Pe ordinea de zi a Ministerului Economiei se află un proiect de ordonanță de urgență (denumit în continuare “OUG”), ce are ca scop armonizarea legislației naționale cu cea a Uniunii Europene în ceea ce privește contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale.

În confomitate cu Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, orice autoritate publică are obligația de a supune dezbaterii publice o inițiativă legislativă și de a acorda un termen de cel puțin 10 zile calendaristice pentru a da posibilitatea terților de a depune propuneri, opinii sau sugestii la respectivul proiect.

În cazul prezentei OUG termenul menționat anterior a început să curgă la data de 23.03.2016. În urma dezbaterilor ulterioare vor putea interveni modificări ale proiectului de lege, însă apreciem că acestea nu vor fi fundamentale, întrucât cadrul general al OUG este dictat de Directiva 2014/17/UE, act normativ ce a fost adoptat în anul 2014.

În primul rând, OUG va impune în sarcina creditorilor obligația de a contribui la educația financiară a consumatorilor. Astfel, entitățile care activează în domeniul creditelor imobiliare vor organiza, cel puțin anual, activități de informare a consumatorilor, având scopul de a conștientiza consumatorul cu privire la riscurile pe care și le asumă în momentul în care contractează un credit imobiliar.

Cel de-al doilea element de noutate constă în interzicerea utilizării unor practici de legare. Astfel, creditorii vor fi obligați să accepte orice poliță de asigurare prezentată de consumator, neputând constrânge consumatorul să încheie respectiva poliță la o societate agreată de creditor.

Proiectul legislativ reglementează și publicitatea legată de contractele de credit. Prin urmare, creditorii și intermediarii de credite vor fi obligați să ofere informații clare despre contractele pe care le utilizează, întrun limbaj uzual, pentru a se elimina orice incertitudine cu privire la obligațiile din sarcina consumatorului, reieșite din respectivul contract.

În acord cu obiectivul subliniat în paragraful anterior, Directiva 2014/17/UE a impus crearea unei Fișe Europene de Informații Standardizate, registru ce cuprinde întreaga ofertă de produse de creditare existentă pe piață. În acest mod, consumatorul va putea alege creditorul de la care va contracta creditul în cunoștință de cauză și conștient de implicațiile ulterioare încheierii contractului.

În altă ordine de idei, OUG va face referire la împrumuturile în valută contractate de către consumatori, urmare a riscurilor ridicate la care se supun aceștia din urmă. Astfel, creditorul va fi obligat să introducă în contractele de acest tip o clauză prin care va acorda consumatorului, pe tot parcursul derulării contractului, posibilitatea de a converti creditul într-o monedă alternativă. De asemenea, creditorul va trebui să includă în contract și alte aranjamente de reducere a riscului valutar.

În ceea ce privește entitățile de recuperare creanțe, sunt impuse obligații de informare a consumatorilor, dar și interzicerea unor practici. Deoarece activitatea entităților de recuperare creanțe s-a dezvoltat tot mai mult în ultimul timp, neexistând o imagine de ansamblu cu privire la numărul acestora și la activitatea desfășurată de acestea, entitățile de recuperare creanțe care doresc să desfăşoare activitatea de recuperare creanţe vor trebui să se înregistreze la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor începând cu data de 21 iulie 2016. Activitățile de recuperare creanțe vor putea fi desfășurate doar de entitățile admise. De asemenea, este important de reținut faptul că proiectul de lege impune un capital social minim subscris și vărsat în valoare de 500.000 lei.

Intermediarii de credite își vor putea desfășura activitatea doar dacă îndeplinesc criteriile prevăzute în propunere, dintre care amintim obligația de a deține și actualiza constant un nivel adecvat de cunoștințe și competență în raport cu efectuarea activităților de intermediere de credite sau cu furnizarea de servicii. Încălcarea prevederilor prezentului proiect va constitui contravenție și se va sancționa cu amendă cuprinsă între 10.000 și 100.000 de lei.

Un ultim aspect relevant vizează executarea silită a consumatorilor care se află în imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale. În acest caz, creditorii vor trebui să conlucreze cu consumatorul pentru a identifica cauza apariției dificultăților financiare și pentru a identifica metode eficiente de rambursare a creditului.

PwC România a dat startul ediţiei din acest an a PwC Career-Boosting Game. Prin intermediul programului vor fi selectaţi până la 150 de studenţi şi absolvenţi

Bucureşti, 28 martie 2016 – PwC România a dat startul ediţiei din acest an a PwC Career-Boosting Game, o modalitate inovativă de a gestiona procesul de recrutare şi selecţie prin intermediul unei competiţii bazate pe conceptul de gamification, care se referă la utilizarea gândirii şi mecanicii jocurilor într-un context real, în mediul de business. Aceasta se adresează studenților şi absolvenților interesați de o carieră în consultanţă.

Competiţia PwC Career-Boosting Game a fost lansată pe 16 martie, iar derularea acesteia va avea loc până pe 12 mai. Participanții vor intra într-o competiție dinamică, pe echipe, în care vor aborda teme de macro şi micro-economie, vor interacționa pe Facebook, vor participa la workshop-uri de dezvoltare personală şi vor cunoaște îndeaproape profesioniștii din cadrul PwC, cu ajutorul cărora îşi vor elabora proiectele.

Cele mai bune echipe vor câștiga premii în bani, iar unii dintre participanți vor putea fi selectaţi pentru un program de internship sau pentru poziţii de consultant junior în cadrul PwC România.

“Este al doilea an în care derulăm acest joc. Impactul lui în campania de recrutare de anul trecut a fost foarte bun, conceptul în sine fiind apreciat atât de participanţi, cât şi de colegii noştri. Mai mult decât atât, ne-a oferit ocazia de a ne apropia de ceea ce îşi doresc candidaţii, într-o manieră care să fie utilă şi să adauge valoare atât candidaţilor cât şi organizaţiei. Lecţia cea mai importantă pentru tot ceea ce înseamnă campaniile de recrutare şi selectare a tinerilor absolvenţi este că trebuie să creăm un spaţiu potrivit pentru interacţiune, pentru ocazii reale, necosmetizate, de a cunoaşte oamenii cu care vor lucra şi de a arăta ceea ce sunt şi ceea ce pot să facă. Acest joc este o ocazie foarte bună de contact şi dialog de calitate şi în ipostaze diverse. Iar acest lucru se obţine mai greu într-un proces de recrutare tradiţional. În mod clar vom investi în dezvoltarea acestui concept, cât şi în ‘gamificarea’ etapelor ulterioare intrării în organizaţie”, a declarat Ramona Simulescu, Liderul de HR al PwC România.

„Pentru toţi cei care vor fi parte din Career Boosting Game avem tot felul de surprize – de la întâlniri cu colegii şi partenerii noştri, până la vizite în cadrul unor proiecte împreună cu echipele de Audit sau Consultanţă Fiscală.

De asemenea, vor fi organizate seminarii care sa îi pregatească pe participanţi pe teme de interes pentru nivelul lor de experienţă, precum şi jocuri şi provocări specifice tinerei generaţii”, a adăugat Ramona Simulescu.

Câştigătorii concursului vor fi anunțați la sesiunea de premiere din luna mai, iar cei care vor fi selectaţi să facă parte din echipa PwC se vor alătura firmei din luna septembrie. Se estimează că prin intermediul acestui program vor fi selectaţi până la 150 de studenţi si absolvenţi.

Pentru acei candidati pentru care procesul clasic de selecţie este o opţiune mai potrivită, PwC a deschis în paralel şi toate poziţiile pentru care caută candidaţi, iar acestia pot aplica online pe site-ul www.pwc.com/jobs, urmând ca cei selectaţi să fie invitaţi petru testare şi interviuri în vederea angajării.

• Cosmin Flavius Costaș
  Fiabilitatea dreptului sau nevoia de profesionalizare a dreptului fiscal și a actorilor din acest domeniu
• Editorial
  Evoluții fiscale la nivelul Uniunii Europene
• Valentin Durigu
  Cum mă afectează tranziția de la actuala la noua legislație vamală, la 1 mai 2016
• Horațiu Sasu
  Două soluții privind cheltuielile cu salariile în 2016
• Adam Al-Kadi
  Importing second-hand motor vehicles in European Union. View on Romanian and Polish regulations
• Anamaria Măstăcăneanu
  Consecințele nerecunoașterii dreptului de deducere după pronunțarea hotărârii CJUE din cauza Salomie și Oltean
• Andrei Iancu
  Ex nunc sau ex tunc? Asta e întrebarea
• Cosmin Flavius Costaș
  Noul regim al contribuțiilor sociale obligatorii (II)
• Acțiuni preliminare în materie fi scală
  Litigiu fiscal. Acțiune preliminară declanșată de Curtea de Apel Cluj
• Gabriela Bogasiu
  Taxa pe valoarea adăugată. Condiții pentru exercitarea dreptului de deducere. Prevalența fondului asupra formei
• Cosmin Flavius Costaș
  Jurisprudență fi scală națională
• Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în intervalul 13 februarie 2016 – 25 martie 2016

Piața de M&A din România a înregistrat în 2015 o creștere consistentă de peste 23% comparativ cu 2014, valoarea totală a acesteia fiind estimată la 3,65 miliarde USD. Creșterea a survenit în ciuda numărului mai redus de tranzacții înregistrate comparativ cu anul precedent. Faţă de nivelul de 36% din 2014, ponderea numărului de tranzacții care au fost făcute publice este 39% din cele 123 de tranzacţii care au avut loc în 2015, valoarea medie a tranzacţiilor sub 100 milioane USD menținându-se constantă la 21 milioane USD.

După numărul de tranzacţii, cele mai atractive sectoare au fost IT-ul și sectorul energetic și minier, acestea înregistrând şi cele mai multe tranzacții (câte 13 de fiecare). Topul a fost completat de segmentul de real estate (12 tranzacții) şi sectoarele de servicii şi sănătate (câte 11 tranzacții în fiecare).

Majoritatea tranzacțiilor din 2015 au fost făcute de investitori străini, peste 60% din totalul tranzacțiilor fiind efectuate de investitori care şi-au marcat în acest fel intrarea pe piaţă sau companii multinaţionale care şi-au consolidat poziţia în România. La nivel  regional, Slovacia este singura ţară din Europa Centrală şi de Est care a reuşit să atragă o pondere mai mare de companii străine.

Comparativ cu 2014, când predominanţi au fost investitorii din Germania şi Austria, cei mai importanţi investitori străini în 2015 au provenit din SUA. Astfel, aceștia au fost responsabili pentru 10% din investiţiile străine, fiind urmaţi de cei din Irlanda şi Marea Britanie, cu câte 8%.

La fel ca în 2014, doar 6% dintre tranzacțiile înregistrate au fost făcute de investitori români care au achiziționat ţinte externe, unul din cele mai mici procente din regiune, situându-se la egalitate doar cu Bulgaria şi Ungaria.

În 2015, majoritatea covârșitoare a investitorilor au fost strategici (83%), numărul tranzacțiilor efectuate de aceștia crescând cu 18% comparativ cu 2014, un trend prezent de altfel în toată regiunea, unde per total 78% din tranzacții au fost făcute de acest tip de investitori.

Creșterea valorică a pieţei a fost susţinută, printre altele şi de tranzacțiile din domeniul financiar efectuate de jucători din domeniul bancar. Aici s-a înregistrat şi cea mai mare tranzacție a anului, prin grupul italian UniCredit care a cumpărat pachetul de 45% din acţiuni deţinut de Ion Ţiriac la UniCredit Tiriac Bank pentru aproximativ 771 milioane USD. Printre alte tranzacţii importante a căror valoare nu a fost făcută publică amintim achiziția operatorului privat de sănătate, Regina Maria de către fondul britanic Mid-Europa Partners (estimată la o valoare de 148 milioane USD) sau achiziția Lafarge şi Holcim România de către producătorul irlandez CRH, într-o mega tranzacţie transfrontalieră estimată la 7.1 miliarde USD (din care aproximativ 439 milioane USD pentru activele din România).

Florin Vasilică, Liderul departamentului Asistenţă în tranzacţii, EY România, declară:

„Anul 2015 a continuat efervescenţa anului precedent. Stabilitatea macroeconomică a readus sentimentul pozitiv în perspectivele de afaceri şi a dat încredere investitorilor pentru implementarea strategiilor de dezvoltare.

Sectorul vedetă, din perspectiva valorii tranzacţiilor în 2015, atât în România, cât şi în Europa Centrală şi de Sud-est, a fost segmentul financiar-bancar, care ne așteptăm să fie în continuare activ alături de sectoare precum IT, producţie, energie sau servicii.

Date fiind previziunile macroeconomice, precum şi evoluția de până acum din anumite sectoare sau portofolii de investiţii, ne aşteptăm ca tranzacțiile transfrontaliere să crească, pe fondul soluțiilor strategice alese de anumiți jucători din sectoarele active în M&A, pentru a ţine pasul cu firmele concurente care şi-au consolidat deja poziția prin achiziții”.

