2016 este al patrulea an în care EY România este alături de antreprenorii români prin analize ale mediului în care oamenii cu inițiativă își dezvoltă proiectele antreprenoriale. Urmând celor trei ediții ale Barometrului EY al antreprenoriatului românesc și altor trei ediții dedicate educației și culturii antreprenoriale în rândul studenților (2014), respectiv afacerilor de familie (2015) și antreprenorilor care conduc un startup (aprilie 2016), a venit rândul celei de a patra ediții a Barometrului antreprenoriatului românesc: Antreprenorii vorbesc. Ne-am asociat în realizarea acestei noi ediții cu una dintre băncile românești de top și una dintre instituții financiare cele mai dedicate cauzei antreprenoriatului și dezvoltării mediului antreprenorial local. Este vorba despre Raiffeisen Bank.

Barometrul din acest an analizează răspunsurile a 350 oameni de afaceri. 45% dintre respondenți conduc afaceri cu venituri de peste 10 milioane de EUR, în timp ce alți 45% dintre respondenți se regăsesc în intervalul 1-10 milioane EUR. 10% din companii au o cifră de afaceri mai mică de 1 milion EUR. Ca și la celelalte ediții, antreprenorii ne-au transmis opiniile lor referitoare la stadiul de dezvoltare a celor cinci piloni EY de susținere a antreprenoriatului: impozitare și reglementare, acces la finanțare, ajutor coordonat, cultură și educație antreprenorială. Studiul are la bază un chestionar aplicat în perioada: 28 martie – 20 aprilie 2016. Aceasta este o sinteză a rezultatelor principale ale ediției 2016. Studiul integral va fi lansat în următoarele luni.

Puteţi consulta barometrul aici.

EY Entrepreneur Of The Year este singura competiție pentru antreprenori care se organizează la nivel global, peste 5.000 de antreprenori din întreaga lume fiind nominalizați în cadrul acesteia în fiecare an. Competiția se desfășoară în 145 de orașe din peste 60 de țări, acoperind mai mult de 94% din economia globală.

În România, EY Entrepreneur Of The Year a ajuns în acest an la cea de a treia ediție. Înscrierile au început astăzi și se vor încheia pe 1 septembrie 2016. La finalul procesului de jurizare se vor acorda trei premii: EY Entrepreneur Of The Year, Emerging Entrepreneur Of The Year și Social Entrepreneur Of The Year.

Scopul principal al programului este acela de a pune în valoare poveştile de succes ale antreprenorilor români şi a recunoaște realizările lor remarcabile în business, încurajând astfel dezvoltarea activităţii antreprenoriale din România şi a unui mediu antreprenorial dinamic.

“Participarea în program oferă antreprenorilor accesul la o comunitate de lideri de business, prin evenimentele alumni, programul EY NextGen Academy, dar și prin edițiile viitoare ale programului, atât la nivel local, cât și mondial. Finala internațională a competiției ce are loc la Monte Carlo este un eveniment unic, la care iau parte peste 1.200 de delegați din întreaga lume, lideri de companii din Fortune 500, investitori și instituții financiare, reprezentanți ai unor guverne și unii dintre cei mai dinamici și inovatori antreprenori”, spune Bogdan Ion, Country Managing Partner, EY România.

România va fi reprezentată în finala World Entrepreneur Of The Year 2016 de marele câștigător al ediției 2015 a competiției naționale, domnul Levente Hugo Bara, Director General Supremia Grup. El va fi susținut în acest an la Monte Carlo de o delegație puternică, alcătuită din 20 de români, reprezentanți ai unor afaceri românești de top.

Ediția EY Entrepreneur Of The Year – România 2016 va avea următorul calendar:

• Înscrierea candidaților: 12 mai – 1 septembrie 2016
• Interviuri cu antreprenorii candidați: 15 septembrie – 30 octombrie 2016
• Prima și a doua rundă de jurizare: 17 noiembrie 2016 și 8 decembrie 2016
• Ceremonia națională de premiere: februarie 2017

Juriul independent este alcătuit din antreprenori care au participat la primele două ediții ale competiției naționale și reprezentantul unui fond de investiții:  Levente Hugo Bara – Director General Supremia Grup, Mircea Tudor – Președinte MB Telecom, Marius Ștefan – CEO Autonom Rent a Car, Rucsandra Hurezeanu – Director General Ivatherm și Dan Fărcășanu – Director Investiții Resource Partners.

Condiţiile de eligibilitate pentru programul EY Entrepreneur Of The Year sunt următoarele: antreprenorul să aibă o afacere care să fie înființată de cel puţin 3 ani, să aibă cifră de afaceri în ultimii 2 ani şi un număr minim de 10 angajaţi (mai puţin pentru categoria Social Entrepreneur Of The Year). Candidatul trebuie să joace un rol activ în afacere şi să deţină o parte semnificativă din capitalul subscris al firmei (minim 20%). Naţionalitatea română nu condiţionează participarea în competiţie, este important însă ca operațiunile afacerii să se desfășoare în cea mai mare parte în România.

În acest an patru companii s-au alăturat competiției ca sponsori: Fan Courier, Temad, Betty Ice și sponsorul național Raiffeisen Bank.

Pentru mai multe detalii despre program vă rugăm accesaţi http://www.eyromania.ro/eoty-2016

Acordul privind fondul de acțiuni în domeniul managementului energiei durabile, semnat miercuri de secretarul de stat în Ministerul Finanțelor Publice Attila Gyorgy și ambasadorul Confederației elvețiene, Jean-Hubert Lebet, se va derula pe o perioadă de 40 de luni, iar bugetul total al proiectului depășește 9,7 milioane de franci elvețieni, informează MFP într-un comunicat remis AGERPRES.

Documentul vizează consolidarea managementului energiei durabile la nivel local în România, prin îmbunătățirea infrastructurii municipale, prin creșterea gradului de conștientizare cu privire la eficiența energetică și la energia din surse regenerabile. Scopul acestuia este creșterea nivelului de trai, promovarea dezvoltării economice și conștientizarea cu privire la schimbările climatice.

