Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 196/2005

În conformitate  cu  dispoziţiile  art. 11 alin.2² din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 modificată şi  completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2010, sumele încasate  ca urmare  a aplicării  penalităţii de  100 Euro pentru  fiecare   tonă de  dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu a  restituit certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră, se  stabilesc prin  decizie.

Din conţinutul acestor prevederi rezultă că regimul  juridic  al faptei  şi al  sancţiunii pecuniare  aplicabile  operatorilor care nu respectă obligaţia de a depune certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră a fost schimbat,  fapta  nemaifiind  contravenţie, iar  sancţiunea  aplicabilă calificată  penalitate, urmând  regimul juridic  prevăzut de Codul de procedură fiscală, inclusiv în ceea ce priveşte  procedura de  contestare prevăzută de  art. 205 şi următoarele din cod.

Decizia nr. 3896 din 3 octombrie 2012

Prin acţiunea formulată  la data de  12 august 2011, SC O SA a chemat în judecată Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând  anularea  deciziei de  impunere  nr. 2/17 martie  2011 şi a  deciziei  emise  în soluţionarea  contestaţiei  nr. 32/19 mai  2011, prin care  s-au  stabilit  în sarcina societăţii  obligaţii  fiscale  în valoare de  59.205.056 lei, cerând şi suspendarea  executării  actelor  administrative  până la rămânerea  irevocabilă a  hotărârii.

În subsidiar, reclamanta a cerut anularea parţială a  deciziei de  impunere  şi a   deciziei emise  în soluţionarea  contestaţiei  şi înlocuirea  sancţiunii  pecuniare  aplicate  de  pârâtă cu o  amendă  contravenţională de  cel mult 50.000 lei.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că i-a fost  aplicată sancţiunea pecuniară prevăzută de Hotărârea Guvernului nr.780/2006, întrucât  nu a depus până la  30 aprilie  2010 un număr de  143.437 certificate  de emisii de  gaze cu efect de seră.

 S-a arătat că regimul  sancţionator al faptei  imputate este cel al răspunderii contravenţionale, reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi în mod eronat s-a procedat la  emiterea  deciziei de impunere supusă regimului stabilit de Codul de  procedură fiscală.

 Prin sentinţa nr. 429 din 19  octombrie  2011, Curtea de Apel  Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis  acţiunea  şi a  dispus  atât  anularea  celor  două decizii contestate, cât şi suspendarea  executării  deciziei de impunere până la  soluţionarea  irevocabilă a  fondului cauzei.

Pentru a pronunţa  această  hotărâre, instanţa a reţinut  că în raport de  prevederile  art. 28, art. 28¹ şi art. 29 din Hotărârea Guvernului  nr. 780/2006 – în forma   în vigoare  la data de  30 aprilie  2010- nerespectarea  obligaţiei  depunerii  certificatelor  de  emisii de gaze cu  efect de seră constituie  contravenţie, supusă  regimului sancţionator  prevăzut de  Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.

Instanţa  a mai  constatat, pe de o parte, nulitatea  actului  constatator, care  trebuia  întocmit  sub formă de  proces verbal de către  Garda Naţională de Mediu, iar, pe de  altă parte, intervenirea  prescripţiei aplicării  sancţiunii contravenţionale  prin  depăşirea  termenului  de 6 luni  de la data săvârşirii  faptei, prevăzut  de  art. 13 din  Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Referitor la  cererea de  suspendare a executării, instanţa a  reţinut că sunt  îndeplinite  cerinţele  art. 15 din  Legea nr. 554/2004, referitoare la  existenţa  cazului bine justificat şi  la necesitatea   prevenirii  unei pagube iminente.

Împotriva sentinţei  a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu, criticând atât   soluţia  dată  fondului cauzei, cât şi admiterea  cererii de suspendare  a executării  deciziei de impunere.

Referitor la îndeplinirea  condiţiilor  prevăzute de  art. 15 din Legea nr. 554/2004, pârâta  a învederat că instanţa  a apreciat  în  mod  eronat  că se  regăsesc atât  cazul bine justificat cât şi  cerinţa  iminenţei  pagubei, ignorând  dispoziţiile  art. 9 alin.1 şi art. 11 alin.2² din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind  Fondul  de Mediu.

 Pe fondul  litigiului, pârâta a  arătat că, aplicând  penalitatea de  100 Euro  pentru  fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent  emisă, a acţionat în limitele  competenţei recunoscute  de  normele  legale în vigoare, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1300/2010 de modificare  a Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 şi de  asemenea, de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005.

Astfel, potrivit reglementărilor menţionate, autoritatea  pârâtă, primind  comunicarea referitoare la  situaţia  operatorilor care  nu au  restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, întocmită de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, a aplicat  reclamantei penalitatea  prevăzută  de  lege.

Pârâta  a mai  arătat că  instanţa de  fond a  constatat  în mod   eronat aplicabilitatea răspunderii contravenţionale potrivit  Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, reţinând şi prescripţia  dreptului de aplicare a sancţiunii, deşi  regimul  juridic al penalităţii ce a  fost  dispusă  prin  decizia de   impunere  este  cel prevăzut de  Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 şi Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin  întâmpinare, reclamanta  a  invocat  faptul că  decizia de impunere contestată nu respectă cerinţele  legale de formă, întrucât în versiunea în vigoare la  30 aprilie 2010 a Hotărârii Guvernului nr.780/2006 – termenul  limită  pentru  depunerea  certificatelor  de  emisii de gaze  cu efect de seră – constatarea  faptei şi aplicarea sancţiunii ar fi  trebuit  făcute  prin  proces verbal de către  Garda  Naţională de  Mediu şi  nu prin  decizie a  autorităţii  pârâte.

Reclamanta a precizat că fapta imputată constituie contravenţie, astfel cum a reţinut instanţa de fond, regimul  sancţionator  fiind cel reglementat de  Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 şi nu  cel  stabilit  de  Codul de  procedură fiscală.

În raport  de data  săvârşirii contravenţiei – 30  aprilie  2010 – a mai  arătat  reclamanta, sancţiunea  contravenţională s-a prescris în termenul  de 6 luni prevăzut  de  art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi  oricum, suma  stabilită   depăşeşte  maximul general de  50.000 lei.

Prin  întâmpinare, reclamanta  a mai  precizat  că sancţionarea  sa este  complet  lipsită de  temei, întrucât  societatea  nu a  generat emisii de  gaze  cu efect de seră în exces faţă de  cota alocată nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 780/2006.

Analizând  actele şi  lucrările  dosarului, în raport de motivele  invocate  şi de  prevederile  art. 304 şi  304¹ Cod procedură civilă, Curtea  va  constata că recursurile  sunt fondate, urmând a fi  admise  şi  a se  dispune  casarea  sentinţei  şi trimiterea  cauzei  spre  rejudecare la aceeaşi instanţă.

Astfel, instanţa de fond  a constatat   în mod  nejustificat  nulitatea  absolută   a deciziei de impunere, motivat de  faptul  că a fost întocmită de o autoritate ce  nu avea  competenţa legală.

 La data  emiterii  actului  administrativ contestat, 17  martie 2011, atât  Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 cât şi Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, fuseseră modificate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2010 şi respectiv, Hotărârea Guvernului nr.1300/2010, intrând  în vigoare şi Ordinul nr. 1004/3 martie  2011 al  Agenţiei  Naţionale  pentru  Protecţia Mediului.

Potrivit  noilor  reglementări, situaţia  operatorilor ce nu au restituit  certificatele  de  emisii de  gaze  cu efect de seră pentru  fiecare  tonă de dioxid de carbon emisă se constată de către  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului care o comunică  Administraţiei  Fondului pentru Mediu, căreia îi revine  astfel competenţa  de a emite  decizie de impunere  privind  aplicarea  penalităţii prevăzute  de  art. 9 alin.1 lit.ş din  Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 modificată şi completată.

Sub acest aspect, pârâta a  arătat că  a primit  comunicarea  nr. 1/240/IN/19 ianuarie 2011 prin care  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a prezentat  situaţia operatorilor  care nu au  restituit certificate de  emisii de  gaze cu efect de seră în condiţiile legii, precum şi  numărul de  certificate  nerestituite, între care  se regăseşte  şi  reclamanta.

Referitor la săvârşirea faptei ce a determinat aplicarea  penalităţii, instanţa  de  fond  a reţinut că urmează  regimul sancţionator prevăzut  de  Ordonanţa Guvernului  nr. 2/2001, fiind  o contravenţie, epuizată   la  30 aprilie  2010, aplicarea  amenzii contravenţionale fiind  astfel   prescrisă.

Curtea  constată însă că  data săvârşirii  faptei  nu a fost corect  reţinută împrejurare  în  raport de care, faţă de  modificările legislative intervenite în anul 2010, nici regimul  juridic sancţionator aplicabil  nu a fost  bine stabilit.

Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 privind  stabilirea  schemei de  comercializare a  certificatelor  de emisii de  gaze  cu efect de seră a suferit în anul  2010 mai multe  modificări  şi completări, prin Hotărârea Guvernului nr. 133/2010, Hotărârea Guvernului nr. 399/2010 şi  Hotărârea Guvernului nr.1300/2010.

Potrivit  art. 28 alin.1 din  hotărâre, în varianta  introdusă prin  Hotărârea Guvernului nr. 1300/2010, pentru nerespectarea  obligaţiei  de restituire până la  data de  30 aprilie  a fiecărui an a unui număr de  certificate de emisii de gaze cu efect de  seră  se  aplică o penalitate  de  100 Euro, echivalentă în lei, pentru  fiecare  tonă de  dioxid de  carbon echivalent emisă, ce  constituie  venit  la Fondul  pentru Mediu.

În conformitate  cu  dispoziţiile  art. 11 alin.2² din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 modificată şi  completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2010, sumele încasate  ca urmare  a aplicării  penalităţii de  100 Euro pentru  fiecare   tonă de  dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu a  restituit certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră, se  stabilesc prin  decizie.

Potrivit  art. 11 alin.5 din ordonanţă deciziile  şi declaraţiile  privind  stabilirea creanţelor  la bugetul  Fondului pentru Mediu constituie  titluri de  creanţă, iar în  conformitate cu  prevederile  art. 12, contribuţiile taxele, penalităţile şi alte  sume ce  constituie  astfel de venituri urmează  regimul  juridic al  impozitelor, taxelor, contribuţiilor  şi  altor sume datorate bugetului  general  consolidat, reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul procedură fiscală.

 Aşadar, prin  noile  reglementări, a fost  schimbat  regimul  juridic  al faptei  şi al  sancţiunii pecuniare  aplicabile  operatorilor care nu respectă obligaţia de a depune certificatele de emisii de  gaze cu efect de seră, fapta  nemaifiind  contravenţie, iar  sancţiunea  aplicabilă calificată  penalitate, urmând  regimul juridic  prevăzut de Codul de procedură fiscală, inclusiv normele privind   procedura de  contestare prevăzută de  art. 205 şi următoarele din cod.

Cât priveşte epuizarea faptei constând în nedepunerea  certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în raport de  caracterul continuu al  inacţiunii nu se poate susţine că aceasta s-ar fi consumat la data de  30 aprilie  2010,  termenul  limită  prevăzut de  Hotărârea Guvernului nr. 780/2006.

Revine  astfel instanţei de  trimitere obligaţia de a stabili pe bază de probe data la care reclamanta, atenţionată despre  depăşirea  termenului, a depus  certificatele de emisii de  gaze cu efect de  seră, dată în raport de care  fapta constatată constituie sau nu  contravenţie şi urmează regimul  juridic prevăzut fie de  Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, fie de  Codul de  procedură  fiscală.

Sub acest aspect, reclamanta a susţinut, fără a  prezenta  dovezi că a depus certificatele la 28 iunie 2010, în timp ce  în decizia de  soluţionare a contestaţiei nr. 32/19 mai  2011 se  reţine că la  data de  19 ianuarie  2011, la  care  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a informat Administraţia Fondului  pentru Mediu despre  faptul că  societatea  nu a  respectat prevederile  art. 18 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.  780/2006, SC O SA nu  depusese certificatele  de emisii.

Având  în vedere cele  expuse mai sus, Curtea va casa  sentinţa atacată cu trimitere pentru completarea  probelor, inclusiv acte  lămuritoare, despre data depunerii certificatelor de emisie provenite  de la  Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

Referitor la recursul privind soluţia de suspendare a  executării deciziei de  impunere până la  rămânerea irevocabilă a hotărârii, Curtea constată că instanţa de fond nu a motivat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, privind  existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, urmând  ca la rejudecarea cauzei  să se  reia  şi  discutarea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate.

Peste 50% dintre companiile de impact în economia românească sunt în dificultate, România aflându-se, în 2015, pe primul loc în Europa de Est după numărul de insolvențe la mia de companii active, se arată într-un studiu realizat de o companie specializată în analiză și prognoză, remis luni AGERPRES.

Deși numărul dosarelor de insolvență a scăzut în ultimii trei ani, peste 50% din companiile care intră în insolvență au raportat o pierdere dublă și o creștere a gradului de îndatorare în 2015 față de 2014. România se află pe penultimul loc în Europa de Est după numărul de companii active la 1.000 locuitori, spun specialiștii CITR.

‘Indicatorii macroeconomici au raportat o creștere în 2015, iar piața din România a fost în atenția investitorilor străini, în principal prin portofoliile de credite NPL (împrumuturi neperformante — n.r.) tranzacționate pe piață. Privind strict cantitativ, insolvențele au scăzut ca număr și există alocări de cash semnificative ale investitorilor pentru piața est-europeană. Însă economia românească este una a IMM-urilor, consolidată de puținele companii multinaționale ce susțin un număr mare de companii de talie mică și medie supraîndatorate. Raportul dintre companiile relevante și companiile aflate în dificultate și insolvență iminentă s-a menținut constant în ultimii trei ani. Problemele netratate la nivel micro nu vor conduce la un ritm predictibil și constant al creșterii economice’, atrage atenția Andrei Cionca, președinte CITR Group și CEO CITR.

Curtea Constituțională a invalidat articolul 18 din Statutul polițistului (lege organică), ce prevede că posturile de conducere se stabilesc prin concurs organizat pe bază de ordin de ministru. Decizia 172 a CCR, din 24 martie 2016, publicată luni, 25 aprilie 2016, în Monitorul Oficial, a stabilit că articolul 18 din Statutul polițistului contravine art.1 alin.(4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei competenţe ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către un membru al Guvernului), precum şi art.1 alin.(5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii. Consecința este că Guvernul va trebui să modifice Statutul polițistului (Legea 360/2002) prin ordonanță de urgență, pentru a nu fi blocate numirile în posturile de conducere din Poliție.

Prin decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a unor prevederi privind evaluarea activităţii şi a conduitei poliţistului, constatând că evaluarea activităţii şi a conduitei poliţistului ţine de statutul acestuia şi, prin urmare, trebuie reglementată prin lege organică.

Pe cale de consecință, la mijlocul lunii februarie, Guvernul a aprobat un proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, prin care sunt introduse noi reglementări referitoare la evaluarea activităţii şi a conduitei poliţistului.

Judecătorii CCR au constatat, marți 19 aprilie 2016, că și dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, potrivit cărora „Procedura și cazurile de modificare și/ sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor”, contravin art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, care stipulează ca statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică. Curtea a mai constatat încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4), referitor la principiul separației si echilibrului puterilor în stat, și art. 1 alin. (5), întrucât dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 deleagă reglementarea acestor aspecte esențiale ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Această decizie încă nu a fost publicată.

Execuția bugetului general consolidat pe primele trei luni ale anului 2016 s-a încheiat cu un excedent de 3 miliarde de lei, respectiv 0,4% din PIB, față de 4,9 miliarde de lei, respectiv 0,7% din PIB, înregistrat la aceeaşi perioadă a anului 2015.

1. Veniturile bugetului general consolidat în sumă de 55,6 miliarde de lei, reprezentând 7,3% din PIB, au fost cu 1,1% mai mari în termeni nominali faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent.

S-au înregistrat creșteri faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent la încasările din: impozitul pe profit (+26,2%), taxa pe utilizarea bunurilor (+18,0%), accize (+6,2%)și contribuții de asigurări sociale (+5,2%).

În ceea ce privește încasările din TVA, acestea au înregistrat o scădere față de aceeași perioada a anului 2015 de 1,7% întrucât au fost afectate atât de reducerea cotei standard de TVA de la 24% la 20% începând cu 1 ianuarie 2016, cât și de introducerea unei cote reduse la alimente de 9% aplicată de la 1 iunie 2015. Încasările dinn TVA sunt însă cu 1,9% peste nivelul prognozat aferent trimestrul I 2016, creșterea consumului compensând într-o măsură semnificativă reducerea TVA.

Încasările din contribuții de asigurări sociale la bugetul de asigurări sociale au fost mai mari cu 5,2% față de aceeași perioadă a anului trecut, în condițiile în care încasările la acest buget sunt influențate negativ de creșterea volumului vărsămintelor la Pilonul II de pensii, datorită creșterii cotei de contribuții de la 5% în anul 2015, la 5,1% în anul 2016.

Menționăm, de asemenea și aplicarea Legii 223/2015 privind pensiile militare de stat, prin care nu se mai plătesc la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuțiile de asigurări sociale aferente angajatorului din domeniul apărării naționale, ordinii publice şi securității naționale.