Pe măsura dezvoltării tehnologiei, unele operaţiuni economice se mută în spaţiul virtual. Există aplicaţii care pot facilita accesul la un mijloc de transport, aplicaţii care permit identificarea oportunităţilor de cazare, fotografiile oricărui free lancer photographer pot fi descărcate în schimbul unei remuneraţii, achiziţiile de autoturisme second-hand se fac de obicei prin intermediul unei platforme specializate,  iar ludomanii au acces online la diverse tipuri de jocuri, inclusiv de noroc,  fără a mai fi nevoiţi să se deplaseze.

În context, la nivel european, există preocupări pentru determinarea regulilor fiscale, în special ale celor în materie de TVA, aplicabile unor asemenea operaţiuni. Cel mai probabil, creşterea cotei de piaţă pentru actori precum Airbnb, Uber, BlaBlaCar, Streetbank, GuestToGuest a determinat Comisia Europeană să solicite, într-o primă fază, Comitetului TVA, o opinie referitoare la taxarea noilor tipuri de operaţiuni economice. În fapt, interesul vizează atât prestările de servicii constând în asigurarea accesului la o platformă economică comună (caz în care entitatea ce acordă accesul ar putea intra în sfera de aplicare a TVA), cât şi livrările de bunuri sau prestările de servicii, uneori reciproce, efectuate prin intermediul unor asemenea platforme (caz în care persoanele fizice care livrează bunuri sau prestează servicii ar putea intra în sfera de aplicare a TVA).

Comitetul TVA, care oferă expertiză în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea Directivei 2006/112/CE, apreciază că ambele tipuri de activităţi pot intra în sfera de aplicare a TVA. Cu alte cuvinte, de principiu, atunci când o persoană fizică îşi oferă serviciile prin intermediul unei platforme economice comune, se va evalua dacă ea desfăşoară o „activitate economică” susceptibilă să conducă la considerarea acestei persoane drept o „persoană impozabilă”.

În această ambianţă, este foarte posibil ca în perioada imediat următoare să existe eforturi de rescriere sau completare a regulilor în materie de TVA, la nivel european, pentru reglementarea fiscală a acestor domenii.

Contribuabil (in)activ. Efectele anulării parţiale a Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1167/2009. Prin decizia civilă nr. 873 din 23 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat o soluţie a Curţii de Apel Alba Iulia şi a menţinut anularea parţială a Ordinului nr. 1167 din 2009 al preşedintelui ANAF, în sensul excluderii unui contribuabil din lista contribuabililor inactivi. Această soluţie va fi probabil doar prima dintr-o listă mai lungă (întrucât există mai multe soluţii similare ale instanţelor de fond, care îşi aşteaptă confirmarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Prin urmare, se va pune şi problema repunerii acestui contribuabil şi a tuturor partenerilor săi comerciali în situaţia anterioară. Concret, organele fiscale vor fi nevoie: să reevalueze toate tranzacţiile contribuabilului în cauză, întrucât acesta a fost activ (în perioada 2009 – 2016, în speţa noastră, de exemplu); să reformeze actele administrative fiscale care au drept premisă declararea unui contribuabil ca fiind inactiv; să retragă sesizările penale referitoare la pretinse prejudicii aduse bugetului public naţional, atunci când acestea au drept premisă starea de inactivitate fiscală a contribuabilului; să reevalueze situaţia tuturor celorlalţi contribuabili cărora li s-a refuzat, în perioada relevantă, dreptul de a deduce TVA sau cheltuielile din relaţia cu un contribuabil declarat nelegal ca fiind inactiv. În fapt, acesta este preţul pe care fiscul îl plăteşte, la un interval de timp considerabil de la data emiterii unor acte administrative nelegale, în procedura de declarare a inactivităţii fiscale.

Clauza de aprovizionare exclusivă și obligația de neconcurență în contractul de franciză. La nivel unional, Comisia Europeană a adoptat Regulamentul nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 (3) TFUE categoriilor de acorduri verticale și practici concertate prin care se oferă o definiție mai puțin rigidă a noțiunii de franciză. Orientările privind restricțiile verticale definesc acordurile de franciză drept acorduri verticale ce conțin licențe ale unor drepturi de proprietate intelectuală, referitoare in special la mărci comerciale sau semne si know-how, pentru folosința si distribuția de bunuri sau servicii.

Clauza de aprovizionare exclusivă (exclusive purchase clause) presupune ca francizatul să consimtă la aprovizionarea exclusivă de la francizor. Această obligație de cumpărare exclusivă acoperă două situații ipotetice posibile: francizorul impune o obligație exclusivă de furnizare a bunurilor sau serviciilor sau atunci când furnizorul solicită distribuitorilor să utilizeze o sursa de aprovizionare desemnată de către el pentru cumpărarea echipamentului sau pentru amenajarea sediului. Regulamentul nr. 330/2010 califică acest tip de clauză drept o obligație de neconcurență (non-compete clause). În condițiile in care obligațiile de neconcurență impuse pe o perioada de maxim 5 ani nu sunt susceptibile de a fi prelungite in mod tacit iar obligațiile de cumpărare sunt în proporție de sub 80% din totalul de aprovizionare, indiferent de durată, acestea sunt considerate legale doar atunci când cota de piață a furnizorului sau a distribuitorului nu depășește 30%. Mai mult, nu este incident
art. 101(1) TFUE atunci când obligația de neconcurență este necesară pentru menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză. Durata obligației de neconcurență este de asemenea irelevantă in situația in care aceasta nu depășește durata contractului de franciză.

Transferul substanțial al know-how-ului este specific contractelor de franciză. Atunci când este necesară punerea in aplicare a contractelor și păstrarea identității comune şi a reputației francizei, se poate justifica o obligație de neconcurență pentru întreaga durată a contractului. O asemenea clauză protejează investițiile făcute de către francizor pentru a dezvolta know-how-ul, care, odată transferat, nu mai poate fi retras: este necesar sa furnizezi francizorului mijloacele de prevenire a utilizării know-how-ului, care este rezultatul investițiilor, de către competitori.

După încetarea contractului, o clauză de neconcurență post-contractuală poate fi impusă francizatului. Regulamentul nr. 330/2010 definește clauzele post-contractuale de neconcurență ca fiind “orice obligație directă sau indirectă care interzice cumpără­torului, după încetarea acordului, să producă, să cumpere, să vândă sau să revândă bunurile sau serviciile”. Valabilitatea clauzelor de neconcurență post-contractuale este recunoscută in situațiile in care este indispensabilă protejarea know-how-ului transferat de la furnizor către cumpărător, cu condiția ca durata de timp să fie de maximum un an de la încetarea contractului și să fie limitată la sediul sau terenul unde distribuitorul a funcționat in cursul desfășurării contractului. În plus, obligația francizatului de a nu divulga know-how-ul către terțe părți, atâta timp cât acesta nu intră in domeniul public, este în mod general considerată necesară pentru protecția drepturilor de proprietate intelectuală ale francizorului și, daca nu se află sub incidența art. 101(1) TFUE, sa fie acoperită deRegulamentul Restricțiilor Verticale (Orientări privind restricțiile verticale, pct. 45).

Nelegalitatea suspendării automate a contestaţiilor fiscale. În prezent, există un număr impresionant de litigii fiscale în care, după stabilirea obligaţiilor fiscale printr-un raport de inspecţie fiscală şi individualizarea lor printr-o decizie de impunere, autorităţile fiscale constată faptul că au dubii privind existenţa sau inexistenţa unor fapte penale şi sesizează Parchetul pentru a lămuri aceste dubii. Dincolo de precaritatea raţionamentului juridic – pentru că aceste dubii, care au existat şi la momentul întocmirii raportului de inspecţie fiscală, excludeau caracterul cert al obligaţiilor fiscale – ridică probleme automatismul organelor de soluţionare a contestaţiilor, care adoptă întotdeauna această soluţie preventivă. Raţionamentul fiscului a fost demontat, încă din 2014, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, care a statuat că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din vechiul Cod de procedură fiscală [având corespondent în actualul art. 277 alin. (1) lit. a) Cod procedură fiscală] poate proceda la evaluarea măsurii administrative inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare. S-a apreciat că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) VCPF [art. 277 alin. (1) lit. a) NCPF] în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2014). S-a spus de altfel şi într-o jurisprudenţă mai veche că instanţa de fond poate să verifice dacă mai există temeiurile pentru a continua suspendarea soluţionării contestaţiei, chiar în lipsa unei hotărâri penale definitive, cu asigurarea justului echilibru între interesul public şi drepturile ori interesele private ale contribuabilui (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia civilă nr. 934 din 19 februarie 2010).

În această ambianţă, suspendarea automată a contestaţiilor fiscale, fără nicio motivare, ne apare ca vădit nelegală.

Acest articol a fost publicat în Newsletter-ul Costaș, Negru & Asociații.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 182/2002, art. 9 lit. d) și art. 28 alin. (4)

Retragerea   autorizaţiei   de acces   la   informaţii  clasificate nu are natură  disciplinară   sau   contravenţională și nu reprezintă   o sancţiune   pentru   acţiunile  sau inacţiunile care constituie elemente de incompatibilitate pentru acces la informaţii clasificate, fiind  un act   administrativ prevăzut   de art. 9   lit. d din Legea   nr. 182/2002 ca o măsură   de protecţie   a  informaţiilor   clasificate.

Astfel fiind, în privinţa acestei măsuri nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 și ale   Codului   muncii   referitoare  la procedura de cercetare   prealabilă, la   forma și conţinutul    actului   de aplicare  a   sancţiunii  disciplinare.

Decizia nr. 3271 din 13 martie 2013

Prin acţiunea   înregistrată   la 15.02.2008   și completată prin   petiţiile depuse   la 28.08.2008 și la   6.10.2008, reclamantul D.D.  a solicitat   ca,  în contradictoriu   cu pârâţii  Serviciul Român de Informaţii, G.C.M., V.P.R. și B.M., din cadrul   U.M. 06xx B. să se   dispună:

            -anularea   aprecierii   de serviciu pe anul   2007  și a  calificativului   „corespunzător”;

            -anularea   celor două   sancţiuni   disciplinare acordate   de   conducerea   unităţii în anul 2007 , respectiv avertisment și mustrare   scrisă;

            -obligarea   pârâţilor la plata   de daune  morale   în sumă de   100.000 lei   pentru   prejudiciul   suferit   prin  afectarea   gravă  a  imaginii, onoarei și demnităţii de militar, datorită   modalităţii în care   s-a acţionat   pentru   distrugerea   carierei sale profesionale;

            -anularea    actului  administrativ prin care   i s-a   retras autorizaţia   de acces   la informaţii clasificate nr. 40xxx din 11.07.2005 și   suspendarea   executării   acestui act;

            -obligarea    pârâtului S.R.I.  la plata   de daune   morale în sumă de  1.000.000 RON pentru prejudiciul suferit prin  afectarea gravă a  sănătăţii și imaginii, onoarei și demnităţii  de ofiţer, datorită   modalităţii   în care   s-a acţionat   pentru forţarea   excluderii   sale   din S.R.I., contrar dispoziţiilor instanţelor judecătorești;

            -obligarea pârâtului S.R.I. la plata tuturor drepturilor   bănești  cuvenite (inclusiv sporul   de confidenţialitate, sporul de risc, primele acordate, salariul de merit etc) de care ar fi beneficiat, conform  prevederilor  art. 106  din Legea  nr. 188/1999, indexate, majorate și recalculate cu plata   dobânzii aferente, pe care   le-a  pierdut pe nedrept, începând  cu data emiterii  actului   administrativ contestat   – 11.06.2008;

            -obligarea   pârâtului   S.R.I. să   organizeze   o ședinţă   cu toate   cadrele militare   din U.M. 06xx B., în care   să le   aducă   la cunoștinţă   conţinutul   hotărârilor  judecătorești pronunţate în cauză;

            -anularea   calificativului   „corespunzător” acordat   la aprecierea   de serviciu  pe anul   2007 și obligarea   pârâtului S.R.I. să-i acorde   un calificativ proporţional  cu activitatea   depusă, prestaţie   reflectată prin  indicatorii  statistici   profesionali  existenţi la nivelul   unităţii centrale și locale, precum   și prin   calificativul „bun” propus iniţial   de   șeful  de birou;

            -obligarea   pârâtului  S.R.I: să depună   integral ordinul   nr. S/864/2002 privind  modalitatea   de întocmire a  aprecierilor de  serviciu în S.R.I.

            În motivarea   acţiunii, reclamantul   a  susţinut   că pentru anul 2007 nu se   impunea   evaluarea   activităţii   sale, deoarece   nu se cunoștea   soluţia   în dosarul  aflat   pe rolul   Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie  și cu toate acestea, i s-a   acordat  calificativul „corespunzător” pentru   activitatea depusă   în perioada   20 martie   – 31   decembrie   2007 , ceea ce reprezintă   o măsură   abuzivă, având   ca scop declararea  incompetenţei sale  și pe   cale   de consecinţă, trecerea   sa în  rezervă.

Calificativul acordat   a   fost   contestat  și faţă   de nerespectarea bazei statistice   profesionale  impusă   de O.D. 981/2004 și O.D. 864/2002, arătându-se   totodată   că, indicatorii    propuși iniţial de șeful  biroului (care a   propus calificativul de „bun”) au fost   modificaţi   în mod   nejustificat   și   nemotivat   de conducerea  unităţii.