Hotărâre de Guvern pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 332/2014 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru sprijinirea investițiilor care promovează dezvoltarea regională prin crearea de noi locuri de muncă

Hotărârea de Guvern nr. 234/2016 modifică și completează prevederile schemei de ajutor de stat aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 332/2014. Printre altele, Hotărârea de Guvern nr. 234/2016 aduce modificări și completări asupra Procedurii privind acordarea ajutoarelor de stat în baza Hotărârii Guvernului nr. 332/2014. În urma acestor modificări legislative, Ministerul Finanțelor Publice a revizuit și postat pe site-ul său noile versiuni ale Ghidului solicitantului și Manualului de plată. Acestea pot fi accesate la următoarea adresă:

http://www.mfinante.gov.ro/hg332.html?pagina=domenii

Noile prevederi legislative si procedurale se aplică tuturor cererilor de acord pentru finanțare și plată înregistrate după data de 19.04.2016. Anunț privind deschiderea unei noi sesiuni de înregistrare a cererilor de acord pentru finanţare în baza Hotărârii de Guvern nr. 332/2014 Anunțul aduce la cunoștință deschiderea unei noi sesiuni de înregistrare a cererilor de acord pentru finanțare în baza Hotărârii Guvernului nr. 332/2014 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru sprijinirea investițiilor care promovează dezvoltarea regională prin crearea de noi locuri de muncă, ce se va desfășura în perioada 30 mai 2016 și 10 iunie 2016.

Bugetul prevăzut pentru această sesiune este de 250 mil RON (aproximativ 56 mil EUR). Anunțul a fost publicat pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice și poate fi accesat la următoarea adresă:

http://www.mfinante.gov.ro/ghidajstat.html?pagina=domenii

Legislaţie relevantă:

Constituţia României, art. 28 alin. (11)

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. n)

Instituirea, prin intermediul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 1082/2010, coroborate cu cele ale art. 11 lit I) din același act normativ, în sarcina candidaţilor la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager de spital, a condiţiei de a nu fi în curs de urmărire penală, este nelegală, aceste prevederi intrând în contradicţie cu Constituţia României, care în art. 28 alin. (11) prevede că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, persoana este considerată nevinovată”.

Chiar dacă Ministerul Sănătăţii are dreptul de a institui condiţii speciale pentru persoanele fizice care doresc să ocupe funcţia de manager în spitalele publice, acesta nu poate fi exercitat arbitrar, fără o justificare rezonabilă, pentru că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor constituie exces de putere.

Decizia nr. 2170 din 4 mai 2012

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 noiembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul MA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a Ordinului ministrului sănătăţii nr.1082/2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcţiei de manager persoană fizică din spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii, în ceea ce privește:

– art.1 alin.(1) lit.e) care prevede „sau în curs de urmărire penală”;

– art.11 lit.l) care prevede: candidaţii sunt obligaţi să depună o declaraţie pe propria răspundere că nu sunt în urmărire penală sau nu au cunoștinţă de aceasta.

În motivarea cererii, reclamantul arată că ocupă funcţia de manager interimar al Institutului de Pneumologie X și intenţionează să participe la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager.

Prin dispoziţiile contestate din Regulamentul aprobat prin Ordinului ministrului sănătăţii nr.1082/2010 este prevăzută condiţia ca persoana care participă la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager să nu fie în curs de urmărire penală.

Reclamantul susţine că dispoziţiile respective contravin art.23 alin.(8) din Constituţie și art.52 din Codul de procedură penală, referitoare la prezumţia de nevinovăţie și ale art.41 alin.(1) din Constituţie, referitoare la alegerea liberă a profesiei și a locului  de muncă.

Totodată, reclamantul susţine că Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii nu face nicio distincţie cu privire la începerea urmăririi penale.

În susţinere, reclamantul invocă dispoziţiile art.6 par.2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii și a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii și la fondul cauzei, pârâtul susţine că dispoziţiile art.23 alin.(8) din Constituţie și ale art.52 din Codul de procedură penală, invocate de reclamant nu au nicio relevanţă în soluţionarea cauzei, iar prevederile contestate de reclamant sunt în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr.95/2006 și ale H.G. nr.144/2010 privind organizarea și funcţionarea Ministerului Sănătăţii.

Prin sentinţa civile nr.4239 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

– a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată, reţinând că pârâtul a argumentat excepţia pe baza unor aspecte ce ţin de fondul cauzei, care urmează a fi analizate de instanţă cu ocazia examinării pe fond a pricinii;

– a admis cererea formulată de reclamantul MA și a anulat în parte Ordinul ministrului sănătăţii nr.1082/2010 în privinţa art.1 alin.(1) lit.e) referitor la „în curs de urmărire penală” și art.11 lit.l) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcţiei de manager persoană fizică din spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că este nelegală instituirea prin dispoziţiile contestate a condiţiei de admitere la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager de spital ca persoana candidată să nu fie în curs de urmărire penală, întrucât o asemenea condiţie nu este prevăzută de Legea nr.95/2006 și contravine prezumţiei de nevinovăţie, cu încălcarea art.23 alin.(11) și art.41 alin.(1) din Constituţie.

Împotriva sentinţei civile nr.4239 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, invocând art.304 pct.(7), (8) și (9) Cod procedură civilă fără a structura criticile în motivele de modificare invocate.

În memoriul de recurs, recurentul-pârât reia apărările cuprinse în  întâmpinarea depusă la fondul cauzei prin care a solicitat respingerea acţiunii, deoarece actul administrativ contestat nu încalcă nicio prevedere legală în vigoare respectându-se dispoziţiile Legii nr. 95/2006 și ale H.G. nr. 144/2010, și nu conţine dispoziţii discriminatorii ci doar condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către candidaţi în vederea ocupării prin concurs a funcţiei de manager al unei unităţi sanitare din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii.

Arată recurentul că prevederile art.23 alin .8 din Constituţie și art.5² Cod procedură penală nu au relevanţă în soluţionarea  cauzei.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerentele.

Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este Ordinul nr.1082/2010 privind „Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului de ocupare a funcţiei de manager persoană fizică din spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii”.

Intimatul-reclamant MA a solicitat anularea în parte a actului administrativ respectiv Art. 1 alin. (1) care prevede că „ Ocuparea funcţiei de manager din spitalele publice aflate în reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se face prin concurs, la care au acces persoane fizice care întrunesc cumulativ condiţiile:

e) nu sunt condamnaţi penal sau în curs de urmărire penală”; precum și art. 11 lit. I) potrivit căruia“Dosarul de înscriere trebuie să conţină următoarele documente:

I) declaraţia pe propria răspundere că nu este urmărit penal și nu are cunoștinţă că a fost începută urmărirea penală asupra sa;”

Așa cum a reţinut și prima instanţă instituirea condiţiei obligatorii de participare la concursul pentru  ocuparea funcţiei de manager de spital, pentru candidaţi să nu fie în curs de urmărire penală este nelegală pentru că intră în contradicţie cu Constituţia care în art.28 alin.11 prevede că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, persoana este considerată nevinovată”, iar în art.41 alin.1 că „alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum și a locului de muncă  este liberă”.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este consacrat și în Codul de procedură penală care în art.5² prevede că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Este adevărat că în cuprinsul acţiunii, s-a făcut trimitere la prevederile art.23 privind Libertatea Individuală  din Constituţie, însă  judecătorul fondului a indicat corect textul constituţional care consacră  principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Chiar dacă recurentul-pârât are dreptul să instituie condiţii  speciale pentru persoanele fizice care doresc să ocupe funcţia de manager  în spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii, dreptul său de apreciere nu poate fi exercitat arbitrar, fără o justificare rezonabilă, pentru că, potrivit art.2 alin .(1) lit.n) din Legea nr.554/2004, exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice  prin  încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor constituie exces de putere.

