Începând cu 1 mai 2016, ANAF implementează Codul Vamal Unional. Codul stabileşte proceduri comune şi armonizate la nivelul întregii Uniunii Europene, în scopul facilitării activităţii comerciale. Astfel, indiferent de statul membru în care sunt declarate mărfurile, se aplică aceleaşi reguli şi, odată ce au fost “îndeplinite formalităţile vamale, acestea pot circula liber sau pot fi comercializate, pe întreg teritoriul UE.

Cele mai importante noutăţi promovate de noul Cod Vamal sunt:

I. Implementarea unui sistem electronic de gestiune a deciziilor vamale, începând cu data de 1 mai 2016, care va gestiona toate schimburile de informaţii între autorităţile vamale şi între operatorii economici şi autorităţile vamale.

II. Prelucrare electronică a tuturor informaţiilor schimbate între autorităţile vamale şi între operatorii economici şi autoritătile vamale.

III. Operatorului economic i se oferă posibilitatea de a trimite clarificări şi completări înainte de adoptarea unei eventuale decizii nefavorabile a Direcţiei generale a vămilor.

“Noul Cod Vamal va facilita activitatea comercială şi va asigura protecţia pieţei interne. Cooperarea directă mai rapidă cu partenerii comerciali va securiza lanţurile de aprovizionare şi va simplifica relaţia dintre mediul de afaceri şi autorităţile vamale. Implementarea Noului Cod Vamal asigură premisele unui control vamal mai simplu şi mai rapid, până în anul 2020”, a declarat domnul Eugen-Dragoş DOROŞ, preşedinte al ANAF.

Cumpărarea programatică de spaţii publicitare în online a reprezentat în 2015 aproximativ 53% din bugetul investit în publicitatea online bazată pe afişare şi în 2016 va ajunge la o cotă de piaţă de 60%, conform studiului „Programmatic Marketing Forecasts“, realizat de Zenith Optimedia. Astfel, în doar patru ani, ponderea cumpărării programatice de spaţiu publicitar a crescut de aproape cinci ori de la 12% în 2012. RTB House, unul dintre jucătorii importanţi activi în zona de cumpărare programatică la nivel global, identifică o serie de tendinţe ce se vor manifesta în 2016.

„În această perioadă, când se discută tot mai mult despre vizibilitatea redusă a bannerelor şi în care programele de tip adblock încep să fie din ce în ce mai populare, clienţii de publicitate caută să identifice abordări noi în promovarea online, pentru care să fie alocate bugete şi atenţia se mută spre modele bazate pe performanţă. În momentul în care un client are o campanie cu model financiar şi de optimizare bazat pe performanţă, nu mai este responsabilitatea lui dacă bannerele au fost servite sau au fost vizibile pentru utilizatori”, se arată într-un comunicat remis redacţiei.

Din punct de vedere al optimizării, modelele financiare CPM, CPC sau CPA/S sunt doar un mod de a privi lucrurile şi nu contează în determinarea eficienţei campaniei. Ceea ce este relevant face referire la calcularea costului efectiv al conversiilor pentru fiecare sursă de trafic, prin compararea directă a numerelor (prin orice instrument de analiză independent, cum ar fi Google Analytics), pentru a maximiza rezultatele generale.

Potrivit studiului citat, o resursă importantă pentru publicitatea programatică e reprezentată de date, care sunt esenţiale pentru o segmentare cât mai detaliată. Până acum, interesul a fost concentrat în obiective pe termen scurt.

Sursa: Curierul National

Schimbările generate de noile tehnologii în rândul consumatorilor remodelează universul industriilor culturale şi creative (CCI). Deşi amploarea şi ritmul trecerii către online variază semnificativ în diverse zone ale media şi entertainment, toate industriile culturale îi resimt  efectele.

În contextul în care tehnologia oferă o forță tot mare consumatorului, inovația, ”cultura datelor” și direcționarea cât mai eficientă a investițiilor reprezintă principalele provocări cu care se confruntă companiile din acest sector, se arată în studiul care analizează 11 industrii creative la nivel global, intitulat Cultural Times, realizat de EY pentru Confederaţia Internaţională a Societăţilor de Autori şi Compozitori.

Mai mult decât în oricare alt sector, sectorul CCI (industriilor culturale şi creative) s-a restructurat radical ca reacţie la omniprezenţa internetului şi la noile tipare de consum, redefinind modele de afaceri şi procesele de generare de conţinut.

Șase factori ce au impact asupra industriilor culturale şi creative ies în evidență:

• Abundenţă: Pentru consumatorii de azi, abundenţa şi imensa diversitate a conţinutului reprezintă ceva de la sine înţeles.

• Conţinut ilegal: Tehnologiile digitale şi internetul au permis apariția multor servicii şi moduri neautorizate de utilizare. Diseminarea ilegală de conţinut privează creatorii şi întreprinzătorii din domeniu de venituri, astfel ajungându-se în unele instanţe ca actul de creaţie să fie greu de finanţat.

• Personalizare: Industriile creative reflectă apetitul consumatorului pentru un conţinut din ce în ce mai personalizat şi adaptat la locul, momentul şi persoana care îl consumă.

• Agregare şi recomandare: Apariția canalelor integratoare de entertainment și conținut, precum Google și Facebook, a contribuit la o accelerare a segmentării piețelor antrenată deja de big data și de nevoia de relevanță. Platforme avansate de publicitare ghidează consumatorul într-o lume a hiper-alegerilor şi îi permite acestuia să urmărească tipul de conţinut specializat, interesant pentru audienţe de mici dimensiuni.

O echipă de avocați D&B David şi Baias specializați în litigii fiscale, formată din Dan Dascălu – Partener, Mihai Boian – Avocat senior şi Luiza Apostoiu – avocat colaborator, a obținut o nouă soluție de referință într-o cauză în care a reușit anularea definitivă a obligațiilor fiscale stabilite de ANAF în sarcina unei importante companii multinaționale în cuantum de aproximativ 5 milioane lei. Dintre chestiunile deduse judecății şi rezolvate favorabil pentru contribuabil merită remarcată în mod deosebit anularea calculării de accesorii pentru o situație în care acestea s-au acumulat din culpa autorităților fiscale.

Astfel, Curtea de Apel București a cenzurat conduita contradictorie a organelor ANAF care, cu ocazia unei prime inspecții fiscale, au obligat contribuabilul sa efectueze anumite înregistrări ca deductibile fiscal, în timp ce în cadrul unei inspecții subsecvente, au revenit asupra soluției dispuse anterior, obligând societatea să înregistreze respectivele cheltuieli într-o manieră diferită. Aceasta a dus la stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în sarcina societății, dar şi la stabilirea de obligații fiscale accesorii aferente, calculate automat de către organul fiscal, pentru motivul neplăţii la termen a obligației fiscale principale. Dacă în privința impozitului pe profit stabilit suplimentar contribuabilul nu a contestat caracterul datorat al acestuia, în privința accesoriilor echipa D&B a susținut cu succes în faţa instanțelor de judecată nelegalitatea calculării acestora, dată fiind lipsa oricărei culpe a acestuia în privința neachitării la termen a debitului principal, întârzierea plății fiind exclusiv determinată de aducerea la îndeplinire a dispoziției de măsuri obligatorii emise de către ANAF cu ocazia primului control fiscal.

Competenta instanțelor de judecată naționale de a efectua un asemenea control de legalitate al actelor organelor fiscale, prin înlăturarea regulilor mecanice de calcul al accesoriilor prevăzute de legea națională, este posibil în lumina deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauze similare precum Silvester’s Horeca SRL contra Belgiei sau Janosevic contra Suediei. Pe de altă parte, pe fondul problemei, soluția este fundamentată pe recunoașterea aplicării principiului proporționalității la calcularea obligațiilor fiscale accesorii.  Recursul formulat de ANAF împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a fost respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casație şi Justiție în cursul lunii aprilie 2014.

“Salutăm această soluție de referință a instanţelor de judecată care acceptă că în situația lipsei oricărei culpe a contribuabililor în neplata la termen a impozitului, este necesară înlăturarea de la aplicare a principiului accesorium sequitur principalem, o regulă nu doar de tradiție în perioada ultimilor peste 50 de ani în România, ci și care părea de-a dreptul imuabilă.” a declarat Dan Dascălu.

„Credem că se oferă astfel contribuabililor o protecție absolut necesară împotriva acțiunilor nelegale ale organelor fiscale de atragere a răspunderii fiscale, indiferent de circumstanțele care au determinat neplata la termen a impozitului.” a declarat Mihai Boian.

Acesta este o cauză similară celor în care avocaţii D&B David şi Baias au obţinut decizii favorabile la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-424/2012, Steaua Română) şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au consfiinţit dreptul contribuabililor la acordarea dobânzilor fiscale începând cu data plății în temeiul unor acte de impunere ulterior anulate şi, respectiv, de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererilor de rambursare TVA nelegal respinse de organele fiscale. Într-un final, acest drept a fost recunoscut ca atare în legislația națională pentru oricare taxe şi impozite.

„Meritul particular al recentei soluţii pronunţate este că extinde aplicabilitatea principiului proporţionalităţii inclusiv pentru situaţia stabilirii de obligaţii fiscale accesorii aferente unor taxe şi impozite care nu își au izvorul în dreptul european, contribuind astfel la extinderea la nivel național a soluției deja consacrate în câteva spețe ale instanțelor de judecată referitoare la TVA, inclusiv Înalta Curte de Casație şi Justiție, ulterior soluției pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Salomie şi Oltean (C- 183/14). Urmează, desigur, să vedem care vor fi şi motivele pentru care Înalta Curte de Casație şi Justiție a validat raționamentul Curții de Apel București descris, însă suntem pe deplin încrezători că această jurisprudenţă va contribui la generalizarea aplicării principiului proporționalității asupra calculului obligațiilor fiscale accesorii şi, drept urmare, la cenzurarea conduitei nelegale a autorităților fiscale în privința oricăror taxe şi impozite pe care le administrează.” a mai declarat Dan Dascălu.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 571/2003

Aplicarea dispoziţiilor art. 126 alin. (8) din Codul fiscal – în sensul considerării ca neimpozabile a unei achiziţii intracomunitare de bunuri second-hand – este limitată la cazurile  în care vânzătorul are calitatea de persoană impozabilă revânzătoare sau calitatea de organizator  de vânzări prin  licitaţie publică, iar bunurile au fost taxate  în  statul membru furnizor în ambele  cazuri, conform  regimului special.

Astfel fiind, în situaţia în care achiziţia de bunuri second-hand din interiorul Uniunii Europene s-a făcut cu aplicarea regimului normal de taxare, vânzarea ulterioară a respectivelor bunuri pe teritoriul României nu poate beneficia de regimul special de taxare pentru bunurile second-hand, prevăzut de dispoziţiile art. 152² din Codul fiscal, TVA aferentă acestora urmând a fi colectată la preţul de vânzare al acestor bunuri și nu doar la marja de profit.

Decizia nr. 777 din 14 februarie 2013

Prin sentinţa nr.663 din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj – Secţia  a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC TT SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.25045/30.09.2010, anularea raportului de inspecţie fiscală nr.21957/16.06.2010 întocmit la data de 15.06.2010 de inspectori din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publica Cluj, anularea Deciziei de Impunere nr.827/16.06.2010 și,  pe cale de consecinţă, să se constatate că reclamanta nu datorează bugetului de stat suma de 588.723 lei și accesoriile acesteia, sumă stabilită prin actul de control atacat.

Prin Decizia de impunere nr.827/16.06.2010 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr.21957 din 16.06.2010, reclamantei i-au fost stabilite  obligaţii suplimentare de plata: TVA 355.649 lei; majorări de întârziere aferente TVA 233.074 lei, în  total 588.723 lei.

Din conţinutul Raportului de inspecţie fiscală parţială nr.21957/ 16.06.2010, pe baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 827/16.06.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite in sarcina reclamantei rezulta următoarele:

În perioada 11.05.2010 – 21.05.2010 și 01.06.2010 – 07.06.2010 organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj au efectuat un control fiscal parţial având ca obiectiv verificarea modului de calculare, înregistrare și virare a taxei pe valoare adăugată pe perioada 01.11.2006 – 31.03.2010, la societatea reclamantă.

În perioada ianuarie 2008 – martie 2009 reclamanta a efectuat achiziţii de autoturisme second – hand din interiorul Comunităţii (Germania si Olanda), aplicând la achiziţie regimul normal de taxare, respectiv “taxare inversă”.

Potrivit datelor transmise de organele fiscale din Germania si Olanda prin sistemul VIES, livrările intracomunitare de autoturisme second-hand au fost efectuate în regim normal de TVA, cumpărătorul S.C. TT. SRL comunicând firmelor furnizoare codul valabil de TVA atribuit de autorităţile fiscale competente din România.

Ulterior, reclamanta a revândut autovehiculele în ţară, către clienţi persoane fizice, aplicând cota de TVA doar asupra marjei de profit, aplicând în acest mod regimul special de taxare prevăzut de art.152² din Codul Fiscal.

Organul de inspecţie fiscală a constatat că societatea reclamantă nu îndeplinește condiţiile necesare aplicării regimului special de taxare, întrucât în facturile de cumpărări primite din Comunitate de către reclamantă nu există înscrisă menţiunea “TVA inclusă și nedeductibilă” prevăzută la art.152² alin. (12) din Codul Fiscal, societatea nedeţinând pentru niciuna dintre achiziţiile intracomunitare efectuate o declaraţie a furnizorului sau o altă dovadă din care să rezulte că furnizorii acestor bunuri nu au beneficiat de scutire de taxă,   ori de rambursare a taxei, caz în care regimul special nu se aplică.

Prin urmare,  a procedat la recalcularea TVA datorata de reclamantă prin aplicarea cotei de 19% asupra preţului de vânzare al autovehiculelor, rezultând o datorie totală în sumă de 360.204 lei.

Debitul suplimentar în suma de 355.068 lei, contestat în cauză, a fost stabilit prin deducerea din datoria totală de TVA sus indicată, a TVA calculată de societate asupra marjei de profit. Calculul debitului suplimentar contestat a fost cuprins în anexa 4 la raportul de inspecţie fiscală, iar pentru debitul suplimentar în suma de 355.649 lei, stabilit prin decizia atacata (din care contestat 355.068 lei), au fost calculate majorări de întârziere până la data de 09.06.2010, în sumă de 233.074 lei, cuprinse în anexa nr.5 la raportul de inspecţie fiscală și pe care societatea le contestă în întregime.

Reclamanta a contestat actul administrativ fiscal, iar prin decizia nr.227/2010  DGFP a judeţului Cluj a respins această contestaţie, ca neîntemeiată.

Instanţa a reţinut că reclamanta a achiziţionat din interiorul Comunităţii Europene în perioada supusă verificării, autovehicule second – hand în regim normal de taxă pe valoarea adăugată, pe care le-a revândut în ţară la persoane fizice, aplicând cota de taxă pe valoarea adăugată doar asupra marjei de profit, calculată de societate pentru fiecare vânzare în parte.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea nu îndeplinește condiţiile necesare aplicării regimului special de taxare prevăzute de art.152² alin. (2) și alin. (12) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, motiv pentru care au stabilit taxa pe valoarea adăugată colectată suplimentar aferentă revânzărilor de autovehicule second – hand, în baza facturilor fiscale emise de contestatoare către persoane fizice, în sumă de 355.068 lei și accesorii aferente în sumă de 233.074 lei, contestate de reclamantă.

Instanţa a reţinut că potrivit prevederilor legale în vigoare pe perioada supusa controlului, regimul special de taxare pentru bunuri second – hand se aplică în cazul în care achiziţia s-a efectuat din interiorul Comunităţii, de la unul din furnizorii prevăzuţi la art.152² alin.(2) lit.a-d din Codul fiscal în măsura în care livrarea  de către aceasta a fost supusă taxei în regim special.

De asemenea, a mai reţinut că persoana impozabilă revânzătoare care aplică regimul special de taxare, va înscrie pe facturi “TVA inclusă și nedeductibilă”, conform art. 152², alin. (12) din Codul fiscal;  societatea nu face dovada faptului că bunurile au fost taxate în statul membru de unde au fost furnizate, conform regimului special pentru intermediarii persoane impozabile, pentru ca achiziţiile intracomunitare de autovehicule second-hand să poată fi considerate ca neimpozabile în Romania, conform art.126 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; scutirea practicată de societăţile vânzătoare în temeiul prevederilor art.4 alin.(1) lit.b și a art.6 din Legea fiscală germană din Uniunea Europeană îngrădește dreptul contestatoarei de a aplica regimul special de taxare pentru bunurile second-hand.

