 1 martie 2012

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în forma republicată în M.Of. nr. 365 di 29.05.2007, cu modificările și completările ulterioare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timișoara reclamantul BE a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Autoritatea Naţională a Vămilor și Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Timișoara, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr.2111/ 19.05.2011, emis de pârâtul Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar în subsidiar să se dispună anularea acestuia și suspendarea executării sale până la soluţionare irevocabilă a contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că prin Ordinul nr. 2111 din 19.05.2011 emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicat reclamantului la 20.05.2011, acesta a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de două luni, în baza art. 75, art. 77 alin.(1), alin.(2) lit.j, alin.(3) lit.b, alin.(4), alin.(5), art.78 alin.(3) și art.79 alin.(1) din Legea nr.188/1999, coroborat cu art. 50 alin.(1), alin.(3) și 4 din H.G. nr.1344/2007.

În cuprinsul actului sancţionator s-a reţinut că reclamantul se face vinovat de încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese și interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, abatere reglementată de art.77 alin.(1) lit.i) din Legea nr.188/1999, întrucât ar fi permis ca pe calculatorul din biroul său să fie redactată o cerere în numele S.C. „P” S.R.L., pentru desigilarea instalaţiei de producţie și a căilor de acces din cadrul antrepozitului fiscal deţinut, în legătură cu o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva DJAOV Arad, utilizând astfel bunurile aparţinând autorităţii vamale pentru desfășurarea altor activităţi decât cele aferente funcţiei publice deţinute.

Reclamantul a susţinut că ordinul atacat este nul absolut, întrucât nu cuprinde menţiunile obligatorii impuse de artr.50 alin.3 din H.G. nr.1344/ 31.10.2007, respectiv nu menţionează termenul în care poate fi contestată sancţiunea disciplinară, instanţa la care poate fi îndreptată contestaţia și nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale, formulate prin întâmpinarea comunicată Comisiei de disciplină, urmare a citaţiei emisă la 21.09.2010, care vizau nulitatea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă, urmare a neregulatei citări, raportat la dispoziţiile art. 35 alin.2 din H.G. nr.1344/2007.

De asemenea, s-a susţinut că ordinul atacat ar fi nul ca urmare a faptului că a fost emis după parcurgerea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă de către o comisie de disciplină necompetentă, acesta apreciind că cercetarea sa trebuia efectuată de către Comisia de disciplină din cadrul ANAP, conform art.10 alin.(2) și art. 29 alin.(3) din H.G. nr.1344/2007, dat fiind faptul că, la data derulării acestei proceduri, deţinea funcţia publică de director administrativ, numit prin ordin al Președintelui ANAF.

Sub un alt aspect, s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 77 alin.(5) din Legea nr.188/1999, în sensul că sancţiunea disciplinară a fost aplicată după expirarea termenului de un an de la data sesizării Comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea pretinsei abateri disciplinare

Prin cererea depusă la dosar la 20.09.2011, reclamantul a precizat că nu a înţeles să cheme în judecată Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ci însăși Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în calitate de emitent al actului contestat.

Prin întâmpinările depuse la dosar, autorităţile pârâte au solicitat respingerea acţiunii, susţinând că reclamantul se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, iar Ordinul nr. 2111/19.05.2011 cuprinde toate elementele impuse de art. 50 alin.(3) din H.G. nr. 1344/2007, iar probele administrate în cursul cercetării disciplinare au relevat vinovăţia sa.

Prin încheierea de ședinţă din data de 20.09.2011 a fost admisă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 2111/19.05.2011, pentru motivele expuse în cuprinsul acelei hotărâri.

Prin Sentinţa civilă nr.433 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara – Secţia contencios administrativ și fiscal a admis în parte acţiunea și a dispus anularea Ordinului nr.2111 din 19.05.2011, respingând, în rest, cererea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

– Prin Ordinul nr.2111 din 19.05.2011 emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicat reclamantului la 20.05.2011, acesta a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de două luni, în baza art. 75, art. 77 alin.1, alin.2 lit.j, alin.(3) lit.b, alin.(4), alin.(5), art.78 alin.(3) și art.79 alin.(1) din Legea nr.188/ 1999, coroborat cu art. 50 alin.(1), alin.3 și 4 din H.G. nr. 1344/2007;

– În speţă nu se verifică susţinerile privind nulitatea absolută a Ordinului nr. 2111/19.05.2011 emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, referitoare la neprecizarea instanţei competente la care poate fi contestat actul astfel emis și nici termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată, la faptul că acesta a fost emis de către un organ necompetent, raportat la funcţia publică pe care o ocupa la data emiterii sale.

– Dat fiind că la data sesizării comisiei de disciplină din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor București reclamantul nu deţinea funcţia prevăzută de art.1 lit.g) din Ordinul emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr.71 din 14 ianuarie 2008, privind organizarea și funcţionarea Comisiei de disciplină din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instanţa de fond a concluzionat că, nu se poate constata nelegalitatea actului sancţionator atacat pentru nerespectarea normelor de competenţă în efectuarea cercetării disciplinare.

Nu se verifică nici susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea condiţiilor de formă legal impuse pentru emiterea sa, căci în art. 3 din dispozitivul său au fost reproduse fidel prevederile art.80 din Legea nr.188/1999, respectiv, art.51 din H.G. nr.1344/2007, rezultând astfel că emitentul actului a înţeles astfel să facă trimitere la reglementările legale în vigoare, a căror conţinut se prezumă a fi cunoscut de către reclamant.