Mai mult condiţionarea participării la concurs pentru ocuparea funcţiei de manager prin impunerea condiţiei  privind depunerea de către candidat a unei declaraţii că nu este în curs de urmărire penală, condiţie care nu a fost prevăzută prin Legea nr.95/2006 este excesivă și nu a fost justificată obiectiv de un scop legitim.

În consecinţă, faţă de cele arătate constatând că sentinţa primei instanţe este legală, în temeiul art.312 alin .(1)-(3) Cod procedură civilă, recursul formulat în cauză a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 21/1991

Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze având ca obiect anularea ordinului privind respingerea cererii de redobândire a cetăţeniei române emis de Ministerul Justiţiei și obligarea acestei autorităţi la emiterea unui ordin privind redobândirea cetăţeniei române, va putea, constatând temeinicia primului capăt de cerere, ca odată cu anularea ordinului atacat, să oblige autoritatea competentă doar la reanalizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, iar nu și la emiterea ordinului privind redobândirea acestei cetăţenii în favoarea reclamantului.

Obligarea autorităţii competente să emită ordinul privind redobândirea cetăţeniei române ar excede atribuţiilor puterii judecătorești, instanţa de contencios neputându-se substitui în competenţele Comisiei pentru Cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, singura autoritate publică învestită de o lege organică, respectiv Legea nr. 21/1991, să verifice îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română.

Decizia nr. 2317 din 11 mai 2012

Notă: instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 21/1991, a cetăţenei române, în forma republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 06/03/2000, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior, Legea nr. 21/1991 a fost republicată, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13/08/2010.

Prin cererea înregistrată la data de 05.02.2009 pe rolul Curţii de Apel București, reclamantul CC, cetăţean moldovean, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei și Libertăţilor Cetăţenești, anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 privind respingerea cererii de acordare a cetăţeniei române emis de Ministerul Justiţiei, să se constate că nu există motive temeinice pentru respingerea cererii și că sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr.21/1991, precum și obligarea pârâtului la emiterea ordinului privind redobândirea cetăţeniei române.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a depus, împreună cu familia sa, respectiv fiul și soţia, cereri de redobândire a cetăţeniei române, iar cererea sa, obiect al dosarului nr.545/RD/2006, a fost respinsă, motivat de faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.10¹ Legea nr. 21/1991.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, întrucât, ca urmare a verificărilor efectuate la solicitarea Direcţiei Cetăţenie de către autorităţile abilitate de lege în acest sens, a rezultat că reclamantul nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit. b) din Legea nr. 21/1991, respectiv nu a dovedit prin comportament și atitudine loialitate faţă de statul român.

La termenul de judecată din data de 23.11.2010, Curtea a dispus citarea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care asigură, în prezent, aplicarea procedurii legale de acordare, redobândire, recunoaștere și retragere a cetăţeniei române, conform dispoziţiilor OUG nr.5/2010.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, prin întâmpinare, a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că actul contestat a fost emis de Ministerul Justiţiei în anul 2008, a tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată, raportat la data depunerii acţiunii (23.06.2010) faţă de data comunicării ordinului atacat (7.01.2009) și a lipsei procedurii prealabile prevăzute de art.7 alin.1 Legea nr.554/204, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr.2743 din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel București- Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, a admis acţiunea formulată de reclamantul CC în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei și Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a anulat Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei, a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită Ordin privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române și a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, examinând cu prioritate excepţiile invocate, a reţinut următoarele:

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Curtea a constatat că, deși actul atacat a fost emis de Ministrul Justiţiei, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie reprezintă, în prezent, autoritatea căreia îi revine atribuţia aplicării procedurii legale de redobândire a cetăţeniei române conform dispoziţiilor OUG nr.5/2010.

Referitor la excepţia tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut incidenţa art.18 din Legea nr.21/1991 (în vigoare la data emiterii ordinului) și a constatat faptul că ordinul a fost comunicat reclamantului la data de 18.01.2009, iar acţiunea a fost expediată la data de 2.02.2011, în interiorul termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Cu privire la excepţia privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004, prima instanţă a avut în vedere caracterul special al dispoziţiilor Legii nr.21/1991, potrivit cărora ordinul de respingere a cererii de redobândire a cetăţeniei române poate fi atacat în termen de 15 zile de la comunicare la secţia contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin cererea înregistrată la data de 3.03.2006, reclamantul a solicitat redobândirea cetăţeniei române, constituindu-se dosarul nr.545/RD/2006, iar pe baza înscrisurilor din dosar și a verificărilor efectuate de Direcţia pentru Cetăţenie în temeiul dispoziţiilor art.8 Legea nr.21/1991, Comisia pentru cetăţenie a constatat că reclamantul nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art. 8 lit.b), respectiv nu dovedește prin comportament, acţiuni și atitudine, loialitate faţă de statul român și, prin raportul întocmit la data de 21.04.2008, a avizat negativ cererea și a propus respingerea cererii de redobândire a cetăţeniei române, ca neîntemeiată.

Pe baza raportului întocmit în temeiul art.16 alin.1 din Legea cetăţeniei române, Ministrul Justiţiei a respins, prin Ordinul nr.3304/C/22.12.2008, cererea de redobândire a cetăţeniei române.

Analizând documentaţia existentă la dosarul aferent cererii de redobândire a cetăţeniei române, Curtea a constatat că, urmare a adresei 1026/DC/25.01.2008 emisă de Ministerul Justiţiei către S.I.E., prin care se solicitau relaţii cu privire la un număr de 30 de persoane ce solicitau redobândirea cetăţeniei române, Serviciul de Informaţii Externe a precizat că deţine date potrivit cărora reclamantul CC nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit.b) Legea nr.21/1991 (adresa nr.24189/18.03.2008).