La nivelul administrațiilor locale s-au înregistrat, de asemenea, creşteri faţă de anul precedent la veniturile nefiscale cu 15,0%, taxa pe utilizarea bunurilor cu 0,7%, în timp ce la impozite şi taxe pe proprietate s-a înregistrat o scădere de 20,4% din cauza amânării cu două luni a termenului de plată a impozitului pe proprietate. Termenul s-a extins până la 30 iunie, dată până la care se aplică o reducere de 10% la plata integrală a impozitului pe locuință, terenuri și mașini.

2. Cheltuielile bugetului general consolidat, în sumă de 52,6 miliarde de lei, au crescut în termeni nominali cu 5,0% față de aceeași perioadă a anului precedent, dar s-au redus cu 0,1 puncte procentuale ca pondere în PIB.

Cheltuielile de personal au crescut cu 8,1% față de aceeași perioadă a anului precedent. Acestea sunt determinate în principal de majorările salariale acordate în a doua parte a anului 2015, respectiv 12% pentru personalul din instituțiile publice locale, 25% pentru personalul din sistemul public sanitar și a personalului din sistemul public de asistență socială, 15% pentru personalul din învățământ, 10% pentru personalul din sistemul bugetar exclusiv sănătate, învățământ și asistență socială, precum și majorarea salariului minim brut pe țară cu 75 de lei începând cu 1 iulie 2015. Menționăm că în analiza cheltuielilor de personal trebuie ținut cont de faptul că în trimestrul I 2015 s-a plătit prima tranșă aferente plăților drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești în sumă de aproximativ 1,5 miliarde lei.

Cheltuielile cu bunuri şi servicii au crescut cu 2,5% față de aceeași perioadă a anului precedent.

Cheltuielile cu asistența socială au crescut față de aceeași perioada a anului precedent cu 6,8% datorită, în principal, majorării cu 5% a punctului de pensie începând cu 1 ianuarie 2016 și a dublării alocației de stat pentru copii începând cu 1 iunie 2015.

Cheltuielile pentru investiții, care includ cheltuielile de capital, precum şi cele aferente programelor de dezvoltare finanţate din surse interne şi externe, au fost de 4,4 miliarde lei, respectiv 0,6% din PIB, cu aproximativ 29% mai mult față de aceeași perioadă a anului precedent.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004

Legea nr. 24/2000, art. 11 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:”În vederea intrării lor în vigoare (…) ordinele, instrucţiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ordinul prin care a fost aprobată structura organizatorică centrală și teritorială a unei autorităţi publice, statele de funcţii ale acesteia precum și regulamentele pentru realizarea testării profesionale a funcţionarilor publici și personalului contractual din cadrul acestei autorităţi –  fiind aplicabil unor situaţii strict determinate și producând efecte juridice în raport cu un număr determinat/determinabil de persoane – are caracterul unui act administrativ individual iar nu al unui act administrativ normativ, nefiind prin urmare supus condiţiei publicării în Monitorul Oficial, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Decizia nr. 4343 din 25 octombrie 2012

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel  Suceava –  Secţia de Contencios administrativ și Fiscal, precizată ulterior, reclamantul BA a solicitat,  în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, constatarea nulităţii examenului organizat în baza pct.5 din Ordinul nr.2407/ 04.07.2011, emis de A.N.A.F, anularea Ordinului nr.7126/ 02.08.2011, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor (A.N.V.) și a operaţiunilor administrative care stau la baza emiterii acestuia; repunerea sa în situaţia anterioară prin reintegrarea în funcţia de inspector vamal grad profesional principal la Biroul Vamal X; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor echivalente drepturilor salariale, actualizate în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data de 8.08.2011 și până la data reintegrării; suspendarea executării Ordinului A.N.V. nr.7126/2.08.2011, până la soluţionarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin Ordinul nr.7126/ 02.08.2011 s-a dispus încetarea raportului de serviciu prin eliberarea sa din funcţia publică teritorială de execuţie de inspector vamal grad profesional principal gradaţia 5 clasa de salarizare 48 la Biroul Vamal X, în baza art.97 lit. c) și art. 99 alin.(1) lit. b), alin.(3) și (5) din Legea nr.188/ 1999.

La baza emiterii ordinului contestat au stat Ordinul nr.2406 și Ordinul nr.2407 din 4.07.2011, emise de Președintele A.N.A.F., reglementând structura organizatorică a A.N.V., precum și Regulamentul pentru Organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională a funcţionarilor publici pentru ocuparea posturilor vacante.

Reclamantul a criticat Ordinul A.N.V. nr.7126/ 02.08.2011 pentru nerespectarea dispoziţiilor legale incidente în cazul reorganizării autorităţii publice, arătând și că nu i s-a acordat un preaviz efectiv de 30 de zile calendaristice de la data reducerii postului, nici nu i s-a oferit lista posturilor vacante pentru care ar fi putut opta.

Reclamantul a mai susţinut că Ordinele 2406, nr.2407din 4.07.2011, emise de A.N.A.F. și Ordinul A.N.V. nr.2619/ 15.07.2011 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, și astfel sunt lipsite de orice efect și forţă legală. În consecinţă, actele administrative individuale emise în baza acestor ordine sunt nule absolut.

Reclamantul a mai argumentat, în esenţă,  că ordinele criticate nu respectă dispoziţiile Legii nr.188/1999 , ale H.G. nr.611/2008 și ale Codului Muncii, în condiţiile în care A.N.A.F. și A.N.V. au vacantat posturi legal ocupate fără respectarea procedurii de repartizare a funcţionarilor fără examen, au decis organizarea unui examen general, au publicat bibliografia și tematica de examen cu numai cinci zile înaintea desfășurării acestuia și nu au asigurat publicitatea concursului.

Prin Sentinţa civilă nr.386 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ și fiscal a suspendat executarea Ordinului A.N.V. nr.7126 din 02.08.2011 până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr.72 din data de 27 februarie 2012, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acţiunea reclamantului BA și, în consecinţă, a anulat examenul organizat de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor în perioada 18 – 29 iulie 2011 în ceea ce îl privește pe reclamantul BA, a anulat  Ordinul nr. 7126/02.08.2011 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, a dispus reintegrarea reclamantului BA în funcţia publică de inspector vamal grad profesional principal la Biroul Vamal X, a obligat pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și recalculate de care ar fi beneficiat începând cu data de 8.08.2011 până la data reintegrării efective și a obligat ambele pârâte la plata, către reclamant, a sumei de 1874 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă reţinut că Ordinul contestat – nr.7126/ 2.08.2011 –  prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică deţinută, a fost emis în temeiul H.G. nr. 110/2009, a Ordinului nr.2406/ 2011 și a Ordinului nr.2407/2011, emise de A.N.A.F., prin care s-a aprobat structura organizatorică a Autorităţii Naţională a Vămilor și statutul de funcţii, și care nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, deși exista această obligaţie potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr.24/2000 și art.5 alin.(4) din H.G. nr. 110/2009.

Curtea a apreciat că Ordinul nr.2406/2011 și Ordinul nr.2407/2011 au caracter normativ, iar nepublicarea lor în Monitorul Oficial atrage sancţiunea inexistenţei lor și, pe cale de consecinţă, a inopozabilităţii, astfel încât efectele juridice ale acestora nu îi pot fi opuse reclamantului.

Întrucât Ordinul nr.7126/ 02.08.2011 are ca temei Ordinele nr.2406 și 2407, acte care nu îi sunt opozabile reclamantului datorită sancţiunii inexistenţei, ordinul atacat este lovit de sancţiunea nulităţii, fiind emis în baza unor acte normative afectate de vicii de legalitate capitale.

Pentru aceleași considerente, a arătat instanţa de fond, examenul organizat de A.N.V. este nul în ceea ce îl privește pe reclamant, efectele nulităţii neputându-se extinde asupra celorlalte persoane care au participat la concurs și nu sunt părţi în acest dosar .

Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocată de către aceasta, cu privire la Ordinul nr.7126 din 02.08.2011, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, reţinând că raportul juridic dedus judecăţii este născut între persoana vătămată – reclamant și autoritatea emitentă a actului administrativ – pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, instituţie cu personalitate juridică, cu buget și patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, în cadrul Agenţiei Naţionale  de Administrare Fiscală, astfel că preavizul și ordinul de eliberare din funcţie a reclamantului nu pot genera obligaţii în sarcina pârâtei Agenţia naţională de Administrare Fiscală.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Iași și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În recursul formulat de Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Iași, în numele și pentru A.N.V., a fost invocat  motivul prevăzut la art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă și au fost susţinute, în esenţă, următoarele critici:

– în mod greșit a reţinut instanţa de fond inexistenţa ordinelor nr.2406, nr.2407 și nr.2619 pentru motivul că aceste acte administrative nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I;

– în mod greșit a reţinut instanţa de fond incidenţa, în privinţa acestor ordine, a prevederilor art.11 din Legea nr.24/2000;

– în mod  greșit a reţinut instanţa de fond că ordinele respective ar avea caracter normativ;

– instanţa de fond a ignorat faptul că ordinele respective se referă la situaţii concrete, punctuale și se adresează unui număr determinat de persoane, neproducând efecte erga omnes, fiind emise în aplicarea H.G. nr.565/2011, care nu a prevăzut obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că procesul de reorganizare și de reducere a posturilor, inclusiv a postului deţinut de reclamant, a fost real și efectiv, iar concursul a fost organizat cu respectarea prevederilor legale și a dispoziţiilor regulamentare.