Raportat la starea de fapt reţinută anterior, curtea de apel a constatat că cererea reclamantului de anulare a ordinului apare parţial întemeiată, verificându-se, în cauză, susţinerile reclamantului referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare cu depășirea termenului de prescripţie de 1 an, reglementat de art. 77 alin.(5) din Legea nr. 188/1999. S-a reţinut că rezultă atât din cuprinsul Ordinului nr.2111 din 19.05.2011 (fila 11), cât și din copia sesizării adresate de către Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Timișoara, Autorităţii Naţionale a Vămilor București, sub nr. 12574/ 23.04.2010, că la 28.04.2010 a fost înregistrată la comisia de disciplină din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor București (competentă, potrivit argumentelor mai sus expuse, să efectueze cercetarea disciplinară), sesizarea pentru declanșarea cercetării disciplinare a reclamantului, însoţită de nota de constatare prin care era expusă starea de fapt considerată a releva săvârșirea abaterii disciplinare.

Ca atare, în data de 28.04.2010 a început să curgă termenul de 1 an în interiorul căruia trebuia aplicată sancţiunea disciplinară reclamantului, iar ordinul de aplicare a sancţiunii disciplinare a fost emis după expirarea acestuia, la data de 19.05.2011.

S-a concluzionat în sensul că având în vedere că prin întâmpinările depuse la dosar, ori în cadrul concluziilor orale puse la dezbaterea în fond a cauzei, pârâtele nu au formulat apărări cu privire la aceste susţineri și nu au relevat motive de suspendare ori întrerupere a termenului de prescripţie menţionat, termenul mai sus menţionat, reglementat de art.77 alin.(5) din Legea nr.188/1999 a expirat anterior emiterii ordinului sancţionator.

2.1. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Timișoara și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care au invocat motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, fiind susţinute, în esenţă, următoarele critici:

– potrivit art.77 alin.(5) din Legea nr.188/1999 republicată, „sancţiunea disciplinară se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare”;

– instanţa de fond a interpretat greșit dispoziţiile legale citate, ignorând că sancţiunea disciplinară a fost aplicată la data de 19.05.2011, deci în cadrul termenului de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare – 19.11.2009.

În concluzie, cele două autorităţi au solicitat admiterea recursurilor, desfiinţarea soluţiei pronunţate și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

2.2. Reclamantul a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor formulate, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală și temeinică și solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, prin Ordinul nr.2111 emis la data de 19.05.2011, intimatul-reclamant a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 2 luni, conform prevederilor art.75, art.77 alin.(1), alin.(2) lit.j), alin.(3) lit.b), alin.(4), alin.(5), art.78 alin.(3) și art.79 alin.(1) din Legea nr.188/1999, republicată.

Din actele și lucrările cauzei rezultă că, așa cum în mod judicios a reţinut instanţa de fond, Comisia de disciplină competentă a fost sesizată la data de 28.04.2010, iar sancţiunea a fost aplicată prin Ordinul nr.2111 din 19.05.2011, ceea ce înseamnă încălcarea termenului de 1 an, prevăzut de lege.

Astfel, potrivit art.77 alin.(5) din Legea nr.188/1999, republicată „Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare”.

Din interpretarea textului legal citat, instanţa de recurs reţine că cele două termene nu sunt alternative, fiind obligatoriu ca aplicarea sancţiunii disciplinare să se circumscrie ambelor termene, astfel încât nerespectarea oricăruia dintre ele, constituie un viciu de nelegalitate.

Or, în cauză, este necontestat că sancţiunea a fost aplicată prin Ordinul nr.2111 emis la data de 19.05.2011, în timp ce Comisia de disciplină competentă fusese sesizată la data de 28.04.2010, ceea ce reprezintă încălcarea termenului de 1 an prevăzut la art.77 alin.(5) din Legea nr.188/ 1999, republicată.

Soluţia instanţei de fond este legală și temeinică, recursurile fiind în consecinţă, respinse ca nefondate.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 188/1999, art. 89 alin. (3) lit. f)

Refuzul unui funcţionar public de a accepta detașarea, în condiţiile în care avea încheiat  cu părinţii săi – aflaţi la o vârstă înaintată și cu o stare de sănătate precară – un contract de întreţinere prin care și-a asumat obligaţia de a-i îngriji pe toată durata vieţii, se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 89 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 188/1999, privind existenţa unor motive familiale temeinice, ordinul prin care s-a dispus detașarea acestui funcţionar public fiind, prin urmare, nelegal.

Decizia nr. 1135 din 2 martie 2012

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la această instanţă sub dosar nr.226/57 din 18.03.2011 reclamantul CM a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze Ordinul nr.153/15.03.2011 emis de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată;

În motivarea acţiunii s-a arătat că a fost detașat prin Ordinul nr.153/ 15.03.2011 la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași ca director executiv, însă din motive familiale temeinic justificate a înţeles să refuze detașarea prevalându-se de dispoziţiile art.89 din Legea nr.188/ 1999, formulând și procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.554/ 2004, cerere de care pârâta nu a ţinut cont invocând motivul că Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași are postul de director executiv vacant.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare invocând excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, iar pe fond netemeinicia acţiunii având în vedere că Ordinul nr.153/15.03.2011 este motivat în fapt și drept și îndeplinește condiţiile de fond și formă cerute pentru validitatea actelor administrative.

Prin Sentinţa nr.118 din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia contencios administrativ și fiscal a respins excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă și a admis acţiunea formulată de reclamantul CM împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă – A.N.O.F.M.

A anulat Ordinul de detașare nr.153 din 15.03.2011 emis de pârâtă și a obligat-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile este nefondată deoarece prin cererea din data de 16.03.2011 reclamantul a solicitat anularea ordinului de detașare invocând motive familiale justificate cu acte medicale și prevederile art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/1999 republicată. Totodată reclamantul a formulat și procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.554/ 2004 privind contenciosul administrativ.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că din actele medicale depuse la dosar rezultă că tatăl reclamantului în vârstă de 84 ani este grav bolnav astfel că având în vedere și vârsta mamei de 78 ani, reclamantul este cel care se ocupă efectiv de îngrijirea acestora, având încheiat cu părinţii și contract de întreţinere.