La solicitarea instanţei în sensul depunerii la dosar a datelor ce au stat la baza emiterii adresei nr.24189/18.03.2008, Serviciul de Informaţii Externe a emis răspunsul 28446/1.03.2011.

Instanţa de fond a mai constatat că, prin adresa nr.13406/DC/23.06.2008, Ministerul Justiţiei – Direcţia Cetăţenie a solicitat comunicarea eventualelor obiecţiuni referitoare la îndeplinirea de către mai mulţi petenţi, printre care și reclamantul CC, a condiţiilor prevăzute de art.8 lit.b) și e) Legea nr.21/1991, iar prin adresa nr.29815/20.08.2008, s-a transmis Ministerului Justiţiei că Serviciul de Informaţii Externe nu are obiecţiuni la redobândirea cetăţeniei de către persoanele nominalizate, inclusiv reclamantul CC.

Examinând condiţiile prevăzute de art.8 lit.a)-g) din Legea nr.21/1991(în vigoare la data emiterii actului atacat), instanţa de fond a reţinut că acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru aprobarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, însă, din ordinul contestat, a rezultat că autoritatea publică pârâtă a reţinut neîndeplinirea de către reclamant exclusiv a condiţiei prevăzute de art.8 lit.b).

Cu privire la această condiţie, în raport de actele și lucrările din dosar, de precizările formulate de S.I.E. prin adresa nr.28446/1.03.2011, precum și de faptul că actul atacat nu reţine motivat care sunt aspectele avute în vedere de comisie și care au condus la concluzia neîndeplinirii condiţiei, Curtea  a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată, întrucât simpla trimitere la relaţiile primite de la Serviciul de Informaţii Externe, contrazise, de altfel, chiar de această instituţie conform adresei nr.28446/1.03.2011, nu poate susţine concluzia neîndeplinirii cerinţei de loialitate faţă de statul român.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.19 din Legea nr.21/1991, Curtea a apreciat că se impune anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei și, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită Ordinul privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române.

Împotriva sentinţei civile nr.2743 din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel București- Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei și Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.4 și 9 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât arată că aprecierea asupra îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei române reprezintă atributul exclusiv al Comisiei pentru Cetăţenie, care solicită relaţii de la diverse instituţii ale statului în scop consultativ, iar împrejurarea că Serviciul de Informaţii Externe a comunicat că nu poate susţine concluzia neîndeplinirii de către reclamant a cerinţei de loialitate faţă de statul român nu justifică soluţia instanţei de fond.

Solicitând modificarea în totalitate a sentinţei atacate și respingerea tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, pentru motive încadrate în prevederile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă susţine că Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 a fost emis de Ministrul Justiţiei cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, arată autoritatea recurentă, la verificarea cererii reclamantului, Comisia pentru Cetăţenie a avut în vedere aspectele pe care i le-a pus la dispoziţie Serviciul de Informaţii Externe prin adresa nr.24189/18.03.2008, conform căreia petentul CC nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit.b) din Legea nr.21/1991.

Recurenta susţine că adresa nr.29815/20.08.2008, prin care Serviciul de Informaţii Externe a informat Ministerul Justiţiei că nu are obiecţiuni la redobândirea cetăţeniei române de către mai multe persoane nominalizate, printre care figura și reclamantul, nu are relevanţă, fiind emisă după avizarea cererii de redobândire de către Comisia pentru Cetăţenie.

Prin urmare, apreciază instituţia recurentă, în mod nelegal instanţa de fond a obligat Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române, întrucât, prin impunerea rezolvării cererii într-un anumit sens, instanţa s-a substituit administraţiei, situaţie ce este incompatibilă cu principiul separaţiei puterilor în stat.

Recurenta mai arată faptul că, în situaţia aprecierii ca fiind întemeiată a acţiunii reclamantului, prima instanţă putea obliga Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să analizeze cererea de redobândire în contextul unor noi verificări efectuate de instituţiile statului, verificări impuse de art.11 din Legea nr.21/199.

Pe de altă parte, recurenta critică și soluţia privind obligarea ambilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că întreaga procedură de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române a fost în competenţa Ministerului Justiţiei, iar Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.5/2010, devenind operaţională ulterior.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi și a dispoziţiilor art.304¹ din Codul de procedură civilă, faţă de materialul probator și dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate numai în ceea ce privește obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la emiterea ordinului privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române, astfel încât sentinţa atacată va fi modificată în parte, fiind menţinute celelalte dispoziţii, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul CC s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 privind respingerea cererii de acordare a cetăţeniei române emis de Ministerul Justiţiei, să se constate că nu există motive temeinice pentru respingerea cererii și că sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr.21/1991, precum și obligarea pârâtului la emiterea ordinului privind redobândirea cetăţeniei române, iar Curtea de apel a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei și Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a anulat Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei, a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită Ordin privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române și a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de  fond  a apreciat cu justeţe, în  opinia Înaltei Curţi, că se impune anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei, în condiţiile în care Comisia pentru Cetăţenie din cadrul Direcţiei Cetăţenie a Ministerului Justiţiei a avizat negativ cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de reclamant, ţinând seama de aspectele pe care i le-a pus la dispoziţie Serviciul de Informaţii Externe prin adresa nr.24189/18.03.2008, conform căreia petentul CC nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit.b) din Legea nr.21/1991, însă, pe parcursul procesului, Serviciul de Informaţii Externe a informat, prin adresa nr.28446/1.03.2011, că nu poate susţine concluzia neîndeplinirii de către reclamant a cerinţei de loialitate faţă de statul român.

Astfel, analizând conţinutul adresei nr.29815/20.08.2008, prin care s-a transmis Ministerului Justiţiei că Serviciul de Informaţii Externe nu are obiecţiuni la redobândirea cetăţeniei de către petentul CC și al adresei nr.28446/1.03.2011, emisă la solicitatea instanţei de fond și care atestă răspunsul favorabil pentru contestator, Înalta Curte reţine că, deși aceste acte au fost întocmite ulterior avizării negative a cererii de redobândire de către Comisia pentru Cetăţenie la data de 21.04.2008, în mod greșit s-a apreciat că reclamantul nu îndeplinește condiţia prevăzută de art.8 alin.1 lit.b) din Legea nr.21/1991, respectiv nu dovedește prin comportament, acţiuni și atitudine, loialitate faţă de statul român, astfel încât instanţa de control judiciar va menţine soluţia primei instanţe de anulare a Ordinului nr.3304/C/22.12.2008, prin care Ministrul Justiţiei a respins cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de petentul CC.

Criticile formulate de autorităţile recurente privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române sunt, însă, fondate.