S-a mai constatat că reclamanta  avea obligaţia ca la vânzarea autovehiculelor second-hand pe teritoriul tarii, să aplice regimul normal de TVA, în sensul de a colecta TVA la preţul de vânzare al autovehiculelor second-hand, nu doar la marja de profit și că organul fiscal a procedat corect la recalcularea TVA datorată de reclamantă în sumă de 360.204 lei și la stabilirea TVA suplimentar în sumă de 355.068 lei.

Referitor la argumentul societăţii conform căruia achiziţiile intracomunitare de bunuri second-hand nu sunt considerate operaţiuni impozabile în Romania și că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 126 alin.- (8) lit. c), instanţa a reţinut că aplicarea acestor dispoziţii este limitata la cazurile când vânzătorul are calitatea de persoana impozabilă revânzătoare sau calitatea  de organizator de vânzări prin licitaţie publică, iar bunurile au fost taxate in statul membru furnizor in ambele cazuri, conform regimului special.

În speţă, s-a reţinut că societăţile vânzătoare în cauză au aplicat în statul membru scutirea de TVA pentru livrări intracomunitare de bunuri și nu regimul special de taxare menţionat mai sus.

Instanţa nu a reţinut nici apărarea reclamantei, potrivit căreia nu poate să achite o sumă de bani pe care nu a încasat-o, precum și motivaţia sa cum că din informaţiile obţinute a rezultat că ar fi aplicat corect TVA doar la marja de profit, întrucât prevederile legale în vigoare menţionate sunt de strictă interpretare și trebuie aplicate în sensul în care au fost enunţate de legiuitor.

În fine, s-a reţinut că probele reclamantei nu sunt  relevante, acestea reprezentând doar solicitări de informaţii transmise de către reclamantă prin e-mail furnizorilor săi de autovehicule second-hand din Uniunea Europeana, fără ca aceasta să prezinte și răspunsurile transmise de acești furnizori.

Pe de altă parte, eventualele răspunsuri nu pot fi contrare și nici nu pot modifica informaţiile reţinute de organele de inspecţie fiscală din rapoartele VIES referitoare la livrările intracomunitare declarate de către toţi contribuabilii din toate statele membre către reclamantă și cele din facturile fiscale  din care rezultă cu certitudine că furnizorii în cauză au aplicat prevederile similare din legislaţia referitoare la scutirea de TVA, cuprinse la art.143, alin. (2) lit. a) din Codul fiscal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC TT SRL.

Invocând în drept dispoziţiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, recurenta a  solicitat  în principal casarea hotărârii și trimiterea  cauzei  spre  rejudecare instanţei de  fond, apreciind  că este necesară administrarea de probe noi, iar în subsidiar modificarea  sentinţei  în sensul  admiterii  acţiunii  în  contencios.

S-a imputat primei instanţe că a  interpretat  și  aplicat  greșit  normele  juridice  în materia care guvernează demersul judiciar  obiect al  dosarului de faţă, achiesând  la apărările  intimatei și respingând  susţinerile  reclamantei privind  neincidenţa  în cauză a  dispoziţiilor  art. 152² pct.2 lit.b) din Codul fiscal, fără o  motivare convingătoare.

Sub acest  aspect, s-a arătat că în condiţiile în care instanţa a reţinut că achiziţia intracomunitară nu s-a  efectuat  în regim normal de taxare, ci cu scutire de TVA, iar pe  de  altă parte  concluzionează că  din documentele  cauzei rezultă că  societăţile  vânzătoare au  aplicat în statul  membru scutirea de  TVA și nu  regimul  special de  taxare, raţionamentul  final  care a condus  la respingerea  acţiunii  este greșit, întrucât doar o livrare în regim normal de taxare îngrădea categoric dreptul reclamantei la aplicarea regimului  special de  taxare.

Totodată, instanţa de fond nu a analizat oportunitatea cererii  în probaţiune pe care reclamanta a formulat-o, anume  încuviinţarea  unei adrese  oficiale către  cei mai  importanţi furnizori (ca număr de autovehicule second-hand vândute) pentru ca aceasta să comunice  care a fost regimul de  taxare  în ceea ce  privește  TVA pentru  autovehiculele  vândute  reclamantei, atât  la momentul la care  aceștia au   achiziţionat bunurile, cât și la  momentul la are le-au  revândut către  reclamantă,  dacă  au beneficiat de  scutire de  TVA sau de  rambursare a  TVA.

Recurenta a apreciat că din economia  dispoziţiilor  art. 142(1) lit.a) și e) – g) și art. 143(1) lit.h) – m) din  Codul fiscal rezultă fără  dubiu că niciuna dintre societăţile de la care a cumpărat autovehiculele second-hand nu este în vreuna dintre situaţiile  speciale cu privire la  calitatea  persoanei vânzătoare, la obiectul vânzării (nave, aeronave, etc), de exceptare  de la  regimul  special, toate  societăţile  fiind  dealeri auto de  autovehicule second-hand  și, totodată acestea  nu au beneficiat  de  rambursare  TVA  pentru autovehiculele vândute  recurentei-reclamante, întrucât  pe  facturile  fiscale de achiziţie intracomunitară nu se face  menţiunea „TVA taxare  inversă”.

Răspunzând motivelor de recurs, Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) a Judeţului Cluj a arătat că  instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală și temeinică pe baza probatoriului  existent la dosar  și a prevederilor  legale  în vigoare în privinţa TVA.

Recursul este  nefondat.

Solicitarea recurentei referitoare la o eventuală casare cu  trimitere spre rejudecare a cauzei, pentru completarea  probatoriului prin încuviinţarea efectuării unei  adrese  oficiale  către cei   mai importanţi furnizori pentru ca aceștia  să dea relaţii cu privire la  regimul de taxare  pentru  autovehiculele  pe care  le-au  vândut reclamantei  nu se  justifică câtă vreme  în  mod argumentat  instanţa  fondului a  analizat  atât  susţinerile  cât și apărările   făcute  în cauză prin raportare la  documentele  ce au stat la baza Raportului  de inspecţie fiscală, care  la  rândul său a stat la baza  emiterii  deciziei  de  impunere,  și la  dispoziţiile  Codului  fiscal, conchizând  că este  corectă și legală  decizia nr. 227/30 septembrie  2010 prin care  DGFP Cluj  a  respins  contestaţia  reclamantei  pentru  suma totală de  588.142 lei,  reprezentând  TVA și majorări de  întârziere  aferente, (decizie  comunicată  cu adresa  nr. 25045/30 septembrie  2010).

Reclamanta SC TT S.R.L. a contestat obligaţiile suplimentare stabilite  de controlul fiscal prin  Decizia de  impunere  nr. 827/16 iunie  2010, emisă în baza  Raportului de inspecţie fiscală parţială nr. 21957/16 iunie  2010, în condiţiile în care  în perioada  ianuarie  2008-martie  2009 a efectuat  achiziţii de  autoturisme  second-hand din  interiorul  Comunităţii Europene (Germania și Olanda) aplicând  regimul  normal de taxare („taxare inversă”) și ulterior  a  revândut autovehiculele în România, către  clienţi persoane fizice, aplicând regimul special de  taxare prevăzut de  art. 152² din Codul  fiscal, modificată și completată, respectiv aplicând  cota de  19% TVA doar  asupra  marjei de profit.

În mod just, instanţa fondului  a reţinut  ca legale  obligaţiile  stabilite  prin  decizia de  impunere  și menţinute  de  DGFP Cluj în soluţionarea  contestaţiei  administrative, argumentarea  soluţiei de  respingere a acţiunii  nefiind  nicidecum  una  neconsistentă, după cum  se poate  lesne  observa din  considerentele  sentinţei atacate, expuse rezumativ în  prezenta  decizie.

Regimul  special  de  taxare pentru  bunuri second-hand se aplică în cazul  în care achiziţia s-a efectuat din interiorul Comunităţii Europene, de la  unul din  furnizorii prevăzuţi la art. 152²(2) lit.a)-d) din  Codul fiscal, respectiv  furnizorul să fie:

„a) o persoană neimpozabilă;

b) o persoană impozabilă, în măsura în care livrarea efectuată de respectiva persoană impozabilă este scutită de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. g);

c) o întreprindere mică, în măsura în care achiziţia respectivă se referă la bunuri de capital;

d) o persoană impozabilă revânzătoare, în măsura în care livrarea de către aceasta a fost supusă taxei în regim special.”

Conform art. 152²(12) din Codul  fiscal, o persoană impozabilă revânzătoare  care aplică regimul  special de taxare  va  înscrie pe facturi „TVA inclusă și nedeductibilă”.

În speţă, potrivit documentelor existente în dosarul  contestaţiei administrative, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada achiziţionării bunurilor  second-hand de la unul din  furnizorii prevăzuţi la  art. 152²(2) lit.a)-d) din  Legea nr. 571/2003 privind  Codul fiscal, modificată și completată, în vigoare la momentul controlului fiscal.

În Raportul de  inspecţie fiscală parţială din  16 iunie  2010 s-a stabilit că pe  facturile  de  cumpărări primite  de S.C. TT S.R.L.  de la furnizorii din  Uniunea Europeană nu este  înscrisă menţiunea „TVA inclusă și nedeductibilă”, potrivit  alin.12 al art. 152² din Codul fiscal, legislaţia  referitoare la  TVA în această privinţă fiind aceeași pentru toate statele membre ale  Comunităţii.

Corect  s-a reţinut cu ocazia întocmirii  Raportului  fiscal  că societatea reclamantă a aplicat  regimul  normal de  TVA la achiziţii, le-a  reflectat în jurnalele de  cumpărări, în balanţele  de  verificare  și  în  deconturile de  TVA, rezultând  astfel că furnizorul  nu a  aplicat  regimul  special de  taxare  pentru operaţiunile  respective pentru a putea  fi considerate neimpozabile în România în  sensul art. 126(8) din Codul fiscal.

Adiţional, s-a  reţinut, conform datelor transmise prin sistemul VIES referitor la livrările intracomunitare declarate de către toţi contribuabilii din  toate  statele membre  către  petenta, că  scutirea  practicată de societăţile vânzătoare din Uniunea Europeană îngrădește  dreptul  reclamantei   de a  aplica  regimul special de  taxare pentru  bunurile second-hand.

Aplicarea dispoziţiilor art. 126(8) din codul fiscal este  limitată  la cazurile  în care vânzătorul are calitatea de persoană impozabilă revânzătoare sau calitatea de organizator  de vânzări prin  licitaţie publică, iar bunurile au fost taxate  în  statul membru furnizor în ambele  cazuri, conform  regimului special.

În speţă, societăţile  vânzătoare au aplicat  în statul  membru scutirea de TVA pentru livrările intracomunitare și nu regimul special de  taxare.

Concluzia care se desprinde  în raport de  probatoriul  existent  și de  normele  legale invocate este aceea că  recurenta-reclamantă avea obligaţia ca, la vânzarea  autovehiculelor second-hand pe teritoriul României, să  aplice  regimul  normal de  TVA în sensul  de a  colecta TVA la  preţul de vânzare al acestor bunuri și nu  doar la  marja de profit.

În acest context, organul fiscal a procedat corect  stabilind  în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare în sumă totală de  588.142 lei, reprezentând  TVA și majorări de întârziere  aferente, astfel că  sentinţa  recurată a fost  menţinută fiind  legală și  temeinică.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (1)

Legea nr. 2/1968

Legea nr. 215/2001

Legea nr. 7/1996

Este admisibilă pe calea contenciosului administrativ acţiunea prin care se urmărește îndreptarea unor pretinse erori și operarea unor modificări în evidenţele,  hărţile și planurile cadastrale utilizate în procedura de stabilire a liniei de hotar dintre două unităţi administrativ – teritoriale, refuzul efectuării  unor operaţiuni administrative fiind  circumscris prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea   nr. 554/2004, care, definind obiectul acţiunii în contencios administrativ, are  în vedere   și ipoteza refuzului   de efectuare a unei anumite operaţiuni   necesare pentru   exercitarea  sau protejarea   dreptului   sau interesului   legitim.

Decizia nr. 1204 din 21 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău la data de 18.07.2011, reclamantul Municipiul Onești, prin primar, a chemat în judecată pârâţii Ministerul Administraţiei și Internelor (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „MAI”), Agenţia Naţională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „ANCPI”), Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecţie (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „CNGCFT”), Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „OCPI Bacău”) și Comuna Cașin pentru ca acestea să fie obligate la:

-îndreptarea erorilor din evidenţele deţinute și folosite de acestea privind limita administrativ-teritorială a municipiului Onești cu comuna Cașin, în zona denumită alternativ Andreeșești/Andrieșești/Andrășești;

-corectarea actelor, respectiv a hărţilor și planurilor cadastrale făcute de aceste autorităţi cu încălcarea art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituţie, a Legii nr. 2/1968 și a H.C.M. nr. 11311968;

-soluţionarea litigiului apărut pe graniţa administrativă a municipiului Onești cu comuna Cașin (conform procesului-verbal nr. 67/2011 al O.C.P.I. Bacău) cu respectarea limitelor stabilite prin Legea nr. 2/1968 și H.C.M. nr. 1131/1968.

Reclamanta a precizat că acţiunea are ca obiect o obligaţie de a face, fiind întemeiată pe dispoziţiile art.73 alin.(3) lit.o) din Constituţia României, respectiv obligaţia de a respecta delimitarea administrativ-teritorială stabilită prin Legea nr.2/1968, completată conform H.C.M. nr.1131/1968 și dovedită de Municipiul Onești prin hărţi oficiale întocmite de autorităţile special desemnate în diferite momente istorice.

Ulterior a formulat precizări referitoare la obiectul acţiunii și la natura litigiului, în sensul că a solicitat ca autorităţile pârâte să fie obligate, în virtutea atribuţiilor care le-au fost stabilite prin acte normative, la întreţinerea și gestionarea corectă a limitelor administrativ-teritoriale, materializate prin hărţi și planuri cadastrale, în format analogic sau digital.

În motivarea acţiunii și a precizărilor la acţiune, reclamantul a susţinut următoarele:

Cu ocazia procedurilor de identificare și recunoaștere a hotarului dintre Municipiul Onești și Comuna Cașin, iniţiate în aplicarea Ordinului ministrului administraţiei și internelor nr.259/2010, s-a constatat o necorelare între hărţile din perioada 1956-1977 și planurile cadastrale actuale ale celor două unităţi administrativ-teritorială, acestea având înscrisă în limita administrativ-teritorială a comunei Cașin o suprafaţă de aproximativ 210 ha aparţinând Municipiului Onești.

După efectuarea procedurilor de mediere, prin procesul-verbal nr.67 din 26.01.2011 al OCPI Bacău, limita administrativ-teritorială între cele două unităţi administrativ-teritoriale a fost declarată în litigiu. În vederea soluţionării litigiului s-a adresat Instituţiei Prefectului judeţul Bacău, Consiliului judeţean Bacău și pârâţilor.

Litigiul privind limita administrativ-teritorială este determinat de existenţa neconcordanţelor între datele analogice din documentaţia cadastrală deţinută de municipiul Onești – cu referire la planul cadastral L-35-66-B-c-1 aerografiat în anul 1956, harta judeţului Bacău din anul 1973 întocmită de Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului, harta judeţului Bacău, scara 1/325000 din anul 1977 editată de același institut – și cele prezentate de comuna Cașin și preluate în evidenţa electronică a ANCPI/OCPI.

Începând cu planul cadastral aferent anului 1962 și până la Harta judeţului Bacău din anul 1977 este prevăzută aceeași linie de hotar, iar de la adoptarea Legii nr.2/1968 nu au mai fost adoptate acte normative care să ateste limite administrativ-teritorială diferite pentru municipiul Onești.

Din analiza actelor transmise de OCPI Bacău a reieșit că s-au folosit alte evidenţe decât cele stabilite prin hărţile oficiale, modificările făcute în evidenţele OCPI/ANCPI fără o bază legală echivalează cu o modificare a limitelor administrativ-teritoriale ale municipiului Onești prin încălcarea Constituţiei, a legilor în vigoare și a dreptului de proprietate al municipiului Onești.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâţii Agenţia Naţională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Oficiul de  Cadastru și Publicitate  Imobiliară Bacău au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive și excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În susţinerea primei excepţii, pârâţii au invocat dispoziţiile pct.4.3.4. din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general aprobate prin Ordinul ministrului administraţiei și internelor nr.534/2001,  și au arătat că stabilirea limitelor administrativ-teritoriale revine reprezentaţilor celor două unităţi administrativ-teritoriale.