În concluzie, s-a cerut admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate, ca neîntemeiată.

3.2. În recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, susţinând în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greșit că Ordinele nr.2406 și nr.2407 ar avea caracter normativ și că ar fi existat obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel, a argumentat autoritatea recurentă, cele două ordine au fost emise în aplicarea H.G. nr.565/2011 prin care a fost modificată H.G. nr.110/2009 privind organizarea și funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, fiind aplicabile unor situaţii și unor persoane determinate și limitate, ceea ce le face să aibă caracter individual, iar nu normativ, nefiind incidente prevederile art.11 din Legea nr.24/2000.

În concluzie, a cerut admiterea recursului și respingerea acţiunii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea Ordinului nr.2406/2011 și Ordinului nr.2407/2011.

3.3. Intimatul-reclamant BA a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursurilor formulate, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este legală și temeinică, instanţa de fond reţinând în mod judicios și argumentat caracterul normativ al actelor administrative care au stat la baza eliberării sale din funcţie și organizarea concursului.

În ceea ce privește recursul formulat de A.N.A.F., intimatul-reclamant a învederat că instanţa de fond, prin Sentinţa nr.72 din 27.02.2012 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, astfel încât recursul său trebuie respins pe excepţia lipsei de interes.

În ceea ce privește recursul formulat de A.N.V., intimatul-reclamant a solicitat să fie respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul formulată de A.N.A.F., Înalta Curte constată că autoritatea recurentă nu justifică un interes în promovarea acestei căi de atac, din moment ce, în privinţa Ordinului nr.7126/2011, a fost admisă excepţia pe care a invocat-o pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive, iar în privinţa Ordinului nr.2406/2011 și Ordinului nr.2407/2011 instanţa de fond nu a dispus anularea acestora, așa cum în mod greșit a susţinut A.N.A.F. în recursul formulat.

În ceea ce privește recursul formulat de A.N.V., rezultă că este întemeiat pentru considerentele și în limitele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă la pct.2 al acestor considerente, instanţa de fond și-a fundamentat și argumentat soluţia pe faptul că Ordinul nr.7126/2011 pe care l-a și anulat, are ca temei juridic Ordinul nr.2406/2011 și Ordinul nr.2407/2011, care sunt inexistente, nefiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, așa cum prevăd dispoziţiile art.11 din Legea nr.24/2000 în privinţa actelor cu caracter normativ.

Deci, cu alte cuvinte, soluţionarea cauzei depinde de calificarea celor două ordine, ca acte administrative cu caracter normativ sau acte administrative cu caracter individual, în raport cu care prevederile art.11 din Legea nr.24/2000 sunt sau nu aplicabile.

Criteriile principale, în raport cu care actele administrative se clasifică în acte cu caracter normativ și acte cu caracter individual sunt, pe de o parte scopul pentru care acestea au fost adoptate sau emise și, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse.

Astfel, în ceea ce privește primul criteriu, în doctrină este unanim acceptat că actele administrative cu caracter normativ sunt adoptate/ emise în scopul organizării executării legii/ dispoziţiilor legale, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit totdeauna exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii/ dispoziţiilor legale.

Or, în cauză, este necontestat, că cele două ordine au fost emise pentru aplicarea în concret a dispoziţiilor H.G. nr.565/2011 care a modificat și completat H.G. nr.110/2009 privind organizarea și funcţionarea A.N.V., având astfel caracterul unor acte administrative cu caracter individual.

În ceea ce privește întinderea efectelor produse, actele administrative cu caracter normativ conţin reguli/  norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes faţă de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situaţie strict determinată și produc efecte fie faţă de o singură persoană, fie faţă de un număr determinat sau determinabil de persoane.

Or, în cauză, cele două ordine au aprobat structura organizatorică centrală și teritorială a A.N.V. și, respectiv, statele de funcţii ale acestora, precum și regulamentele pentru realizarea testării profesionale a funcţionarilor publici și personalului contractual din cadrul structurilor A.N.V., fiind astfel aplicabile în situaţii strict determinate și producând efecte juridice în raport cu un număr determinant/ determinabil de persoane, fiind astfel și din acest punct de vedere acte administrative cu caracter individual.

Deci, aprecierile și argumentele instanţei de fond sunt lipsite de temei, astfel încât dispoziţiile art.11 din Legea nr.24/2000 nu sunt aplicabile în privinţa ordinelor respective, neexistând obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, ci doar a ceea a aducerii lor la cunoștinţa celor vizaţi, ceea ce s-a făcut prin comunicarea lor la toate structurile A.N.V. și pe pagina web a acestei autorităţi, operaţiuni necontestate în cauza de faţă.

În concluzie, recursul va fi admis, iar soluţia va fi casată, urmând ca dosarul să fie trimis aceleiași Curţi pentru rejudecarea cauzei.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 188/1999, art. 78 alin. (3)

Potrivit art. 78 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici „sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal”.

Față de conținutul acestor prevederi, este nelegal ordinul de sancționare emis fără  îndeplinirea procedurii de citare a persoanei cercetate disciplinar, existența procesului-verbal privind refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri nefiind de natură să acopere viciul cercetării prealabile atunci când de la dosarul procedurii lipsesc dovezile de comunicare ale citațiilor transmise celui cercetat.

Decizia nr. 4787 din 15 noiembrie 2012

Reclamantul RG a chemat în judecată Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale (CNPAS), solicitând  anularea în tot a Ordinului nr. 1492/14.01.2009 și acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite prin emiterea  respectivului ordin.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că actul  administrativ atacat are la  bază propunerea  Comisiei  de disciplină constituită cu încălcarea prevederilor art. 79 alin.2 din Legea nr. 188/1999 și a art.4 alin.1 din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2001.

A mai arătat că la data constituirii Comisiei de disciplină singura organizație constituită potrivit legii era Sindicatul Salariaților  din CNPAS reclamantul fiind președintele acestuia.

Raportul Comisiei de disciplină și concluziile Comisiei, a arătat recurentul, încalcă dispozițiile art. 77 alin.3 lit.d din Legea nr. 188/1999, întrucât aceasta nu a făcut individualizarea pedepsei precum  și  prevederile art. 78 alin.3, prin  aceea că sancțiunea a fost  luată fără audierea  reclamantului.

S-a mai arătat de către reclamant că au fost încălcate și dispozițiile  art. 91 din Legea nr. 188/1999 întrucât  în mod abuziv a fost retrogradat și mutat, deși mutarea nu poate fi făcută decât în condițiile legii, mutarea temporară putându-se efectua pe o perioadă  de maxim 6 luni și nu  pe o perioadă  de  1 an așa cum  în mod  incorect  și ilegal  s-a  stabilit prin  ordinul atacat.

Pe de altă parte, a susținut  reclamantul, bugetul  CNPAS este  separat de bugetul Direcției Generale de Accidente și Boli Profesionale, fapt ce face imposibilă nu numai plata  salariului ci și mutarea  sa la  această Direcție  Generală.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Națională de Pensii  și Asigurări Sociale a solicitat să se constate că Ordinul Președintelui  Casa  Națională  de   Pensii  și   Asigurări  Sociale   nr. 1492/14  decembrie  2009 este   legal, solicitând  să  se  suspende cauza  de  față  până  la  pronunțarea  unei  hotărâri  irevocabile     cu privire la  cererea  de anulare  a Ordinului CNPAS nr. 799 din  15  iulie 2009 și să se respingă cererea de  anulare a  Ordinului  Președintelui  CNPAS  nr. 1492/14.12.2009.

Curtea de  Apel București – Secția a VIII-a Secția contencios administrativ și fiscal prin  sentința  civilă nr. 3935/14.10.2010 a respins  excepția  lipsei  de  obiect  și a  admis în parte acțiunea  reclamantului, dispunând anularea  Ordinului  nr. 1492/14.12.2009 emis  de  pârâtă.

De asemenea, a obligat  pârâta la plata  către  reclamant a diferenței  dintre  drepturile  salariale  ce i s-ar fi  cuvenit  pentru  funcția de director al  Direcției Contencios și  Executare  Silită și drepturile  salariale  primite efectiv  pentru  funcția în care  a fost retrogradat prin ordinul anulat  corespunzător perioadei  între  data emiterii Ordinului  nr. 1492/14.12.2009 și data  emiterii Ordinului nr. 702/16.08.2010.