Într-adevăr, instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui în competenţele Comisiei pentru Cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, singura autoritate publică învestită de o lege organică, respectiv Legea nr.21/1991, să verifice îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română.

Înalta Curte apreciază că obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită ordinul de redobândire a cetăţeniei române de către intimatul-reclamant excede atribuţiilor puterii judecătorești, fiind susceptibilă a aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat.

Ca atare, instanţa de control judiciar va înlătura dispoziţia instanţei de fond privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie la emiterea ordinului privind redobândirea cetăţeniei române și va dispune obligarea acestei instituţii să reanalizeze, conform dispoziţiilor art.11 din Legea nr.21/1991, cererea de redobândire formulată de reclamantul CC.

În ceea ce privește obligarea autorităţilor pârâte la plata către reclamant a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie în sensul că nu se poate reţine culpa sa procesuală, deoarece întreaga procedură de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române a fost în competenţa Ministerului Justiţiei, iar Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.5/2010, devenind operaţională ulterior.

Împrejurarea că, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr.5/2010, aprobată cu modificări de Legea nr.112/2010, Ministrul Justiţiei și  Libertăţilor  Cetăţenești nu mai are în prezent competenţa de a emite  ordinul de redobândire a cetăţeniei române, aceasta revenind Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, nu este de natură a afecta legalitatea soluţiei privind obligarea ambilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Culpa procesuală a pârâţilor rezultă implicit din soluţia dată de instanţa de fond, devenind incidente dispoziţiile art.274 alin.1 din Codul de procedură civilă, întrucât, pe de o parte, Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei a fost anulat, dispoziţie menţinută de instanţa de control judiciar, iar pe de altă parte, s-a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române, dispoziţie ce a fost înlăturată de către instanţa de recurs, care, însă, a reţinut în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de a reanaliza cererea formulată de reclamant.

Înalta Curte reţine că obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată este justificată și prin prisma prevederilor O.U.G. nr.5/2010,  privind reorganizarea Ministerului Justiţiei, organul emitent al actului administrativ anulat și constituirea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, autoritatea competentă să aplice procedura acordării cetăţeniei române.

Prin urmare, instanţa de control judiciar a menţinut dispoziţia instanţei de fond privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

Pentru considerentele expuse și în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004, raportat la art.312 alin.2 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile formulate de Ministerul Justiţiei și de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să reanalizeze cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de reclamantul CC, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Ministerul Finanțelor Publice propune suplimentarea plafonului de garanții aferent acestui an cu suma de 500 milioane de lei. Măsura răspunde solicitărilor potențialilor beneficiari ai programului și ține cont de dinamica semnificativ crescută a volumelor garantate în cadrul programului și de adoptarea legislației privind darea în plată.

Programul Prima Casă este probabil cel mai de succes program guvernamental. De la momentul inițierii sale, în 2009, până la data de 1 mai 2016 au fost acordate peste 178.000 de garanții, reprezentând un volum total de garantare de circa 15 miliarde de lei, aferent unor finanțări în valoare de 29,8 miliarde de lei. Rata de neplată în cadrul Programului este de 0,34% din total credite acordate.

Inițiativa legislativă parlamentară privind darea în plată, aprobată prin Legea nr. 77/2016, după reexaminare, a creat o incertitudine mare atât în privința aplicabilității legii asupra creditelor contractate prin Programul Prima Casă, cât și din perspectiva impactului acestei legi asupra pieței imobiliare și pieței creditului ipotecar. Acești factori au condus la o cerere foarte mare pentru acordarea de garanții în cadrul Programului în primele patru luni ale anului 2016. S-a ajuns la situația fără precedent în care plafoanele alocate băncilor pentru întreg anul 2016 au fost utilizate extrem de rapid.

Astfel, în 2016, până la data de 1 mai 2016, au fost acordate 13.100 de garanții în valoare de 1,2 miliarde de lei față de perioada similară a anilor 2015 și 2014, în care au fost acordate garanții în valoare de cca. 668 milioane de lei și respectiv 536 milioane de lei. Aceste evoluții au condus la necesitatea celei de-a doua redistribuiri a plafoanelor alocate pe instituții financiare în 2016.

În condițiile unui grad mare de utilizare a plafoanelor alocate, pentru a onora solicitările de suplimentare a plafoanelor venite din partea instituțiilor de credit finanțatoare, sumele constituite pentru acoperirea necesităților de garantare în urma primei redistribuiri au fost alocate în favoarea unui număr de 4 finanțatori, care au consumat efectiv sumele alocate.

Ministerul Finanțelor Publice va monitoriza indicatorii pieței creditelor ipotecare pentru persoane fizice în perioada imediat următoare și va anunța în curând strategia pe termen mediu privind derularea Programului Prima Casă. La elaborarea acestei strategii se vor avea în vedere factori precum creșterea venitului real disponibil al populației, urmare a măsurilor fiscale și de majorare a salariilor din ultimii ani, precum și evoluția pieței ipotecare în raport cu cea a Programului Prima Casă. Scopul este ca, pe termen mediu, acest Program să nu producă distorsiuni asupra pieței.

Totodată, Ministerul Finanțelor Publice propune includerea unor prevederi legislative aferente Programului Prima Casă, pentru a responsabiliza instituțiile finanțatoare participante în sensul evitării situațiilor de asumare a angajamentelor de creditare în lipsa resurselor de garantare disponibile. Acest fapt conduce la încurajarea clienților să semneze antecontracte de vânzare-cumpărare, fără a avea o certitudine în privința sursei de finanțare și garantare.

Legislaţie relevantă:

Codul de procedură civilă, art. 86

Transmiterea actului administrativ sancţionator prin fax îndeplinește, în principiu, rigorile procedurale referitoare la comunicare, aceasta putând fi circumscrisă modalităţii la care se referă art. 86 alin.(3) teza finală din Codul de procedură civilă: „alte  mijloace ce asigură  transmiterea  textului  actului  și  confirmarea primirii acestuia.”

Totuși, în condiţiile în care există dubii în  privinţa datei  comunicării, generate chiar de  emitentul  actului  sancţionator – care, pe lângă  modalitatea de  comunicare  prin fax, a utilizat și modalitatea comunicării prin poștă cu confirmare de  primire  demonstrând astfel existenţa propriilor îndoieli cu privire la finalitatea transmiterii iniţiale – acestea trebuie, în considerarea garanţiilor aferente dreptului la liberul acces la justiţie și a principiului in dubio pro reo – să îi profite persoanei căreia actul administrativ sancţionator îi era adresat.