În ceea ce privește excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pârâţii au invocat dispoziţiile art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr. 554/2004 și ale art.22 din Legea nr.215/2001, precum și atribuţiile lor  de coordonare a acţiunii de recunoaștere și identificare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale la nivel naţional, activitate realizată de comisiile numite de prefect în temeiul art.10 alin.2 din Legea nr.7/1996. O astfel de acţiune este necesară întrucât Legea nr.2/1968 nu conţine și o anexă grafică în care să figureze hotarele fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, având rolul doar de identificare și recunoaștere reciprocă de către unităţile administrativ-teritoriale a hotarelor existente, așa cum se regăsesc în partea descriptivă a Legii nr.2/1968 și nu una de stabilire de noi limite administrative.

Pe fondul cauzei, pârâţii au susţinut că acţiunea este neîntemeiată.

Pârâtul MAI a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive și excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În privinţa primei excepţii, pârâtul MAI a invocat dispoziţiile pct.4.2.2. și pct.4.3.4. din Normele tehnice aprobate prin Ordinul ministrului administraţiei și internelor nr. 534/2001, a expus cadrul legal în domeniul activităţii de cadastru și publicitate imobiliară și a indicat instituţiile implicate în procedura de delimitare a unităţilor administrativ-teritoriale, invocând, totodată, dispoziţiile art.5¹ din Legea nr.351/2011, ale art.2 alin. (2) din Legea nr.340/2004, ale art.4 alin.(1) din O.U.G. nr.30/2007, arătând că Ministerul Administraţiei și Internelor și autorităţile administraţiei publice locale implicate în procedura de delimitare a limitelor unităţilor administrativ-teritoriale nu există raporturi de subordonare.

În ceea ce privește excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pârâtul MAI a arătat, în esenţă, că acţiunea de identificare și recunoaștere a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale nu are rolul de stabilire a unor noi limite administrative, iar hotarele unităţilor administrativ-teritoriale sunt delimitate și marcate de către comisia de delimitare stabilită prin ordin al prefectului. În prezent, sigurele limite recunoscute sunt cele din documentele aflate în arhiva OCPI Bacău. Deoarece acest hotar administrativ este reprezentat în evidenţele oficiale (planuri și registre cadastrale) începând cu anul 1973, restul documentelor și argumentelor prezentate de reclamant pot fi utilizate pentru proiectul de modificare a acestei limite cu respectarea Legii nr.215/2001. Astfel fiind, actul atacat prin acţiune nu reprezintă un act administrativ în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul CNGCFT a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bacău, susţinând că Centrul funcţionează în subordinea ANCPI, astfel că nu sunt incidente normele de competenţă ale art.3 pct.1 C.proc.civ.

Actele contestate de reclamant nu sunt acte administrative în sensul dispoziţiilor art.1 și art.2 din Legea nr.554/2004, din perspectiva dispoziţiilor legislaţiei specifice, ale art.10 alin.(2) din Legea nr. 7/1996 coroborate cu prevederile pct.4.1.1 și pct.4.3 din Normele tehnice aprobate Ordinul nr.534/2001 având natura unor documente sau acte tehnice preliminare unor acte juridice.

Pârâtul CNGCFT a invocat și excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 C.proc.civ. Totodată, pârâtul a susţinut că, prin acţiunea formulată, reclamanta tinde la modificarea limitelor teritoriale, cerere care este inadmisibilă având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 7/1996.

Pârâtul CNGCFT a invocat, de asemenea, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivată de faptul că nu a emis niciun act administrativ și nici nu a încheiat acte administrative neavând, conform art.14 din H.G. nr.1210/2004, atribuţii de delimitare cadastrală a unităţilor administrativ-teritoriale.

Pe fondul cauzei, pârâtul a susţinut că nu are competenţă în privinţa cererilor reclamantului, în cazul litigiilor determinate de stabilirea liniei de hotar între unităţile administrativ-teritoriale fiind aplicabile dispoziţiile pct. 4.2.20 din anexa la Ordinul nr. 534/2001.

Pârâta Comuna Cașin a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii și netemeinicia acesteia.

Prin sentinţa civilă nr.211 din 30 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal  a respins excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel, invocată de pârâtul Centrul de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecţie, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi și, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea, astfel cum a fost precizată de către reclamantul Municipiul Onești.

În esenţă, Curtea de apel a reţinut următoarele:

1. Cu privire la excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul CNGCFT

Conform art.12 din H.G. nr.1210/2004 privind organizarea și funcţionarea ANCPI prevede că, CNGCFT funcţionează ca instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea ANCPI, fiind o instituţie publică centrală, astfel încât chemarea sa în judecată determină, potrivit art.10 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 și art.3 pct.1 C.proc.civ., competenţa materială în primă instanţă a curţii de apel. Dacă ceea ce a solicitat reclamantul privește acte administrative a căror emitere intră în competenţa pârâtei – or a pârâţilor – este o chestiune care vizează admisibilitatea acţiunii ori calitatea procesuală pasivă, iar nu competenţa instanţei.

2. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii

Principiul disponibilităţii impune ca examinarea acestei excepţii să se facă în raport cu ceea ce a cerut reclamantul prin cele trei capete de cerere, iar nu cu ceea ce ar fi putut constitui obiectul analizei instanţei de contencios administrativ învestite cu o acţiune născută ca urmare a litigiului dintre reclamant și pârâta Comuna Cașin privind delimitarea administrativ-teritorială.

Obiectul acţiunii, astfel cum a fost calificat de către reclamant, respectiv obligaţia de a de a respecta delimitarea administrativ-teritorială stabilită în baza Legii nr. 2/1968, nu poate fi circumscris niciuneia dintre situaţiile prevăzute de art.8 alin.(1) din Legea nr. 554/2004. Însă, cele trei capete de cerere ale acţiunii, cu precizarea referitoare la primul capăt de cerere, se încadrează în dispoziţiile finale ale textului menţionat, ceea ce solicită reclamantul având natura unor operaţiuni administrative cu caracter tehnic, operaţiuni care, în viziunea reclamantului, ar fi de natură să-i protejeze un drept care i-a fost recunoscut prin Legea nr. 2/1968. În raport de ceea ce reprezintă capetele de cerere care reprezintă petitul acţiunii, pârâţii ANCPI ȘI OCPI Bacău au calitate procesuală pasivă, căci aceste autorităţi gestionează evidenţele în care reclamantul solicită a fi îndreptate pretinsele erori.

Chiar dacă acţiunea, prin capetele sale de cerere, se circumscrie tezei finale a art.8 alin.(1) din Legea nr.554/2004, acestea au caracter accesoriu faţă de o eventuală cerere de constatare a limitei administrativ-teritoriale dintre Municipiul Onești și Comuna Cașin, cerere în care, într-adevăr, ar avea calitate procesuală doar cele două unităţi administrativ-teritorială.

Legea nr. 2/1968 nu conţine și o anexă grafică în care să figureze hotarele fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, astfel încât obligarea pârâtelor să efectueze operaţiuni care vizează tocmai această reprezentare grafică nu poate fi făcută independent de stabilirea în teren a delimitării administrativ-teritorială dintre cele două unităţi administrativ-teritoriale.

Atât Legea administraţiei publice nr.215/2001, prin art. 22, cât și Legea cadastrului șu publicităţii imobiliare nr.7/1996, prin art. 10 alin. (2) și (3), operează cu două noţiuni diferite în privinţa limitelor administrativ-teritorială: delimitarea unităţilor administrativ-teritoriale și respectiv, modificarea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, cu privire la această din urmă operaţiune dispoziţiile menţionate excluzând competenţa instanţelor de judecată prin aceea că prevăd că orice modificare a limitelor teritoriale se stabilește prin lege.

Referindu-se expres la „limitelor recunoscute” de către unităţile administrativ-teritoriale și prevăzând în ce constă operaţiunea de delimitare, art.10 alin.(2) din Legea nr.7/1996 a fost conceput de legiuitor doar cu rol de identificare și recunoaștere reciprocă de către unităţile administrativ-teritoriale a hotarelor existente, așa cum se regăsesc în partea descriptivă a Legii nr.2/1968, iar nu scopul de stabilire de noi limite administrative care, în fapt, semnifică o modificare a acestor limite.

În aplicarea Legii nr.7/1996, prin Ordinul ministrului administraţiei publice nr.534/2001 au fost aprobate Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general. Potrivit pct.4.1. din Normele tehnice, delimitarea cadastrală este definită ca fiind „operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren și se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere și traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum și limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială”. Teza ultimă a acestui text prevede delimitarea cadastrală ca o condiţie prealabilă, obligatorie și necesară pentru începerea lucrărilor de introducere a cadastrului general pe o unitate administrativ-teritorială.

La pct.4.1.2. se prevede că stabilirea liniei de hotar se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1968, conform planurilor urbanistice generale întocmite și aprobate potrivit prevederilor legale, iar în cazul în care nu s-au aprobat planuri urbanistice generale, limitele intravilanelor vor fi cele existente la 1 ianuarie 1990, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

Operaţiunile de delimitare cadastrală sunt prevăzute la pct.4.2.1. din Normele tehnice, iar, în cauză, doar o parte dintre aceste operaţiuni au fost realizate, respectiv cele de la lit.a) și b) teza I, astfel cum rezultă din procesul-verbal nr.67 din 26.01.2011. Din acest act rezultă că tronsonul contestat după mediere de către reclamant este cel folosit în prezent pentru recepţia documentaţiilor cadastrale – fapt conform prevederilor pct. 4.2.20 lit. d) – și că tronsonul contestat de pârâta comuna Cașin este cel pretins de reclamant conform planului cadastral L-35-66-B-c-1 aerografiat în anul 1956, plan care nu poate fi reţinut având în vedere aceleași dispoziţii (pct.4.2.20) și împrejurarea că reprezintă un document anterior reorganizării teritoriale realizate prin Legea nr. 2/1968.

La pct.4.2.20 se prevede că, în cazul existenţei neînţelegerilor între vecini la stabilirea liniei de hotar, iar membrii comisiei nu pot rezolva neînţelegerile, litigiul se consemnează în documentele de delimitare cadastrală, conform prevederilor pct.4.2.20 lit.a)–f). La lit.d) se prevede că, până la rezolvarea litigiului, suprafaţa disputată va fi inclusă în suprafaţa calculată a teritoriului nominalizat de OCPI, iar la lit.f) se dispune că, după soluţionarea litigiului, se reface documentaţia cadastrală și se vor materializa cu borne punctele de hotar de pe varianta acceptată.

Aplicarea acestor dispoziţii în cauza pendinte împiedică instanţa să dispună ca, în legătură cu suprafaţa în litigiu, evidenţele gestionate de pârâţi să fie corectate conform celor pretinse de reclamant mai înainte de a se fi soluţionat litigiul dintre reclamant și Comuna Cașin cu privire la stabilirea liniei de hotar, litigiu în care doar aceste două părţi ar avea calitate procesuală.

Așadar, pârâţii – instituţii și autorităţi publice – nu pot fi obligaţi să efectueze niște operaţiuni administrative, în sensul solicitat de reclamant, în evidenţele pe care le gestionează, mai înainte de a se soluţiona litigiul principal referitor la stabilirea liniei de hotar dintre cele Municipiul Onești și Comuna Cașin. Astfel cum se dispune la pct.4.2.20 lit.f), doar după soluţionarea litigiului, se reface documentaţia cadastrală și se vor materializa cu borne punctele de hotar de pe varianta acceptată.

În consecinţă, acţiunea reclamantului, care pretinde ca pârâţii să fie obligaţi să respecte o delimitare administrativ-teritorială conform unei variante pe care doar această parte susţine că este conformă legii și realităţii istorice – iar nu pe calea unei acţiuni prin care să se stabilească pe bază de acte și expertiză tehnică linia de hotar – este inadmisibilă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a reţinut că aceasta nu va mai fi analizată în mod distinct având în vedere soluţia pronunţată și considerentele expuse..

Împotriva sentinţei civile a Curţii de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Municipiul Onești, formulând critici în temeiul   art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C.proc.civ.

În motivarea căii de atac, recurentul  reclamant a arătat că hotărârea   primei instanţe  a   fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor  legale referitoare  la organizarea administrativ – teritorială a   municipiilor, orașelor și comunelor   din judeţul Bacău.

Sub aspectul inadmisibilităţii, reţinute de prima instanţă ca motiv de  respingere a acţiunii, recurentul   reclamant  a   reamintit temeiurile  de  drept și obiectul acţiunii sale, arătând că instanţa   a ignorat cu  desăvârșire  capătul  de cerere  prin care   a  solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea litigiului apărut pe graniţa administrativă a municipiului Onești cu comuna Cașin (conform procesului-verbal nr.67 din 26.01.2011 al OCPI Bacău), cu respectarea limitelor stabilite prin Legea nr.2/1968 și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1131/1968 – pentru delimitarea administrativ-teritorială a municipiilor, orașelor și comunelor din judeţul Bacău, capăt de cerere care vizează tocmai identificare și stabilirea în mod corect a acestei limite de hotar.

Recurentul – reclamant a arătat că este greșită și interpretarea potrivit căreia în cadrul unui litigiu referitor la stabilirea limitei de hotar calitate procesuală ar avea doar cele două unităţi administrativ teritoriale. în speţa dedusă judecăţii, litigiul nu se datorează unei intrări abuzive a comunei Cașin în limitele administrativ-teritoriale ale municipiului Onești, ci este născut din culpa  autorităţilor pârâte: A.N.C.P.I., CNGFT și O.C.P.I. Bacău, care, fără să vegheze la respectarea limitelor administrativ teritoriale așa cum au fost reglementate prin Legea nr.2/1968 și în lipsa unei alte legi de delimitare, au înregistrat în evidenţele lor limite administrativ-teritoriale diferite în perioada ulterioară anului 1968, fapt ce a condus la modificarea acestor limite după anul 1977 (Harta Judeţului Bacău, scara 1/325000 din anul 1977, editată de Institutul de Geodezie, Fotogrametrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului, dovedește limita susţinută de municipiul Onești).

Calitatea procesuală a A.N.C.P.I., CNGFT și O.C.P.I. Bacău este justificată în orice litigiu care vizează operaţiuni de delimitare teritorială cu atât mai mult cu cât, prevederile   art.10   alin. (2)   din   Legea   nr.7/1996   a   cadastrului   și   publicităţii imobiliare, Republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc: Lucrările tehnice de cadastru se realizează utilizându-se reprezentarea grafică a limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum si a limitelor intravilanelor, deţinute de oficiile teritoriale.

În fine, recurentul   – reclamant   a  arătat   și   explicat   detaliat   că instanţa  de fond a  reţinut   situaţia   de   fapt, referitoare la delimitarea   cadastrală, în condiţiile   în care a   depus la dosar documente (hărţi și; planuri topografice) atât anterioare cât si ulterioare anului 1968 tocmai pentru dovedirea continuităţii trupului în litigiu în limitele administrativ-teritoriale ale municipiul Onești, iar pe de altă parte, am dovedit cu acte din perioada 1884 -1977 ca această suprafaţă de teren apare înscrisă în documente ca aparţinând municipiului Gh.Gheorghiu-Dej (acum Onești).

Prin întâmpinare, Ministerul Administraţiei și Internelor a solicitat   respingerea   recursului, ca nefondat, arătând că prin acţiune nu a  fost atacat un act   administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea  nr. 554/2004, ci un  document   tehnic, preliminar, care va sta la baza   legii   prin  care se va aproba harta   în format   digital, în cadrul procedurii derulate în temeiul Ordinului nr.534/2001 privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general, cu modificările și completările ulterioare, după stabilirea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale de către comisiile numite în acest scop prin ordinele prefecţilor, Ministerul Administraţiei și Internelor, prin Agenţia Naţională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, va propune actul normativ de promovare a hărţii în format digital cu limitele administrativ-teritoriale ale României.

Intimatul – pârât  Centrul Naţional de Cartografie  (fost  Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledelecţie) a  arătat, prin întâmpinarea sa, că soluţia  atacată  este   legală, instanţa de fond reţinând corect că operaţiunea  de delimitare administrativ – teritorială a fost concepută de legiuitor doar  cu rol de recunoaștere și identificare  reciprocă a hotarelor existente, așa cum se regăsesc în partea   descriptivă a   Legii   nr. 2/1968, iar nu   cu scopul stabilirii de noi  limite administrative, și că   într-un  litigiu care are ca obiect stabilirea   liniei de hotar, calitate procesuală  au doar unităţile  administrativ – teritoriale ale căror hotărâre sunt  lezate.

De asemenea, a arătat   că delimitarea  unităţilor   administrativ –   teritoriale , care   implică stabilirea   limitelor   teritoriale  în cadrul   cărora   fiinţează și își exercită competenţa   autorităţile   publice, este   atributul   puterii   legislative, care   o poate reglementa numai   prin lege organică.