A respins  în rest acțiunea.

Soluționând cu prioritate  excepția  lipsei de  obiect a  acțiunii invocată de  pârâtă, Curtea a constatat că această  excepție de fond peremptorie și absolută este  neîntemeiată, întrucât  Ordinul  nr. 1492/14.12.2009 emis de   pârâtă este un  act administrativ prin care  s-a aplicat o sancțiune disciplinară și care  a  produs consecințe   juridice  până la emiterea Ordinului  nr. 702/16.08.2010,  emis tot de pârâtă, ordin care nu are  aptitudinea  să  înlăture consecințele  deja  produse, iar pe  calea  acțiunii de față se urmărește anularea  tuturor  efectelor  actului  administrativ contestat.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că actul administrativ atacat are la bază cercetarea disciplinară și propunerea unei  Comisii de disciplină constituită cu  încălcarea  prevederilor  art. 79 alin.2 din  Legea nr. 188/1999 și art. 4 alin 1 din HG  nr. 1344/2001,  incluzând reprezentanții unui  sindicat  care nu  avea  personalitate  juridică.

S-a mai reținut că actul administrativ atacat încalcă și   prevederile art. 78 alin.3 din Legea nr. 188/1999, întrucât  sancțiunea  a fost  luată fără  audierea  reclamantului.

De asemenea, s-a reținut  că nici  dispozițiile art. 77 alin.4 din  actul normativ susmenționat nu a fost respectat, deoarece nu s-a  făcut o aplicare corectă a criteriilor de individualizare a sancțiunilor aplicate, nefiind indicate în cuprinsul actului administrativ contestat elementele  concrete  avute  în vedere.

Împotriva acestei sentinței au declarat recurs  atât reclamantul RG, cât și pârâta Casa Națională de Pensii Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Casa Națională de Pensii Publice (CNPP) a apreciat că se impune  admiterea  recursului  său  și modificarea  sentinței atacate pentru  motivul  prevăzut de  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece aceasta a fost dată cu interpretarea  greșită a legii. Criticile sale au vizat, în sinteză, următoarele:

– greșit s-a reținut de către instanța fondului că actul administrativ atacat are la bază cercetarea administrativă și  propunerea  unei comisii de disciplină constituită  cu  încălcarea  art. 79(2) din Legea nr. 188/1999 și art. 4(1) din HG nr. 1344/2001, în condițiile în care  comisia de  disciplină  a fost  constituită  prin Ordinul CNPAS nr. 799/15 iulie 2009, emis în temeiul  HG nr. 1344/2007, prin  care s-a  impus  o nouă  modificare  a  comisiei  nominalizată de Ordinul  nr. 490/5 mai  2009, deoarece unii membri  titulari și unii membri  supleanți au  renunțat  la  această calitate, iar Ordinul nr. 799 nu a fost anulat irevocabil prin hotărâre judecătorească. S-a subliniat că Ordinul nr. 799/2009 nu a  modificat  componența comisiei cu privire la membrul titular și membrul supleant desemnați din partea organizației  sindicale, nemulțumirea reclamantului fiind  legată de faptul că ordinul nu desemnează  membrii  din  cadrul  Sindicatului  Salariaților  din Casa Națională de  Pensii  și  Asigurări Sociale al cărui  președinte era. De altfel, numirea  unui membru din  partea  Sindicatului  Salariaților din CNPAS ar fi  incompatibilă cu judecarea  cauzei  ce a făcut obiectul dosarului nr.239/1 aprilie 2009 întrucât  reclamantul era președintele  organizației  sindicale.

– în ceea ce  privește  reținerile instanței de  fond potrivit  cărora actul atacat  încalcă  prevederile  art. 78(3) din Legea nr. 188/1999,  sancțiunea  fiind dispusă  fără  audierea  reclamantului, recurenta a arătat că neaudierea reclamantului în cursul cercetării administrative nu poate fi imputată comisiei de disciplină deoarece  este consecința  refuzului  acestuia  de  a se prezenta  la  termenul  pentru care   a fost citat. Prin atitudinea sa  reclamantul  a dorit  în mod evident să  tergiverseze soluționarea  sesizărilor  formulate  la adresa  sa, astfel că  s-a făcut  aplicația  art.39(6) din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 conform  căruia  „refuzul persoanelor  citate de a se prezenta la audieri se  menționează  în procesul verbal și nu împiedică desfășurarea  cercetării  administrative”;

– relativ la criteriile  de individualizare  a sancțiunii  aplicate reclamantului, contrar  celor  susținute de instanță, recurenta a arătat  că  au fost  respectate dispozițiile  art. 77(4) din Legea nr. 188/1999 și  ținându-se  seama de  gravitatea  faptelor  reținute  în sarcina  reclamantului (art. 77 alin.2 lit. d, g, i, j și k) conducătorul  instituției a dispus prin Ordinul nr. 1492/14 decembrie 2009 retrogradarea din funcția  publică  în conformitate cu  art. 77(3) lit.d) din Legea nr. 188/1999.

Cererea de recurs formulată de  RG a fost  întemeiată  în drept pe dispozițiile art. 304 pct.7, 8, 9 și 10 Cod procedură civilă, în motivarea ei punându-se accent pe  necesitatea  de a se sancționa abuzul comis  de autoritatea  pârâtă și prin  obligarea  acesteia la plata dobânzilor legale aferente de la data de 14 decembrie 2009 până la  data de  16 august 2010 când, din nou, tot cu încălcarea legii a fost trecut  pe  o funcție de  execuție, precum și la  plata  daunelor  morale deoarece  i s-au adus  serioase prejudicii de imagine, imaginea sa publică având de suferit, la acestea adăugându-se și traumele psihice suferite prin  sancționarea  pe nedrept  și  privarea  de  drepturile salariale.

Prin întâmpinare, Casa Națională de Pensii Publice, a  respins  susținerile  recurentului-reclamant arătând că în cauză nu s-au produs nici un fel de probatoriu care să dovedească producerea  unei fapte  ilicite cu  vinovăție, un raport de cauzalitate între  prejudiciul respectiv și  fapta  pârâtului  sau  producerea  unor  suferințe morale, cum de altfel a reținut  și instanța de fond.

În ședința publică  de la  15 noiembrie  2012, instanța de  recurs a  luat act  de  renunțarea la judecată de către  recurentul-reclamant a excepțiilor invocate, respectiv cea privind neconstituționalitatea  art. 133(2) din Legea nr. 263/2010 (privind sistemul de pensii publice) și cea  privind  lipsa  capacității juridice și a capacității de reprezentant  a numitei DD – Președintele Casei Naționale de  Pensii Publice.

Recursurile sunt  nefondate. Prin Ordinul nr. 1492/14 decembrie 2009 Președintele  CNPAS a sancționat disciplinar pe RG ce  ocupa funcția publică de conducere  de director-consilier, clasa I, gradul superior treapta de salarizare I în cadrul  CNPAS –Direcția Generală Juridică – Direcția de  Contencios și Executare  Silită, cu  retrogradarea în funcția  publică  de execuție de  consilier, clasa I, grad profesional superior, treaptă de  salarizare I din cadrul   Direcției  Generale de Accidente de Muncă și Boli Profesionale – Direcția de Acordare Prestații, pe o perioadă de 1 an, pentru săvârșirea  abaterilor  disciplinare  prevăzute de  art. 77(2) lit. d), g), i), j) și k) din Legea nr. 188/1999 (privind Statutul funcționarilor  publici) R2 (art.1), începând  cu data  emiterii  ordinului  fiindu-i  menținute  celui  sancționat drepturile  salariale  exclusiv indemnizația de  conducere (art.2).

Reclamantul RG a cerut  instanței de  contencios  administrativ a Curții de  Apel București anularea  actului  administrativ individual  menționat  și obligarea  pârâtei  CNPAS la plata  de  despăgubiri pentru  daunele  materiale și morale suferite  prin  emiterea ordinului.

Așa cum  se  poate  observa  din  considerentele sentinței  recurate, judecătorul fondului a evaluat atât susținerile  reclamantului cât și  apărările pârâtei din  perspectiva probatoriului  administrat  (înscrisuri) și a  actului  normativ aplicabil în materia  funcționarilor publici, Legea nr. 188/1999 R2, conchizând, argumentat, că în  temeiul  art. 18 din Legea nr. 554/2004 se impune  anularea  Ordinului nr. 1492/14 decembrie  2003 și pe cale de  consecință obligarea autorității emitente la plata diferenței dintre drepturile  salariale  cuvenite  pentru  funcția pe care  o ocupa  reclamantul  la data  emiterii  ordinului  și cele efectiv  primite  pentru  funcția  în care a fost  retrogradat pentru  perioada  cuprinsă între  data emiterii  ordinului contestat și  data repunerii  în funcția din care  a fost retrogradat respectiv data de  16 august  2010, când a  fost emis  Ordinul nr. 702.