Decizia 2359 din 15 mai 2012

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București sub nr. 5894/2/2010,  reclamanta SC B SC & CO M. SRL a formulat plângere în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva Deciziei nr. 596 din data de 10 iunie 2010, solicitând anularea acesteia, iar pe cale de consecinţă exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art.82  alin.(2) din Lg.504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut în esenţă că: prin Decizia nr.596 din 10.06.2010 Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus următoarele : „ Articol unic : Distribuitorul de servicii SC B SC & CO M. SRL având avizul de retransmisie A0586.1/13.06.2005 pentru localitatea Pașcani din Judeţul lași , se sancţionează cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art.82 alin.(2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.” , iar prin adresa de înaintare a Deciziei CNA nr.596/10.06.2010 privind amendarea cu 10.000 lei a societăţii s-a impus în sarcina acesteia obligativitatea de a transmite în reţeaua de cablu din localitatea Pașcani, în mod continuu , timp de 7 zile, pe canalul alocat fiecărui program care a constituit obiect al sancţiunii, următorul text:

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat distribuitorul de servicii SC B SC & CO M. SRL cu amendă în cuantum de 10.000 lei, întrucât în reţeaua de cablu din localitatea Pașcani, judeţul Iași, nu retransmite un program local a cărui obligativitate de retransmitere este stabilită prin dispoziţiile art.82 din Legea audiovizualului.

Potrivit dispoziţiilor invocate, distribuitorii care retransmit programe au obligaţia, la nivel regional și local, să includă în oferta lor cel puţin două programe regionale și două programe locale, acolo unde acestea există.”

Societatea reclamantă a considerat că sancţiunea aplicată este nelegală iar Consiliul Naţional al Audiovizualului ar fi trebuit să analizeze imparţial susţinerile sale referitoare la motivele concrete  pentru care  condiţiile prevăzute de articolul 82 alin.(2) nu au putut fi îndeplinite de societate  – ca distribuitor de servicii audiovizuale.

S-a menționat în cuprinsul plângerii ce face obiectul pricinii deduse judecăţii că, decizia de sancţionare a reclamantei emisă de CNA cu nr.596/10.06.2010 este urmare a unor sesizări adresate CNA de către S.C. A SRL – care deţine calitatea de radiodifuzor al programului local Axxx TV difuzat în municipiul Pașcani sesizări prin care această societate reclama faptul că SC B SC & CO M. SRL nu a înţeles să introducă în grila de servicii și programul local Axxx TV – conform prevederilor Legii Audiovizualului.

S-a mai arătat că urmare a acestor sesizări,  CNA  a emis Decizia nr.472/27.04.2010 prin care a adresat reclamantei o somaţie publică și solicitarea de a intra de îndată în legalitate în sensul de a respecta prevederile art.82  alin.(2) din Legea nr. 504/2002 – decizie pe care societatea reclamantă a contestat-o, contestaţia fiind respinsă prin Decizia nr.538/20.05.2010 – aceasta făcând obiectul unei acţiuni judiciare adresate Curţii de Apel București.

S-a susţinut de către reclamantă că, a învederat Consiliului Naţional al Audiovizualului faptul că a impune unui agent economic – operator în domeniul comunicaţiilor electronice – să includă în grila sa de programe două programe regionale și două programe locale – acolo unde acestea există, echivalează chiar cu încălcarea art. 45 din Constituţie, care presupune garantarea accesului pe piaţă al agenţilor economici si protejarea destinatarilor serviciului prestat sau ai bunurilor furnizate.

A mai considerat reclamanta că sancţiunea aplicată prin decizia nr.596/10.06.2010 este nelegală atât timp cât CNA a dispus ca societatea petentă – în calitate de distribuitor de servicii de programe – să difuzeze programul Axxx TV înainte ca acesta să fie notificat în structura grilei de programe – în înţelesul prevederilor art.74 din Legea audiovizualului.

Pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, faţă de dispoziţiile art.  93 din legea audiovizualului nr. 504/2002 .

Prin sentința nr.2670 din 4 aprilie 2011 Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția tardivității introducerii acțiunii, excepție invocată de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a respins acțiunea astfel cum a fost formulată, ca tardivă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

În cauză este necontestat că societatea comercială reclamantă a expediat acţiunea spre a fi înregistrată pe rolul Curții de Apel București în data de  29.06.2010,  conform ștampilei poștei de pe plicul atașat la fila 12 din dosarul instanței de fond.

În speţă, autoritatea publică pârâtă a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii, motivat de faptul că cele 15 zile în care putea fi introdusă acţiunea curg de la comunicare, iar comunicarea actului administrativ contestat s-a făcut în data de  11.06.2010, prin fax, legiuitorul  neimpunând o condiţie referitoare la mijloacele prin care să se facă comunicarea.

Pe de altă parte, a mai reținut instanța, din cuprinsul normei speciale prevăzute de art. 93 alin.(3) din Legea nr. 504/2002 dar și din normele de procedură civilă în materia comunicării actelor procedurale, rezultă, fără putinţă de tăgadă că nu există nici o prevedere din care să se poată desprinde concluzia că transmiterea documentului prin intermediul poștei ar avea întâietate faţă de alte modalităţi în format electronic,  singura cerinţă fiind aceea a  comunicării.

S-a mai reținut că, din înscrisul existent la fila 24  din dosarul instanței de fond rezultă că la numărul de fax 023xxxxxx aparţinând societăţii comerciale reclamante și menţionat pe antetul documentelor sale, în data de 11 iunie 2010, ora 11:53 AM a fost primit ( result OK) documentul ( decizia nr. 596/10.06.2010), compusă din trei pagini, așa încât a apreciat instanţa  că autoritatea publică pârâtă nu doar că a comunicat în data de 11.06.2010 decizia în discuţie, dar societatea comercială reclamantă a și primit-o și prin urmare, aceasta este data de la care trebuie calculat termenul de 15 zile în care petenta putea să formuleze plângere.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta SC B SC & CO M. SRL., invocând  dispoziţiile art. 304 pct.9 și  304¹ Cod procedură civilă.

Recurenta susţine că prima instanţă  nu a  clarificat toate aspectele  legate de  comunicarea  deciziei CNA, în  sensul că  rezultatul  transmiterii  prin fax- result OK –putea fi obţinut și   prin  trimiterea  altor documente sau chiar  a unor  pagini albe. În plus, s-a  ignorat  cu  desăvârșire faptul că decizia sancţionatoare s-a  comunicat prin poștă, fiind confirmată  primirea la data de  15 iunie  2010,  în raport de care  acţiunea  s-a formulat  în termenul legal.