Faţă de actele medicale depuse la dosar, s-a constatat că motivul neacceptării de către reclamant a detașării la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași se încadrează în prevederile art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

În motivarea recursului s-a susţinut că reclamantul a solicitat revocarea Ordinului nr.153 din 15.03.2011, prin adresa înregistrată sub nr.5765 din 23.03.2011, iar acţiunea s-a introdus la 18.03.2011, situaţie în care acţiunea era prematură.

S-a precizat că Ordinul nr.153/2011 a fost emis cu respectarea art.87 și 89 din Legea nr.188/1999, că măsura modificării raportului de serviciu a fost adoptată de conducătorul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru asigurarea coordonării A.J.O.F.M. Călărași.

S-a mai arătat că prin Ordinul nr.232 din 28.04.2011 a încetat detașarea intimatului-reclamant la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acţiunea, probele cauzei și legislaţia aplicabilă, a reţinut:

Cu privire la excepţia lipsei de interes în promovarea recursului

Interesul este definit în literatura juridică de specialitate ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Condiţia interesului nu este cerută numai la punerea în mișcare a acţiunii, prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii, respectiv apărări, exercitarea căilor de atac, etc.

Reclamantul a considerat că recursul este lipsit de interes, deoarece   s-a emis de către recurentă Ordinul nr.232 din 28.04.2011 prin care s-a încetat detașarea dispusă prin Ordinul nr.153/2011.

Prin motivele de recurs, însă, recurenta a susţinut legalitatea Ordinului nr.153/2011 pentru perioada cât acesta a avut existenţă proprie, cât a produs efecte juridice.

În consecinţă, se află în analiză legalitatea Ordinului nr.153/2011 care a produs consecinţe în perioada de la data emiterii și până la adoptarea Ordinului nr.232 din 28.04.2011 și ca urmare, excepţia este nefondată.

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii

Reclamantul a solicitat prin cererea înregistrată sub nr.1022 din 16.03.2011 să se revoce Ordinul nr.153/2011.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a răspuns la această cerere cu adresa nr.5384 din17.03.2011 (fila 15, dosar fond).

Acţiunea a fost introdusă la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 18.03.2011, deci după primirea răspunsului la cererea reclamantei.

Prematuritatea este o excepţie procesuală de fond, peremptorie, care se aplică în situaţia în care nu s-a formulat plângere prealabilă și partea se adresează instanţei înainte de a expira termenul pentru introducerea acesteia.

Așadar, soluţia de admitere a excepţiei prematurităţii se pronunţată atunci când nu a expirat termenul pentru formularea reclamaţiei administrative.

Potrivit art.11 alin.1 lit.a) din Legea nr.554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ se pot introduce la instanţă în termen de 6 luni de la data răspunsului la plângerea prealabilă.

Dreptul de a introduce acţiunea s-a născut la 17.03.2011 când reclamantul a primit răspuns la cererea sa, astfel că excepţia prematurităţii nu este fondată.

Cu privire la fondul cauzei

Prin Ordinul nr.153/2011 reclamanta a fost detașată de la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Sibiu la A.J.O.F.M. Călărași.

Potrivit art.87 alin.1 din Legea nr.188/1999 mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizează prinmodificarea raportului de serviciu, fie pentru eficientizarea activităţii instituţiilor sau autorităţilor publice, fie în interesul funcţionarului.

Una dintre modalităţile de modificare a raportului de serviciu o constituie detașarea.

Modul, condiţiile și perioadele în care se efectuează detașarea sunt reglementate în cuprinsul art.89 din Legea nr.188/1999.

Legiuitorul a prevăzut în cadrul art.89 alin.3 din Legea nr.188/1999 și dreptul funcţionarului public de a refuza detașarea, dacă se afla în una din situaţiile enumerate în textul legal.

Reclamantul-intimat a refuzat detașarea de la A.J.O.F.M. Sibiu la A.J.O.F.M. Călărași din motive familiale.

Instanţa de fond a apreciat corect că refuzul de a accepta detașarea se circumscrie situaţiei reglementate de art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/ 1999.

Reclamantul a încheiat cu părinţii săi un contract de întreţinere, prin care și-a asumat obligaţia de a-i îngriji pe toată durata vieţii.

Din referatul medical nr.403/2011 rezultă că tatăl reclamantului-intimat are diagnosticul de neoplasm de colon, aceeași stare a sănătăţii fiind confirmată și de alte acte medicale.

De asemenea, părinţii acestuia au vârsta de 84 ani și respectiv 78 ani.

Această situaţie de fapt dovedită cu acte se circumscrie motivului de refuz al detașării reglementat de art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/1999, context în care ordinul de detașare a fost nelegal, adoptat cu exces de putere, prin încălcarea dreptului funcţionarului public, de a refuza detașarea.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art.312 Cod procedura civilă, recursul a fost respins, sentinţa primei instanţe fiind legală și temeinică.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 178/1997, art. 3

Absolvirea în străinătate a  unei  instituţii  de  învăţământ  superior juridic într-o limbă de circulaţie internaţională, face ca cererea de eliberare a autorizaţiei de traducător și interpret pentru respectiva limbă, să îndeplinească cerinţele legale impuse de art. 3 din Legea nr. 178/1997 pentru soluţionarea favorabilă a acestei cereri, astfel încât condiţia impusă de Ministerul Justiţiei privitoare la recunoașterea diplomei de către Centrul Naţional de Recunoaștere și Echivalare  a Diplomelor din Cadrul Ministerului Educaţiei și Cercetării este nejustificată.  O asemenea echivalare ar fi fost necesară numai dacă  persoana solicitantă ar fi  urmărit  ca în  temeiul diplomei obţinute  în străinătate să exercite  profesia de jurist pe teritoriul  României.

Decizia nr. 1265 din 8 martie 2012

Prin Sentinţa nr. 4732 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel București- Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta NE, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligând pârâtul să elibereze reclamantei autorizaţia de traducător și interpret pentru limba franceză, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului pârâtului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta NE a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului la eliberarea autorizaţiei de traducător și interpret pentru limba franceză, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ , precum și la repararea pagubei materiale cauzate prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii de eliberare a autorizaţiei de traducător și interpret de limba franceză.