Probele administrate au evidențiat mai multe  vicii  care   au afectat cercetarea  administrativă, ca  fază premergătoare  în mod obligatoriu emiterii  ordinului de  sancționare disciplinară,  acestea  privind componența Comisiei de disciplină și desfășurarea  cercetării  disciplinare.

În speță Comisia de  disciplină s-a constituit în baza Ordinului nr. 799/15.07.2009 emis de Președintele  CNPAS (fila  135 dosar fond), moment la care  singura  organizație  sindicală constituită potrivit  legii și reprezentativă la nivel de  unitate era  Sindicatul Salariaților  din CNPAS , constatându-se că Sindicatul  Liber al CNPAS  este reprezentativ la nivel de unitate prin  sentința  civilă nr. 7084/07.10.2009 a Judecătoriei Sectorului 2 București (definitivă și irevocabilă).

În acest  context, corect s-a observat că în speță  s-au  încălcat  prevederile  art. 79(2) din Legea nr. 188/1999 R2  și  cele ale art. 4(1) din HG nr. 1344/2007 (privind normele de organizare și  funcționare a comisiilor de disciplină), care în ce privește  componența  Comisiei de  disciplină fac trimitere  explicită  și la „un  reprezentant al  organizației  sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant  desemnat  prin  votul  majorității  funcționarilor  publici  pentru care este organizată comisia de  disciplină, în cazul în care  sindicatul  nu este  reprezentativ sau  funcționarii publici  nu sunt organizați  în sindicat”.

Argumentelor  expuse  de  judecătorul fondului, instanța de  control judiciar adaugă și pe cel al anulării irevocabile  a  Ordinului  de modificare  a componenței  Comisiei de disciplină nr. 799/15 iulie  2009 emis de  CNPAS, prin președinte, prin  decizia nr.5174/3 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal.

În considerentele  acestei  decizii se  regăsește  în mod clar și răspunsul la  critica  formulată  de  Casa Națională de  Pensii Publice  și care vizează aspectele  de incompatibilitate în sensul în care reclamantul  Radu Gheorghe Dănuț era și  președintele  Sindicatului  Salariaților din Casa Națională de  Pensii  și  Asigurări Sociale, cu sublinierea că sindicatul trebuia  reprezentat pentru  a se asigura  un echilibru în  componența  comisiei de disciplină.

Și cea de-a doua critică adusă  de  Casa Națională de  Pensii Publice sentinței este neîntemeiată în condițiile în care s-a constatat că în cadrul  cercetării  disciplinare, prealabile, au fost  încălcate  prevederile  art. 78(3) din Legea nr. 188/1999 R2 potrivit cărora:

„Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal.”

Sub acest aspect în mod judicios instanța de fond  a înlăturat  apărările  autorității  pârâte potrivit cărora comisia de disciplină l-a citat pentru  fiecare termen pe reclamant, neexistând  dovezi ale  comunicării  unor astfel de citații către cel cercetat disciplinar.

În fine, în mod corect instanța  fondului a reținut că deși actul  atacat este  motivat  în fapt și în drept,  în aplicarea  sancțiunii  propuse  de  Comisia de disciplină  (Raportul  nr. 116/9 decembrie  2009) nu s-a procedat  la   o individualizare  a sancțiunii așa cum  cer dispozițiile  art. 77(4) din Legea nr. 188/1999 R2, nefăcându-se  trimitere la   niciunul din  criteriile  menționate  în acest text legal: cauzele și   gravitatea  abaterii  disciplinare, împrejurările  în care a fost  săvârșită, consecințele abaterii, dar și  comportarea  generală  a funcționarului public în timpul serviciului, existența în  antecedentele  funcționarului public  a altor  sancțiuni.

Nici criticile aduse  de  reclamant prin cererea de recurs nu vor fi primite, instanța de control judiciar reținând că dacă cuantificarea  prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de  determinare, nu același  lucru se  poate  afirma  atunci când sunt invocate anumite  consecințe negative  ale unei acțiuni sau inacțiuni, acestea neputând  fi  stabilite  în absența oricăror dovezi  sub acest aspect.

 În speță, instanța  fondului a apreciat  corect că  reclamantul nu a indicat în ce constă  prejudiciul moral  suferit și nici nu  a probat acest lucru astfel că a respins cererea  de  acordare  de  daune morale.

De altfel, Înalta Curte consideră  că prin  însăși anularea  actului  vătămător s-a oferit recurentului-reclamant  o reparație echitabilă și sub aspect moral.

În consecință, ambele recursuri au fost respinse.

România s-a alăturat declarației inițiate de Franța, Germania, Spania, Italia și Marea Britanie pentru realizarea schimbului de informații privind acționariatul companiilor, trusturilor sau al altor entități relevante pentru administrațiile fiscale și alte instituții implicate în dosarele Panama. Tema a fost discutată vineri, la Amsterdam, în cadrul reuniunii ECOFIN la care au participat Ministrul Finanțelor Publice, Anca Dragu și secretarul de stat pe probleme de fiscalitate, Gabriel Biriș.

„Am fost primul stat care s-a alăturat inițiativei G5, aceasta reprezentând un instrument util în creșterea transparenței și combaterii evaziunii fiscale. Am considerat ca este necesară coordonarea acțiunilor tuturor administrațiilor fiscale ale statelor membre pentru analizarea și valorificarea datelor legate de tranzacțiile derulate de persoane fizice și juridice din Uniunea Europeană cu jurisdicțiile off-shore. Mecanismul de schimb automat de informații deja existent la nivel european poate fi utilizat pentru toate datele care pot proveni din analiza dosarului Panama”, a declarat Anca Dragu, Ministrul Finanțelor Publice.

Totodată, în contextul discuțiilor asupra Pactului de Stabilitate și Creștere, România a subliniat necesitatea asigurării că procesul de simplificare a regulilor furnizează echilibrul între stabilitate, predictibilitate și flexibilitate și ia în considerare nevoile statelor membre pentru angajare și creștere economică.

„Susținem inițiativa unor state membre de armonizare a perioadei prognozelor Comisiei cu cele ale statelor membre, respectiv de la 2 ani la 4 ani”, a declarat Anca Dragu. Inițiativa va fi analizată de Comisie la nivel tehnic în perioada următoare.

În cadrul întâlnirii ECOFIN, toate statele membre s-au alăturat declarației celor cinci țări. Pe agenda reuniunii s-au mai aflat teme legate Bugetul Uniunii Europene, consolidarea Uniunii Bancare, Sustenabilitatea Economică și Frauda în domeniul TVA.

Următoarea întâlnire ECOFIN va fi pe 25 mai, la Bruxelles.

În contextul măsurilor dispuse de conducerea Ministerului Afacerilor Interne pentru buna desfășurare a alegerilor locale, serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor de la nivelul întregii țări (SPCEP) au emis, în primele trei luni ale acestui an, 565.654 documente de identitate. În total, în primul trimestru al anului 2016 au fost eliberate cu 2.899 mai multe cărți de identitate decât în aceeași perioadă a anului trecut.

De asemenea, în prima jumătate a luni aprilie a.c. au fost emise, la nivel național, 99.178 de cărți de identitate, cu 7.212 mai multe față de prima jumătate a lunii aprilie a anului 2015, scăzând astfel numărul persoanelor care nu dețin acte de identitate valabile.

Eliberarea cărților de identitate și reînnoirea celor expirate este un demers important, inclusiv în vederea exercitării dreptului la vot, sens în care structura specializată a MAI a luat măsuri de a facilita cetățenilor eliberarea actelor de identitate.

În acest sens, persoanele care din motive medicale sunt în imposibilitatea de a se deplasa pot solicita lucrătorilor serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor să vină la domiciliul lor pentru derularea procedurii necesare obținerii cărții de identitate. Sunt disponibile astfel stații mobile care permit echipelor SPCEP colectarea datelor personale ale solicitantului și fotografierea acestuia la domiciliu.

Pentru a beneficia de această facilitate, persoana care este în imposibilitatea de a se deplasa sau aparținătorii acesteia trebuie să trimită o cerere motivată către structurile de Evidența Populației.

Totodată, în ziua alegerilor locale, cărțile de identitate vor fi eliberate în regim de urgență, în interval de câteva ore de la momentul la care a fost depusă cererea.

Sursa: Ministerul Afacerilor Interne

Legislaţie relevantă:

O.G. nr. 137/2000, art. 20, art. 27

Prin conținutul art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor ce se consideră discriminate atât o procedură pe calea contenciosului administrativ cât și o procedură pe calea dreptului comun.