La rândul  său, Agenţia Naţională de Cadastru și Publicitate  a depus întâmpinare prin care  a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, făcând  referire la cadrul normativ care reglementează problema delimitării unităţilor administrativ – teritoriale: Legea  nr. 2/1968, privind organizarea administrativă a teritoriului Republice Socialiste România, art. 22 din Legea  administraţiei publice locale, art. 10 și 11 din Legea  cadastrului și publicităţii imobiliare și Ordinul nr. 538/2001, prin care  ministrul administraţiei   publice a   aprobat  Normele  tehnice pentru   aprobarea   cadastrului general.

Intimata – pârâtă U.A.T. Cașin nu a  formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C.proc.civ., dar a  depus la dosar concluzii  scrise, prin care  a arătat  că instanţa de fond a contestat   corect   inadmisibilitatea acţiunii.

În acest sens, a  arătat  că limitele  administrativ  – teritoriale pot fi reglementate  exclusiv  prin lege și că, în speţă, a  fost iniţiată procedura de delimitare conform  Normelor   tehnice aprobate    prin Ordinul   ministrului administraţiei publice nr. 534/2001 și modificate   prin Ordinul   nr. 259/2010 al ministrului administraţiei și internelor, dar prin procesul – verbal nr. 67 din 26.01.2011, portuirea de hotar dintre Municipiul Onești  și Comuna Cașin, în zona Andrășești, a  fost   declarată în litigiu, conform  pct. 4.2.20 lit. a) din Normele   tehnice.

A mai arătat   că recurentul   – reclamant  a   învestit Tribunalul   Bacău cu o cerere  privind   respectarea delimitării teritoriale stabilite prin Lege nr. 2/1968, înregistrată cu nr. 17xxx/110/2011, cerere a  cărei    judecată   a  fost   suspendată  până la judecarea litigiului de faţă.

Considerentele Înaltei Curţi asupra   recursului

Examinând cauza prin prisma  criticilor formulate de recurentul – pârât și a   prevederilor   art. 304¹ Cod procedură civilă, ţinând  seama  și de apărările   intimaţilor, Înalta Curte a constatat că recursul   este fondat, pentru   considerentele ce vor fi expuse  în continuare.

1.Argumente de fapt și de drept relevante

Așa cum rezultă din expunerea   rezumativă cuprinsă la pct. I.1 din prezenta   decizie, cauza   de faţă a fost generată în contextul unui   litigiu legat   de stabilirea  liniei de hotar dintre Municipiul   Onești și Comuna Cașin.

Prima instanţă a   respins acţiunea   ca inadmisibilă, cu argumentul principal  că reclamantul   pretinde  ca pârâţii să respecte o anumită  delimitare  teritorială, fără a urma  calea   unei  acţiuni care  să stabilească  linia  de hotar, pe   bază de acte  și expertiză tehnică de specialitate.

În altă  ordine  de idei, instanţa  a reţinut că   autorităţile  și instituţiile  publice pârâte   nu pot   fi obligate  să efectueze niște operaţiuni   administrative în evidenţele  pe care  le gestionează, mai înainte   de  se soluţiona litigiul  principal referitor  la stabilirea  liniei  de hotar dintre   Municipiul  Onești și Comuna   Cașin.

Instanţa de control judiciar constată însă că prin   demersul   său reclamantul tinde la  îndreptarea  unor pretinse erori   și la operarea unor modificări în evidenţele ,  hărţile și planurile   cadastrale utilizate în procedura   de stabilire a liniei de hotar dintre cele   două unităţi   administrativ – teritoriale, procedură administrativă aflată   în curs   de derulare, conform   Normelor   tehnice   pentru   introducerea  cadastrului general,  aprobate   prin Ordinul  ministrului administraţiei  publice nr. 534/2001, așa   cum  au  fost  modificate  prin Ordinul  nr. 259/2010, publicat în Monitorul   Oficial, Partea I, nr. 815 din 7.12.2010.

Contrar   concluziei   primei   instanţe, Înalta Curte constată   că refuzul efectuării  unor operaţiuni administrative este  circumscris prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea   nr. 554/2004, care, definind obiectul acţiunii în contencios administrativ, are   în vedere   și ipoteza refuzului   de efectuare a unei anumite operaţiuni   necesare pentru   exercitarea  sau protejarea   dreptului   sau interesului   legitim.

Că dezlegarea   chestiunii   litigioase  privind acurateţea  evidenţelor, planurilor și hărţilor cadastrale de la care   s-a  pornit în procedura   de   oficializare  a  limitelor   unităţilor   administrativ – teritoriale  este necesară pentru   soluţionarea   neînţelegerilor apărute   la stabilirea   liniei de  hotar între   municipiul   Onești și comuna  Cașin rezultă , conform pct. 4.2.20 din  Normele tehnice menţionate   mai sus,   rezultă și din măsura   de suspendare a   judecăţii cauzei ce formează   obiectul dosarului nr. 17xx/110/2011 al  Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, dispusă  prin  încheierea  din data   de 23.09.2011, în temeiul   art. 244 pct. 1 C.proc.civ., până   la  soluţionarea dosarului  nr. 4xx/32/2011.

În întâmpinările formulate  în recurs,  intimaţii – pârâţi Agenţia Naţională de  Cadastru și Publicitate  Imobiliară și Centrul Naţional de Cartografie  au susţinut, între   alte apărări, că într-un litigiu  privind   delimitarea   teritorială au calitate  procesuală  numai   unităţile administrativ – teritoriale aflate  în conflict juridic, dar Înalta Curte reţine, în sensul   celor  arătate mai sus, că procesul de faţă vizează  refuzul pretins nejustificat – de   exercitare a  unor atribuţii statuate prin actele normative care  le reglementează activitatea.

A stabili, pe baza   probelor   administrate dacă susţinerile   recurentului – reclamant privind  existenţa  unui refuz nejustificat  de rezolvare a  unei cereri sunt sau nu întemeiate este o chestiune  ce ţine  de fondul cauzei, iar   nu de regularitatea  învestirii instanţei.

2.Temeiul legal   al soluţiei  adoptate   în recurs.

Având în vedere toate  considerentele  reţinute   și în raport   cu împrejurarea că   prima   instanţă nu a cercetat fondul   cauzei, în   temeiul  art. 312 alin. (1), (2) C.proc.civ.  și al   art. 20 alin. (3) teza finală din Legea   nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursul, a casat  sentinţa   și a trimis  cauza, spre rejudecare, la   aceeași   instanţă.

România a încheiat cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare un Acord de împrumut în valoare de 48 milioane de euro pentru sprijinirea controlului integrat al poluării cu nutrienți. Documentul a fost semnat la Washington de către Anca Dragu, Ministrul Finanțelor Publice și de Cyril Muller, vicepreședintele Băncii Mondiale pentru Europa și Asia Centrală.

„Proiectul Băncii Mondiale semnat la Washington va contribui cu resurse suplimentare, cunoştinţe și sprijin instituțional în vederea promovării celor mai bune practici de producție agricolă și va consacra o nouă modalitate de a face agricultură. România are o populație rurală importantă. Guvernul Român acordă importanța cuvenită producției durabile în zonele rurale și bunăstării populației rurale”, a declarat Anca Dragu, Ministrul Finanțelor Publice.

„Banca Mondială este încântată să susţină România prin furnizarea de resurse suplimentare în vederea combaterii poluării solului și apelor subterane, protejând în același timp sănătatea românilor ce locuiesc în zonele rurale și potențialul sectorului agricol”,a declarat Cyril Muller, Vicepreședinte al Băncii Mondiale.

Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor implementează în prezent prima fază a Proiectului privind Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienți. Obiectivul este acela de a reduce pe termen mediu și lung poluarea cu nutrienți a resurselor de apă și sol ale României și, în final, a Dunării si Mării Negre.

Prin finanțarea suplimentară semnată acum la Washington, proiectul va fi extins la întreg teritoriul țării, și va cuprinde atât investiții la nivelul comunităților locale, cât și măsuri de consolidare a capacității instituționale.

Astfel, la nivelul comunităților locale se urmărește optimizarea managementului deșeurilor animale și menajere, plantarea de perdele forestiere de protecţie împotriva deversării de nutrienţi, plantarea de arbori și împăduriri, furnizarea de echipamente pentru îmbunătățirea facilităților existente de stocare a gunoiului de grajd și de producere a compostului.

În ceea ce privește consolidarea capacității instituționale, Administraţia Naţională ,,Apele Române” va primi sprijin pentru monitorizarea și raportarea către Ministerul Mediului și Uniunea Europeană a datelor referitoare la calitatea apelor de suprafață și subterane.

Va fi desfășurat un program complex de pregătire și formare a personalului instituțiilor de nivel național, regional și județean. De asemenea, va fi furnizată asistență tehnică pentru actualizarea Codului de bune practici agricole și vor fi desfășurate activități de training și demonstrații la nivelul fermelor, pentru promovarea adoptării și respectării de către fermieri a acestui Cod, precum și acțiuni de informare publică.

Proiectul va fi implementat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor într-o perioadă de aproximativ 6 ani, ultima tragere din împrumut urmând să aibă loc la finele lui martie 2022.

Percepţia românilor privind activitatea directorilor de companii pe reţelele de socializare este dominată de prezenţa acestor lideri în presa online. Astfel, 64% dintre respondenţii la studiul „The social CEO” derulat de EY România declară că profilul „social” al unui CEO este marcat de ceea ce scrie presa online despre acesta, 50% declară că reprezentative sunt postările CEO-ului pe website-ul companiei pe care o conduce şi abia 47% dintre respondenţi indică postările de pe reţelele sociale ca fiind cele care construiesc profilul „social” al liderilor de companii.

Mai mult decât atât, doar 19% dintre membrii conducerii executive a companiilor consideră că activitatea CEO-ului pe reţelele sociale este cea care îi defineşte „brand-ul social”. Rezultatele studiului EY România se bazează pe 320 de răspunsuri primite la un chestionar online, în perioada octombrie – noiembrie 2015. 25% dintre respondenţi sunt lideri de companii, iar 30% fac parte din echipa executivă a companiei.

Peste jumătate dintre liderii de companii din România sunt prezenţi pe reţele de socializare, iar cea mai populară reţea pentru aceştia este LinkedIN (67% dintre respondenţi), urmată de Facebook (61%) şi, la o distanţă considerabilă, Twitter (16%). Totuşi, 44% dintre respondenţi declară ca CEO-ul companiei unde lucrează postează rar pe reţelele de socializare – o dată la câteva luni, în timp ce 29% afirmă ca au un CEO foarte activ, care postează o dată sau de două ori pe săptămână pe aceste reţele.

„România este o ţară care are o cultură de leadership ce poartă încă amprenta tranziţiei. Rezistenţa la genul de transparenţă şi deschidere pe care îl implică digitalizarea şi reţele de socializare este vizibilă mai ales în rândurile liderilor de companii care au petrecut primii ani de formare profesională în economia centralizată. Presiunea puternică ce vine acum dinspre noile generaţii şi tendinţele globale la care suntem conectaţi inevitabil vor genera o schimbare accelerată în următorii ani, chiar şi în rândurile celor mai conservatori lideri din România. Vedem deja primii paşi, avem pionieri care oferă modele de succes, dar avem un drum lung de învăţare, acceptare şi schimbare în faţa noastră,” explică Elena Badea, director de marketing, EY România.

Despre credibilitate, audienţe şi conţinut

Conţinutul postat de liderii de companii pe reţelele de socializare pare credibil doar pentru 14% dintre respondenţi. În schimb, ei acordă credibilitate într-un număr mai mare comentariilor CEO-ului citate de media online (38%) şi postărilor CEO-ului pe website-ul companiei (35%). Printre audienţele principale pentru postările CEO-ului pe reţelele de socializare, cei mai mulţi respondenţi au enumerat clienţii (74%), investitorii (44%), publicul general (43%) şi proprii angajaţi (43%).

61% dintre respondenţi declară că liderii companiei unde lucrează postează în principal conţinut de business sau specific industriei în care lucrează pe reţelele de socializare, 48% afirmă că CEO-ul postează informaţii despre companie şi doar 33% declară că postează conţinut despre leadership. Peste jumătate dintre respondenţi declară că CEO-ul companiei unde lucrează îşi administrează personal conturile de pe reţelele sociale.

Profilul „social” şi managementul percepţiilor

Percepţia cea mai puternică în rândurile respondenţilor privind prezenţa CEO-ului pe reţelele de socializare este aceea că liderii de companii care nu comunică pe aceste canale vor deveni mai puţin relevanţi în era digitală. Discrepanţe clare apar între cei care ocupă o poziţie de conducere şi cei care nu au astfel de responsabilităţi – astfel, dacă 61% dintre angajaţii care nu ocupă o poziţie de conducere consideră că liderii lor vor deveni mai puţin relevanţi dacă nu sunt prezenţi pe Facebook, LinkedIN sau Twitter, doar 41% dintre manageri, 42% dintre liderii de companii şi 43% dintre membrii conducerii executive consideră acelaşi lucru.

De asemenea, respondenţii consideră că liderii de companii pot fi mai eficienţi în gestionarea crizelor dacă folosesc reţelele de socializare. Proporţiile diferă în funcţie de poziţia ocupată – 92% dintre angajaţii care nu ocupă o poziţie de conducere sunt de acord cu afirmaţia de mai sus, în timp ce peste jumătate dintre liderii de companii şi 65% dintre membrii conducerii executive nu consideră că folosirea reţelelor sociale poate sprijini CEO-ul în gestionarea mai eficientă a crizelelor.

O altă percepţie conturată în rândurile respondenţilor este aceea că implicarea CEO-ului pe reţelele sociale reprezintă o bună folosire a timpului său. 75% dintre angajaţii care nu ocupă o poziţie de conducere şi 51% dintre manageri consideră acest lucru, comparativ cu doar 36% dintre liderii de companii.

Cu toate acestea, puţin peste jumătate dintre respondenţi consideră că implicarea liderilor de companii pe reţelele de socializare este riscantă sau foarte riscantă, procentele variind nesemnificativ în funcţie de poziţia ocupată.

Privind motivele pentru care unii lideri de companii nu sunt activi pe reţelele de socializare, cei mai mulţi dintre respondenţi consideră că aceştia fie nu au timp pentru această activitate (32%), nu este obişnuit pentru industria sau regiunea în care compania activează să comunice pe reţelele de socializare (27%), sau nu există o cerere conturată pentru ca CEO-ul companiei să se implice pe aceste canale (26%).

„Interacţiunile dintre oameni s-au schimbat definitiv odată cu evoluţia canalelor digitale. De aceea, nici interacţiunile dintre liderii de business şi audienţele companiei nu mai pot eluda această logică a comunicării transparente, în timp real. „Turnul de fildeş” s-a dezintegrat definitiv odată cu reţelele de socializare. Trăim astăzi în era afacerilor H2H – human to human”, concluzionează Oana Gorbanescu, Corporate Communication Officer, EY România.

* * *

Despre studiul “Social CEO”

Studiul EY România are la bază 320 de răspunsuri la un chestionar online, primite în perioada octombrie-noiembrie 2015, provenind preponderent de la respondenți care sunt lideri de companii, sau care fac parte din echipa executivă a companiei. Pentru realizarea cercetării s-a folosit metoda CAWI (Computer Assisted Web Interviewing). 18% dintre respondenţi fac parte din companii cu o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro,  40% din companii cu cifra de afaceri între 10 şi 100 de milioane euro,  iar 42% din companii cu cifra de afaceri sub 10 milioane euro.

Despre EY România                                                                

EY este una dintre cele mai mari firme de servicii profesionale la nivel global, cu 212.000 de angajaţi în peste 700 de birouri din 150 de ţări şi venituri de aproximativ 28,7 miliarde de USD în anul fiscal încheiat la 30 iunie 2015. Reţeaua noastră este cea mai integrată la nivel global iar resursele din cadrul acesteia ne ajută să le oferim clienţilor servicii prin care să beneficieze de oportunităţile din întreaga lume. În România, EY este unul dintre liderii de pe piaţa serviciilor profesionale încă de la înfiinţare, în anul 1992. Cei peste 650 angajaţi din România şi Republica Moldova furnizează servicii integrate de audit, asistenţă fiscală, asistenţă în tranzacţii şi servicii de asistenţă în afaceri către companii multinaţionale şi locale. Avem birouri în Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi şi Chişinău. EY România este cel mai dorit angajator în România dintre companiile Big 4, conform studiilor Trendence și Catalyst. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina noastră de internet: www.ey.com.