Problema de drept care trebuia lămurită în cauză, pentru a se putea aprecia asupra caracterului justificat sau nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs cererii de eliberare a autorizaţiei pentru reclamantă, exclusiv în baza actelor depuse de aceasta în susţinerea cererii, este aceea dacă pentru obţinerea autorizaţiei de traducător și interpret de limba franceză este sau nu necesară echivalarea diplomei eliberată reclamantei  de către Universitatea Paris 1 Pantheon Sorbonne.

Judecătorul fondului a mai reţinut că instituţia de învăţământ superior absolvită de reclamantă este una de profil juridic, a cărei echivalare ar fi necesară în măsura în care reclamanta ar urmări, în temeiul acestei diplome, exercitarea profesiei de jurist pe teritoriul României, însă ceea ce urmărește să probeze reclamanta este întrunirea ipotezei normei legale cuprinsă în art. 3 lit. c teza a II-a din Legea nr. 178/1997, anume că „posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă …………. care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea ……….”.

Concluzionând, instanţa a constatat că pentru a se proba exclusiv absolvirea unui instituţii de învăţământ superior în limba franceză, doar pentru autorizarea ca interpret/traducător pentru limba franceză, nu se impune echivalarea diplomei reclamantei, astfel că refuzul pârâtului de autorizare în lipsa echivalării, este unul nejustificat.

Împotriva Sentinţei nr. 4732 din 24 noiembrie  2011 a Curţii de Apel București, au formulat recurs reclamanta NE și pârâtul Ministerul Justiţiei.

Cererea de  recurs formulată de  reclamanta  NE a fost  întemeiată pe dispoziţiile  art. 304 pct.7  Cod procedură civilă  cu referire la  art. 261 pct.5 din Codul de  procedură civilă, precum și  pe dispoziţiile  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, ambele  critici vizând exclusiv capătul doi din acţiune privitor la repararea  pagubei materiale ce i-a fost cauzată reclamantei prin  nesoluţionarea  în termen legal a  cererii de autorizare ca traducător și interpret de limba franceză și, în consecinţă, împiedicarea  exercitării  activităţii în discuţie care este remunerată  potrivit Ordinului  MJ nr. 772/2009.

Recurenta-reclamantă a apreciat că  în considerentele  sentinţei atacate  nu se regăsește  nici un  element de drept  sau de fapt  care să justifice  respingerea  cererii de  daune.

În ce privește motivul de recurs  prevăzut de  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că  au fost  ignorate  dispoziţiile  art. 998-999 Cod civil precum și a art. 1084 Cod civil norme care  obligă la repararea  integrală a  prejudiciului  cauzat  prin  fapta  ilicită, mai exact  la acoperirea   prejudiciului  efectiv damnum energens) dar și la  beneficul  nerealizat (lucrum cessans). Or, instanţa de fond a constatat  că acest capăt de cerere  se impune a  fi respins  deoarece  reclamata  nu ar fi  dovedit  caracterul cert al invocatului prejudiciu, mai exact faptul că ar  fi realizat efectiv  activitatea  de  interpret traducător, deși a  menţionat  recurenta, întrunea și întrunește  toate condiţiile  executării  acestei activităţi, în conformitate cu  art. 2 și art. 5 din Legea nr. 178/1997.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei au fost  subsumate motivului de recurs prevăzute de  art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, considerând  că soluţia  primei  instanţe este  nelegală ca urmare a  interpretării  și aplicării  greșite a  prevederilor  Legii nr. 178/1997 (art. 3) și a  Regulamentului  de aplicare  a Legii nr. 178/1997 aprobat prin  Ordinul ministrului  justiţiei  nr. 1054/C/27 iulie  2005 care în  art. 3(5)  stabilește  că „În situaţiile  prevăzute la art. 3¹ (2) din lege, diploma  de licenţă sau echivalentă  va fi  recunoscută  de către  Centrul  Naţional de  Recunoaștere  și Echivalare  a Diplomelor  din  cadrul  Ministerului Educaţiei și Cercetării”. Potrivit  art. 3¹ (2)din Legea nr. 178/1997 „Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori ai Confederaţiei Elveţiene pot fi autorizaţi ca traducători și interpreţi în aceleași condiţii ca și cetăţenii români, putând dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 3 lit. c), e) și f) și cu documente emise/eliberate de autorităţile din statul membru de origine sau de provenienţă.”

În raport de  dispoziţiile legale  citate, recurentul a  considerat că acestea, chiar dacă se referă la cetăţenii statelor membre ale  Uniunii Europene sau aparţinând  Spaţiului Economic  European ori  ai  Confederaţiei Elveţiene, se aplică  și speţei de faţă, deoarece  atâta timp cât în privinţa celor menţionate este obligatorie recunoașterea  diplomei  de  licenţă sau echivalentă  și în privinţa  cetăţenilor  români va fi obligatorie echivalarea  aceleiași diplome, raţiunea  fiind  aceeași.

A mai adăugat recurentul că necesitatea  echivalării este  dată de faptul că  diploma care atestă absolvirea  unui institut de învăţământ superior în  limba străină este   eliberată ca urmare a  efectuării   studiilor  în străinătate, chiar  dacă  reclamanta  exercită profesia juridică în baza unei diplome de licenţă eliberată în România.