Fiind vorba de două proceduri distincte, exercitarea uneia dintre cele două proceduri nu are efecte asupra admisibilității celeilalte, astfel încât contestația formulată în condițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 împotriva hotărârii CNCD nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de drept comun în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Decizia nr. 5211 din 7 decembrie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal reclamanta CV a formulat contestație împotriva Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a solicitat anularea hotărârii ca nelegală și netemeinică, admiterea sesizării, constatarea situației de discriminare în raport cu alte categorii de magistrați, obligarea pârâtelor Curții de Apel Iași și Casa de Pensii Iași să înlăture starea de discriminare și să fie repusă în situația anterioară.

Prin Sentința nr.336/2011 din 10.11.2011 a Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația ca inadmisibilă.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut, în privința excepției autorității de lucru judecat, că cererea reclamantei ce a format obiectul dosarului nr.440/99/2010 a Curții de Apel Iași a fost soluționată prin Decizia civilă nr.557 din 22.06.2010 și a avut ca obiect solicitarea reclamantei CV privind obligarea pârâților Curtea de Apel Iași și Tribunalul Iași la stabilirea veniturilor realizate anterior încetării activității prin includerea tuturor drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Pentru că prezenta cauză are ca obiect cererea de anulare a Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de C.N.C.D. s-a apreciat că cele două pricini au obiect, cauză și părți diferite și excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată.

Referitor la admisibilitatea folosirii concomitente ori succesive a ambelor căi de combatere a discriminării, stabilite în art. 20 și art. 27 din O.G. nr.137/2000, instanța de fond a arătat că art.20 alin.1, 2 și 9 din O.G. nr.137/2000 reglementează posibilitatea sesizării C.N.C.D. cu săvârșirea unor fapte discriminatorii, iar în art.27 se prevede că persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Din interpretarea celor două texte de lege, instanța de fond a considerat că legiuitorul a pus la dispoziția persoanei interesate două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare, una care implică instanța de contencios administrativ și cealaltă care este dată în competența instanței de drept comun, însă persoana care se consideră discriminată nu poate să folosească succesiv ori concomitent ambele căi procedurale deoarece ar fi contrar principiului electa una via non datur recursus est ad alteram.

În consecință, s-a arătat că persoanele care consideră că le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr.137/2000 au posibilitatea de a opta între cele două mijloace procedurale prevăzute de art.20 și art.27 din O.G. nr.137/ 2000, însă dacă a utilizat una dintre cele două căi nu o mai pot folosi pe cealaltă și, de aceea, s-a considerat că nu este admisibilă pentru folosirea de către reclamantă a procedurii reglementate de dispozițiile art.20 din O.G. nr.137/2000 după ce a optat pentru procedura instituită în art. 27 din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta CV și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței, admiterea contestației și constatarea situației de discriminare invocate, cu obligarea intimatelor la înlăturarea situației de discriminare și repunerea în situația anterioară acesteia.

În motivele de recurs s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică pentru că a fost dacă cu aplicarea greșită a legii, cu îngrădirea accesului la justiție și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Recurenta a invocat că s-a adresat Curții de Apel Iași, ca instanță de contencios administrativ, în baza art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000 care prevede că hotărârea C.N.C.D. poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, exercitând o cale de atac împotriva hotărârii, dar instanța nici măcar nu a făcut referire la hotărârea C.N.C.D.

Instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii, dar excepția nu a fost invocată de părți, nici de instanță și nici nu a fost pusă în discuția părților, fiind admisă, deși contestația sa este prevăzută de lege și are ca temei dispozițiile art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000, încălcându-i recurentei dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

S-a invocat faptul că prin soluția instanței de fond s-a creat o situație mai grea petentei în propria cale de atac pentru că O.G. nr.137/2000 sancționează orice formă de discriminare, iar recurenta susține că a fost discriminată în raport cu ceilalți magistrați pensionari care au stabilit pensia pe baza hotărârilor judecătorești prin care le-au fost acordate aceleași drepturi salariale.

Cu privire la motivarea sentinței pe procedura pusă la dispoziția persoanei discriminate de a se adresa Consiliului sau instanței de drept comun, s-a apreciat că motivarea este nelegală și invocarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram este abuzivă deoarece O.G. nr.137/2000 nu interzice exercitarea în condiții de legalitate a ambelor proceduri.

Intimatele Curtea de Apel Iași și Casa de Pensii Iași au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei contestații împotriva Hotărârii nr.135 din 6.04.2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. prin care s-a considerat că aspectele semnalate de petente nu intră sub incidența O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, republicată și clasarea dosarului.

Instanța de fond a respins contestația ca inadmisibilă pentru că s-a considerat că reclamanta a formulat acțiune conform art.27 din O.G. nr.137/2000 și art.20 alin.9 din același act normativ, însă soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Așa cum și instanța de fond a reținut, cele două proceduri instituite de O.G. nr.137/2000 sunt două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare.

Astfel, conform art.20 din O.G. nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, iar Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre ce poate fi atacată la instanța de contencios administrativ.

În art. 27 alin. 1 din același act normativ s-a prevăzut posibilitatea ca persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Faptul că reclamanta a formulat acțiune, potrivit art.27 din O.G. nr.137/2000, pe care a adresat-o instanței de drept comun, nu duce la considerarea ca inadmisibilă a contestației formulate potrivit art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000.

Fiind două proceduri distincte, partea care se consideră discriminată poate utiliza cele două proceduri, proceduri care sunt distincte, iar competența de soluționare aparține fie instanței de contencios administrativ, fie instanței de drept comun.

În condițiile în care chiar art.20 alin.9 din O.G. nr.137/2000 prevede că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care se soluționează sesizările persoanelor care se consideră discriminate pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, nu poate fi respinsă ca inadmisibilă o contestație formulată împotriva unei asemenea hotărâri.

De aceea, pentru că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții, în baza art.312 alin.5 Cod procedura civilă raportat la art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004 va fi admis recursul, va fi casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile din motivele de recurs ce vizează faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții ce nu a fost pusă în discuția părților se constată că sunt nefondate deoarece în Încheierea din 27.10.2011 a Curții de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal au fost consemnate susținerile părților cu privire la această excepție.

 Criticile din recurs referitoare la fondul contestației împotriva hotărârii atacate nu au fost analizate, pentru că soluția instanței de fond nu a vizat aceste aspecte, urmând a fi avute în vedere la rejudecare.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 8/1996, art. 131² alin. (3) şi (4)

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

Actul emis de ORDA în vederea convocării părţilor în procedura arbitrală potrivit art.131² alin.(4) din Legea nr.8/1996 nu are caracterul juridic al unui act administrativ în sensul art. 2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004. În succesiunea operaţiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art.130, 131, 131¹ şi 131² din Legea nr.8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activităţile anterioare, premergătoare au valoarea juridică a unor operaţiuni administrative sau simple operaţiuni materiale care pregătesc, însoţesc adoptarea actului producător de efecte juridice.

Decizia nr. 59 din 10 ianuarie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele S.C. A. TV G. SA – A., S.C. P. TV SA – P. Tv, S.C. SBS B.M. SRL – P. Tv şi Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), suspendarea executării Deciziei nr.4572 din 17.05.2012, act administrativ prin care s-a dispus declanşarea procedurii arbitrale prevăzute la art.131² din Legea nr.8/1996, formându-se dosarul de arbitraj nr.x/2012, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de anulare a acestei decizii.

 În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că includerea în procedura de arbitraj a unui organism de gestiune colectivă, respectiv UNART, care nu a făcut parte din comisia de negociere instituită prin Decizia ORDA nr.211/2011, decizie care trebuia avută în vedere ca bază de deschidere a dosarului de arbitraj în cauză, este contrară dispoziţiilor art.131-131² din Legea nr.8/1996.

Astfel, apariţia în arbitraj a unor părţi noi, care nu au fost incluse în comisia de negociere, contravine atât legii cât şi sensului procedurii de arbitraj, în forma prevăzută de Legea nr.8/1996, care se produce între părţile iniţiale şi nu între părţi care apar ulterior încheierii procedurii de negociere care nu s-a finalizat cu o metodologie.

În concluzie, reclamantele au susţinut că sunt îndeplinite condiţiile art.14 din Legea nr.554/2004 pentru suspendarea Deciziei ORDA nr.4572 din 17.05.2012, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acesteia,  prin aceea că există un caz bine justificat,  fiind constatate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, şi o pagubă iminentă, având în vedere că în cazul în care, ulterior,  va fi anulată decizia atacată, întreaga procedură de arbitraj va rămâne fără obiect, iar onorariul plătit arbitrilor nu va putea fi recuperat.

Prin întâmpinare, pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că adresa ORDA din 17.02.2012, în mod greşit numită „Decizia ORDA” de către reclamante, este o adresă de convocare a părţilor implicate în procedura arbitrală emisă de ORDA, în temeiul art.131² alin.(4) din Legea nr. 8/1996.