Actele prin care s-au aplicat   sancţiunile de „avertisment” și de „mustrare   scrisă” au fost   contestate  pentru faptul   necomunicării  lor, conform  dispoziţiilor art. 50 din Legea   nr. 215/2001, precum   și pentru   obligaţia  de a  fi fost motivate, conform   dispoziţiilor  art. 84, art. 89 și art.   93  din Legea   nr. 188/1999, art. 268 din Codul muncii și art.   35 din Legea   nr. 14/1992.

Retragerea accesului la informaţii clasificate a  fost considerată de reclamant ca fiind   o măsură   nelegală și abuzivă, cu motivarea   că, fără acces la informaţii clasificate, nu are   dreptul   să intre   în biroul   în care   a  fost repartizat  să-și desfășoare activitatea   pentru   funcţia   deţinută   de drept, astfel că   îi  sunt   afectate  grav și   interesele  patrimoniale, prin  pierderea   drepturilor salariale acordate    ofiţerilor din  operativ.

Nelegalitatea acestui act  a  fost  invocată atât pentru   necomunicarea  în scris, cât  și pentru   nemotivarea în fapt, contrar   prevederilor art. 50 din Legea   nr.215/2001, art. 84,89, 93 și art. 101 alin. 2 din Legea   nr. 188/1999, art. 268 din Legea  nr. 53/2003 și art.  35 din Legea   nr. 14/1992.

Reclamantul a învederat că, simpla trimitere   la   prevederile  legale , fără nici o referire  la existenţa   și natura   situaţiei temeinic   justificate, nu   acoperă cerinţa  motivării actului administrativ, pentru   că nu   permite   verificarea   limitei   de demarcaţie între   puterea   discreţionară și   arbitrariu.

 Ca argument  suplimentar pentru  caracterul   arbitrariu al actului  administrativ supus judecăţii   s-a invocat și nerespectarea   procedurii   prevăzute   de  Legea   nr. 182/2002 și H.G.  nr. 585/2002, acte   normative care   reglementează procedura   emiterii /retragerii   autorizaţiei   de acces la informaţii   clasificate.

Reclamantul  a precizat că nu i-au fost aduse   la cunoștinţă demersurile anterioare, prin care s-a iniţiat procedura de  revalidare a  autorizaţiei deţinute, lipsindu-l  astfel de posibilitatea   de a cunoaște   acuzaţiile  aduse  și de   a  formula  apărări .

 Curtea de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 364 din 30.05.2012, prin care  a  admis   în parte acţiunea, a  anulat   sancţiunea  disciplinară „mustrare scrisă” aplicată în decembrie 2007, a  respins în rest   acţiunea   și a  obligat   pârâta   U.M. 06xx B. să plătească   reclamantului cheltuieli de   judecată parţiale   către   reclamant în sumă de 100 lei.

Cu privire   la sancţiunea   „avertismentului” aplicată  la 1.06. 2007, s-a   reţinut   că reclamantul   a fost   sancţionat   disciplinar pentru  părăsirea   fără aprobare a   unităţii sau a locului de îndeplinire   a  misiunilor, în conformitate   cu prevederile   art. 5 alin. 1  lit. a   și art. 4 alin. 1 lit. a din Ordinul   nr. S/867/2002 emis de  directorul S.R.I.

Motivele de nelegalitate invocate pentru încălcarea dispoziţiilor Codului muncii și ale Legii nr. 188/1999 prin  necomunicarea în scris  și nemotivarea în fapt a   actului   contestat  au fost respinse de instanţa de fond, reţinându-se că aceste   reglementări nu sunt  aplicabile   reclamantului   care, fiind militar, este   supus   statutului  cadrelor  militare, aprobat   prin Legea nr. 80/1995.

De asemenea, s-a avut în vedere că, potrivit   rapoartelor din dosarul   nr. 62xx/3/2008, reclamantul  a   refuzat să semneze   de   luare   la cunoștinţă pentru   sancţiunea   aplicată comunicarea   scrisă, asemenea  celei de sancţionare, așa   după cum    rezultă chiar   din conţinutul   contestaţiei, în care   s-au indicat numărul   și data   comunicării.

Cu privire  la sancţiunea „mustrare scrisă” aplicată la data   de 12.12.2007, instanţa   de fond   a   constatat   că este   întemeiată cererea   de anulare  formulată de reclamant, pentru   că   pârâtul  nu  a prezentat înscrisurile  avute   în  vedere  la aplicarea   acestei sancţiuni.

Cu privire la aprecierea de serviciu și calificativul „corespunzător” acordat pentru anul 2007, instanţa de fond  a  respins  cererile   de anulare , cu   motivarea   că,  reclamantul  a  fost  corect evaluat pentru anul 2007, în conformitate cu dispoziţiile   art. 6 din Ordinul   nr. 864/2002 emis   de directorul   S.R.I., care   prevăd expres că aprecierile de   serviciu se   întocmesc anual   pentru   cadrele militare în activitate.

Cum   la data    întocmirii   aprecierii   contestate, reclamantul   era  cadru   militar   în activitate, calitate menţinută  și pe parcursul   soluţionării   dosarelor   referitoare   la statutul său   profesional, instanţa de fond   a considerat   că erau  aplicabile   normele   care   prevăd   obligaţia   evaluării, prin  aprecierile  de  serviciu încheiate  pentru   activitatea  desfășurată   de cadrele   militare.

Cererea de modificare a calificativului acordat   la aprecierea de serviciu pentru anul  2007 a  fost respinsă, reţinându-se pe baza  documentelor aflate la dosarul cauzei că, acordarea   calificativului „corespunzător”  a  fost   justificată   de   sancţionarea   disciplinară a   reclamantului în cursul  anului 2007, ceea ce  denotă  că disciplina și acceptarea normelor   și regulilor   impuse   nu   au fost   la nivelul exigenţelor  care există   într-o   unitate   militară.

Cererea de acordare a daunelor morale a fost respinsă de prima instanţă, care  a reţinut că nu sunt întrunite în cauză elementele prevăzute de lege pentru  stabilirea răspunderii   civile  delictuale a pârâţilor chemaţi în judecată.

Deși a  fost anulată sancţiunea cu  „mustrare scrisă”, s-a  considerat că această   dispoziţie nu justifică acordarea daunelor morale solicitate, pentru   că sancţiunea   respectivă nu era de  natură să afecteze imaginea, onoarea ori demnitatea   reclamantului, în   condiţiile  în care  reclamantul  nu a  avut o carieră ireproșabilă, fiind  sancţionat  disciplinar  atât   în perioada   studiilor militare, cât   și ulterior, în perioada   în care a  îndeplinit funcţia   de ofiţer în  Ministerul Apărării Naţionale.

Cu privire   la actul   administrativ prin care   reclamantului   i s-a retras autorizaţia   de  acces   la   informaţii   clasificate nr. 40xxx din 11.07.2005, a fost   respinsă   cererea  de anulare, constatându-se legalitatea actului emis pentru protecţia   informaţiilor clasificate  în baza Legii  nr. 182/2002 și a  H.G.   nr. 585/2002 .

Reţinând   că actul   respectiv nu intră  în sfera  de aplicare a Codului  Muncii  și Legii   nr.  188/1999, instanţa  de fond  a  constatat  respectarea cerinţei de motivare a   măsurii dispuse   prin  aspectele   menţionate pe larg la   punctele  1 -5 din   raportul   prin care   s-a propus  retragerea   autorizaţiei, aspecte   care   se încadrează   în prevederile legale  și  care  demonstrează   existenţa unor riscuri și vulnerabilităţi de securitate care impuneau retragerea   autorizaţiei  de acces la informaţii   clasificate   deţinută   de reclamant.

Apărarea  reclamantului că nu i-au fost aduse la cunoștinţă demersurile anterioare emiterii  actului a fost respinsă de  instanţa de fond , deoarece la data  de 15.04.2008 i s-a  luat  un  interviu de securitate. Concluzia  instanţei  de fond a fost că măsura   retragerii autorizaţiei reclamantului nu a fost dispusă intempestiv, ci pe   baza  unor  cercetări efectuate de  structura de securitate competentă, a  unui interviu de securitate  luat  titularului   autorizaţiei   și a  unor motive   expuse pe larg în  raportul   cuprinzând  propunerea măsurii   respective.

Instanţa de fond a mai reţinut  că retragerea autorizaţiei de acces la informaţii clasificate nu reprezintă o sancţiune  disciplinară, nefiind aplicată în baza  dispoziţiilor Legii nr. 80/1995, ale regulamentelor militare (RG3) și Ordinului nr. S/867/2002 emis de directorul S.R.I., care reglementează   răspunderea   disciplinară a   militarilor.

Împotriva acestei sentinţe, a  declarat   recurs   reclamantul   solicitând   ca,   în temeiul   dispoziţiilor   art. 304 pct. 7,8,9 și art. 304/1 C.proc.civ., să fie modificată hotărârea  atacată, în sensul admiterii acţiunii, astfel  cum  a  fost  formulată și completată   ulterior.

Ca prim motiv de recurs, s-a invocat  încălcarea  drepturilor  la  un proces   echitabil, care potrivit jurisprudenţei CEDO, presupune ca instanţa  naţională  să examineze în mod real problemele  esenţiale care i-au fost supuse atenţiei și să nu se limiteze la a  relua  concluziile  pârâtei.

Prin prisma   respectării  prevederilor art. 6 din   Convenţia   europeană a   drepturilor omului și art. 129 alin. 5 C.proc.civ., recurentul  a  susţinut  că nu  a  beneficiat   de o   anchetă aprofundată și efectivă, datorită  refuzului  sistematic al primei  instanţe de a  încuviinţa administrarea  unor înscrisuri pe care   și-a întemeiat  pretenţiile.

Prin cel de-al doilea  motiv  de recurs  a   fost   reiterată excepţia nulităţii absolute cu privire la actul   administrativ prin care a   fost   retras accesul la  informaţii  clasificate, pentru   următoarele  considerente:

• a fost   emis   fără declanșarea   unei    proceduri   de cercetare prealabilă, contrar    prevederilor art. 268 din Codul muncii, fapt recunoscut   expres   de intimatul S.R.I. în cadrul   interviului de  securitate   din data   de 15.04.2008;
• nu  a fost comunicat    recurentului, care a  primit  numai  o   înștiinţare despre   retragerea   accesului    la informaţii  clasificate, fără prezentarea   tuturor motivelor   de drept   avute în vedere, determinând  o stare   de neliniște   cauzată de lipsa de informaţii, ceea ce   constituie un tratament degradant, în sensul   dispoziţiilor   art. 3  din  Convenţia   europeană   a  drepturilor omului;
• prin emiterea  actului   administrativ contestat – raportul nr. 001.362.365 din 28.05.2008 întocmit de U.M. 01xx B., recurentul a   fost   sancţionat în fapt   și în   drept  pentru  a  patra  oară   în considerarea  acelorași motive, iar instanţa   de fond nu a  stabilit natura   juridică a  măsurii    de retragere a   accesului    la informaţii clasificate, reţinând  doar  că aceasta   nu reprezintă  o sancţiune   disciplinară sau contravenţională.
• prin modalitatea  în care   s-a   fundamentat în drept actul contestat, au fost   încălcate următoarele dispoziţii legale, interpretate eronat   și de   instanţa   de fond: art. 11, art. 12 lit. d, art. 47, art. 90, art.  92 și art. 97 din O.D. nr. 0872/2002 – Norme generale privind   protecţia   informaţiilor clasificate din S.R.I., conform   cărora, competenţa de aplicare   a contravenţiilor  și sancţiunilor    la regimul   informaţiilor   clasificate din S.R.I. aparţine  șefului   unităţii   pentru   cadrele   din   subordine și acesta   trebuie   să întocmească un raport   cu propunerea   motivată adresată  structurii   de securitate   pentru retragerea   autorizaţiei   de acces   la   informaţii   clasificate, pe baza raportului   comisiei  de   coordonare  a  structurilor   de securitate  din cadrul   S.R.I.;
• actul   contestat  nu menţionează   natura   juridică a măsurii   de retragere a  autorizaţiei  de acces   la informaţii   clasificate , iar  instanţa de fond nu a  stabilit nici o  calificare   în drept,  deși   intimatul   S.R.I. a  precizat   ca măsura luată   nu se   referă la   răspunderea   contravenţională sau disciplinară, cu atât mai mult cu cât,   aplicarea   sancţiunii contravenţionale  s-a prescris, conform art. 338 alin. 4 din H.G. nr. 585/2002, iar   sancţionarea   disciplinară   nu poate   fi   dispusă   decât   în condiţiile  prevăzute  expres de art.   39 din Legea   nr. 182/2002;
• prin nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, în mod   abuziv, s-a reţinut   în   conţinutul   actului   contestat întocmirea   unui  document clasificat, deși   nu a  fost   finalizat procesul   penal aflat   pe rolul   instanţelor   militare și nu  s-a stabilit vinovăţia  recurentului;

Prin  cel de-al treilea   motiv    de recurs,   a   fost  criticată  soluţia  de menţinere ca legale a  actelor  administrative întocmite pentru aprecierea  de serviciu pe  anul 2007 și pentru   aplicarea  sancţiunii   disciplinare cu „avertisment”.