Recursurile sunt  nefondate:

Considerentele sentinţei aflate în control judiciar demonstrează că  instanţa de  fond a arătat  toate  argumentele  de fapt și de drept care au  stat la baza  analizei  acţiunii  în contencios administrativ, în întregul ei, formulate  de  reclamanta NE,  cât și a  apărărilor  pârâtului  Ministerul Justiţiei,  iar  împrejurarea că recurenta-reclamată este  nemulţumită de  soluţia  la care s-a  ajuns în privinţa  cererii de   reparare a  pagubei materiale cauzate  prin  nesoluţionarea  în termenul legal de autorizare ca  traducător  și interpret de limbă  franceză, nu atrage   incidenţa  motivului de  nelegalitate prevăzut la art. 304 pct.7 Cod procedură civilă („când hotărârea   nu cuprinde   motivele pe care  se  sprijină sau când  cuprinde  motive  contradictorii  ori străine de  natura pricinii”).

Evaluarea cererilor reclamantei s-a făcut în raport de  probatoriul administrat și al reglementărilor legale aplicabile, Înalta Curte  împărtășind concluzia  la care  instanţa  fondului a ajuns  și  neobservând  elemente de natură a conduce la  reformarea  sentinţei  pronunţate.

Nefiind contestată situaţia de fapt detaliată în sentinţa recurată s-a remarcat că problema  centrală a cauzei  o reprezintă   stabilirea  dacă  pentru obţinerea  autorizaţiei de  traducător  și interpret de limbă franceză este sau nu necesară echivalarea  diplomei  eliberată de Universitatea Paris 1 Pantheon Sorbonne în favoarea  reclamantei,  deci de a stabili dacă refuzul  pârâtului  de a da curs  cererii  ce i-a  fost adresată  la data de  29  iulie  2010 este  unul  justificat  sau nu. Pentru a se da  un răspuns acestei probleme s-a procedat la analiza din  perspectiva art. 3 din Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea și plata  interpreţilor  și traducătorilor folosiţi de  Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Parchetul Naţional  Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele  judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocaţi și de executori  judecătorești, cu  accent pe cerinţa prevăzută  la lit. c) teza a II-a din textul legal  indicat: „posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă din care rezultă specializarea în limba sau în limbile străine pentru care solicită autorizarea ori care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea sau posedă o diplomă de bacalaureat ori echivalentă din care rezultă că a absolvit un liceu cu predare în limba străină sau în limba minorităţilor naţionale pentru care solicită autorizarea ori este atestat de către Ministerul Culturii și Cultelor ca traducător pentru specialitatea știinţe juridice, din limba română în limba străină pentru care solicită autorizarea și din limba străină în limba română”.

Luând în calcul și  motivul invocat  de pârât și  încercarea de  a-și justifica refuzul unui răspuns favorabil la cererea reclamantei, anume necesitatea echivalării diplomei reclamantei, instanţa  fondului a lămurit că raţiunea echivalării studiilor superioare juridice la Universitatea paris 1 Pantheon Sorbonne cu studiile  superioare juridice la o universitate din România, care ar presupune  analiza comparativă a curriculei, a programelor analitice ale cursurilor efectuate, nu se verifică în privinţa autorizării ca  interpret traducător.

Rezumând ampla analiză asupra solicitării reclamantei, judecătorul fondului  a considerat  în mod just că   urmare  absolvirii  unei  instituţii  de  învăţământ  superior –indiferent de profil – în  limba franceză nu mai este  necesară echivalarea  la care trimite  Ministerul Justiţiei prin  invocarea Regulamentului  aprobat  prin Ordinul nr. 4022/14 mai 2008 al ministrului educaţiei, cercetării  și tineretului,  care privește  organizarea și  funcţionarea  Centrului  Naţional de Recunoaștere  și  Echivalare a Diplomelor  și a Metodologiei de recunoaștere și echivalare a diplomelor, certificatelor și titlurilor știinţifice.

O asemenea echivalare ar fi fost însă  absolut  necesară numai dacă  reclamanta ar fi  urmărit  ca în  temeiul diplomei obţinute  în Franţa să exercite  profesia de  jurist pe teritoriul  României, ceea ce nu este  însă  cazul.

În acest  contest, corect  s-a reţinut  că sunt  incidente  dispoziţiile art. 2(1) lit.i) din Legea nr. 554/2004,  în sensul că există  un refuz  nejustificat  al pârâtului  de a da curs solicitării  reclamantei, ceea ce  a  condus la  aplicarea  dispoziţiilor art. 18(1) raportat la  art. 1(1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la  obligarea  Ministerului Justiţiei de a  elibera  reclamantei  autorizaţia de   traducător  și interpret pentru  limba franceză,  fixând  în același  timp în conformitate cu  art.18(6) și un  termen pentru   executarea  obligaţiei  și posibilitatea  aplicării  amenzii  prevăzute de art. 24(2) din același act  normativ în cazul  neexecutării  obligaţiei .

În privinţa  cererii   reclamantei ca pârâtul să-i   repare  paguba creată  prin refuzul  nejustificat de  eliberare  a autorizaţiei, soluţia primei instanţe este de asemenea corectă și legală, întrucât  prejudiciul este unul  prezumat și nu  unul  cert,  neexistând  elemente pe baza cărora să  se stabilească  realizarea  efectivă a  activităţii de interpret/traducător  de către reclamantă.

 Practic, prejudiciul suferit nu este  posibil a  fi evaluat având în vedere dispoziţiile art. 15(2) din OMJ nr. 1054/2005 „desemnarea interpreţilor și a  traducătorilor de către organele prevăzute  la alin.(1) se face  dintre persoanele autorizate, prevăzute  în listele  întocmite  potrivit art. 5 din lege, prin încheiere  sau prin ordonanţă, după caz. Prin aceeași  încheiere sau ordonanţă se stabilesc: obiectul  prestaţiei, termenul, condiţiile de efectuare a acesteia, tariful aplicabil, precum și  alte elemente necesare efectuării  lucrării”.