Numărul total de autovehicule aflate în circulaţie în România a crescut cu 21% după anul 2008, însă cea mai mare parte din creştere au reprezentat-o autovehiculele second-hand

• Mai mult de jumătate din parcul auto naţional o reprezintă autovehiculele mai vechi de 10 ani;
• Vârsta medie a parcului auto naţional a crescut la 12,9 ani, fiind cu 4,6 ani mai mare decât media UE;
• Ponderea autovehiculelor mai noi de 2 ani a scăzut la 4% din parcul auto naţional, de 5 ori mai puţin decât în 2008;
• Rata anuală de înnoire a parcului auto este de 1,4% în România, faţă de media europeană de 5,1%

Bucureşti, 14 aprilie 2016 – În perioada 2008-2014, numărul total de autovehicule aflate în circulaţie în România a crescut cu 21%, ajungând la 4,9 milioane de autovehicule, însă cea mai mare parte a acestei creşteri a venit din importurile de maşini second-hand. În prezent, trei sferturi din autoturismele vândute în România sunt second-hand, arată o analiză recentă efectuată de consultanţii PwC România.

Astfel, vârsta medie a parcului auto naţional a crescut de la 7,7 ani în 2008 la 12,9 ani în 2014, cu 4,6 ani mai mare decât vârsta medie a parcului auto din Uniunea Europeană. În acelaşi timp, ponderea autovehiculelor mai noi de 2 ani a scăzut de la 22% din totalul parcului auto la doar 4%.

Acest lucru poate fi explicat şi prin majorarea vârstei autovehiculelor second hand înmatriculate. De exemplu, vârsta medie a vehiculelor second hand înmatriculate în România este de peste 10 de ani.

„Constatăm că în ultimii 6 ani de zile, de când formula taxei de primă înmatriculare a fost pusă în acord cu regulile comunitare, parcul auto din România a îmbătrânit simţitor, astfel încât, continuând în ritmul actual, vârsta medie a parcului auto va crește la 14 ani până în 2020, ducând la creşterea emisiilor poluante, dar şi punând probleme de siguranţa traficului”, a declarat Daniel Anghel, Partener, Consultanţă Fiscală, PwC România, unul dintre autorii analizei.

Rata anuală de înnoire a parcului auto este de 1,4% în România (adică ponderea autoturismelor noi înmatriculate în totalul flotei auto), faţă de media europeană de 5,1%.

România a înregistrat un vârf de înmatriculări de autoturisme noi în 2007, urmat de o scădere abruptă în timpul crizei economice și o tendință constantă de scădere după aceea.

Analiza raportului dintre autoturisme noi şi second-hand în ţările UE arată că România este mai apropiată de piețele tradiționale second hand (cum sunt Olanda sau Portugalia), fiind o piaţă diferită decât cea a producătorilor tradiţionali de autovehicule (Germania, Franţa, Spania şi Italia) – în care ponderea autovehiculelor noi înmatriculate este sensibil mai mare. De asemenea, situaţia din România este diferită şi de cea a altor ţări din regiune precum Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, unde ponderea achiziţiilor de autovehicule second-hand este mult mai mică.

„În scopul stimulării vânzărilor de autoturisme noi au fost adoptate o serie de măsuri, cum ar fi programul Rabla, care vizează reducerea vârstei medii a flotei auto prin stimularea casării maşinilor vechi și a achiziţionării de autoturisme noi. Programul a fost eficient în îndeplinirea obiectivelor sale. Cu toate acestea, impactul economic al programului nu a fost suficient pentru a schimba tendinţele pieţei”, a adăugat Bogdan Belciu, Partener, Consultanţă pentru Management, de asemenea unul dintre autorii analizei.

„Analiza noastră arată că actualul sistem de taxare existent în România nu reuşeşte să stimuleze într-o măsură satisfăcătoarea înnoirea parcului auto. Pentru a schimba situaţia, ar fi necesar ca ţara noastră să ia în calcul un nou mecanism de impozitare al autovehiculelor – care să ţină cont nu atât de capacitatea cilindrică, aşa cum este în prezent, ci de elemente precum nivelurile de emisii ale autovehiculelor şi normele Euro ale motoarelor acestora. Desigur, acest sistem s-ar putea aplica gradual numai autovehiculelor înmatriculate după intrarea în vigoare a unui pachet legislativ conturat in acest sens  şi oferind o perioadă de graţie cu un termen rezonabil”, a declarat Daniel Anghel.

Un exemplu de bune practici la nivelul UE îl reprezintă renunțarea la impozitarea autoturismelor în funcție de capacitatea cilindrică, în cazul unor țări precum Irlanda, Marea Britanie sau Luxemburg, şi trecerea către un impozit bazat pe emisiile de dioxid de carbon. Alte state precum Germania sau Portugalia au inclus factorul emisiilor poluante în calculul impozitului auto, alături de capacitatea cilindrică. În toate cazurile menționate, trecerea la un nou impozit s-a făcut treptat, aplicându-se în paralel sistemele de impozitare vechi şi noi. Astfel, posesorii de autoturisme de la momentul schimbării modului de calcul al impozitului nu au fost direct afectați, impozitul nou aplicându-se doar mașinilor înmatriculate după acea dată.

„Armonizarea sistemului anual de impozitare al autovehiculelor cu taxa de înmatriculare va încuraja achiziția de autoturisme noi, eficiente, ceea ce va conduce la o scădere a vârstei medii a parcului auto la 10 ani până în 2025, ajutând astfel la îndeplinirea de către România a obiectivelor de mediu asumate la nivel comunitar”, a conchis Bogdan Belciu.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. c)

TFUE, art. 101

Legea nr. 411/2004

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit.c) din  Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată – dispoziţii similare celor cuprinse în art. 101 din TFUE – sunt interzise orice  înţelegeri exprese  sau tacite  între agenţii  economici ori asociaţiile  de  agenţi economici, orice  decizii  luate  de  asociaţiile de  agenţi economici și orice  practici  concertate, care  au ca obiect sau ca  efect  restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei  pe piaţa  românească sau pe o  parte a acesteia, în special cele care urmăresc împărţirea pieţelor de  desfacere sau a  surselor  de  aprovizionare pe criteriu teritorial, al  volumului de  vânzări și  achiziţii  ori pe  alte  criterii.

Din conţinutul acestor dispoziţii,  rezultă cu  claritate faptul că  obiectul anticoncurenţial și efectul anticoncurenţial nu reprezintă condiţii cumulative, ci condiţii alternative ale interdicţiei legale astfel instituite.

Totuși, în acord cu jurisprudenţa CJUE, existenţa unei înţelegeri între mai mulţi agenţi economici nu trebuie considerată anticoncurenţială per se, în condiţiile în care în urma analizării conţinutului acesteia, a scopurilor ei obiective, a contextului juridic și economic în care aceasta își produce sau urmează să își producă efectele, a comportamentului efectiv al părţilor pe piaţă, precum și a aptitudinii acesteia de a afecta semnificativ condiţiile de piaţă, nu rezultă elemente concrete care să susţină concluzia existenţei vreunei încălcări a Legii concurenţei.

Decizia nr. 1203 din 21 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București – Secţia a VIII–a contencios administrativ și fiscal sub nr.9271/2/2010, reclamanta S.C. E – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. (denumită în continuare în cuprinsul prezentei decizii și „E”) a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

–  anularea Deciziei nr.39/07.09.2010 emisă de pârât;

–  în subsidiar, în temeiul art.7 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, înlocuirea sancţiunii amenzii aplicată de Consiliul Concurenţei cu avertismentul sau reducerea cuantumului amenzii spre minimul prevăzut de Legea concurenţei nr.21/1996;

–  în măsura în care vor fi considerate neîntemeiate cererile menţionate, individualizarea sancţiunii amenzii aplicată prin decizia contestată, în sensul de a se constata că „E” nu poate fi calificată drept instituţie financiară în conformitate cu prevederile Legii concurenţei nr.21/1996, cu consecinţa modificării cuantumul amenzii aplicate de pârât.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:

Prin decizia contestată, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.21/1996 și a art.101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „TFUE”) și a hotărât sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 382.215 lei.

Reclamanta susţine că nu a încălcat niciuna dintre dispoziţiile menţionate, având în vedere că înţelegerea dintre administratori nu a avut un obiect anticoncurenţial, ci a fost realizată pentru a soluţiona o problemă practică (de ordin tehnic) cu privire la aderările duble, iar înţelegerea dintre administratori nu a avut un efect anticoncurenţial pe piaţa fondurilor de pensii private obligatorii și nu a modificat structura pieţei.

Reclamanta susţine că înţelegerile dintre administratori au vizat faza ulterioară celei în care administratorii au concurat pentru atragerea participanţilor, respectiv în cadrul campaniei iniţiale de aderare care se desfășurase anterior pentru toţi clienţii, inclusiv pentru cei care figurau cu înregistrări duble, iar în cursul acestui proces nu a fost încheiată nicio înţelegere între administratorii fondurilor.

Ulterior finalizării campaniei de aderare iniţială, administratorii au rămas cu foarte puţini clienţi care, dintr-un motiv sau altul, nu s-au înregistrat doar la un singur administrator, ceea ce contravenea prevederilor legii, astfel că administratorii au propus Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „CSSPP”) și Casei Naţionale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „CNPAS”) alocarea acestor clienţi pe baza principiului primei semnături, soluţie care ar fi respectat alegerea participantului și rezultatul unui proces concurenţial, însă această sugestie a fost respinsă de către autorităţi care au stabilit o procedură în două etape: (1) prima etapă, în care administratorii să negocieze împărţirea dublurilor între ei (Sistemul Medierii) și (2) a doua etapă, în care acei participanţi pe care administratorii nu au reușit să îi împartă să fie distribuiţi aleatoriu către toţi administratorii proporţional cu cota de piaţă deţinută (Sistemul Loteriei).

În cadrul primei etape, reclamanta, ca și ceilalţi administratori, a depus eforturi rezonabile să contacteze participanţii înregistraţi ca dubluri și să le solicite confirmarea opţiunii lor de a fi înregistraţi fie la „E”, fie la alt administrator. În cadrul acestei etape, administratorii au avut la dispoziţie o perioadă restrânsă de timp. În urma contactării, mulţi dintre participanţii înregistraţi ca dubluri au confirmat alegerea lor pentru „E”, dar a rămas un anumit număr de participanţi care nu au putut fi contactaţi sau care nu au confirmat alegerea lor pentru „E”în termenul stabilit de către autorităţi.

Confruntându-se cu termenul limită stabilit de autorităţi și cu alternativa ca acești participanţi să fie alocaţi aleatoriu altor administratori la care acești participanţi nu au formulat în mod clar opţiunea de înregistrare, administratorii au ales să rezolve problema într-un mod care respecta cât mai bine opţiunea dublurilor prin alocarea acestora în mod egal între administratorii aleși de către participanţi.

Pentru a evita ca un dublu – participant să fie alocat către reclamantă în timp ce acesta ar fi preferat să fie înregistrat cu un alt administrator, „E” a oferit participanţilor alocaţi posibilitatea de a se transfera gratuit, la administratorul ales de ei, ceea ce s-a și întâmplat cu unii dintre participanţii cărora „E” le-a facilitat trecerea la administratorul ales.

Prin urmare, reclamanta susţine că soluţia adoptată de către administratori nu este similară unei distribuiri a clienţilor cu consecinţa restrângerii concurenţei în sensul articolului 101 din TFUE, astfel că înţelegerea dintre administratori referitoare la alocarea participanţilor dublaţi nu are un obiect anticoncurenţial.

Se susţine că înţelegerea nu a avut ca obiect restrângerea semnificativă a concurenţei, deoarece numărul de înregistrări duble, rămase după finalizarea campaniei de aderare iniţială, a fost nesemnificativ, astfel că distribuirea acestora, fie prin loterie, alocare bilaterală sau în alt mod, nu are un efect semnificativ asupra structurii de piaţă, poziţiilor pe piaţă ale administratorilor sau concurenţei efective pe această piaţă. Chiar dacă înţelegerea a fost restrictivă prin obiectul său, nu a fost aptă să restrângă semnificativ concurenţa și, prin urmare, nu încalcă dispoziţiile art.101 din TFUE sau art.5 alin.(1) din Legea nr.21/1996.

Reclamanta subliniază că procesul de mediere nu a creat avantaje semnificative pentru toţi administratorii implicaţi în respectiva procedură, întrucât cei mai mari administratori pe piaţa pensiilor private, care au fost implicaţi în mod activ în procedura medierii, au obţinut în urma medierii o cotă de piaţă mai mică decât cea pe care ar fi obţinut-o dacă repartizarea aleatorie (sistemul loteriei) ar fi fost aplicată, contrar celor reţinute în decizia atacată.

Diferenţele de cotă de piaţă rezultate în urma procesului de mediere sunt neglijabile și nu au influenţat concurenţa pe piaţa respectivă, iar prin decizia contestată nu s-a stabilit în ce mod variaţiile între metoda aleatorie și mediere au afectat concurenţa.

În ceea ce privește încălcarea art.101 din TFUE, reclamanta susţine că aplicabilitatea acestor prevederi este limitată la contractele care pot afecta comerţul între statele membre și invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Carlo Bagnasco contra BPN.

Cu referire la speţă, se invocă faptul că nu s-a dovedit de către Consiliul Concurenţei că pretinsul acord între administratori ar avea un efect semnificativ asupra comerţului inter-statal și asupra concurenţei.

Totodată, reclamanta arată că înţelegerea a fost pusă în practică pentru a realoca, la cererea CSSPP, participanţii într-o modalitate structurată, eficientă și corectă, cu respectarea opţiunilor iniţiale ale participanţilor pentru un fond de pensii, deoarece, în caz contrar, acești participanţi ar fi fost repartizaţi de către CSSPP în funcţie de cota de piaţă a administratorilor.

Reclamanta învederează faptul că, în cauză, nu există vinovăţie, întrucât autoritatea de reglementare a indicat administratorilor utilizarea Sistemului medierii, iar reprezentanţii CSSPP au încurajat administratorii să ia măsuri pentru a evita dublele aderări și Comisia a organizat mai multe întâlniri cu reprezentanţii administratorilor pentru a analiza procesul de aderare iniţială, aflat la acel moment în desfășurare, în vederea identificării potenţialelor remedii ale deficienţelor apărute în cursul procesului de aderare iniţială. Astfel de întâlniri între CSSPP, CNPAS și reprezentanţii administratorilor în cadrul cărora a fost discutată problema aderărilor duble au avut loc la datele de 22.10.2007, 12.11.2007, 15.11.2007, 26.11.2007, în cadrul cărora CSSPP a recomandat administratorilor să rezolve problema dublelor aderări prin sistemul medierii. În acest sens, reclamanta invocă și existenţa a două corespondenţe electronice (e-mail-urile din 15.01.2008 și 04.02.2008 transmise de directorul Departamentului de Tehnologia Informaţiei al CSSPP), din care rezultă că CSSPP a implementat procesul de mediere.

Astfel fiind, întrucât administratorii au hotărât să repartizeze participanţii care au aderat la doi administratori prin împărţirea acestor participanţi între cei doi administratori, reclamanta nu a făcut altceva decât să respecte sistemul de mediere recomandat și implementat de CSSPP.

Reclamanta mai învederează că probele prezentate de către Consiliul Concurenţei în susţinerea acuzaţiilor nu sunt suficiente în conformitate cu standardele impuse de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Susţine reclamanta că amenzile aplicate de Consiliul Concurenţei sunt dintre cele mai mari comparativ cu alte domenii, fiind stabilite în raport cu cifra de afaceri, iar în domeniul pensiilor private aplicarea amenzii are un impact negativ asupra imaginii și percepţiei publice a societăţii, deoarece reputaţia administratorului este un element cheie care influenţează decizia participanţilor de a adera la fondul respectiv. Se arată, totodată, că maximul amenzii aplicabile nu poate fi identificat deoarece se raportează la o cifră de afaceri care este fluctuantă.

Luând în considerare nivelul amenzii, gravitatea acuzaţiilor și repercusiunile negative asupra societăţii, reclamanta consideră că acuzaţia este o acuzaţie penală, în sensul prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, fiind incidente drepturile și garanţiile prevăzute de art.6 din Convenţie. Sub acest aspect, se arată că nu a fost stabilită nicio intenţie a societăţii de a evita concurenţa cu alţi administratori și nici nu a fost stabilit vreun impact anticoncurenţial de utilizare a sistemului de mediere pentru alocarea participanţilor dublaţi. În fapt, Consiliul Concurenţei a presupus atât obiectul anticoncurenţial, cât și efectul anti-concurenţial al sistemului de mediere.