 Recurentul a  învederat că, instanţa   de fond   nu a  avut  în vedere  că, actele  respective nu sunt  motivate prin înscrisuri justificative ori  cu   argumente   suficient   de explicite și consistente, contrar   jurisprudenţei în domeniu care  sancţionează cu nulitatea   nemotivarea   actelor   administrative   individuale.

În acest   sens, s-a arătat   că, actele   contestate   nu conţin   motivele  de fapt   pentru care   au fost emise, nu fac referire   la alte   înscrisuri care ar face   parte integrantă din cuprinsul lor și nu   menţionează   termenul   sau instanţa   în care  pot fi contestate, lăsând totul la nivelul caracterului arbitrariu și puterii   discreţionare   a  intimatului S.R.I.

Recurentul a  susţinut că hotărârea   de respingere a    cererii de anulare a  sancţiunii disciplinare cu avertisment este și  netemeinică, întrucât  au fost   preluate   în mod greșit   apărările instituţiei   intimate cu privire   la   atribuirea   și   unicitatea ecusonului  electronic nr. 1xx, deși   nu există   probe  certe    privind  repartizarea   acestui ecuson de acces și întocmirea   unui proces – verbal   de    predare – primire.

În ultimele   patru motive de recurs, a fost   criticată soluţia  de respingere   a  cererilor   formulate   pentru   obligarea   intimaţilor   la plata    de daune   morale în sumă   de  1.000.000 lei și la   plata   cheltuielilor de judecată, precum și pentru   obligarea intimatului S.R.I. la  organizarea   unei ședinţe cu toate    cadrele militare din U.M.06xx B., în care   să   fie   adus la cunoștinţă  conţinutul   hotărârilor judecătorești pronunţate  în cauză.

Recurentul a susţinut că, actele administrative deduse  judecăţii, fiind emise în condiţii   de nelegalitate, au adus grave  prejudicii sănătăţii și personalităţii sale, având efecte   negative    în familie și în societate și   i-au  lezat valori  nepatrimoniale, precum cinstea, onoarea, demnitatea, imaginea   și numele.

Referitor la despăgubirile   morale   compensatorii   solicitate   prin cererea   introductivă, s-a   arătat   că,   acestea   nu sunt  disproporţionate în raport   cu   suferinţele   fizice   și psihice   produse   recurentului de conduita   nelegală  a  intimaţilor, iar efectele   negative  produse  prin emiterea   actelor  administrative nelegale   se subsumează efectelor   generate   de prelungirea   în timp a   procedurilor judiciare în cauză. Ca argument în acest sens, a  fost   invocată jurisprudenţa CEDO, prin   care   s-a reţinut  existenţa   unei   prezumţii   solide că durata   excesivă a   unei  proceduri   determină   un prejudiciu moral.

Examinând  actele și lucrările dosarului, în raport  și cu dispoziţiile   art.  304 și art. 304/1 C.roc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt și de drept relevante

Hotărârea   supusă   prezentului   recurs  a   fost   pronunţată   de instanţa de fond cu respectarea dreptului recurentului D.D. la un proces  echitabil, în   sensul  definit   de art. 6 din Convenţia europeană a  drepturilor omului și a  libertăţilor   fundamentale, atât  ca  ansamblul garanţiilor procedurale enunţate în această dispoziţie convenţională, cât și dreptul la judecarea în mod echitabil a  cauzei, ceea ce presupune  inclusiv motivarea  hotărârilor, principiul contradictorialităţii și modul de administrare a  probelor, pentru care  au fost formulate   critici   în primul  motiv   de recurs.

Sub aspectul   motivării  hotărârii  atacate, se constată că au fost respectate  prevederile  art. 261 alin. (1)  pct. 5 C.roc.iv. întrucât   judecătorul   fondului   a  expus  considerentele de fapt   și de drept care i-au   format   convingerea  pentru respingerea acţiunii formulate, cât și cele pentru care   s-au   înlăturat   cererile  pârâţilor.

Cum motivarea hotărârii nu impune ca judecătorul să răspundă   tuturor   argumentelor invocate de părţi, se  constată că în cauză a fost îndeplinită cerinţa  motivării prin   prezentarea  argumentelor  decisive  în soluţionarea pricinii, din care rezultă în mod neechivoc  examinarea  tuturor  probelor  administrate și a  dispoziţiilor  legale care au  determinat   respingerea  cererilor formulate.

În conformitate cu prevederile  art. 6 parag. 1  din Convenţia europeană a  drepturilor omului și libertăţilor  fundamentale, art. 128 alin. (5) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.  se constată că hotărârea  atacată  cuprinde o motivare coerentă, clară   și lipsită   de   contradicţii  sau   ambiguităţi, cu dezvoltarea  raţionamentului   juridic   avut   în vedere   la soluţionarea   cauzei, ceea ce reprezintă un  răspuns  specific, explicit la problema dedusă   judecăţii   (CEDO, hotărârea   din  15.03.2007 în cauza   Gheorghe c. României).

De asemenea,   se constată   că litigiul a  fost   soluţionat   în primă   instanţă cu respectarea principiului contradictorialităţii   și printr-o  corectă administrare a elementelor probatorii   în prezenţa părţilor, în  ședinţă publică pentru  asigurarea  unei   dezbateri   contradictorii, iar  concluziile deduse   de judecător corespund faptelor   prezentate .

Constatându-se că, la prima   instanţă, părţile  au beneficiat de o procedură   echitabilă, publică, desfășurată într-un termen   rezonabil și că, aprecierea probelor   făcută de judecătorul fondului   corespunde situaţiei de fapt dovedită, neavând  caracter   injust   sau arbitrar, se vor   respinge   ca   nefondate   criticile formulate în recurs  în baza   dispoziţiilor   art. 304   pct. 7   și pct. 8   C.proc.civ.

Critica  adusă  de recurent soluţiei  de menţinere a   actului   administrativ prin care i s-a  retras autorizaţia de  acces la   informaţii clasificate nr. 40xxx din 11.07.2005 a fost respinsă  ca nefondată, deoarece sentinţa  atacată reflectă  interpretarea  și aplicarea  corectă a   prevederilor legale  și  regulamentare incidente în cauză, precum   și  o evaluare adecvată  a  materialului   probator administrat de   părţi.

La data   de 6.06.2008 i s-a   retras   recurentului   autorizaţia   de acces   la   informaţii   clasificate, reţinându-se că, activităţile desfășurate de acesta constituiau criterii de   incompatibilitate pentru accesul  său   la informaţii clasificate, conform dispoziţiilor art. 160 lit. a), f) și g) din Standardele  naţionale de protecţie a   informaţiilor clasificate  în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului   nr. 585/2002.

Instanţa de fond  a constatat  în mod corect legalitatea acestei măsuri, contestată numai   sub  aspect   procedural de către  recurent, care  a   recunoscut, în cadrul   interviului  de securitate derulat la data de 15.04.2008, existenţa criteriilor de incompatibilitate pentru   accesul   său la  informaţii clasificate, prin nerespectarea reglementărilor privind  protecţia informaţiilor secrete   de stat din domeniul său de activitate.

Motivele de nelegalitate invocate  din punct de vedere formal   cu privire   la acest  act administrativ au fost respinse în mod   întemeiat, reţinându-se că  măsura  aplicată are ca scop eliminarea   unor elemente de risc în planul protecţiei informaţiilor clasificate  și nu reprezintă un act de  stabilire a răspunderii   contravenţionale sau  disciplinare pentru   titularul  dreptului   de acces la informaţii   clasificate.

Stabilind judicios caracterul administrativ al măsurii   dispuse   în scop  de   prevenţie   pentru   protecţia   informaţiilor clasificate, judecătorul  fondului   a   constatat corect că nu sunt  aplicabile   în cauză  prevederile Legii  nr. 188/1999 și ale   Codului   muncii   referitoare  la procedura de cercetare   prealabilă, la   forma și conţinutul  actului de aplicare  a   sancţiunii  disciplinare.

Pentru același considerent, a fost corect respinsă  și susţinerea   prin care  recurentul a  invocat   sancţionarea  sa pentru   a  patra  oară   consecutiv și pentru aceleași motive.

Retragerea  autorizaţiei   de acces   la   informaţii  clasificate nu are natură  disciplinară   sau   contravenţională și nu reprezintă   o sancţiune   pentru   acţiunile  sau inacţiunile care constituie elemente de incompatibilitate pentru acces la informaţii clasificate, fiind  un act   administrativ prevăzut   de art. 9   lit. d) din Legea   nr. 182/2002 ca o măsură   de protecţie   a  informaţiilor   clasificate.

Conform dispoziţiilor  art. 28 alin. (4) din Legea   nr. 182/2002 și art. 155 din H.G.  nr. 585/2002, dreptul de acces la informaţii clasificate se acordă   numai pentru   o perioadă   limitată   de până   la 4 ani   și în   această perioadă   pot fi   reluate   oricând  verificările,  în sensul de  a se stabili dacă sunt   îndeplinite condiţiile legale, astfel că, pentru efectuarea   verificărilor   și pentru a  se lua măsura de retragere a   autorizaţiei   nu este   necesară   și nici obligatorie nici o  sesizare și nici o   solicitare de   revalidare.

Faţă de aceste prevederi  legale,   s-a reţinut   în mod   corect în hotărârea   instanţei  de fond că, în cauză, nu era necesară întocmirea  unui   alt  raport  de către   șeful D.J.I. B., întrucât   verificarea   și retragerea  autorizaţiei   se  poate dispune  de structura de securitate, iar prevederile  art. 47 din O.D. nr. 0875/2002 nu impuneau   existenţa unui raport distinct  cu propunerea   de retragere a   autorizaţiei în cazul  recurentului, în privinţa căruia s-au constatat  elemente de incompatibilitate  pentru accesul la informaţii clasificate, rezultate din  încălcarea reglementărilor referitoare la protecţia informaţiilor clasificate, prin documentul nr. 001.xxx din  28.05.2008, depus în extras declasificat   la dosarul   de fond.

Recurentul a  susţinut   fără   temei   încălcarea   dispoziţiilor   O.D. nr. 0875/2002 pentru aprobarea „Normelor generale privind   protecţia   informaţiilor clasificate în Serviciul Român de Informaţii”, act emis în aplicarea  Legii nr. 182/2002 și a  Hotărârii   nr. 585/2002, care nu condiţionează măsura  de retragere   a  accesului   la informaţii  clasificate   de realizarea  operaţiunilor   procedurale expuse   în memoriul   de recurs.

De asemenea, fără temei, s-a invocat  în recurs încălcarea   de către   instituţia   intimată a   prezumţiei de nevinovăţie de care  beneficia recurentul până  la soluţionarea   dosarului penal   nr. xx/752/2001  al Tribunalului Militar  Cluj, în care  a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracţiunii  de fals material   în înscrisuri oficiale prevăzută   de  art. 288 alin. (2) Cod penal, întrucât retragerea autorizaţiei  de acces   la informaţii   clasificate  a fost  corect calificată de prima instanţă ca având natura juridică a  unei măsuri   administrative, prevăzută  de legislaţia  referitoare la protecţia   informaţiilor   clasificate   pentru    cazul   existenţei unor  riscuri   și   vulnerabilităţi de securitate, cum s-au   demonstrat în cauză, iar   nu ca   o consecinţă a   acuzaţiilor   penale    de fals.

Nefondată este și susţinerea recurentului privind necomunicarea actului   administrativ de retragere a   accesului la  informaţii clasificate și  privarea sa, în  acest mod, de posibilitatea  de a   cunoaște toate    motivele   de drept   avute   în vedere   de către autoritatea   emitentă și de  a   formula   apărări.

Din actele dosarului, rezultă că, prin adresa nr. 3.3xx.xxx din 11.06.2008, recurentului   i s-a  adus   la cunoștinţă   încetarea valabilităţii autorizaţiei   de acces la informaţii  clasificate și deci retragerea   acesteia, existând  astfel posibilitatea  efectivă  de contestare, care   de altfel a și fost   valorificată, atât   în procedura administrativă, prin recursul graţios exercitat la data de   19.06.2008, cât   și în procedura judiciară, prin  acţiunea   în anulare formulată la 28.08.2008, în completarea cererii iniţiale   de chemare   în judecată din 15.02.2008.

În atare situaţie, se apreciază ca fiind  vădit nefondate  susţinerile recurentului   privind  lipsa   comunicării   și lipsa   motivării  cauzelor care au   determinat   retragerea   autorizaţiei   de   acces  la informaţii   clasificate  și aceasta,  cu atât   mai mult cu cât, la completarea   chestionarului   de securitate, a   fost   de acord  ca  neacordarea  avizului  de securitate să nu   fie   motivată, astfel cum se prevede  expres în H.G.   nr. 585/2002.