Totodată, aşa – zisa apariţie în arbitraj a unor părţi noi care nu au fost incluse în comisia de negociere, urmează a fi analizată de arbitrii care alcătuiesc completul învestit cu soluţionarea cauzei, la momentul la care cele două organisme de gestiune colectivă vor depune cereri de intervenţie în arbitraj, la primul termen al arbitrajului.

 Referitor la prevenirea unei pagube iminente, în opinia sa,  nu pot fi reţinute argumentele privind plata onorariilor arbitrale în raport cu jurisprudenţa în materie, potrivit cu care nerecuperarea acestora reprezintă un risc asumat, iar, pe de altă parte, onorariul nu este determinat de actul atacat.

 În speţă, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România,  prin care s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că respectiva „decizie” nu reprezintă un act administrativ în sensul dispoziţiilor art.2 din Legea nr.554/2004, ci o invitaţie a părţilor implicate în negocierea Metodologiei pentru a fi desemnaţi arbitrii prin tragere la sorţi şi că nu există o decizie  ORDA prin care să se dispună „includerea celor două organisme în procedura arbitrajului” iar prezenţa lor este permisă tocmai prin prisma calităţii lor de organisme de gestiune colectivă ce reprezintă drepturile titularilor faţă de care reclamantele în cauză au obligaţia achitării unor remuneraţii, daunele invocate fiind astfel nejustificate.

Curtea de apel a calificat cererea de intervenţie în interes propriu ca fiind o cerere de intervenţie în interesul pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, dispunând încuviinţarea în principiu a acesteia, în temeiul art. 49 alin.(3) din  C.proc.civ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.4009 din 14 iunie 2012, a admis  acţiunea formulată de reclamante şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării Deciziei ORDA nr.4572 din 17.05.2012 până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii de anulare a acesteia.

Totodată, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă  a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr.4572 din 17.05.2012,  emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, au fost convocate în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a arbitrilor, părţile Comisiei pentru negocierea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă, Comisie constituită prin Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, precum şi Asociaţia Română pentru Artişti Interpreţi sau Executanţi (ARAIEX) şi Uniunea Naţională a Artiştilor din România (UNART).

Emiterea  deciziei atacate s-a realizat în temeiul art. 131² alin.(4) din Legea nr.8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a cererii înregistrate la ORDA sub nr. RGII/4572 din 15.05.2012 prin care Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) solicita iniţierea procedurilor de arbitraj pentru stabilirea formei finale a Metodologiei, iar împotriva acestei decizii reclamantele au formulat plângere prealabilă, prin care au solicitat revocarea acesteia

Prima instanţă a reţinut că actul a cărui suspendare se solicită este un act administrativ în accepţiunea art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004, întrucât este un act unilateral, emis de o autoritate publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naştere unor raporturi juridice reprezentate de iniţierea procedurii de arbitraj pentru stabilirea formei finale a Metodologiei, în condiţiile art. 131² alin. (3) şi urm. din Legea nr.8/1996.

Cu privire la existenţa unui caz bine justificat, prima instanţă a reţinut că  reclamantele au furnizat argumente juridice aparent valabile, de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actului administrativ contestat.

Astfel, procedura de stabilire a Metodologiei a fost declanşată prin Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, iar potrivit art.131 şi urm. din Legea nr.8/1996, această decizie nu constituie doar baza primei etape de elaborare a Metodologiei, ci stă la baza întregii proceduri de adoptare a acesteia.

Cum părţile participante în prima etapă sunt cele menţionate în Decizia ORDA nr.211 din 07.06.2011, convocarea realizată de ORDA în vederea desemnării prin tragere la sorţi a arbitrilor, adresată şi organismelor de gestiune colectivă ARAIEX şi UNART, care nu fac parte din Comisia de negociere a Metodologiei, este de natură să creeze o îndoială serioasă sub aspectul respectării cadrului legal în care urmează a se desfăşura cea de-a doua etapă de elaborare a Metodologiei, respectiv etapa arbitrajului.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind paguba iminentă, prima instanţă a reţinut că şi aceasta este îndeplinită, în considerarea cheltuielilor ocazionate de procedura arbitrajului ce se impune a fi suportate de părţi şi care nu vor fi recuperate în ipoteza în care hotărârea arbitrală va fi anulată, ca o consecinţă a constatării nulităţii actului de iniţiere a procedurii de arbitraj reprezentat de Decizia nr. 4572 din 17.05.2012.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs autoritatea pârâtă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) care a invocat în mod generic dispoziţiile art.304 C.proc.civ., susţinând critici care se subsumează motivelor de recurs prevăzute la pct.8 şi, respectiv, pct.9 din textul invocat.

Astfel, autoritatea pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind adoptată ca urmare a interpretării greşite a actului dedus judecăţii, actul cu nr. RG II/4572 din 17.12.2012 nefiind un act administrativ, ci o adresă prin care s-a realizat convocarea părţilor în procedura arbitrală potrivit art.131² alin.(4) din Legea nr.8/1996 (art.304 pct.8 C.proc.civ.).

De asemenea, a mai susţinut autoritatea pârâtă că instanţa de fond a pronunţat soluţia atacată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, reţinând existenţa unui caz bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube.

În concluzie, autoritatea pârâtă a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de suspendare pentru motivele invocate.

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a depus concluzii scrise prin care a răspuns criticilor recursului, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.

Intimata-intervenientă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod corect că actul a cărui suspendare a dispus-o este un veritabil act administrativ care prejudiciază drepturile şi interesele legitime ale reclamantelor.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod legal că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art.14 din Legea nr.554/2004, ceea ce impunea suspendarea actului administrativ.

Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză este necontestat că obiectul cererii de suspendare îl formează Adresa nr. RGII/4572 din 15.05.2012, comunicată de ORDA părţilor din dosarul de arbitraj nr.x/2012, între care şi intimatele-reclamante, care avea ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor din comerţ sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie, la solicitarea UPFR, în conformitate cu prevederile art.131² alin.3 lit.b) din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.

Convocarea s-a făcut pentru data de 18.05.2012, ora 14.00, la sediul ORDA, în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a 5 arbitri titulari care urmau să constituie completul de arbitraj şi a 3 arbitri de rezervă.

Instanţa de fond, aşa cum s-a arătat la pct.1 al acestor considerente, a calificat acest act, denumit de părţile reclamante ca fiind Decizia nr.457/2012, ca fiind un act administrativ producător de efecte juridice care vatămă drepturile şi interesele legitime.

Autoritatea recurentă a susţinut în criticile sale, în primul rând, că actul dedus judecăţii nu are valoarea juridică a unui act administrativ, în sensul Legii nr.554/2004.

Într-adevăr, actul dedus judecăţii a fost emis în temeiul art.131² alin.(3) şi (4) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, potrivit cărora: „(3) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate fi solicitat pentru iniţierea procedurii de arbitraj efectuate de către arbitri în următoarele situaţii: a) entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere nu au putut conveni asupra punctului de vedere comun ce trebuie prezentat celeilalte părţi; b) cele două părţi aflate în negociere nu au putut conveni o formă unică a metodologiei în termenul prevăzut la alin.1; c) organismele de gestiune colectivă nu au putut conveni încheierea unui protocol de repartizare as remuneraţiilor şi de stabilire a comisionului datorat colectorului unic. (4) ORDA, în termen de 5 zile de la solicitarea arbitrajului, convoacă părţile în vederea desemnării, prin tragere la sorţi, a 5 arbitri titulare care vor constitui completul de arbitraj şi 3 arbitri de rezervă. Aceştia din urmă îi vor înlocui în ordinea tragerii la sorţi pe arbitrii titulari indisponibili. Desemnarea arbitrilor prin tragere la sorţi se face şi în cazul absenţei părţilor convocate”.

Potrivit art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004 – Legea contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

 Or, în cauză, este evident că efectele juridice urmau să fie produse de Metodologia care trebuia să fie adoptată într-o formă unică, în urma arbitrajului la care au apelat părţile.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, în succesiunea operaţiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art.130, 131, 131¹ şi 131² din Legea nr.8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activităţile anterioare/ premergătoare au valoarea juridică a unor operaţiuni administrative sau simple operaţiuni materiale care pregătesc/ însoţesc adoptarea actului producător de efecte juridice.

Astfel fiind, Actul nr. RGII/4572 din 15.05.2012 are valoarea unei operaţiuni administrative premergătoare adoptării actului producător de efecte juridice, ceea ce face să poată fi cenzurat de instanţa de contencios, potrivit art.18 alin.(2) din Legea nr.554/2004, doar odată cu actul producător de efecte juridice.

În concluzie, acest motiv de recurs este întemeiat, recursul fiind admis cu consecinţa desfiinţării sentinţei pronunţate şi respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă.

Totodată, a fost admisă cererea de intervenţie pe care U.P.F.R. a formulat-o, calificată de instanţa de fond ca fiind în favoarea ORDA.