De altfel, Înalta Curte apreciază că  obligarea autorităţii  pârâte la  emiterea  autorizaţiei în temeiul  Legii nr. 178/1997 modificată și completată, într-un  termen  strict  și sub  sancţiunea  amenzii  prevăzute de  art. 24(2) din  Legea contenciosului  administrativ reprezintă , până la urmă,  o reparaţie  echitabilă oferită  recurentei-reclamante  al cărei demers judiciar  a fost cauzat în mod evident de   exprimarea  explicită, cu exces  de putere, a voinţei  Ministerului Justiţiei de a nu-i rezolva cererea  de eliberare  a autorizaţiei de  traducător  și interpret pentru limba  franceză.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 24 alin. (2)

Aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată este condiţionată de stabilirea culpei conducătorului autorităţii administrative pentru neexecutarea hotărârii definitive și irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ.

 Decizia nr. 1435 din 16 martie 2012

Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentinţa nr. 7441 din 07.12.2011, a admis acţiunea reclamantului GF formulată în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, DD– Președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și chemata în garanţie Primăria Municipiului Bacău și a aplicat Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la data numirii acesteia în funcţia de conducere și până la data executării sentinţei nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de această instanţă.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 4207 din 08.10.2010  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, a fost admisă în parte cererea reclamantului GF și a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul nr. 14059/CC la evaluator și să emită acestuia decizia reprezentând titlu de despăgubire.

În raport de prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, pârâtele aveau la dispoziţie un termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pentru punerea în executare a acesteia.

Această hotărâre nu a fost pusă în executare nici în prezent, deși a trecut un interval de timp mai mare de un an de zile de la data până la care trebuia executată, motiv pentru care devin aplicabile prevederile art. 24 alin. 2 din legea aflată în discuţie.

În speţă, pârâta nu a probat faptul că dosarul reclamantului se află la Primăria Municipiului Bacău și că au fost întreprinse demersuri pentru a se intra în posesia acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta DD– Președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamantului GF ca neîntemeiate.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:

Pentru ca un subiect de drept să poată fi obligat la plata amenzii prevăzute de textul legal anterior arătat, trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: să aibă competenţa (respectiv, posibilitatea concretă) de a executa (ori a asigura executarea) personal a hotărârii judecătorești irevocabile; să fie vorba de o persoană fizică privată.

Ca atare, nu se poate sancţiona o persoană juridică de drept privat, care utilizează fonduri publice, în încercarea de a eficientiza demersul reclamanţilor.

Dimpotrivă, dacă persoana amendată este una privată, ea trebuie să suporte această amendă din patrimoniul propriu, amenda având un caracter cominatoriu.

Conform art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu au raporturi de subordonare faţă de Președintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Potrivit art. 14 alin. 2 din aceeași lege, Comisia Centrală decide cu majoritatea de voturi a celor prezenţi.

În această situaţie, votul aparţine fiecărui membru al Comisiei Centrale, iar Președintele nu are un instrument legal pentru a determina votul celorlalţi membrii ai Comisiei.

Ca atare, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești, răspunderea aparţine Comisiei în întregul său și nu Președintelui, care are un vot egal cu ceilalţi membrii. Însă, acest aspect nu a fost analizat de către prima instanţă cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În fine, recurenta a arătat că în ședinţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 15.03.2011 a fost desemnată S.C. „Cont Expert” S.A. în vederea întocmirii raportul de evaluare ce urmează să stea la baza emiterii titlului de despăgubire al intimatului. Însă, în lipsa dosarului de despăgubire nr. 14059/CC, care se află la Primăria Municipiului Bacău, se află în imposibilitatea transmiterii acestuia către societatea de evaluare.

Recurenta a mai precizat că, prin mai multe adrese, a solicitat dosarul de la Primărie, dar nu a primit un răspuns favorabil, motiv pentru care nu se face vinovată de neexecutarea sentinţei nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal.

În baza art. 305 C.proc.civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei administrarea probei cu înscrisuri (a se vedea filele 34-40).

Recursul este fondat.

Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, ca urmare a refuzului autorităţii publice pârâte de a pune în executare obligaţiile stabilite prin titlul executoriu.

În concret, textul legal anterior individualizat prevede că:

„(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată  să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”

În speţa de faţă, titlul executoriu este reprezentat de sentinţa nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 4207 din 08.10.2010  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal.

Prin această hotărâre judecătorească, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să transmită dosarul nr. 14059/CC la evaluator și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru reclamantul GF.

În raport de prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, modificată pârâta DD– Președinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – are calitate procesuală pasivă în calitate de conducător al autorităţii publice obligate la executare.

Faptul că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este un organ colegial care adoptă deciziile privitoare la titlurile de despăgubire prin votul membrilor săi nu atrage nici lipsa calităţii procesuale pasive a președintelui acestei autorităţi publice și nici inadmisibilitatea capătului de cerere privind obligarea la plata amenzii.

Indiferent de caracterul colegial al deciziilor adoptate în cadrul autorităţii publice anterior individualizate și de lipsa subordonării ierarhice a membrilor Comisiei faţă de președinte, acesta poate și trebuie să adopte măsurile care se impun în vederea executării hotărârii privitoare la emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire.

Pe fondul cererii, prima instanţă a arătat că nu s-a făcut dovada demersurilor întreprinse de către autorităţile pârâte în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei ce le incumbă în baza titlului executoriu aflat în discuţie.

Din actele prezentate la dosar în faza procesuală a recursului rezultă că, prin adresele nr. 14059/CC/10.08.2009, nr. 14059/CC/20.05.2009 și nr. 14059/CC/27.01.2012,  s-a solicitat Primarului Municipiului Bacău restituirea dosarului de despăgubire nr. 14059/CC în vederea trimiterii acestuia la evaluator.

În urma acestei corespondenţe purtate de autoritatea recurentă, la data de 13.03.2012, dosarul anterior arătat a fost retransmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin procesul-verbal nr. 2106/2012 (filele 34-35 dosar recurs).

Ca atare, dosarul intimatului urmează să fie înaintat la evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare a imobilului menţionat în titlul executor.

Pornind de la aspectele anterior expuse, instanţa de control judiciar apreciază că recurenta nu este în culpă pentru neexecutarea executarea hotărârii definitive și irevocabile ce constituie titlul executor în cauza de faţă.

Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod greșit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată, în raport de situaţia factuală reţinută, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, a admis recursul, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins  cererea reclamantului GF e aplicare a amenzii, ca neîntemeiată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 303/2004, art. 14 alin. (2) lit. c)

În raport cu exigenţele impuse pentru exercitarea unei funcţii publice în cadrul puterii judecătorești, în care încrederea opiniei publice în probitatea și demnitatea magistraţilor este esenţială, săvârșirea de către o persoană, cu intenţie, a unor infracţiuni intenţionate la regimul circulaţiei pe drumurile publice face ca respectiva persoană să nu îndeplinească cerinţa privind „buna reputaţie” prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin.(2) lit.c) din Legea nr.303/2004, pentru înscrierea la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, aceasta chiar dacă pentru condamnarea suferită – pedeapsa amenzii – între timp a intervenit reabilitarea.

Decizia nr. 1722 din 29 martie 2012

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul TC a chemat în judecată Consiliul Superior al Magistraturii solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună:

– anularea Hotărârii nr.25A din 23.02.2011 emisă de Secţia pentru Procurori a C.S.M. prin care pârâtul a constatat că nu îndeplinește condiţiile legale pentru numirea în funcţia de procuror;

– să se constate că îndeplinește condiţiile pentru ocuparea funcţiei de procuror, urmare a promovării examenului de admitere în magistratură din 21.11.2010;

– să fie obligat pârâtul să propună Președintelui României numirea sa în funcţia de procuror;

– suspendarea executării Hotărârii nr.25A din 23.02.2011, până la soluţionarea definitivă și irevocabilă a acţiunii de fond.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a participat la concursul de admitere în magistratură din data de 21 noiembrie 2010, fiind declarat admis cu media 7,40.

Concursul a fost validat de Plenul C.S.M. prin Hotărârea nr.1156 din 16.12.2010.

Prin Hotărârea nr.25A din 23.02.2011 a Secţiei pentru Procurori a C.S.M. s-a constatat că nu îndeplinește condiţiile cumulativ prevăzute de art.226 alin.(2) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură, precum și procedura de numire în funcţiile de judecător și procuror, fără concurs, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.152 din 1.03.2006, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr.123 din 7.02.2008.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că reclamantul a fost declarat „respins” la concursul de admitere în magistratură organizat la 21.11.2010, reţinându-se că nu îndeplinește condiţia bunei reputaţii, întrucât figurează în evidenţa operativă a organelor de poliţie.

Reclamantul a mai arătat că hotărârea C.S.M. de a-l respinge pentru lipsa bunei reputaţii depășește esenţa și spiritul legii, întrucât prin Sentinţa penală nr.174 din 14.02.1996 a Judecătoriei X, definitivă prin neapelare, a fost condamnat la plata amenzii penale de 90.000 ROL, pentru săvârșirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere și încredinţarea unui autovehicul unei persoane care nu deţine permis de conducere, fapte prevăzute de art. 36 alin.(1) și art. 36 alin.(3) din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice.

Curtea de Apel Timișoara – Secţia contencios administrativ și fiscal prin Sentinţa civilă nr.399 din 22 septembrie 2011 a admis în parte acţiunea reclamantului TC dispunând anularea Hotărârii nr.25A din 23.02.2011 emisă de C.S.M. – Secţia pentru procurori.

De asemenea, a constatat că reclamantul îndeplinește condiţia bunei reputaţii pentru a fi numit în funcţia de procurori, obligând pârâtul să propună Președintelui României numirea reclamantului în funcţia de procuror pe un post corespunzător mediei obţinute de reclamant la concursul de admitere în magistratura din 21.11.2010, respingând în rest acţiunea.

Totodată, a respins cererea de suspendare a executării Hotărârii nr.25/A din 23.02.2011 emisă de Secţia pentru procurori a C.S.M. până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că nu este întemeiată imputarea adusă reclamantului în sensul că nu ar avea o bună reputaţie în sensul art. 12 din Legea nr. 303/2004.

Cum pârâtul nu a prezentat nici date din care să rezulte o conduită reprobabilă repetată a reclamantului, nici anterior și nici ulterior săvârșirii faptei pentru care a fost condamnat în 1996, nerezultând din dosar că reclamantul a mai săvârșit și alte fapte antisociale, chiar contravenţii, în perioada anterioară sau ulterioară condamnării sale penale, instanţa consideră că actul administrativ contestat nu este întemeiat în privinţa reţinerii neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către reclamant.

Din acest punct de vedere, acţiunea reclamantului este întemeiată, pârâtul acţionând cu exces de putere prin reţinerea neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către reclamant, exces de putere definit drept „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor”, excesul de putere din speţă conducând la încălcarea dreptului reclamantului de acces la funcţia de procuror pe considerente bazate pe o interpretare excesivă a unor texte legale lipsite de previzibilitatea necesară unei astfel de evaluări.

În ceea ce privește cererea reclamantului de a se constata că întrunește toate condiţiile legale pentru a ocupa funcţia de procuror în urma promovării examenului de admitere în magistratură din data de 21.11.2010, instanţa constată că obiectul prezentului litigiu l-a reprezentat legalitatea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 25 A din 23.02.2011 și îndeplinirea sau nu de către reclamant a condiţiei bunei reputaţii.

Părţile nu au solicitat și administrat probe din care să rezulte îndeplinirea celorlalte condiţii legale pentru ocuparea funcţiei de procuror, astfel cum sunt prevăzute de 14 alin. 2 din Legea nr.303/2004, text care prevede că „la concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care îndeplinește cumulativ condiţiile cetăţeniei române, cu domiciliul în România și capacitate deplină de exerciţiu, este licenţiată în drept, nu are antecedente penale sau cazier fiscal, cunoaște limba română și este aptă din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcţiei.