Ansamblul circumstanţelor concrete ale cauzei   exclude   și  constatarea unor acţiuni sau inacţiuni ale intimaţilor incompatibile cu dispoziţiile  art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului și în consecinţă, susţinerile  recurentului  având ca obiect supunerea sa  la tratamente   inumane sau degradante sunt lipsite de un temei plauzibil în raport cu faptele pretinse, fără   administrarea unor mijloace   de probă   adecvate, apte   să elimine   orice   îndoială rezonabilă.

Critica formulată prin cel de-al treilea motiv  de recurs  cu privire   la  soluţia  de respingere a   cererilor   de anulare  a   aprecierii de serviciu  pe anul   2007, a calificativului acordat   și a  sancţiunii disciplinare cu avertisment, va fi respinsă   ca nefondată.

Legalitatea întocmirii   aprecierii    de serviciu a   recurentului pentru anul   2007 a   fost corect   constatată de instanţa   de fond în raport   cu dispoziţiile   art. 73 din Legea   nr. 80/1995 și art. 6 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din O.D. nr. S/864/2002, potrivit   cărora, aprecierea  de serviciu   anuală   se întocmește numai   cadrelor   militare  în activitate.

Recurentul a  fost   trecut   în rezervă   prin Ordinul din 22.11.2006, pentru   care s-a   dispus suspendarea   executării, în baza dispoziţiilor   art. 15 din Legea nr.554/2004, prin încheierea din 19.03.2007 a Curţii de Apel  Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 3244 din 26.06.2007 a  Înaltei Curţi   de Casaţie și Justiţie, astfel că, în perioada   22.11.2006 – 19.03.2007, nu a  avut   calitatea   de cadru militar   în activitate, nefiind   îndeplinite condiţiile   legale   pentru  întocmirea   aprecierii de serviciu. Această   apreciere a  fost corect întocmită   de la data   numirii   recurentului   în funcţia   deţinută anterior trecerii   în rezervă, de ofiţer III, nivel 2, prin O.D. S.R.I. din 19.03.2007, emis în executarea încheierii din 19.03.2007 a  Curţii   de Apel Brașov.

Instanţa de fond a   constatat  , de asemenea în mod  corect, legalitatea   calificativului „corespunzător” acordat pentru anul 2007 faţă de   punctajele obţinute de recurent la indicatorii   din aprecierea   de serviciu anuală  și faţă   de starea   precară de disciplină  militară  asumată  și materializată de acesta, dat fiind   că, pe parcursul   anului   respectiv, a  fost   sancţionat disciplinar de două ori, cu   avertisment și   mustrare   scrisă.

Atât actul   de acordare a   calificativului   pentru  anul 2007, cât și actul   de constatare   nr. S/34xxxx din 28.02.2008 emis pentru   soluţionarea   contestaţiei   administrative au fost  amplu motivate în fapt și în drept, astfel   că recurentul  a  avut   cunoștinţă  de considerentele  avute în vedere la aprecierea sa de  serviciu, precum  și posibilitatea   contestării lor, prin exercitarea   căilor   de atac prevăzute  de lege.

Soluţia de menţinere a  actului administrativ din 1.06. 2007, prin care   recurentului   i s-a aplicat sancţiunea  disciplinară a avertismentului, este  legală și temeinică, iar  criticile aduse  în recurs sunt nefondate.

Instanţa de fond a constatat cu just temei   legalitatea   sancţiunii   disciplinare  aplicate recurentului pentru  părăsirea fără aprobare a  unităţii sau a  locului de îndeplinire  a misiunilor, în conformitate   cu prevederile   art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) lit. a) din O.D. nr. S/867/2002.

Din raportul întocmit la 1.06.2007 rezultă   faptele repetate ale recurentului de părăsire a   locului  de muncă, fără  aprobarea  șefilor ierarhici, în perioada  2-30 mai  2007. Recurentul  a   contestat   în mod   neîntemeiat   această situaţie de fapt, motivând  că nu i  s-a   predat   ecusonul   de acces electronic nr. 151, deși   acesta  este unic și i-a fost atribuit la data    de 21.03.2007, astfel după cum rezultă din certificatul nr. 19xxxxx din 2.09.2010 întocmit  de U.M. 06xx B. cu privire  la sistemul automat de  auditare  a  accesului  în sediul   unităţii.

Recurentul a  contestat, de asemenea fără temei, comunicarea   actului   de aplicare a   sancţiunii   avertismentului, în   condiţiile   în  care, potrivit   raportului   întocmit   la data   de 1.06.2007, în prezenta locţiitorului șefului unităţii și a șefului compartimentului  managementul resurselor umane, a  refuzat  să semneze de luare  la cunoștinţă  despre  sancţiunea   aplicată, notându-și însă numărul   și motivarea   actului  de sancţionare, pe care   le-a indicat   ulterior   în contestaţiile formulate.

 Și cu privire  la acest  ultim   act, instanţa   de fond  a  constatat   corect   că recurentul nu a  fost împiedicat să-și exercite   dreptul  la apărare, valorificat atât  în procedura   administrativă, cât și   în procedura   judiciară.

Ultimele critici formulate în recurs  se referă   la cererile  cu caracter accesoriu   din acţiunea   recurentului  – reclamant, care   nu au   constituit  obiectul   judecăţii la instanţa   de fond, ca urmare  a   respingerii   cererilor   principale   de  anulare a   actelor   administrative întocmite   de   intimatul S.R.I. și în consecinţă, nu există temei   pentru  a fi   examinate   de instanţa   de recurs.

Admiterea   acţiunii   în parte, numai   în privinţa   cererii   de anulare  a   sancţiunii disciplinare cu „mustrare   scrisă”,  nu justifică admiterea  acestor cereri    accesorii formulate și motivate   în fapt   și în drept pentru   efectele   pretins a   fi    fost produse   de celelalte  acte administrative deduse   judecăţii și a  căror legalitate   a  fost corect   constatată   de instanţa de fond.

De altfel, instanţa   de fond   a   apreciat   corect   că nu sunt   întrunite   elementele   prevăzute  de lege  pentru  stabilirea   răspunderii  civile   delictuale a  intimaţilor, în condiţiile   în care   aceștia   nu au săvârșit   fapte   de natură a  afecta   imaginea, onoarea și demnitatea  recurentului, iar   sancţiunea   disciplinară cu   „mustrare scrisă” a   fost  anulată   pentru considerente procedurale și nu pentru  inexistenţa   faptei, reţinută ca abatere   disciplinară.

Pentru considerentele  care au fost   expuse,   constatând  că nu există   motive   de casare   sau de modificare a   hotărârii  pronunţate  de instanţa   de fond,  Înalta Curte a respins  prezentul recurs  ca nefondat.

2.Soluţia   instanţei de recurs  și temeiul   juridic al acesteia.

În baza dispoziţiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de  reclamantul  D.D.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 36/1995, art. 23 alin. (1) lit. f)

Faţă de împrejurarea că notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public iar actul îndeplinit de acesta, purtând sigiliul şi semnătura sa, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege, este de necontestat  că pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni în exercitarea atribuţiilor de serviciu  conduce la ştirbirea bunei reputaţii profesionale – cel puţin sub aspectul corectitudinii şi competenţei – de care trebuie să se bucure notarul public pe toată durata exercitării profesiei.

Măsura încetării calităţii de notar public este într-o asemenea situaţie pe deplin justificată, iar argumentele referitoare la forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea ca şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta sancţionată penal, nu prezintă relevanţă sub aspectul constatării atingerii aduse profesiei de notar public, câtă vreme aceste aspecte au fost stabilite definitiv de instanţa penală, fiind de necontestat că instanţa de contencios administrativ nu mai poate face o analiză a argumentelor referitoare la împrejurările de ordin obiectiv sau subiectiv în care a fost săvârşită respectiva faptă penală.

Decizia nr. 3257 din 13 martie 2013

Prin sentinţa civilă nr.410/ CA din 25 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa – Secţia A-II-A Civilă,  Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta GD  în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Ordinul nr.3362/C/15.12.2009 emis de Ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în temeiul art.23 alin.(1) lit.f) şi g) coroborat cu art.16 lit.d) din Legea notarilor publici nr.36/1995 s-a dispus încetarea calităţii de notar public a d-nei Gheorghe Doina, notar public în cadrul Camerei Notarilor Publici Constanţa, circumscripţia Judecătoriei Constanţa, localitatea O.

La emiterea ordinului s-a avut în vedere Decizia penală nr.981/18.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă, prin care d-na GD a fost condamnată definitiv la pedeapsa amenzii pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art.246 din Codul penal.

Analizând temeiul juridic  invocat în cuprinsul ordinului contestat instanţa de fond a reţinut că la emiterea actului acestuia s-a avut în vedere faptul că reclamanta a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei, ceea ce a condus la pierderea bunei reputaţii de care notarul public trebuie să se bucure.

Referitor la îndeplinirea condiţiei de a fi fost condamnată definitiv, s-a constat că aceasta este îndeplinită în cauză, reclamanta necontestând acest aspect. De asemenea, şi condiţia formei de vinovăţie cerută de lege pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea a intenţiei este, în opinia judecătorului fondului, îndeplinită în cauză, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv prin Decizia penală nr.981/18.03.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Solicitarea reclamantei de a se reanaliza de către instanţa de contencios administrativ forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta a fost apreciată de către instanţa de fond,  ca fiind lipsită de temei juridic, în condiţiile în care hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în materie penală,se bucură de puterea lucrului judecat.

De asemenea, pentru aceleaşi considerente, instanţa de fond nu a reanalizat nici situaţia juridică a imobilului şi nici condiţiile în care a fost săvârşită fapta pentru care s-a dispus condamnarea.

În ceea ce priveşte îndeplinirea în cauză a celorlalte două condiţii prevăzute de lege, respectiv aceea ca infracţiunea pentru care a fost condamnată să aducă atingere prestigiului profesiei şi pierderea, ca urmare a săvârşirii acestei infracţiuni a bunei reputaţii de care notarul public trebuie să se bucure, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu formulează critici, astfel că din respectivul punct de vedere actul administrative contestat beneficiază în continuare de prezumţia de legalitate, ca orice act administrativ emis în baza şi în vederea executării legii.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr.410/ CA din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa –Secţia A-II-A Civilă, Contencios Administrativ şi Fiscal, a declarat recurs reclamanta GD criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art.304 pct.9 şi art. 3041   Cod procedură civilă.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond sub următoarele aspecte:

–  hotărârea recurată a fost pronunţată fără a se analiza toate motivele de netemeinicie ale actului administrativ contestat;

Sub acest aspect, recurenta susţine că, în condiţiile în care în preambulul Ordinului nr.3362/C/15.12.2009 se indică drept temei legal, dispoziţiile art.23 alin.(1) lit.f) şi g) coroborat cu art.16 lit.d) din Legea nr.36/1995,  instanţa de fond nu trebuia să se limiteze doar la a constata  îndeplinirea condiţiei privind existenţa unei condamnări definitive, ci avea obligaţia de a analiza în ce măsură şi celelalte condiţii erau îndeplinite.

Astfel, se arată că s-a solicitat instanţei de fond să facă o analiză a intenţiei, nu a vinovăţiei în sens penal, şi a arătat că se impune o astfel de analiză, din chiar modul în care este redactat textul art.23 alin.(1) lit.f) din Legea nr.36/1995, care nu condiţionează încetarea calităţii de notar numai de existenţa unei hotărâri de condamnare definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni, ci infracţiunea, intenţionată sau nu, trebuie să fie una gravă sau care să aducă atingere prestigiului profesiei.

Consideră recurenta că instanţa de fond şi-a exprimat, în mod nejustificat refuzul de a analiza forma de vinovăţie, pe motiv că hotărârea de condamnare se bucură de autoritate de lucru judecat în condiţiile în care doar analizând natura faptei şi împrejurările în care aceasta a fost comisă ar fi putut să facă diferenţa între o infracţiune gravă şi una mai puţin gravă, chiar dacă a fost săvârşită cu intenţie, ori tocmai această analiză a fost refuzată.

Mai susţine recurenta că,  în mod greşit instanţa de fond a reţinut că  nu au fost aduse critici ordinului contestat sub aspectul atingerii aduse prestigiului profesiei şi al pierderii reputaţiei de care notarul trebuie să se bucure,  în condiţiile în care au fost expuse astfel de critici în cuprinsul contestaţiei.

În acest sens, susţine recurenta că instanţa de fond nu a înţeles faptul că analiza vinovăţiei sau mai exact că analiza intenţiei, a situaţiei juridice a imobilului cât şi a împrejurărilor în care a fost întocmit actul notarial, s-a cerut în contextual analizei gravităţii faptei şi a punerii în pericol a prestigiului profesiei care se reflect în reputaţia pe care notarul o are şi  a considerat în mod nejustificat că nu este investită cu o astfel de critică.

–  hotărârea a fost pronunţată cu  interpretarea greşită a  considerentelor ce au stat la baza luării măsurii încetării calităţii de notar.