Susţine reclamanta că amenda aplicată a fost calculată în mod eronat, cu încălcarea art.51 alin.(1) din Legea nr.21/1996, prin raportare atât la valoarea bilanţului societăţii, cât și la valoarea bilanţului Fondului de pensii administrat privat de„E”, deși fondul de pensii administrat privat este o entitate separată faţă de S.C. „E” – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private” S.A. și nu există nicio prevedere legală care explicit sau implicit să prevadă că cifra de afaceri a fondului de pensii se include în cifra de afaceri a societăţii de administrare a fondului de pensii, iar Ordinul Consiliului Concurenţei 101/2004 nu cuprinde nicio referire la bilanţul fondurilor de pensii. În acest sens, reclamanta arată că activele Fondului de pensii administrat privat de „E” și ale Fondului de pensii facultative „E” Confort aparţin numai participanţilor în conformitate cu prevederile Legii nr.411/2004 și ale Legii nr.204/2006, și prin urmare, nu sunt parte din activele administratorilor. Mai susţine reclamanta că cifra de afaceri în cazul instituţiilor financiare este înlocuită de a zecea parte din valoarea bilanţului, dar această prevedere nu se aplică S.C. „E – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private” S.A., a cărei cifră de afaceri trebuie să fie calculată strict pe baza veniturilor rezultate din activitatea curentă, conform art.2.1. din Ordinul Consiliului Concurenţei nr.101/2004.

În concluzie, calculul cifrei de afaceri al societăţii de administrare nu ar trebui să fie determinat ca procent din active de care nu poate dispune în nume propriu, deoarece acestea aparţin participanţilor. Conform principiilor generale privind calculul cifrei de afaceri indicate în Ordinul Consiliului Concurenţei nr.101/2004, trebuie luat în considerare venitul din activităţile curente desfășurate de societatea de administrare, conform obiectului său de activitate. Acest venit reprezintă exact venitul pe care este îndreptăţită societatea de administrare să îl obţină din comisionul de administrare, din contribuţii brute, comisionul de administrare din activul fondului, penalitatea de transfer și din tarifele pentru solicitări de informaţii din partea participanţilor, conform legislaţiei în vigoare.

Întâmpinarea formulată de Consiliul Concurenţei

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că, pe de o parte, fapta la care a participat și reclamanta întrunește condiţiile prevăzute de art.5 alin.(1) din Legea nr.21/1996 și, pe de altă parte, fapta are la bază voinţa proprie a participanţilor, inclusiv a societăţii reclamante, de a împărţi acei participanţi care semnaseră acte de aderare cu două fonduri de pensii private. Reclamanta invocă în apărare o recomandare/indicaţie din partea autorităţii de reglementare, în sensul utilizării sistemului medierii, inexistentă în fapt și care nu poate să legitimeze fapta anticoncurenţială la care societatea a fost parte. Astfel, în cauza de faţă, există obiect anticoncurenţial, există efect anticoncurenţial, precum și vinovăţia reclamantei. Autoritatea de reglementare nu a indicat utilizarea sistemului medierii, in forma practicată de administratori.

În dezvoltarea motivării caracterului anticoncurenţial al obiectului acordului dintre administratori, pârâtul prezintă cadrul legal care a stat la baza constituirii și funcţionării pieţei administrării private a fondurilor de pensii obligatorii (Pilonul II), precum și specificul aparte al pieţei pe care s-a realizat înţelegerea, prin prisma momentului și modului în care s-a constituit aceasta.

Împărţirea dublurilor, respectiv a acelor persoane care figurau cu două acte de aderare individuale semnate cu două fonduri de pensii diferite, ca acord de voinţă al administratorilor, nu a fost, în principiu, contestată de administratori.

Documentele existente la dosarul cauzei demonstrează faptul că administratorii fondurilor de pensii private obligatorii s-au implicat din proprie iniţiativă in comportamentul anticoncurenţial și au decis ca „medierea” să se realizeze prin împărţirea 50%-50% a dublurilor. Recomandarea de mediere apare ca fiind în sensul negocierii/tratării cu persoanele care aderau la fondul de pensii și nicidecum cu alţi administratori. De altfel, în cuprinsul minutelor întâlnirilor invocate de reclamantă, nu există vreo precizare din partea CSSPP și nici din partea administratorilor, care să conducă la concluzia că se impunea, ca soluţie, medierea intre administratori, având ca rezultat împărţirea clienţilor.

Procedura legală de soluţionare a dublurilor presupunea repartizarea aleatorie, în baza unui etalon rezultat în urma unei concurenţe efective între operatori, respectiv, cota de piaţă a acestora, etalon ce reprezintă ponderea reală a respectivului administrator în alegerile participanţilor.

Un act de aderare semnat de un participant reprezintă o alegere a unui fond de pensii de către respectivul participant doar în măsura în care actul îndeplinea condiţiile necesare pentru a fi validat de către CSSPP.

În absenţa înţelegerii de împărţire 50%-50% între administratori, participanţii care figurau cu acte de aderare duble, fie pentru că își exprimaseră voinţa de a adera la două fonduri, fie din cauza activităţii agenţilor de vânzări, nu puteau fi validaţi și urmau să fie repartizaţi aleatoriu între toate fondurile de pensii. Lipsa validării unui număr cât mai mare din participanţii înregistraţi ca dubluri, număr care nu se cunoștea de către administratori, putea conduce la o altă situaţie în ceea ce privește ponderea reală a administratorilor în alegerea participanţilor.

Astfel, acordul de mediere a dublurilor reprezintă o înţelegere cu obiect anticoncurenţial, având aptitudinea de a produce efecte anticoncurenţiale prin denaturarea concurenţei pe piaţa administrării private a fondurilor de pensii, concurenţă care, manifestată liber și în condiţii corecte, cu respectarea regulilor aplicabile în materie, trebuia să conducă la o structură a pieţei care să reflecte numărul de participanţi validaţi pentru fiecare fond în parte.

În privinţa contestării efectelor anticoncurenţiale ale înţelegerii sancţionate, pentru a intra sub incidenţa art.5 din Legea nr.21/1996 sau a art.101 din TFUE, o înţelegere trebuie să aibă fie obiect, fie efect anticoncurenţial. Prin urmare, fiind vorba de o condiţie alternativă, este suficient că în cauză s-a demonstrat natura anticoncurenţială a obiectului acordului dintre administratori. Încercările reclamantei de a nega faptul că înţelegerea sancţionată a avut efecte anticoncurenţiale oferă, în realitate, argumente și confirmări suplimentare pentru natura anticoncurenţială a obiectului înţelegerii dintre administratori, înţelegere care avea capacitatea de a afecta concurenţa, fiind aptă a determina o structură a pieţei diferită de cea care s-ar fi conturat în condiţiile în care dublurile ar fi fost repartizate aleatoriu, în baza cotelor de piaţă stabilite ca urmare a liberei concurenţe între administratori.

De asemenea, probele pe care se întemeiază decizia atacată sunt probe conforme cu standardele impuse de art.6 din CEDO. După cum rezultă din cuprinsul deciziei atacate, dovezile pe care s-a fundamentat constatarea existenţei încălcării dispoziţiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.21/1996 sunt reprezentate, în primul rând, de documente emanând de la părţile implicate, care conţin menţiuni exprese privind acordurile dintre acestea. Alte dovezi indirecte, circumstanţiale, existente în cauză, sunt coroborate cu aceste dovezi directe ale existenţei laturii obiective și subiective a contravenţiei, concluzia autorităţii de concurenţă rezultând ca urmare a analizei și interpretării tuturor elementelor probatorii existente la dosar.

Modalitatea de stabilire a amenzii este conformă cadrului legal în vigoare la data adoptării deciziei contestate, în condiţiile în care administratorii sunt societăţi financiare, iar calificarea ca instituţii financiare este indisolubil legată de activitatea de administrare a fondurilor de pensii și, prin urmare, este justificată considerarea fondului de pensii drept un element de activ al administratorului.

 Cererea reclamantei de solicitare a punctului de vedere al Comisiei Europene – Direcţia Generală Concurenţă

La termenul de judecată din 1 iunie 2011, reclamanta a formulat o cerere prin care a solicitat punctul de vedere al Comisiei Europene – Direcţia Generală Concurenţă referitor la respectarea regulilor de concurenţă comunitară în ceea ce privește aplicarea art.101 din TFUE, în sensul emiterii unei opinii în care să se precizeze dacă aranjamentele dintre fondurile de pensii private cu privire la distribuirea participanţilor dublaţi constituie o înţelegere care are ca obiect prevenirea, restricţionarea sau denaturarea concurenţei în sensul articolului 101, fiind astfel interzisă de prevederile acestui articol.

 Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr.4696 din 6 iulie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

– a respins solicitarea reclamantei privind adresarea unei cereri Comisiei Europene pentru a comunica punctul de vedere referitor la respectarea regulilor de concurenţă comunitară relativ la aplicarea art.81 TCE, în prezent art.101 din TFUE, în privinţa înţelegerii dintre administratorii fondurilor de pensii private;

– a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Considerentele instanţei cu privire la cererea de solicitare a punctului de vedere al Comisiei Europene – Direcţia Generală Concurenţă

Curtea de apel a reţinut că aspectele ce se solicită a fi clarificate au fost definite în jurisprudenţa Comisiei Europene și a instanţelor comunitare.

Astfel, noţiunea de întreprindere a fost determinată în cauza Hofner și Elser, definirea fiind menţinută de instanţele comunitare care au arătat că include orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de statutul său juridic sau modul în care este finanţată (cauzele C-159-160/91, C-364/92, C-180-184/98, C-218/00). Noţiunea de înţelegere în sensul prevederilor în materia concurenţei a fost definită în cauza BayerSG v. Comisie T-41/96, reţinându-se că noţiunea respectivă acoperă acele situaţii în care există un acord de voinţă între operatorii economici cu privire la implementarea unei politici, urmărirea unui anume scop sau adoptarea unei linii specifice de comportament pe piaţă. De asemenea, instanţele comunitare s-au pronunţat cu privire la conţinutul noţiunii de efect asupra comerţului (cauzele C-319/82, Kerpen&Kerpen, C-240/82 și alţii, Stichting Sigarettenindustrie, T-25/95 și alţii).

Totodată, în temeiul art.11 din Regulamentul nr.1/2003 al Consiliului CE, Consiliul Concurenţei a transmis Comisiei Europene rezumatul raportului de investigaţie prin care a fost analizat comportamentul administratorilor pe piaţa pensiilor private obligatorii, printre care și reclamanta, primind confirmarea în legătură cu aplicarea coerentă cu practica instituţiilor europene a conceptelor comunitare la situaţia de fapt.

4.2. Considerentele instanţei cu privire la fondul cauzei

Prin Decizia nr.39/07.09.2010 a Consiliului Concurenţei, reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 382.215 lei, pentru încălcarea dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.21/1996 și a art.101 din TFUE, prin încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor.

În cuprinsul deciziei menţionate s-a reţinut că, la data de 03.12.2007, prin Ordinul președintelui Consiliului Concurentei nr.402/2007, a fost declanșată o investigaţie din oficiu având ca obiect posibila încălcare a art.5 alin.(1) din Legea concurentei nr.21/1996, republicată și a art.101 din TFUE de către agenţii economici și asociaţiile de agenţi economici de pe piaţa administrării fondurilor de pensii private obligatorii (Pilonul II) din România.

Investigaţia a vizat două potenţiale încălcări ale regulilor de concurenţă pe piaţa administrării private a fondurilor de pensii obligatorii, respectiv, o potenţială înţelegere anticoncurenţială de împărţire a clienţilor între administratorii fondurilor de pensii și o potenţială practică concertată de fixare a comisioanelor de administrare.

În legătură cu ultimul aspect, în urma deliberărilor din data de 04.08.2010, Plenul Consiliului Concurentei a decis continuarea investigaţiei declanșate în baza Ordinului Președintelui Consiliului Concurentei nr. 402/2007, nefiind încă adoptată o decizie.

În ceea ce privește analiza unei posibile înţelegeri anticoncurenţiale de împărţire a clienţilor, s-a constatat existenţa unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor între administratorii de fonduri de pensii private, între care și reclamanta. Înţelegerile au vizat participanţii înregistraţi ca „dubluri”, în procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat.

Cu prilejul perioadei iniţiale de aderare la Pilonul II al sistemului de pensii, când ca urmare a creării acestei pieţe s-a înregistrat cel mai mare număr de participanţi (aproximativ 4 milioane), administratorii fondurilor de pensii au realizat împărţirea bilaterală a participanţilor înregistraţi în același timp la două fonduri de pensii după propriile reguli. Perioada în care s-a desfășurat procedura de aderare iniţială a fost perioada cheie, esenţială pentru stabilirea ierarhiei pe piaţă.

Pe baza actelor și documentelor aflate la dosarul de investigaţie, parte din acestea obţinute în urma desfășurării mai multor inspecţii inopinate la sediile mai multor agenţii economici și asociaţii de agenţi economici, prin Decizia nr.39/07.09.2010, Plenul Consiliului Concurenţei a constatat și sancţionat încălcarea dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr. 21/1996 și ale art.101 din TFUE de către un număr de 14 administratori de fonduri de pensii administrate privat, între care și societatea reclamantă.

Susţinerile reclamantei privind inexistenţa obiectului sau efectului anticoncurenţial, nu au fost reţinute de către prima instanţă.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr. 21/1996, republicată, și ale art.101 din TFUE, rezultă că pentru existenţa ipotezei reglementate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa a cel puţin doi agenţi economici sau asociaţii de agenţi economici; existenţa unei înţelegeri, a unei decizii a unei asociaţii de agenţi economici sau a unei practici concertate; înţelegerea să aibă ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat existenţa unei fapte anticoncurenţiale întrucât a existat o înţelegere, în sensul de concordanţă a voinţelor societăţilor implicate, la care a participat și reclamanta, iar această înţelegere are un obiect și, implicit, un efect anticoncurenţial.

A reţinut instanţa că, între administratorii de fonduri de pensii private, au existat acorduri bilaterale de împărţire a dublurilor, reţinându-se în mod corect faptul că în ceea ce privește aprecierea obiectului anticoncurenţial al înţelegerii de împărţire a clienţilor este suficient ca înţelegerea să poată produce efecte negative asupra concurenţei. Prin urmare, înţelegerea trebuie să fie aptă în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune.

Caracterul anticoncurenţial al acordurilor sancţionate rezultă din coroborarea următoarelor elemente: cadrul legal care a stat la baza constituirii și funcţionării pieţei administrării private a fondurilor de pensii obligatorii, specificul aparte al pieţei pe care s-a realizat înţelegerea, existenţa interesului administratorilor în privinţa modalităţilor de soluţionare a problemei dublurilor și potenţialul acordurilor de a afecta interesele participanţilor la fondurile de pensii obligatorii private, interesele concurenţilor de pe piaţa pensiilor obligatorii private, precum și structura unei pieţe în formare, prin denaturarea rezultatului jocului concurenţial.

Sub aspectului cadrului legal relevant, instanţa de fond a observat că în cuprinsul deciziei contestate sunt menţionate pe larg dispoziţiile legale aplicabile în cauză, din conţinutul acestora reţinându-se că repartizarea aleatorie urma să se aplice în cazul persoanelor care, deși aveau obligaţia să adere la un fond de pensii privat in faza iniţială de aderare, nu au aderat și, totodată, în cazul persoanelor înscrise în registru ca invalidate. Repartizarea aleatorie se realiza de către Casa Naţională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, direct proporţional cu numărul persoanelor validate pe fiecare fond de pensii administrat privat in parte, raportat la totalul persoanelor validate pentru toate fondurile de pensii administrate privat.

Procedura de repartizare aleatorie după criteriul numărului de acte de aderare validate pe fiecare fond de pensii a fost prevăzută de Norma nr.18/2007 emisă în aplicarea Legii nr.411/2004, în vederea implicării active a jucătorilor din piaţă pentru atragerea participanţilor, precum și pentru păstrarea poziţiei pe piaţă a administratorilor.

În concret, procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat a început la data de 17.09.2007 și s-a finalizat la data de 17.01.2008, în această perioadă orice salariat în vârstă de până la 45 de ani având posibilitatea să adere la unul din fondurile de pensii administrate privat existente pe piaţă. La finalizarea procesului de aderare iniţială, toate persoanele cu vârsta de până la 35 de ani, care nu au aderat la unul din fondurile existente pe piaţă, sau care au aderat la mai mult de un fond, urmau să intre la procesul de repartizare aleatorie.

Astfel, la încheierea perioadei de aderare iniţială, un număr de 332.706 de persoane, care nu au aderat la un fond de pensii administrat privat, deși aveau această obligaţie, sau care au semnat acte de aderare la mai multe fonduri de pensii, au fost redistribuite între cele 18 fonduri de pensii existente la data respectivă, în funcţie de cota de piaţă deţinută de fiecare.

Perioada respectivă a fost decisivă pentru formarea pieţei, respectiv pentru determinarea structurii acesteia și a cotelor de piaţă deţinute de fiecare administrator, întrucât s-a înregistrat cel mai mare număr de participanţi.