Prin  întâmpinarea  înregistrată la  data de  1 martie 2012, intimatul  CNA a solicitat  respingerea  recursului ca nefondat, însușindu-și considerentele  Curţii de  apel.

Intimatul a susţinut că a comunicat  prin fax decizia atacată, la data de  11 iunie  2010 iar  prezumţia  de  rea-credinţă  pe care  o afirmă indirect recurenta  este  lipsită de suport  factual.

Recursul este fondat.

Acţiunea  judiciară iniţiată de SC B SC & CO M. SRL Pașcani are ca obiect  anularea  Deciziei nr. 596 din  10 iunie 2010 emisă de  CNA, prin care  reclamanta  a fost sancţionată  cu  amendă  contravenţională  în cuantum de  10.000 lei  în temeiul  art. 90 alin.(1) lit. j) și  alin.(2) din Legea  audiovizualului nr. 504/2002,  imputându-i-se  încălcarea  prevederilor art. 82 alin.(2)  din același act normativ.

 Potrivit  dispoziţiilor  art.93 din Legea  audiovizualului:

”(1)Sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor prezentei legi se aplică prin acte emise de Consiliu sau de Autoritatea Naţională pentru Administrare și Reglementare în Comunicaţii, care acţionează prin personalul de specialitate împuternicit în acest scop.

(2)Deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu în conformitate cu prevederile art. 90 și 91 își  produc efectele de la data comunicării.

(3) Actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora.

(4)Actele emise în condiţiile alin. (1) și neatacate în termenul prevăzut la alin. (3) constituie de drept titlu executoriu.”

Cum norma citată nu  conţine  dispoziţii  privind modalitatea  de comunicare a deciziei  de sancţionare se aplică  prin similitudine dispoziţiile codului de procedură civilă, care  reprezintă  dreptul   comun în materie, potrivit  art. 721 Cod procedură civilă.

Așa fiind, comunicarea prin fax poate fi circumscrisă modalităţii la care se referă art. 86 alin.(3) teza finală Cod procedură civilă: „alte  mijloace ce asigură  transmiterea  textului  actului  și  confirmarea primirii acestuia” și, prin aceasta, mai  ales în contextul actual, trebuie acceptată ca fiind conformă cu spiritul reglementării citate.

Ceea ce  este esenţial, după cum  bine a  punctat  judecătorul  de la Curtea de apel,  este ca actul  procedural să fie adus la cunoștinţa  destinatarului său. Mai ales  în materia  analizată, reţine Înalta Curte, a comunicării  unui  act sancţionator, problema  trebuie  analizată riguros pentru a nu  priva pe  contravenient de  dreptul său  constituţional și convenţional  de acces la  justiţie.

Or, în cauza de faţă, există  dubii în  privinţa datei  comunicării, generate chiar de  emitentul  actului  sancţionator, care, pe lângă  modalitatea de  comunicare  prin fax pe care o afirmă și la care  s-a raportat  Curtea de apel, a comunicat Decizia  nr. 596 din  10 iunie  2010 și prin poștă, cu   confirmare de  primire, fiind  înregistrată la  recurenta-reclamantă la data de  15 iunie  2010.

Nici  la judecata  în primă instanţă și nici  în  recurs,  intimatul nu a prezentat  o explicaţie rezonabilă pentru modul în care a procedat, conferind astfel  consistenţă  susţinerilor  recurentei  în sensul că singura  comunicare valabilă este cea realizată  prin poștă, la care  intimatul a apelat  având  îl însuși îndoieli cu privire la  transmiterea realizată prin fax.

Conchizând, Înalta Curte  constată că dubiul relativ la data  comunicării  îi profită  recurentei-reclamante, și, în raport de data  comunicării  prin poștă:  15 iunie  2010, acţiunea  formulată   la data de  29 iunie  2010 trebuie   socotită în termen.

Pentru  motivele expuse,  recursul a fost admis, cu consecinţa  casării  sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 1 şi art. 4

În virtutea principiului “electa una via non datur recursus ad alteram”  examinarea legalităţii unui act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative excluzându-se reciproc.

Decizia nr. 2708 din 31 mai 2012

Prin Sentinţa civilă nr.6916 din 7 iulie 2010 pronunţată de Judecătoria Tg-Mureş în. dosarul nr. 10803/320/2009, s-a admis excepţia de necompetenţă materială ă Judecătoriei Tg-Mureş cu privire la petitul 1 al cererii de chemare în judecată, privitor la anularea Ordinului nr.37/1995 emis de Consiliul Naţional al Apelor şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 14 nr.0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti, prin care a fost trecut în proprietatea SC S SA imobilul situat administrativ în Tg-Mureş, str.MV nr.x, judeţul Mureş, evidenţiat în CF nr.800/11 Tg-Mureş, nr.top.2602/2/1 şi 2602/3/1 şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acestui petit în favoarea Curţii de Apel Tg-Mureş-Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Pe parcursul soluţionării cauzei, s-a invocat de către reclamanţii BB şi AM excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Tg-Mureş-Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, excepţie pe care instanţa a respins-o prin încheiere, apreciind că, dat fiind caracterul de acte administrative a ordinului şi certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacate, verificarea legalităţii lor nu se poate face decât de către instanţa de contencios administrativ, în speţă Curtea de Apel Tg-Mureş.

Ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că au invocat pe calea excepţiei de nelegalitate, nelegalitate Ordinului nr.37/1995 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M14 nr.0021/1995, emise de M.A.P.P.M., ca efect al aplicării principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, s-a arătat că aceasta este unica soluţie care se impune şi care practic a fost avută în vedere de către instanţa de judecată la un moment dat, pe parcursul judecării pricinii, prin care reclamanţii au revendicat imobilul deţinut în prezent de către SC S SA, în acest sens făcându-se trimitere la Sentinţa civilă nr.293 din 4 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.8324/2001, unde judecătorul pricinii a arătat că „ de asemenea, spre finalitatea radierii dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului în litigiu conduce şi aplicarea principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”, conform căruia desfiinţarea titlului transmiţătorului atrage şi desfiinţarea titlului subdobânditorului.

Cum titlul statului s-a constatat a nu fi valabil, aceeaşi este şi soarta titlului intervenientei S.C. S S.A., înscrisă ca proprietară în temeiul HG nr.834/1991, urmând ca aceasta să se prevaleze de prevederile art.32 ind.4 alin.l şi 2 din Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, conform cărora instituţiile publice implicate în procesul de privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia de inadmisibilitate a invocării excepţiei de nelegalitate, din două perspective: prima a inadmisibilităţii invocării nelegalităţii unor acte administrative, atât pe calea excepţiei de nelegalitate cât şi pe calea dreptului comun, în cadrul aceluiaşi dosar, iar a doua din perspectiva faptului că actele administrate a căror nelegalitate se invocă sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.