Sub acest aspect se arată că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut  faptul că reclamanta a fost condamnată definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei, ceea ce a condus la pierderea bunei reputaţii, în condiţiile în care din analiza temeiului juridic indicat în conţinutul actului contestat rezultă că măsura a fost luată doar pentru că exista o decizie penală de condamnare a notarului public şi nu în considerarea faptului că sancţiunea penală aplicată ar fi adus atingere prestigiului profesiei şi nici că aceasta a condus la pierderea reputaţiei de care notarul trebuie să se bucure.

 – hotărârea a fost pronunţată  fără o cercetare a fondului în condiţiile în care nu au fost analizate toate motivele de netemeinicie invocate şi toate condiţiile impuse de lege pentru luarea măsurii încetării calităţii de notar public.

Astfel, recurenta susţine că fapta notarului care a fost condamnat definitiv cu amendă de 3000 lei pentru o faptă săvârşită cu intenţie nu este o infracţiune gravă şi nici de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, pentru a justifica legalitatea măsurii dispuse prin ordinal contestat.

Consideră recurenta că intimatul avea obligaţia să dovedească că fapta comisă de notar este una gravă care a adus atingere profesiei sau că notarul nu se mai bucură de o bună reputaţie după ce a primit condamnarea penală, toate aceste dovezi să convingă asupra faptului că măsura luată nu reprezintă un abuz din partea emitentului şi că ea este una necesară pentru reabilitarea imaginii profesiei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât aplicarea textului art.23 alin.(1) lit. f) din Legea nr.36/1995 întâmpină dificultăţi în aplicare, având în vedere că legiuitorul nu a înţeles să indice cu claritate care sunt acele condamnări care atrag în consecinţă încetarea calităţii de notar, lăsând la libera apreciere a instanţelor de judecată gravitatea faptei care poate să pună sau nu în pericol prestigiul profesiei.

În acest context instanţele de judecată sunt acelea care au obligaţia să analizeze de la caz la caz gravitatea faptei, ceea ce instanţa de fond a refuzat să o facă.

Mai arată recurenta că, elementele care conduc la convingerea că fapta notarului săvârşită cu intenţie, pentru care acesta a fost condamnat definitive, nu este una gravă, rezultă şi din faptul că nu s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate ci doar o amendă penală de 3000 lei, sancţiune care atenuează caracterul grav, astfel încât nu pune în pericol prestigiul profesiei.

Hotărârea instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând  sentinţa atacată, faţă de  criticile ce i-au fost  aduse, raportat la  actele şi  lucrările  dosarului  dar şi  la prevederile legale  din materia  supusă examinării, reţine  că nu subzistă în cauză motive de  nelegalitate de natură a  antrena  modificarea  hotărârii  pronunţate de  instanţa de fond, în  considerarea  celor în  continuare arătate.

Înalta Curte constată că Ordinul nr. 3362/C/15.12.2009, prin care Ministrul Justiţiei, a dispus încetarea calităţii de notar public a recurentei GD a fost emis în temeiul 23 alin.(1) lit.f) si g) coroborat cu art. 16 lit. d) din Legea nr.36/1995 a notarilor publici si a activităţii notariale, în considerarea faptului că recurenta a fost condamnată definitiv la  pedeapsa amenzii în cuantum de 3000 lei  pentru săvârşirea, în exercitarea profesiei de notar, a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor  prevăzută de art.246 Cod penal,  cu aplicarea art.74 alin.(1) lit.a) şi alin.(2) Cod penal, art.76 alin.(1) lit.e) Cod penal, prin  Decizia penala nr. 981 din 18 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală.

Potrivit art. 23 alin.(1) din Legea nr. 36/1995: ,,Calitatea de notar public încetează: in cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei( lit.f); in cazul in care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a, d si f”( lit.g).Art. 16 lit. d) din aceeaşi lege prevede ca una dintre condiţiile pentru ca o persoana să dobândească calitatea de notar public este aceea de a se bucura de o buna reputaţie.

Aşadar, este lesne de observat, contrar celor susţinute de recurentă, că prin ordinul în discuţie, ministrul justiţiei  a constatat, în raport de efectele Deciziei penale nr.981/18.03.2009,  incidenţa, în persoana recurentei, a doua cazuri de încetare a calităţii de notar public, prevăzute la lit. f) si g) ale art. 23  alin.(1) din Legea nr. 36/1995.

Prin urmare nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că din analiza temeiului juridic indicat în conţinutul actului administrativ contestat rezultă că măsura încetării calităţii de notar a fost luată de plano, doar în considerarea existenţei unei hotărâri definitive de condamnare şi implicit criticile  referitoare la greşita interpretare a considerentelor ce au stat la baza luării măsurii încetării calităţii de notar prin ordinul contestat.

Înalta Curte va înlătura şi criticile referitoare la necercetarea fondului şi a tuturor criticilor aduse actului administrativ contestat, şi implicit la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23 alin.(1) lit.f) şi g) din Legea nr. 36/1995( forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat), în considerarea celor ce urmează:

În ipoteza prevăzută de art.23 alin.(1) lit.f)   încetarea calităţii de notar public intervine de drept  atunci când notarul public a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei de notar.

Aşadar, condamnarea definitivă a unui notar public  atrage şi constatarea încetării de drept a calităţii de notar public, în temeiul art.23 alin.(1) lit.f) din Legea nr.36/1995,  doar în două situaţii, respectiv săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei de notar.

Astfel, chiar dacă legiuitorul nu a definit noţiunea de infracţiune gravă, este lesne de constatat că în cazul recurentei nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 23 alin.(1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în  ipoteza condamnării pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave, în condiţiile în care  din punct de vedere al pericolului social abstract, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor în art.246 Cod penal, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, pentru săvârşirea căreia  recurenta a fost condamnată definitiv nu face parte din categoria infracţiunilor grave,  aspect confirmat în cazul concret al recurentei  prin aplicarea unei pedepse cu amenda penală în cuantum de 3000 lei.

În condiţiile în care nu a fost reţinută, în cazul recurentei, ipoteza condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni grave, sunt lipsite de relevanţă susţinerile acesteia referitoare la gravitatea infracţiunii pentru care a fost sancţionată şi implicit criticile referitoare la omisiunea instanţei de fond de a analiza legalitatea actului administrativ contestat prin prisma respectivelor critici.

Însă, în cazul recurentei măsura încetării calităţii de notar public este pe deplin justificată  prin prisma condamnării sale pentru o infracţiune care aduce atingere prestigiului profesiei, în sensul art.23 alin.(1) lit.f) din Legea nr.36/1995.

Astfel, Înalta Curte constată că recurenta a fost condamnată pentru săvârşirea, în exercitarea atribuţiilor de notar public, a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în autentificarea prin încheierea nr.1965 din 20 iunie 2003, a contractului de vânzare-cumpărare a Complexului CA, încheiat între vânătorul CC şi cumpărătorul SC MJ SRL Constanţa, pe baza unor copii nelegalizate ale unor acte false.

Faţă de împrejurarea  că infracţiunea pentru care recurenta a fost sancţionată penal a fost săvârşită ca urmare a modului deficitar în care aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile legale, în exercitarea atribuţiilor specifice profesiei de notar, fiind, astfel, de natură a aduce atingere  prezumţiei de legalitate şi forţei probantă de care trebuie să se bucure actele întocmite de orice  notar public  şi având în vedere  rezonanţa socială a respectivei infracţiunii, Înalta Curte, văzând şi dispoziţiile art.3 -4 din Legea nr.36/1995, constată că în cauză este indiscutabilă  atingerea adusă prestigiului profesiei de notar prin săvârşirea infracţiunii pentru care recurenta a fost condamnată definitiv.

Argumentele referitoare la forma de vinovăţie cu care recurenta a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnată ca şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta sancţionată penal, asupra cărora instanţa penală s-a pronunţat definitiv,  nu prezintă relevanţă sub aspectul constatării atingerii aduse profesiei de notar public sau reputaţiei profesionale a notarului public, câtă vreme respectiva faptă penală, a fost consecinţa modului defectuos în care recurenta şi-a îndeplinit obligaţiilor legale ce-i reveneau în exercitarea profesiei de notar public( art.45 din Legea nr.36/1995, art.70 din Regulament).

Câtă vreme situaţia de fapt şi vinovăţia recurentei cu privire la săvârşirea  faptei pentru care  a fost sancţionată penal, a fost stabilită definitiv de instanţa penală, este de necontestat că instanţa de contencios administrativ  nu  mai poate face o analiză a argumentelor referitoare la împrejurările de ordin obiectiv sau subiectiv în care a fost săvârşită respectiva faptă penală.

Prin urmare, în mod justificat instanţa de fond a apreciat că nu există temei legal pentru a repune în discuţie aspecte asupra cărora instanţa penală s-a pronunţat cu autoritate de lucru judecat.

Totodată, Înalta Curte constată  că măsura încetării calităţii de notar public pe care o constată ministrul justiţiei, în temeiul art.23 din Legea nr.36/1995 reprezintă o măsură de constatare a înscrierii antecedentelor penale în cazierul judiciar al notarului public, ceea ce poate conduce la inexistenţa uneia dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi notar public, şi anume cea prevăzută de art. 16 lit. d) din lege.

Astfel, faţă de împrejurarea că notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de acesta, purtând sigiliul şi semnătura sa, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege, este de necontestat  că pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni în exercitarea atribuţiilor de serviciu  conduce la ştirbirea bunei reputaţii profesionale(cel puţin sub aspectul corectitudinii şi competenţei) de care trebuie să se bucure notarul public pe toată durata exercitării profesiei aşa încât în mod corect intimatul a reţinut în cazul recurentei şi incidenţa cazului de încetarea a calităţii de notar public prevăzut de art.23 alin.(1) lit.g) coroborat cu art.16 lit.d) din Legea nr.36/1995.

Toate considerentele mai sus expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat, potrivit art.312 alin.(1) Cod procedură civilă.

Legislaţie relevantă:

Codul de procedură civilă, art. 317

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar  erorile de  fapt care  nu au  devenit  vizibile  decât la  finalul unei proceduri  judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii  juridice, pe motiv  că nu  a fost  posibilă îndreptarea  lor  prin  exercitarea  căilor  ordinare de atac.

Prin urmare, prima ipoteză a art. 317 din Codul de procedură civilă 1865, deşi vizează inclusiv situaţii  în care  se  confundă  ori se omit date  materiale  importante  ale cauzei, nu poate constitui temei pentru  reexaminarea  fondului  prin  prisma  reaprecierii  probelor  administrate.

Decizia nr. 4743 din 28 martie 2013

Prin sentinţa  nr. 4420 din  9  noiembrie  2010 Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins  excepţia  inadmisibilităţii cererii de obligare  a Autorităţii Naţionale  a Vămilor  la plata  sumei de 8.348.865 lei şi a respins acţiunea astfel cum a fost  formulată şi precizată de reclamanta SC G România SRL în contradictoriu cu  pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de  Soluţionare a Contestaţiilor şi Autoritatea  Naţională  a Vămilor-Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti – Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală- Inspecţia Mărfuri Accizate, ca neîntemeiată.

Împotriva  acestei  sentinţei  a declarat recurs  reclamanta SC G România SRL, invocând  prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv interpretarea  greşită a dispoziţiilor legale  incidente  în cauză.

Prin decizia nr. 1252 din 7 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de SC G România SRL împotriva  sentinţei nr. 4420 din  9 noiembrie  2010, ca  nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte  a reţinut  că în mod corect  instanţa de  fond a constatat că reclamanta nu a  efectuat o plată dublă, întrucât obligaţia de plată a accizelor  stabilite în sarcina  acesteia s-a  făcut în considerarea  faptului că  societatea a  dedus din totalul  accizelor  datorate  corespunzător  livrărilor  de produse  din tutun în cursul unei luni, accizele din facturile în roşu, diminuându-se baza de impunere  cu valoarea  acestor facturi.

Prin întocmirea şi includerea facturilor în roşu în jurnalele de vânzări s-a urmărit diminuarea bazei de impozitare, atât a TVA, cât şi a accizelor iar prin înregistrarea în contabilitate a valorii accizelor în roşu, recurenta-reclamanta şi-a dedus fără drept din totalul accizei datorate în cursul unei luni acciza aferenta „retururilor” diminuând acciza de plată şi celelalte taxe şi contribuţii, şi în acest mod a încălcat dispoziţiile art. 138 C. fiscal care reglementează ajustarea bazei de impozitare.

În concluzie, fiind în discuţie deducerea nelegală a accizei pentru motivele arătate nu se poate reţine că s-a efectuat o plată dublă aşa cum susţine recurenta-reclamantă fiind vorba de două operaţiuni cu produse din tutun supuse reglementărilor fiscale.

Contestaţia  în anulare

Împotriva deciziei  nr.1252 din  7 martie  2012 a  formulat contestaţie în anulare  SC G România SRL, în temeiul  art. 318 Cod procedură civilă, susţinând  că  instanţa de  recurs nu a analizat  în nici un fel probele  aflate  la dosarul  cauzei  şi, mai mult, din  motivarea realizată rezultă că  a intervenit o  eroare materială.

În dezvoltare, contestatoarea  a arătat că  eroarea materială  ce stă la baza  pronunţării  deciziei  Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie rezultă din  însăşi concluzia că „nu se poate   reţine efectuarea  unei  plăţi duble”, ceea ce denotă  omisiunea de a analiza ordinele de plată şi  extrasele de  cont.