La momentul realizării înţelegerii, piaţa administrării private a pensiilor obligatorii, definită ca fiind piaţa relevantă, era o piaţă în formare, ale cărei baze au fost constituite într-o perioada redusă de timp, respectiv 4 luni de zile. În aceste condiţii,a punctat curtea de apel,  era important ca participanţii la fiecare fond să fie câștigaţi pe criterii corecte, având în vedere că structura pieţei și poziţia administratorilor fondurilor de pensii depindea direct de numărul de participanţi validaţi pentru fiecare fond în parte.

Obţinerea unei poziţii cât mai bune pe piaţa pensiilor private obligatorii, în faza de aderare iniţială, era esenţială pentru administratori, întrucât avea efecte și asupra evoluţiei viitoare a structurii pieţei, având în vedere că potrivit prevederilor Legii nr. 411/2007, după finalizarea perioadei de aderare iniţială, participanţii care nu aderaseră la un fond de pensii sau cei care au fost invalidaţi, urmau să fie distribuiţi aleatoriu între toţi administratorii de pe piaţă, proporţional cu cotele de piaţă obţinute de aceștia.

În legătură cu existenţa interesului administratorilor în privinţa modalităţilor de soluţionare a problemei dublurilor, s-a reţinut că acest interes rezultă din dezbaterile și corespondenţa purtată intre administratori, precum și între aceștia și CSSPP.

Interesul mare al administratorilor pentru găsirea unei soluţii la problema dublurilor se justifică prin faptul că aceștia erau conștienţi anterior începerii perioadei de aderare iniţială că se vor confrunta cu un număr de dubluri. Pe de altă parte, înregistrarea unui număr mare de dubluri era de natură să afecteze interesele directe ale administratorilor de a câștiga cât mai mulţi participanţi, având în vedere că dublurile urmau a fi invalidate si repartizate aleatoriu între toţi administratorii de fonduri private și nu doar între cei doi administratori de fonduri private la care se înregistraseră dublurile.

Întrucât pe parcursul perioadei de aderare, administratorii au transmis raportări bilunare către Casa Naţională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și au existat mai multe etape de validări intermediare, rezultă că administratorii nu au putut cunoaște, la data înţelegerii, numărul total de dubluri, dar se așteptau ca acest număr să fie mare.

Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul nesemnificativ al numărului de dubluri ce urmau să se înregistreze și nici al avantajelor obţinute, având în vedere că intenţia administratorilor era de a obţine profit, iar acordurile de mediere a dublurilor erau încheiate în vederea obţinerii unui rezultat pozitiv.

Se poate concluziona astfel potrivit primei instanţe, că medierea participanţilor înregistraţi ca dubluri intre administratorii fondurilor private obligatorii, mediere realizată, in fapt, printr-o înţelegere de împărţire 50%-50% a acestor dubluri, a avut un  potenţial de afectare, respectiv de denaturare a concurenţei pe piaţa administrării private a pensiilor obligatorii. Potenţialul de afectare a vizat o situaţie de fapt în care s-au aplicat principiile liberei concurenţe, în sensul  că s-a prevăzut ca repartizarea aleatorie a dublurilor să se realizeze în funcţie de cota de piaţă obţinută de administratori în urma concurentei efective.

Susţinerile reclamantei potrivit cărora autorităţile ar fi stabilit o procedură care ar fi cuprins obligaţia administratorilor de a negocia împărţirea dublurilor intre ei, sunt neîntemeiate.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă, reţine aceeași instanţă, că administratorii fondurilor de pensii private obligatorii s-au implicat din proprie iniţiativă in comportamentul anticoncurenţial si au hotărât ca  „medierea” să se realizeze prin împărţirea dublurilor. Astfel, administratorii, printre care și reclamanta, au acţionat în deplină libertate decizională, împărţirea dublurilor fiind exclusiv rezultatul voinţei acestora.

Acţiunile autorităţii de reglementare nu au fost de natură a înlătura posibilitatea administratorilor de a adopta un comportament conform normelor în materia concurenţei și nu pot constitui o cauză de înlăturare a răspunderii contravenţionale a reclamantei.

Apărările reclamantei în sensul că modul în care au procedat administratorii fondurilor de pensii private obligatorii in privinţa dublurilor ar fi fost recomandat de CSSPP sunt contrazise și de aspectele reţinute în minutele întâlnirilor la care face referire societatea reclamantă.

În acest sens, din cuprinsul minutei întâlnirii din data de 22.10. 2007,  rezultă că reprezentantul CSSPP nu a indicat în mod expres soluţia medierii, ci printre alte probleme, a semnalat participanţilor aspectul aderărilor multiple, arătând că dublurile din prima raportare se regăsesc si în cea de a doua, fapt ce  denotă că administratorii nu au luat măsuri de eliminare a acestui aspect. Ca răspuns la problema semnalată de autoritatea de reglementare, administratorii au identificat diferite posibilităţi pentru a soluţiona problema dublurilor, altele însă decât medierea.

De asemenea, la întâlnirea din data de 26.11.2007, din cuprinsul minutei reiese că, urmare a analizei CSSPP, s-a constatat faptul că multe dintre dubluri sunt făcute de brokerii care lucrează cu mai mulţi administratori. Ca răspuns, unii administratori au semnalat autorităţii de reglementare faptul că participanţii refuză să dea declaraţii notariale in situaţiile in care există suspiciuni de fals. În acest context, reprezentantul CSSPP a menţionat că în cazul în care există dubluri pentru o persoană care nu a semnat decât un singur act de aderare, această persoană trebuie să dea o declaraţie notarială privind opţiunea sa,  recomandându-se administratorilor să medieze situaţia celor invalidaţi.

Rezultă astfel, că recomandarea de mediere a reprezentantului CSSPP a fost făcută în sensul negocierii cu persoanele care aderau la fondul de pensii și nu în sensul medierii între administratorii fondurilor de pensii private obligatorii, care să aibă ca rezultat împărţirea clienţilor.

Totodată, din conţinutul corespondenţei purtate între CSSPP și administratori, inclusiv a e-mailurilor din 15.01.2008 și 04.02.2008, nu se poate reţine că autoritatea de reglementare a acceptat alocarea dublelor opţiuni de către administratorii fondurilor de pensii private obligatorii.

Prin urmare, implicarea CSSPP a fost în sensul că administratorii să depună eforturi pentru a determina, în cazul dublurilor, autenticitatea actelor de aderare și voinţa reală a participantului, și nu de a-și împărţi clienţii.

În ceea ce privește acordul administratorilor pentru împărţirea dublurilor, din probele prezentate în  cuprinsul deciziei contestate, instanţa reţine că această împărţire s-a făcut în mod bilateral. Astfel, fiecare din cei doi administratori, la care participanţii figurau cu două acte de aderare individuale diferite, a fost de acord să împartă aceste dubluri în proporţie de 50%-50%, contrar procedurii obligatorii prevăzute de Norma 18 în cazul dublurilor.

Comportamentul anticoncurenţial al administratorilor fondurilor de pensii private obligatorii ce a fost sancţionat prin decizia contestată, nu poate fi justificat de cerinţe legislative, care să exonereze de răspundere contravenţională societăţile implicate, inclusiv reclamanta.

Pentru motivele arătate, instanţa a constatat că împărţirea dublurilor între administratori, printre care și reclamanta, a fost în mod corect calificată drept o înţelegere cu obiect anticoncurenţial, care atrage aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.21/1996.

De asemenea, curtea de apel a considerat că prin decizia contestată s-a reţinut în mod corect și încălcarea dispoziţiilor art. 101 din TFUE.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 411/2004, republicată, în România poate fi administrator al unui fond de pensii orice entitate autorizată pentru această activitate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, fiind exceptată de la cerinţa autorizării de către CSSPP.

Administratorii autorizaţi în România pot primi contribuţii de la participanţi si angajatori dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European. O practică anticoncurenţială care afectează întreaga piaţă a administrării fondurilor de pensii private obligatorii din România, este susceptibilă să afecteze  și cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene și implicit, comerţul între statele membre.

În cauză, având în vedere repartizarea în teritoriu a societăţilor de administrare a fondurilor de pensii obligatorii administrate privat și a participanţilor, piaţa relevantă geografică a fost definită ca fiind piaţa naţională, care reprezintă astfel o parte substanţială a pieţei comune. În ceea ce privește înţelegerile orizontale care privesc un întreg stat membru, acestea sunt în mod normal susceptibile să afecteze comerţul între statele membre.

Existenţa unei înţelegeri având ca obiect împărţirea clienţilor înregistraţi ca dubluri s-a reţinut pentru un număr de 14 dintre cele 18 societăţi care au intrat pe Pilonul II de pensii, în anul 2007. După finalizarea procesului de repartizare aleatorie, respectiv, martie 2008, prin raportare la numărul de participanţi, cei 14 administratori cumulau peste 90% din piaţa relevantă a produsului.

Prin urmare, activitatea de investire a activelor fondurilor de pensii de către administratorii de pe Pilonul II nu se limitează la teritoriul României, ci prezintă potenţial de afectare a comerţului statelor membre.

În privinţa considerării administratorilor ca fiind societăţi financiare, s-a reţinut că în mod corect în decizia contestată au fost avute în vedere dispoziţiile art.2 alin.(1) pct.8 și art.57 din Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, ale art.2 alin.(1) pct.15 și art.54 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, ale art.7 alin.(1) pct.14 și art.18 alin.(1) lit.k) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, din coroborarea cărora rezultă că natura activităţii societăţilor de administrare este similară celei desfășurate de instituţiile financiare. Ca urmare, la stabilirea amenzilor aplicate administratorilor fondurilor de pensii private, cifra de afaceri a fost înlocuită cu a zecea parte din valoarea bilanţului acestora, conform art.65 lit.a) din Legea nr.21/1996, în forma în vigoare la data deliberărilor cu privire la contravenţia săvârșită de fiecare societate.

În ceea ce privește amenda aplicată reclamantei, în mod corect aceasta a fost stabilită prin luarea în considerare a fondului de pensii ca activ al administratorului, în raport de dispoziţiile art.57 alin.(2) din Legea nr.411/2004, fiind respectată limita maximă de 10% prevăzută de Legea nr.21/1996 și limitele stabilite în Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art.56 din Legea nr.21/1996. Totodată, întrucât s-a reţinut că fapta săvârșită a avut durata mai mică de un an, nivelul de bază al amenzii stabilit în funcţie de gravitatea și durata faptei a fost de 4% din cifra de afaceri a societăţii reclamante. De asemenea, nivelul de bază al amenzii a fost diminuat cu 50% prin reţinerea unei circumstanţe atenuante. Prin aplicarea acestei reduceri, s-a avut în vedere capacitatea financiară a reclamantei, amenda finală aplicată fiind astfel de 2% din cifra de afaceri.

5. Calea de atac exercitată de S.C. „ E” – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. – București

Împotriva sentinţei nr.4696 din 6.07.2011 a Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. „E” – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. – București, invocând, în drept,  dispoziţiile art. 304¹ Cod procedură civilă.

Recurenta critică, în principal, modul în care au fost aplicate  prevederile  art. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei  și art. 101 din TFUE, susţinând că  sentinţa nu este  motivată corespunzător și cuprinde  aprecieri  greșite  în  evaluarea  și calificarea  înţelegerii  dintre administratori cu privire la împărţirea dublurilor, considerată  eronat  anticoncurenţială prin  obiect.

Raportându-se la considerentele esenţiale ale  hotărârii atacate, recurenta afirmă, în primul rând că adoptarea unei metode de  alocare diferite de cea prevăzută în legislaţia aplicabilă nu  determină implicit concluzia că scopul administratorilor a fost  restrângerea, împiedicarea sau  denaturarea  concurenţei. Recurenta combate  presupusa  raţiune pro-concurenţială a sistemului loteriei, arătând că, spre deosebire de grupul de participanţi care nu  a aderat  la  nici un fond de  pensii, participanţii cu acte de  aderare duble își exprimaseră preferinţele pentru anumite fonduri, așa încât împărţirea lor prin sistemul loteriei între fondurile la care aceștia nu au aderat nu ar fi recompensat fondurile care avuseseră iniţial succes în atragerea lor. În același context, recurenta mai arată că a avut intenţia comercială de a-i transforma pe potenţialii participanţi în participanţi finali pentru maximizarea profitului, dar nu a restricţionat în niciun mod, direct sau indirect, pe ceilalţi administratori și nici  pe participanţi, care se puteau  transfera la  alţi administratori.

Referitor la numărul dublurilor și  impactul  înţelegerii  asupra  structurii  pieţei,  recurenta combate concluzia la care a ajuns  prima instanţă, insistând asupra modificării  nesemnificative a cotelor de  piaţă ale administratorilor: de numai 0,01-0,23%, ca efect al  înţelegerii incriminate, împrejurare care nu susţine ideea unei  denaturări „considerabile” a concurenţei. Mai arată că în cadrul  întâlnirii din 12 noiembrie 2007 dintre reprezentanţii administratorilor  și reprezentanţii CSSPP și  CNPAS  i s-a  adus la cunoștinţă că „există aproximativ 75.000 de dubluri”, în realitate 58.000 de dubluri, număr nesemnificativ faţă de  numărul total de  participanţi: 4.000.000.

Apărările Consiliului Concurenţei

Prin întâmpinarea formulată, intimatul  a  solicitat  respingerea  recursului ca nefondat, însușindu-și considerentele esenţiale ale  sentinţei  care  conduc la  concluzia  că Decizia  Plenului Consiliului Concurenţei nr. 39/2010 este legală atât  în privinţa  incidenţei  dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit.c) din  Legea  concurenţei  și a dispoziţiilor  art. 101 TFUE, cât și  în partea   referitoare la  amenda  stabilită  în sarcina  „E”.

Răspunzând  criticilor formulate  de  recurentă,  intimatul a  insistat  asupra  caracterului  anticoncurenţial al înţelegerii  prin  obiectul său, afectarea  concurenţei fiind  implicită; prin  însăși natura sa, fapta are capacitatea de a denatura concurenţa pe piaţa  pensiilor private obligatorii  într-un  moment esenţial  al  formării  acestei  pieţe.

 Referitor la cadrul legal relevant, intimatul  a arătat că  Norma  nr. 18/2007 reglementa repartizarea aleatorie de către Casa Naţională de  Pensii și  Asigurări Sociale la unul din  fondurile  administrate  privat,  direct  proporţional  cu  numărul  persoanelor  validate pe fiecare fond de pensii privat, raportat la totalul persoanelor validate pentru  toate  fondurile  de pensii administrate privat, această procedură fiind prevăzută  de legiuitor ca o  măsură  de  stimulare a   jucătorilor  din  piaţă, având  scopul de a păstra  poziţia pe piaţă a administratorilor, astfel   cum aceasta  fusese  obţinută  în urma  concurenţei libere  și  corecte  între aceștia.

Intimatul a mai  susţinut  în conturarea  aceleiași  idei că specificul  aparte  al pieţei pe care  s-a  realizat  înţelegerea, prin prisma  momentului  și a  modului  în care  s-a  constituit  aceasta, precum  și interesul  administratorilor  în privinţa  modalităţilor  de soluţionare a problemei  dublurilor, în contextul  incertitudinii, la momentul  realizării  înţelegerii,  asupra  numărului de dubluri care  se  vor  înregistra – ei așteptându-se să  fie  foarte mare – sunt  elemente  care au fost  judicios  analizate  de prima instanţă și  justifică  soluţia adoptată.

 În privinţa caracterului „nesemnificativ” al numărului de dubluri și al  avantajelor  obţinute,  invocate de  recurentă, intimatul a arătat că  acestea sunt  constatări  ulterioare  faptei de  împărţire a dublurilor și se poate spune că sunt rezultatul hazardului, nicidecum al  intenţiei părţilor. Fără a nega  în mod  absolut că   administratorii ar fi avut în vedere și respectarea voinţei participanţilor –dubluri, intimatul  consideră că  scopul principal  al  acordurilor de  „mediere” l-a reprezentat obţinerea unui număr  cât mai mare de participanţi, alegând certitudinea oferită de  „mediere” incertitudinii oferite de  repartizarea  aleatorie.

Legat de  incidenţa  în cauză a  dispoziţiilor art. 101 din TFUE, intimatul a arătat că s-a reţinut în mod corect aptitudinea  acordului de a afecta comerţul dintre statele membre, fiind îndeplinite  condiţiile indicate în Orientările Comisiei Europene privind  conceptul de  efect  asupra  comerţului  din art. 81 și 82 din  Tratatul CE (actualele  art. 101 și 102 din TFUE).