De asemenea, instanţa a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii în contencios administrativ pe calea dreptului comun, iar pârâta S.C. S S.A. a invocat excepţia lipsei plângerii prealabile în ceea ce priveşte acţiunea formulată pe calea dreptului comun.

Prin sentinţa nr.126 din 06 mai 2011, Curtea de apel Tg.Mureş a dispus următoarele:

 – a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate, invocată din oficiu;

  – a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Ordinului nr.37/1995 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M14 nr.0021/1995, emise de Consiliul Naţional al Apelor, respectiv M.A.P.P.M, invocată de reclamanţi;

 – a admis excepţia tardivităţii invocată din oficiu şi pe cale de consecinţă a respins ca tardivă acţiunea reclamnţilor BB şi AM, în contradictoriu cu Administraţia Naţională Apele Române şi S.C. S S.A.;

  – a respins ca tardivă excepţia lipsei procedurii prealabile;

   – a obligat reclamanţii la plata în favoarea S.C.S S.A. a sumei de 6324 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

Actele administrative a căror nelegalitate se invocă pe calea excepţiei de nelegalitate au caracterul unor acte administrative şi sunt emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2006.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care presupun punerea în discuţie în mod repetat şi fără limită în timp a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale şi contravin practicii CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg.

Invocarea excepţiei de nelegalitate cu privire la actele administrative în cauza este inadmisibilă, motiv pentru care, în aplicarea art.20 alin.2 şi art.148 alin.2 din Constituţie prin raportare la principiile menţionate anterior, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Curtea a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.4 alin.l din Legea nr.554/2004 cu modificările ulterioare în ceea ce priveşte actele unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că este inadmisibilă invocarea excepţiei de nelegalitate a unor acte administrative în cadrul procesului având ca obiect tocmai anularea aceloraşi acte, pe calea dreptului comun a contenciosului administrativ, datorită aplicării principiului „electa una via”.

 În consecinţă, examinarea actelor administrative pe cale directă exclude controlul judecătoresc, pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceloraşi persoane reclamante.

În cazul de faţă, reclamanţii au recurs la invocarea excepţiei de nelegalitate tocmai datorită regimului juridic mai favorabil în privinţa termenelor în care se poate invoca nelegalitatea actului administrativ.

Reclamanţii au luat cunoştinţă de existenţa actelor administrative pe care au înţeles să le atace, pe parcursul desfăşurării unui proces civil finalizat cu pronunţarea Deciziei civile nr.l 275/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Tg-Mureş la data de 23.11.2007.

Rezultă că cel mai târziu reclamanţii au luat cunoştinţă de aceste acte la 23.11.2007, dată de la care curge termenul de 1 an prevăzut de art.1 alin.2 din Legea nr.554/2004.

La data de 13 octombrie 2009 când a fost introdusă cererea de către reclamanţi, termenul de decădere de 1 an era împlinit, astfel încât acţiunea este tardivă.

Referitor la excepţia lipsei procedurii prealabilă, prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, aceasta fost invocată tardiv, raportat la prevederile art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă, conform cărora neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta a fost admisă, Curtea reţinând culpa procesuală a reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs  reclamanţii BB şi AM, susţinând că hotărârea atacată  este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

– în mod greşit instanţa de fond a calificat acţiunea lor ca fiind o acţiune în contencios administrativ, întemeiată pe prevederile  art. 1 din Legea   nr. 554/2004, deşi încadrarea juridică corectă a acesteia era cea a excepţiei   de nelegalitate prevăzut de art.4  din Legea    nr. 554/2004, temei juridic  invocat   în chiar   cuprinsul   acţiunii;

– în mod neîntemeiat a  fost admisă   excepţia tardivităţii acţiunii în contencios  administrativ, din moment ce acţiunea principală ce formează obiectul judecăţii este o acţiune în revendicare, imprescriptibilă.

Recurenţii nu şi-au  încadrat în drept, din punct de vedere  procedural, motivele  de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum  şi motivele   de recurs invocate   ce se încadrează în prevederile  art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum se poate observa din cererea de chemare în judecată, cu care iniţial a fost învestită Judecătoria Târgu Mureş, recurenţii-reclamanţi au solicitat printre altele: “Anularea Ordinului nr. 37/1995 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti prin care a fost trecut în proprietatea pârâtei imobilul situat administrativ în Târgu Mureş, str. MV, nr. x jud. Mureş, evidenţiat ni C.F. nr. 800/11 Târgu Mureş, nr. top. 2602/2/1 şi 2602/3/1”.

Judecătoria Târgu Mureş a disjuns cererea de chemare în judecată şi a declinat competenţa judecării acestui capăt de cerere în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, motivându-şi hotărârea pe faptul că actele administrative criticate sunt emise de către o autoritate a administraţiei publice centrale.

În faţa Curţii de Apel Târgu Mureş, recurenţii-reclamanţi, precizându-şi cererea de chemare în judecată au înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a actelor administrative amintite anterior, în condiţiile în care, această instanţă fusese deja investită cu o cerere de anulare a aceloraşi acte administrative şi care reprezenta ea însăşi obiectul acţiunii.

Prin urmare, având în vedere principiul “electa una via non datur recursus ad alteram” („după ce o cale a fost aleasa, nu este admis sa se recurgă la alta”) examinarea legalităţii actelor administrative contestate, pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceloraşi acte, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative criticate excluzându-se reciproc.

Faţă de obiectul acţiunii – ce nu poate fi calificată ca o acţiune în revendicare, astfel cum susţin recurenţii , din moment ce are   ca obiect anularea  unor acte   administrative – instanţa  de fond  admis  în mod corect excepţia   tardivităţii acesteia, conform art. 11 din Legea   nr. 554/2004.

Totodată, instanţa de fond a observat în mod corect că,  întrucât  actele administrative a  căror anulare se solicită sunt acte   administrative individuale emise anterior intrării  în  vigoare a Legii   nr. 554/2004, punerea  în discuţie a  acestora,  fără limită în timp, ar încălca principiul securităţii circuitului civil, contravenind astfel practicii C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg.

Pentru considerentele menţionate, constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge  recursul  ca nefondat; de asemenea va respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al recurentului şi a nulităţii recursului invocate de intimata – pârâtă  S.C. S S.A şi va obliga recurenţii la plata în favoarea intimatei S.C. S S.A. a sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere conform art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.