Din întreg  materialul probator, afirmă contestatoarea, rezultă că  a achitat acciza  aferentă produselor  returnate în antrepozitul  fiscal de  două ori, respectiv la a doua  eliberare în consum  şi ca efect al  emiterii  deciziei de impunere.

Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei  în anulare

Examinând  decizia instanţei  de recurs prin prisma  motivului  invocat de  contestatoarea SC G România SRL, Înalta Curte  constată că  în cauză nu s-a făcut  dovada  îndeplinirii  dispoziţiilor art. 318 Cod procedură civilă,  prima ipoteză.

Potrivit  reglementării  invocate, „hotărârile  instanţelor de recurs mai pot fi  atacate cu  contestaţie  când dezlegarea  dată este  rezultatul  unei  greşeli materiale (…)”.

Conturând  presupusa greşeală materială,   contestatoarea  a susţinut, în esenţă, că aceasta ar consta  în „omisiunea  analizării  probelor  doveditoare  ale încălcării  principiului  evitării  dublei impuneri”, prin neobservarea ordinelor de plată  şi extraselor de  cont aflate la  dosarul  de fond.

În doctrina  relevantă procesual civilă, sintagma „greşeală materială” a fost  analizată prin  opoziţie  cu  greşeala de judecată, subliniindu-se  că vizează  erori cu caracter  formal, procedural, sau  situaţii  în care  se  confundă  ori se omit date  materiale  importante  ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor  administrate.

Or, aspectul  invocat  prin  contestaţia  în anulare  de faţă a fost  analizat  şi  dezlegat  pe baza  înscrisurilor   existente la  dosar, atât de  curtea de apel, cât şi de  instanţa de recurs.

Validând raţionamentul primei  instanţe şi, implicit, al  fiscului instanţa de  recurs  a considerat  că  deducerea sumei de 4.428.397 lei reprezentând  accize  pentru  ţigarete primite  în antrepozit în perioada  decembrie  2004-decembrie  2006 nu a fost  legală pentru că, în esenţă, operaţiunea  de  distrugere a ţigaretelor  consemnată în cele 8 procese verbale de  distrugere nu s-a derulat  sub  controlul  autorităţii fiscale.

Ca urmare, nu există  o dublă plată a accizelor  pentru  aceeaşi marfă, iar  considerentele reproduse  rezumativ la pct.2 al acestei decizii demonstrează că  nu poate  fi vorba de  o eroare  materială.

În realitate, ceea ce  urmăreşte  contestatoarea prin  exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă este tocmai  repunerea  în discuţie a  acestui  motiv de recurs şi reevaluarea  ansamblului probator, ceea ce are semnificaţia unui recurs la recurs.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că ordinele de  plată  şi extrasele de  cont  de nu au  aptitudinea de a-i susţine concluzia, în contextul  în care nu a  solicitat  efectuarea  unei  expertize fiscale  pentru  verificarea corespondenţei dintre  cantitatea de ţigarete eliberată spre  consum  din  antrepozitul fiscal şi acciza aferentă.

Conchizând, Înalta Curte  reţine că  potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar  erorile de  fapt care  nu au  devenit  vizibile  decât la  finalul unei proceduri  judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii  juridice, pe motiv  că nu  a fost  posibilă îndreptarea  lor  prin  exercitarea  căilor  ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în:Mitrea c România/2008, Stanca Popescu  c România/2009).

În lipsa  unei  circumstanţe substanţiale  şi  imperative de natură să justifice  redeschiderea  procesului  judecat irevocabil, prezenta contestaţie  în anulare  nu  poate fi  admisă, în contextul  în care chestiunea  presupusei duble impozitări a fost analizată de ambele  instanţe de  judecată (fond şi recurs).

Văzând  şi dispoziţiile  art. 319 Cod procedură civilă  se va respinge  contestaţia  în anulare ca nefondată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 161/2003, art. 70 și 72

Participarea unui funcţionar public la luarea unor decizii de natură să faciliteze obţinerea unor avantaje de natură patrimonială pentru o organizaţie – chiar având scop nepatrimonial – al cărei președinte și membru fondator este soţul respectivului funcţionar public este de natură să încalce prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este acesta stabilit prin conţinutul dispoziţiilor art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003.

Decizia nr. 5036 din 18 aprilie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, reclamanta A.D.N., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Integritate (A.N.I.) a formulat contestaţie la concluziile raportului de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 al A.N.I., pe care îl consideră lovit de nulitate absolută, în conformitate cu art.13 (2) din Legea nr.176/2010, deoarece:

– persoana vizată (D.N.A.) de raportul de evaluare al ANI nu a fost informată concret cu referire la o anumită situaţie de fapt, care i-ar fi fost imputabilă, ci numai cu niște temeiuri de drept, lucru care rezultă din toată corespondenţa A.N.I. către aceasta și din corespondenţa fostului Secretar General al Guvernului către A.N.I. din lunile decembrie 2011 și ianuarie 2012;

– lucrarea nr.122562/S/II din 24.11.2011, la care se face trimitere în corespondenţa A.N.I. comunicată pe 28.12.2011, nu a fost transmisă doamnei A. și nici nu s-a făcut măcar vreo referire la vreo situaţie concretă imputabilă doamnei A., deci nu a existat o informare reală, așa cum solicită art.13 (2) din Legea nr.176/2010, ci numai o convocare la A.N.I. pentru a se formula un punct de vedere, fără a i se specifica la ce.

– din corespondenţa D.N.A. din 29.10.2011 și 13.01.2012 către A.N.I. rezultă lipsa informării concrete a elementelor de fapt și solicitarea continuă a persoanei fizice de a se realiza de către A.N.I. această condiţie imperativă, impusă de o evaluare imparţială și pe care A.N.I. a refuzat să o realizeze.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună anularea actului intitulat „Raport de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 al A.N.I.” arătând că ANI a concluzionat la pagina 9 alin 4 din raportul de evaluare că: „prin semnarea adreselor din 21.05.2010 și 02.06.2010 doamna A. ar fi participat la luarea unor decizii care au produs un folos material pentru soţul său, susţinere eronată, care nu ţine cont de lege și de situaţia de fapt. În raportul de evaluare contestat, nu s-a indicat care este concret folosul material generat de semnarea celor două adrese care vizau o asociaţie cu scop nepatrimonial, ce nu are patrimoniu comun cu soţul reclamantei. Nu este indicată vreo probă care să indice care a fost folosul material al soţului și legătura de cauzalitate dintre acesta și aprobările date pentru o persoană juridică fără scop patrimonial.

Sub aspect procedural de formă și fond reclamanta a arătat  că au fost încălcate prevederile art.8 alin.(3) din Legea nr.176/2010, respectiv principiile după care se desfășoară de către A.N.I. activitatea de evaluare, respectiv: principiul legalităţii, principiul confidenţialităţii, principiul imparţialităţii, principiul independenţei operaţionale, principiul bunei administrări, principiul dreptului la apărare.

Astfel nu s-a respectat principiul confidenţialităţii din Legea nr.176/2010 și nici art.18 din Legea nr.144/2007, care interzice orice declaraţie publică privind fapte instrumentate de către ANI.

S-a mai susţinut că Președintele A.N.I., pe 26.11.2011, la postul de televiziune R., a făcut declaraţii privind fapte instrumentate de către A.N.I. și s-a antepronunţat concluzionând public cu aproximativ 50 de zile înainte să aibă loc așa-zisa evaluare, că este conflict de interese.

A apreciat reclamanta că opinia sa, comunicată public, a fost clar o comandă pentru  subalternii săi, inspectori de integritate, care potrivit art.28 din Legea nr.144/2007, pot fi sancţionaţi și eliberaţi din funcţie de către Președintele A.N.I. și astfel, concluziile din raportul de evaluare contestat susţin, cu totul întâmplător, opinia domnului M.

Mai mult, informarea efectuată de către inspectorul de integritate, ce i-a fost comunicată pe data de 6.12.2011, după concluzia făcută publică de către Președintele A.N.I. pe un post de televiziune, nu conţine decât trimiteri la articolele din lege, fără să facă vreo specificaţie concretă la vreo situaţie de fapt, așa cum s-a arătat mai înainte.

A mai susţinut reclamanta că, oricum înainte de a se lua o decizie în cadrul A.N.I., trebuia să fie legal citată, pentru a lua la cunoștinţă că s-au dispus cercetări asupra sa, a-și exprima punctul de vedere și pentru a formula eventuale explicaţii cu privire la datele A.N.I. În loc de aceasta, nu a fost citată legal, nu a fost informată în termenul legal că există o verificare sau o sesizare cu privire la persoana sa, aflând de existenţa unei sesizări pe data de 26.11.2011, cu ocazia unui interviu al domnului Președinte al A.N.I., la postul de televiziune R., iar informarea propriu-zisă i-a fost transmisă abia pe 6.12.2011.

Totodată, constatările afișate pe site-ul instituţiei în comunicatul de presă nu indică care este „ interesul personal de natură patrimonială” cu privire la aprobarea de închiriere a spaţiului dată unei asociaţii fără scop patrimonial, așa cum prevede art.1 alin.(2) din O.G. nr.26/2000, care reglementează activităţile asociaţiilor și fundaţiilor și care specifică că aceasta face parte din persoane juridice de drept privat” fără scop patrimonial”, de unde rezultă foarte clar lipsa oricărui conflict de interese.

Mai mult, aprobarea pentru spaţiul de aproximativ 30 de metri, dată pentru firma în care soţul său era asociat, este dată de către RAAPPS, respectiv de către Directorul General și Directorul Comercial, sub condiţii similare cu încă alte 23 de aprobări, date de același RAAPPS fără să o informeze, sau fără să emită vreun act în acest sens.

A mai precizat reclamanta că toate activităţile pe care le-a desfășurat în calitate de Secretar General al Guvernului României au fost în conformitate cu prevederile legale valabile de atunci și în prezent cât și în conformitate cu legile și tratatele interne și internaţional, respectând întocmai procedurile specifice activităţilor funcţiei pe care a deţinut-o.

Prin sentinţa civilă nr.3526 din 25 mai 2012 a Curţii de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând anularea raportului întocmit de intimata Agenţia Naţională pentru Integritate sub nr.2277/G/II din 16.01.2012

Prima instanţă a constatat că reclamanta a fost informată cu privire la faptul că, în conformitate cu prevederile art.8 alin. (1), (2) și (3) și art.10 lit. b) din Legea nr.176/2010, iar urmare a transmiterii celei de a doua informări la data de 29.12.2011, reclamanta a trimis pe adresa Agenţiei Naţionale de Integritate o adresă referitoare la „modalitatea comunicării de A.N.I. a faptului că au fost identificate elemente în sensul existenţei unui conflict de interese, fără a se face vreo referire la actul, acţiunea, la ce se referă și când au avut loc pentru a se prezenta un punct de vedere la speţă”.

Sub acest aspect s-a constatat și că reclamanta nu a răspuns la nici unul dintre apelurile telefonice efectuate de A.N.I, motiv pentru care la data de 10.01.2012, s-a revenit cu adresa nr.1238/G/II din 10.01.2012 prin care i s-a comunicat, faptul că urmare a verificărilor efectuate au fost identificate elemente în sensul existenţei unui conflict de interese, întrucât în perioada exercitării funcţiei publice de Secretar General al Guvernului a încălcat prevederile art.70 și art.72 din Legea nr.161/2003.

Instanţa fondului a considerat ca raportul ANI este nelegal pe fond, reţinând următoarele:

Astfel, conform Legii nr.161/2003 persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

S-a reţinut că petenta nu a obţinut nici un folos material, constatările afișate pe site-ul instituţiei în comunicatul de presă neindicând care este „ interesul personal de natură patrimonială” cu referire la aprobarea privind închirierea spaţiului unei asociaţii fără scop patrimonial, așa cum prevede art.1 alin.(2) din O.G. nr.26/2000, care reglementează activităţile asociaţiilor și fundaţiilor și care specifică că aceasta face parte din categoria persoanelor juridice de drept privat” fără scop patrimonial”, de unde rezultă foarte clar lipsa oricărui conflict de interese.

A mai constatat judecătorul fondului că aprobarea pentru spaţiul de aproximativ 30 de metri, dată pentru firma în care soţul său era asociat, este dată de către RAAPPS, respectiv de către Directorul General și Directorul Comercial, sub condiţii similare cu încă alte 23 de aprobări, date de același RAAPPS fără să o informeze, sau fără să emită vreun act în acest sens.

De asemenea, nu a rezultat care este avantajul material procurat soţului reclamantei, atâta timp cât avizarea sediului s-a realizat pentru mai multe ONG-uri și, în plus, asociaţiile/ fundaţiile au un scop non-profit.

Astfel, nu se poate reţine existenţa unor foloase materiale ale soţului-președinte al asociaţiei, decât dacă s-ar dovedi că acesta folosea în interes pur personal spaţiul (locuinţă personală, birou personal), sau dacă ar realiza un comodat în interesul său urmat de subînchirieri oneroase pentru terţi.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică și nelegală a formulat recurs Agenţia Naţională de Integritate, invocând ca temei legal dispoziţiile art.304 pct.8, 9 și art.304¹ C.proc.civ.