Având însă în vedere că a reţinut că reclamantul îndeplinește condiţia bunei reputaţii, instanţa va obliga pârâtul ca – în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiţii de numire în afara condiţiei referitoare la buna reputaţie – să propună Președintelui României numirea reclamantului în funcţia de procuror pe un post corespunzător mediei obţinute de reclamant la concursul de admitere în magistratură din 21.11.2010.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării Hotărârii nr.25 A din 23.02.2011 pronunţată de Secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii până la soluţionarea definitivă și irevocabilă a acţiunii de fond, instanţa reţine că reclamantul a justificat această cerere susţinând că se află în imposibilitatea de a-și valorifica rezultatele concursului de admitere în magistratură și de a ocupa funcţia de procuror, fiind declarat admis în urma tuturor probelor concursului (test scris, examinare psihologică și examinare medicală)

Cu privire la condiţiile suspendării executării actului administrativ, întrucât reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei unei pagube iminente prin executarea actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, Curtea constată inutilitatea examinării și a condiţiei cazului bine justificat, cererea de suspendare fiind nefondată în condiţiile în care nu sunt întrunite cumulativ ambele condiţii menţionate mai sus.

Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 – apreciază că nu este întemeiată cererea de suspendare a executării Hotărârea nr. 25 A/23.02.2011 emisă de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, motiv pentru care o va respinge.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs Consiliul Superior al Magistraturii care a invocat motivul prevăzut la art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Autoritatea recurentă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.12 din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „admiterea în magistratură a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputaţii”.

Or, în cauză, condiţia bunei reputaţii nu este îndeplinită, din moment ce intimatul-reclamant a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracţiuni, ceea ce reprezintă fapte care au avut drept consecinţă pierderea bunei reputaţii.

Referitor la împrejurarea că între timp a intervenit reabilitarea de drept, C.S.M. argumentează că în acest mod reclamantul nu a redobândit buna reputaţie, cerută de dispoziţiile art.12 din Legea nr.303/5004 republicată, făcând trimitere și la Decizia nr.5593/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

În concluzie, autoritatea recurentă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea soluţiei pronunţate și respingerea acţiunii formulate de reclamant.

Recursul este întemeiat.

Astfel, în cauză, este necontestat că intimatul-reclamant a fost condamnat prin Sentinţa penală nr.174/1996 pentru săvârșirea cu intenţie a două infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

De asemenea, este necontestat că în privinţa condamnării la amendă penală, între timp a intervenit reabilitarea de drept.

În considerentele soluţiei pronunţate, instanţa de fond a reţinut că în privinţa condamnării penale survenite în urmă cu peste 14 ani, a intervenit reabilitarea de drept, astfel că reclamantul se bucură de o bună reputaţie, fără să precizeze nici dacă această reputaţie a redobândit-o ca urmare a reabilitării și nici dacă eventual, nu o pierduse chiar ca urmare a faptului că pentru infracţiunile comise fusese condamnat cu amendă penală.

Raţionamentul instanţei de fond nu este doar incomplet, dar este și greșit din moment ce legiuitorul a instituit, între altele, două condiţii distincte: lipsa antecedentelor penale și respectiv, existenţa unei bune reputaţii, așa cum rezultă din prevederile art.14 alin.(2) lit.c) din Legea nr.303/2004, republicată, potrivit cărora „La concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care (…) nu are antecedente penale sau cazier fiscal și se bucură de o bună reputaţie”.

Este adevărat că legiuitorul nu a definit conţinutul noţiunii de „bună reputaţie”, lăsând acest lucru la aprecierea autorităţii competente, adică la aprecierea Consiliului Superior al Magistraturii, autoritatea care gestionează cariera magistraţilor, dar și accesul în magistratură.

Or, în situaţia concretă a reclamantului, Înalta Curte reţine că autoritatea recurentă și-a exercitat dreptul de apreciere cu respectarea principiului legalităţii și a menţinerii unor standarde ridicate, în raport cu exigenţele impuse pentru exercitarea unei funcţii publice în cadrul puterii judecătorești, în care încrederea opiniei publice în probitatea și demnitatea magistraţilor este esenţială.

Or, Înalta Curte consideră că prin săvârșirea unor fapte penale, mai ales atunci când este vorba de infracţiuni săvârșire cu intenţie, reputaţia unei persoane este afectată negativ în mod fundamental, într-o societate normală, întemeiată pe respectarea ordinii de drept.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că prin săvârșirea celor două infracţiuni intenţionate la regimul circulaţiei pe drumurile publice, intimatul-reclamant și-a pierdut buna reputaţie, prezumată a fi avut la data respectivă.

Or, în cauză, instanţa de fond nu a argumentat și nici Înalta Curte nu a identificat cum, prin ce și nici în ce măsură a reușit intimatul-reclamant să-și redobândească buna reputaţie, care trebuie să constituie garanţia schimbării radicale a poziţiei acestuia în raport cu respectarea și respectiv aplicarea legii.

Totodată, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că și reglementările internaţionale referitoare la criteriile de selecţie a viitorilor magistraţi (Carta Universală a Judecătorului, Carta Europeană privind Statutul judecătorului, Recomandare CM/2000/12) impune o exigenţă maximă din partea entităţilor competente în ceea ce privește evaluarea profesională și morală, dar și conduita socială exemplară de care trebuie să se bucure aspiranţii la demnitatea de magistrat, ceea ce înseamnă, inclusiv, lipsa oricărei încălcări a legii.

Recursul fiind întemeiat, a fost admis, soluţia instanţei de fond a fost desfiinţată iar pe fond, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Ministerul Finanțelor Publice a publicat un ghid explicativ pentru Declarația 201 privind veniturile realizate din străinătate. Sunt precizate categoriile de contribuabili care trebuie să depună această declarație, veniturile impozitate, precum și modul în care trebuie completată declarația.

Documentul poate fi consultat și descărcat de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice la rubrica Ghiduri explicative.