Procedura  derulată  în recurs

În cadrul  probei cu  înscrisuri, conform art. 305 Cod procedură civilă, recurenta a depus  la  dosarul cauzei în ședinţa publică  de la 19  octombrie  2012: proiectul  Normei  privind  aderarea  iniţială și  evidenţa  participanţilor la fondul de  pensii administrat  privat  din data de 1 iunie 2007 și observaţiile pe care administratorii de  pensii private le-au adresat CSSPP cu privire la proiect, minuta  întâlnirilor din 22 octombrie  2007 și  12  noiembrie  2007, Extras din  Registrul  administratorului Pilonului II de pensii, precum  și  două opinii legale formulate de prof. dr. G.O. fost  președinte al Consiliului Concurenţei și șeful catedrei de  Economie a Universităţii Politehnice București și de prof. PJS, profesor de drept  european, specializat în dreptul  concurenţei, la Facultatea de Drept a Universităţii  din  L, Olanda.

De asemenea, pe parcursul soluţionării cauzei, dată fiind  complexitatea deosebită a acesteia, ambele  părţi au  depus la  dosar concluzii  scrise, precizări  și  puncte de vedere, detaliind  aspectele  esenţiale.

S-a prezentat pe larg contextul în care a intervenit între  administratori înţelegerea  de împărţire a  dublurilor, impactul  acesteia,  precum  și  jurisprudenţa  CJUE relevantă, fiecare  dintre părţile litigante orientându-și argumentaţia în susţinerea  punctului  său de vedere.

Considerentele Înaltei Curţi asupra  recursului

Examinând  sentinţa atacată prin prisma  criticilor  formulate de  recurentă, a apărărilor  din  întâmpinare, cât și  sub toate aspectele, în temeiul art. 304¹ Cod procedură civilă, având în  vedere  ansamblul probator administrat în primă instanţă și în recurs, concluziile  scrise, precizările  și  punctele de  vedere  exprimate în recurs,  jurisprudenţa  CJUE relevantă, Înalta Curte a ajuns la  concluzia  că recursul  SC E– Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. București este fondat,  pentru  argumentele  expuse  în continuare.

1.Argumente de drept  și de fapt relevante

Obiectul acţiunii judiciare, detaliat la pct.I.1 din această decizie, vizează efectuarea unui control de legalitate asupra  Deciziei nr. 39 din  7 septembrie  2010 a Consiliului Concurenţei, din  perspectiva recurentei-reclamante  „E”, amendată cu  382.215 lei.

Prin acest  act  administrativ  au fost  sancţionate  cu amenzi contravenţionale 14 societăţi comerciale – administratori ai  fondurilor de pensii private, din  cele  18 existente  pe piaţă, constatându-se încălcarea  dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit.c) din  Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată și a art. 101 din TFUE prin  încheierea  unor înţelegeri anticoncurenţiale  având ca obiect  împărţirea  clienţilor.

În esenţă, s-a reproșat  societăţilor  comerciale  implicate, că  înţelegerea  pe care  au avut-o  pentru  repartizarea  participanţilor  cu  aderare dublă a avut ca obiect  o restrângere a concurenţei pe piaţa fondurilor de pensii private  obligatorii, denaturând  structura  unei  pieţe în formare.

Articolul 5 alin.(1) din  legea  naţională a concurenţei, similar  art. 101(1) din Tratat, interzice  orice  înţelegeri exprese  sau tacite  între agenţii  economici ori asociaţiile  de  agenţi economici, orice  decizii  luate  de  asociaţiile de  agenţi economici și orice  practici  concertate, care  au ca obiect sau ca  efect  restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei  pe piaţa  românească sau pe o  parte a acesteia, în special cele care urmăresc împărţirea pieţelor de  desfacere sau a  surselor  de  aprovizionare pe criteriu teritorial, al  volumului de  vânzări și  achiziţii  ori pe  alte  criterii.

 Pornind de la  formularea  textelor legale, din care  rezultă cu  claritate că  obiectul anticoncurenţial și efectul anticoncurenţial nu reprezintă condiţii cumulative, ci condiţii alternative ale  interdicţiei, prima instanţă a achiesat  la punctul de vedere al Consiliului Concurenţei, exprimat  prin  decizia  atacată, potrivit  căruia „fiind  o înţelegere  al cărei obiect  este  împărţirea  clienţilor, aceasta cade în mod automat sub incidenţa  interdicţiei prevăzute de art. 5 alin.(1) din lege”.

Cu alte cuvinte, s-a reţinut că înţelegerea dintre  administratori privind clienţii cu duble aderări a avut ca obiect restrângerea  concurenţei per se, fără a se  analiza  contextul  juridic și economic în care  a intervenit  și potenţialul anticoncurenţial.

Înalta Curte nu  împărtășește  această  abordare.

În decursul jurisprudenţei  sale, CJUE a stabilit că  acordurile  care au ca  obiect  restrângerea  concurenţei  sunt acele  acorduri  care  prin  natura  lor  sunt  „dăunătoare pentru  buna funcţionare a concurenţei normale” (cauza C-209/07 Irish Beef), având „un potenţial ridicat  de  efecte  negative asupra  concurenţei” conform Orientărilor Comisiei Europene  privind  aplicarea  art. 81 alin.(3) din tratat, J.O. 2004 C 101/81 ( actualul art. 101 alin.(3) din TFUE).

Pentru a se stabili dacă un  acord  restrânge concurenţa  prin natura  sa, trebuie  luate  în  considerare: „conţinutul acordului”, „scopurile obiective ale  acestuia”, „contextul”  juridic și  economic „în care se  aplică/urmează  a fi aplicat acordul”, „comportamentul  efectiv al părţilor pe piaţă”, precum și  aptitudinea  acestuia de a „afecta semnificativ condiţiile de piaţă” (condiţii analizate în cauzele C-501, 513, 515 și 519/06 Glaxosmithkline Services Unlimited, C-8/08 T-Mobile  Netherlands, C-209/07 Irish Beef, C5/69 Franz Vólk ș.a.).

Nu este necesară o analiză completă asupra efectelor unui acord pentru a se  identifica o restrângere a concurenţei prin  obiect, dar nici  nu pot fi  ignorate complet efectele potenţiale ale  acestuia, câtă vreme trebuie demonstrat că este „apt ca, într-un caz particular, (…) să  împiedice, să restrângă sau  să  denatureze concurenţa pe piaţă” (cauza C-8/08   T-Mobile  Netherlands).

Referitor la contextul  economic  și juridic

Potrivit  Legii nr. 411/2004 privind  fondurile de pensii  administrate  privat, republicată, persoanele  în  vârstă de până la  35 de ani  care sunt  asigurate  și  contribuie  la sistemul  public de  pensii au avut obligaţia să adere și la un fond de pensii  administrat  privat iar persoanele  cu  vârsta cuprinsă  între  35 și 45 de ani au avut opţiunea  de a participa sau nu la  un astfel de  fond.

 Art. 31 și 32 din acest  act  normativ stabileau că o persoană nu poate fi  participant, în același  timp, la mai  multe  fonduri de pensii; persoana devine participant la  un fond de pensii prin   semnarea unui  act de aderare individual, din proprie iniţiativă, sau  în urma  repartizării  sale de către  instituţia de evidenţă.

În temeiul  aceleiași legi, în perioada  25 iulie  2007-9 octombrie 2007 au fost  autorizate de Comisia de  Supraveghere  a Sistemului de Pensii  Private  (CSSPP) un număr de  18 societăţi comerciale având ca obiect exclusiv de  activitate administrarea  fondurilor de pensii, între care  și  recurenta-reclamantă.

Procesul de  aderare iniţială  la un  fond de pensii  administrat  privat, precum și  procedura de validare  și repartizare aleatorie  a participanţilor au fost  reglementate  de  Norma nr. 18/2007 privind aderarea iniţială  și evidenţa  participanţilor la fondurile de pensii administrate  privat, (modificată și  completată  ulterior  prin Norma  nr. 31/2007), aprobată prin Hotărârea nr. 46/2007 a Comisiei de Supraveghere a Sistemului   de Pensii Private.

 Aderarea iniţială  trebuia să  dureze  potrivit Normei 18/2007 4 luni; a început  la  17 septembrie 2007 și s-a finalizat  la  17  ianuarie 2008.

Necontestat, în această perioadă administratorii s-au  concurat  puternic, în  scopul obţinerii de  cât mai multe acte  individuale de  aderare din  partea potenţialilor participanţi.

Problema care  a generat  litigiul  de faţă a fost  determinată de  existenţa unor persoane înregistrate ca „dubluri”, adică  participanţi  care, din diferite motive , semnaseră  acte de aderare  pentru  două sau mai multe  fonduri de pensii.

Mecanismul legal de rezolvare, prevăzut  în Norma  nr. 18/2007, stabilea  că repartizarea  acestor  persoane  se realiza  în mod aleatoriu, de către  CNPAS , proporţional  cu cota de  piaţă obţinută  de administratori în  perioada de  aderare voluntară iniţială.

Prealabil, administratorii aveau obligaţia de a verifica  autenticitatea  actelor de  aderare  ale participanţilor dublaţi și posibilitatea  de a re-raporta  pe aceia care  și-au manifestat  intenţia de a adera la  un anumit  fond.

Deși teoretic exerciţiul verificării  ar fi  trebuit  să  ducă  la  clarificarea  situaţiei, în practică s-a constatat  că persoanele  care  aderaseră  la două  fonduri  erau  re-raportate  la CNPAS și de către  fondul „dublat”.

Dificultăţile întâmpinate de administratori în această etapă, necontestate de Consiliul Concurenţei, au fost amplificate de  presiunea  unor termene  foarte  scurte  în interiorul cărora trebuiau  efectuate  raportările: iniţial  2 săptămâni și apoi lunar.

Acesta este contextul particular în care, începând cu luna  noiembrie  2007, administratorii s-au înţeles   să împartă aderările  înregistrate ca dubluri, în procente egale (50%-50%) între fondurile  pentru care se optase, în loc de a aplica reglementarea care  prevedea împărţirea  dublurilor în  mod aleatoriu, proporţional cu cota de piaţă obţinută de administratori în perioada iniţială de  aderare.

 Referitor la  comportamentul  părţilor  implicate; conţinutul și scopurile  acordului

Un argument  important  în economia soluţiei  pronunţate de prima instanţă l-a reprezentat atitudinea subiectivă a  administratorilor  fondurilor de  pensii administrate  privat.

S-a reţinut, preluându-se  poziţia  Consiliului Concurenţei, că  încă înainte de începerea perioadei de aderare iniţială, administratorii  se  așteptau la un număr mare  de „dubluri” care  le-ar fi  putut  afecta  interesele  directe, precum  și  că  la momentul  realizării acordurilor de împărţire 50%-50%, incertitudinea încă exista, estimându-se foarte multe  situaţii de  acest gen.

Acest  considerent ignoră însă  numărul  nesemnificativ de  dubluri existente anterior  datei   medierii, 75.000 faţă de  un număr total de  1.760.000 de acte valide  raportate  de CSSPP în cadrul  întâlnirii  cu administratorii din 12 noiembrie 2007 (fila 125,dosar recurs), precum și informarea din 22 octombrie 2007 realizată de  vicepreședintele  CSSPP, potrivit căreia  „până în prezent, numărul de  dubluri  nu este  foarte  mare” (fila 120,dosar recurs).

Ca atare, la mijlocul  perioadei de aderare,  când a intervenit   înţelegerea analizată între administratori, aceștia nu se puteau  aștepta  la o  altă rată a dublurilor faţă de  rezultatele  deja raportate  de CSSPP (75.000 de dubluri, din care au rămas în final 58.000, dintr-un total estimat de  4 milioane de  participanţi) și nu se poate  reţine în  mod  rezonabil  că  au  urmărit influenţarea  structurii  finale  a pieţei  doar  prin  împărţirea semnăturilor duble.

Cu alte  cuvinte, încălcarea  legislaţiei  specifice  în  domeniul  pensiilor  private  obligatorii,  respectiv a  dispoziţiilor   art. 21 din Norma nr. 18/2007 nu este de  natură să dovedească o încălcare „inevitabilă” (potrivit   intimatului-pârât) a  Legii Concurenţei, în lipsa  unor elemente  concrete  care  să  susţină  o atare  concluzie.

Împărţirea  50%-50% a unui număr nesemnificativ de  dubluri, totalizând  sub  1% din numărul total de  participanţi care  urmau să-și exprime  opţiunea,   nu putea avea  aptitudinea  de a schimba  structura pieţii care era deja  clară; consumatorii selectaseră fondul  preferat  și doar  o mică parte  se înregistraseră  de mai multe ori.

În plus, în cazul recurentei  „E” trebuie  să se  reţină că  a  oferit  participanţilor cu semnătură dublă posibilitatea de a se transfera în mod  gratuit (în condiţiile în care  reglementarea  prevedea o penalitate de  transfer) la oricare  din fondurile de pensii concurente pentru care  participantul  în cauză își manifestase  opţiunea, confirmându-se  astfel că scopul pe care  l-a urmărit  a fost  rezolvarea cât mai practică a acestei  situaţii iar  nu  distorsionarea  concurenţei, imposibil de  realizat în această etapă în contextul examinat.

Fără a intra în analiza aprofundată a avantajelor și dezavantajelor practice ale celor  două mecanisme de  împărţire a „dublurilor”, cel  legal și cel stabilit prin  înţelegerea  sancţionată de  Consiliul Concurenţei, dezvoltate pe larg  de  recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine  ca deosebit de relevantă împrejurarea că algoritmul adoptat de  administratori, de alocare  pe baze egale  a dublurilor, a fost consfinţit  de legiuitor.

 Astfel, prin Legea nr. 241/7 decembrie  2010 a fost  modificat art. 33 alin.(2) din  Legea nr. 411/2004 privind  fondurile  de pensii  administrate privat, în sensul că „Repartizarea aleatorie a  persoanelor  se efectuează  în cote  egale pentru  fiecare  fond de  pensii administrat  privat , la data la care se face  repartizarea”.

Referitor la  susţinerile intimatului-pârât  din concluziile scrise depuse la  data de   24 octombrie  2012, conform cărora conceptul de   „apreciabilitate” a afectării potenţiale a concurenţei reprezintă  doar o condiţie de incidenţă, a art. 101 din tratat, norma naţională necuprinzând o atare  condiţionare, Înalta Curte  constată că  acestea  sunt contrazise chiar de  Instrucţiunile  sale privind  aplicarea  art. 5 alin.(2) din  Legea  Concurenţei, potrivit cărora „restricţionările prin obiect sunt  cele care, chiar prin natura lor, pot afecta concurenţa  în sensul  restrângerii, împiedicării sau denaturării  acesteia. Este vorba despre  restricţii care, din perspectiva obiectivelor  urmărite de  regulile  de concurenţă, au un potenţial anticoncurenţial ridicat, așa încât  nu este  necesar ca pentru scopurile  urmărite  de aplicarea art. 5 alin.(1) din lege, să se  probeze  un efect concret asupra  pieţei.”

Nu în ultimul  rând, instanţa de recurs observă că  în practica  anterioară a Consiliului Concurenţei  analiza pe care a făcut-o a corespuns   parametrilor  indicaţi de Înalta Curte  în preambulul acestor considerente.

De exemplu, prin decizia adoptată în cauza Asociaţiei  Distribuitorilor  și  Importatorilor  de  Medicamente și  Asociaţiei  Distribuitorilor de  Medicamente  din România, ce a închis  investigaţia  declanșată  prin Ordinul  Președintelui  Consiliului Concurenţei nr. 406/27 octombrie 2008 pe piaţa  distribuţiei de produse farmaceutice, în motivarea soluţiei  administrative  s-a arătat că „ natura anticoncurenţială a obiectului  înţelegerii rezultă nu  din intenţia  subiectivă a părţilor la momentul  realizării acordului de voinţă, ci din conţinutul acestuia și din   obiectivele sale apreciate în contextul economic  și legal  în care  este  aplicat,  verificându-se  măsura  în care  aceste  obiective sunt apte a determina restrângerea sau denaturarea mecanismelor concurenţiale”.

Conchizând, Înalta Curte  reţine că în raport de  scopul real al  alocării „dublurilor”, conţinutul acordului, contextul  economic și juridic în care a  intervenit  și inexistenţa  unui  potenţial de afectare  a  concurenţei, soluţia  la care  a ajuns  prima instanţă este  greșită.

Temeiul legal al  soluţiei  instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la  punctul  anterior, în temeiul  art. 20 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin.(1) –(3) din Codul de procedură civilă recursul a fost admis, modificându-se   sentinţa în sensul admiterii acţiunii și anulării Deciziei nr. 39/7.09.2010 a  Consiliului Concurenţei în ceea ce o privește pe  reclamanta S.C. „E – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private” S.A. București.