În motivarea căii de atac, se aduc critici sentinţei recurate în sensul că, din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ., hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, în raport de dispoziţiile art.70 din Legea nr.161/2003, și probele  existente  la dosar se impune  a se reţine existenţa unui conflict de interese în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă.

Se  susţine că în cauza supusă judecăţii, contrar celor reţinute de prima instanţă, în raport de probele administrate, s-a dovedit că a existat un interes personal de natură patrimonială legat de obţinerea unui spaţiu necesar înfiinţării asociaţiei reprezentată de soţul intimatei-reclamante în calitate de președinte, cu o chirie preferenţială, într-un cuantum cât mai scăzut decât cel existent pe piaţa imobiliară liberă.

Se arată că reclamanta, în calitate de Secretar General al Guvernului a aprobat  nota RAAPPS nr.5968 din 21.05.2010 privind atribuirea către Asociaţia „C.P.S.D.F.” la care membru fondator și președinte este soţul acesteia, a unui spaţiu de 105,2 m.p. situat în București, pe o perioadă de 1 an, în baza căreia s-a încheiat contractul de locaţiune nr.301 din 1.06.2010.

Se susţine că fără această aprobare nu putea fi atribuit spaţiul asociaţiei.

Ulterior, la data de  2 iunie  2010, intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului a aprobat ca termenul de atribuire a spaţiului să fie extins de la 1 la 5 ani.

Astfel, se susţine că prin aprobarea Notei R.A.-A.P.P.S. și a prelungirii termenului de atribuire a spaţiului, intimata-reclamantă, în calitate de Secretar General al Guvernului, a acţionat cu încălcarea prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, încălcând obligaţia prevăzută de art.72 din Legea nr.161/2003 și participând la luarea unor decizii care au adus un folos material pentru soţul său, președintele asociaţiei și membru fondator.

Se menţionează că în mod eronat instanţa de fond a apreciat că nu a rezultat care este avantajul material procurat soţului reclamantei întrucât este evident că în absenţa aprobării date de aceasta, asociaţia nu ar fi putut închiria spaţiul pe o perioadă de 1 an extinsă la 5 ani, nu ar fi putut face dovada existenţei unui spaţiu pentru a se înregistra și ar fi fost obligată să suporte diferenţa dintre cuantumul chiriei pe care ar fi fost obligată asociaţia să o plătească pentru închirierea spaţiului necesar înregistrării de pe piaţa imobiliară liberă pe o perioadă de 5 ani și cuantumul chiriei stabilită de R.A. – A.P.P.S. prin contractul de închiriere, fiind de notorietate că R.A. – A.P.P.S. practică chirii mult mai scăzute.

Invocând ca temei legal al recursului și dispoziţiile art.304 pct.8 C.proc.civ., recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

  Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentinţa recurată ca legală și temeinică.

Se arată, în esenţă, că susţinerile recurentei din calea de atac nu se regăsesc în raportul de evaluare contestat și pentru care nu sunt administrate probe la dosar, încercându-se astfel reformarea și completarea actului administrativ contestat.

Se menţionează că A.N.I. nu a reușit să demonstreze cu probe certe, verosimile, existenţa conflictului de interese, așa cum este reglementat de art.70 și 72 din Legea nr.161/2003, iar sintagma „avantaj” nu este cuprinsă în definiţia legală a conflictului de interese care se referă la interes personal de natură materială sau folos material personal.

În concret, intimata-reclamantă susţine că nu s-a făcut dovada existenţei unui interes personal de natură patrimonială, condiţie imperativă pentru a se reţine conflictul de interese conform dispoziţiilor art.70, 72 din Legea nr.161/2003. Se susţine că asociaţia căreia i-a fost închiriat spaţiul cu aprobarea sa nu are scop patrimonial, nu are patrimoniu comun cu cel al soţului său și în caz de desfiinţare patrimoniul acesteia nu se împarte între membrii fondatori, conform art.22 din Statut, Codului civil și O.G. nr.26/2000, iar chiria stabilită a fost calculată în mod similar cu toate asociaţiile și fundaţiile care aveau spaţii de la R.A. – A.P.P.S., în condiţii legale. Prin urmare, nu se poate reţine un folos, un beneficiu material determinat în favoarea soţului său și care să se fi produs ca o consecinţă a actelor sale.

Intimata-reclamantă a formulat și note scrise prin care a reiterat argumentele din cuprinsul întâmpinării și a depus la dosar înscrisuri referitoare la practica A.N.I. și la aspectele învederate.

Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Instanţa de recurs apreciază că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ C.proc.civ., potrivit căruia „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” este fondat.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prevăzută la pct.1 al prezentei decizii, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 prin care s-a reţinut că A.D.N. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât prin adresa nr.10506 din 21.05.2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului a avizat Nota Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” nr.5968 din 21.05.2010 având ca obiect atribuirea spaţiului de 105,2 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B., pentru o perioadă de 1 an, Asociaţiei „CPSDF”.

De asemenea, prin adresa nr.10506 din 2.06.2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului s-a aprobat extinderea termenului de atribuire de la 1 an la 5 ani, pentru același spaţiu aparţinând Asociaţiei CPSDF, asociaţie condusă de T.A., soţul intimatei, aceasta participând în acest fel la luarea unor decizii care au produs un folos material acestuia, încălcând astfel dispoziţiile art.70 și 72 din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancţionarea corupţiei.

Prin contestaţia formulată s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a acestui raport de evaluare pentru argumentele arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, anularea acestuia, motivat de faptul că nu a fost dovedit folosul material, condiţie pentru a se reţine existenţa conflictului de interese, conform art.70, 72 din Legea nr.161/2003.

Prin sentinţa nr.3526 din 25.05.2012 a Curţii de Apel București, Secţia contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea reclamantei, anulându-se raportul contestat în cauză, reţinându-se că nu a fost dovedit faptul că s-a produs un folos material pentru sine, pentru soţul sau rudele de gradul I, pentru a se reţine existenţa conflictului de interese în ceea ce o privește pe reclamantă.

Referitor la aspectele invocate de reclamantă în susţinerea nulităţii absolute a raportului de evaluare, acestea nu au fost reţinute a fi întemeiate de instanţa de fond.

Reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuţie.

Recursul formulat de A.N.I. vizează lămurirea problemei dacă în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă se poate reţine că nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese conform art.70 și 72 din Legea nr.161/2003.

În concret, dacă a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la un „interes personal de natură patrimonială”, respectiv „folos material pentru sine, pentru soţul său sau rudele de gradul I” pentru a se reţine conflictul de interese în cauza dedusă judecăţii, în ceea ce o privește  pe reclamantă.

Potrivit art.70 din Legea nr.161/2003 „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei și altor acte normative”.

Art.72 din același act normativ, prevede că „persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, este obligată să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I”.

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că pentru a se reţine existenţa conflictului de interese, trebuie îndeplinită condiţia referitoare la „interesul personal de natură patrimonială” sau „folosul material” pentru sine, pentru soţul ori rudele sale de gradul I”.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă în calitatea  sa de  Secretar General al Guvernului, a aprobat, prin adresa nr.10506 din 21.05.2010 Nota R.A. – A.P.P.S. nr.5968 din 21.05.2010 privind cererea de atribuire cu nr.5968 din 20.05.2010, către Asociaţia „CPSDF”, aflată în curs de dobândire a personalităţii juridice, a spaţiului în suprafaţă de 105,20 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B., în vederea stabilirii sediului social al asociaţiei.

Este adevărat că în nota RA – APPS se menţiona ca perioadă a atribuirii 5 ani. Adresa nr.20/10506 din 21.05.2010 semnată de reclamantă a fost anulată  prin adresa nr.20/10506 din 2.06.2010, emisă  tot de  reclamantă în calitatea  sa de  Secretar General al Guvernului, prin care s-a aprobat atribuirea spaţiului asociaţiei pe o perioadă de 5 ani. Însă contractul de  închiriere/locaţiune cu nr. 301, a fost  încheiat  la 1 iunie  2010, pe o perioadă  de 5 ani, anterior aprobării.

Necontestat este faptul că membru fondator și președinte al asociaţiei este soţul reclamantei, T.A., care, potrivit actului constitutiv a adus ca aport în lei suma de 350 lei la constituirea patrimoniului social al acesteia.

Aprobările pentru atribuirea spaţiului au fost acordate și semnate de intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului, în condiţiile în care,  potrivit  art. 1 alin.(2) din HG  nr. 60/2005  RA-APPS „este persoană juridică și funcţionează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește faţă de aceasta atribuţiile legale prevăzute pentru ministerul de resort.”

Potrivit dispoziţiilor art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 privind organizarea și funcţionarea R.A. – APPS, cu modificările și completările ulterioare, „atribuirea, în condiţiile legii, către instituţii publice care se autofinanţează, organizaţii sindicale, partide politice, fundaţii, asociaţii, cabinete de avocatură, birouri notariale, unităţi aparţinând cultelor religioase, unităţi din domeniul presei sau edituri, a spaţiilor pentru birouri și pentru alte destinaţii din imobilele ce se află în administrarea regiei, se face de către aceasta, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului”.

De asemenea, conform  art. 6 alin.(4) din HG nr.60/2005 „Atribuirea, în totalitate sau în parte, a imobilelor, construcţii și terenuri aflate în administrarea regiei, către alte persoane juridice decât cele prevăzute la alin. (1), se face pe bază de contracte de asociere, de închiriere, de prestări de servicii, încheiate potrivit legii, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului.”

Deci, în raport de aceste dispoziţii, atribuirea spaţiului cât și  încheierea contractului de închiriere nu se putea realiza fără aprobarea Secretariatului General al Guvernului, respectiv reclamantei. Este adevărat că atribuirea se putea face, în condiţiile legii, și către fundaţii sau asociaţii.

Din înscrisurile de la dosar și de altfel, necontestat este faptul că la momentul acordării/semnării aprobării, asociaţia menţionată nu dobândise personalitate juridică și deci nu se încadra în categoria subiectelor enumerate de art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 care puteau beneficia de atribuirea spaţiilor deţinute de R.A. – A.P.P.S., aprobarea intervenind la  2 iunie  2010, ulterior  încheierii contractului de  locaţiune nr. 301 din  1 iunie 2010.

Din cele expuse, este evident că, prin aprobarea dată de reclamantă în calitatea de Secretar General al Guvernului asupra cererii și notei de atribuire a spaţiului la 21.05.2010, într-un termen foarte scurt, de o zi, respectiv aceeași zi, precum și în raport de faptul că această cerere a fost aprobată deși nu a fost formulată de unul din subiectele nominalizate de dispoziţiile legale menţionate anterior, iar  aprobarea din 2 iunie  2010 a intervenit  ulterior contractului de locaţiune nr. 301 din  1 iunie  2010, asociaţiei i-a fost facilitată astfel posibilitatea de a face dovada sediului în vederea obţinerii personalităţii juridice, potrivit cerinţei impuse de art.5 din O.G. nr.26/2000, în condiţii avantajoase patrimonial, fiind de notorietate că R.A. – A.P.P.S. practică chirii mult mai scăzute decât cele de pe piaţa imobiliară liberă.

Mai mult, aprobarea a vizat inclusiv posibilitatea de a se încheia contractul de închiriere, inclusiv plata chiriei la o dată nedeterminată ce era lăsată la libera apreciere, după dobândirea personalităţii juridice, fapt ce era în favoarea solicitantei.

Este evident că deciziile reclamantei în acordarea aprobărilor în modalitatea reţinută anterior au fost influenţate de calitatea pe care soţul său o deţinea în cadrul asociaţiei și care participase cu un aport în numerar la constituirea patrimoniului acesteia, afectând imparţialitatea, respectiv atitudinea neutră la care aceasta era obligată în virtutea funcţiei deţinute, de Secretar General al Guvernului.

În acest context, se reţine că există un interes personal de natură patrimonială prin faptul că un membru al familiei reclamantei, respectiv soţul său, implicat patrimonial, era membru fondator și președintele asociaţiei ce a solicitat și a beneficiat de spaţiul închiriat urmare a aprobării date de reclamantă, care deţinea funcţia de Secretar General al Guvernului, în condiţiile reţinute în raport de  înscrisurile  existente la dosar.

Or, implicarea patrimonială a soţului său și acordarea aprobării închirierii spaţiului de reclamantă asociaţiei unde acesta avea calităţile menţionate, în situaţiile de fapt  expuse, confirmă inclusiv folosul material al soţului său.

Reclamanta, în raport de dispoziţiile art.72 din Legea nr.161/2003, avea obligaţia de a nu emite vreun act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice deţinute care produce un folos material pentru soţul său. Prin aprobările date în maniera expusă, având ca obiect atribuirea spaţiului menţionat și vizat de asociaţia al cărei președinte și membru fondator era soţul său, implicat patrimonial, căruia evident i-a fost produs un folos material, a încălcat prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art.70 și 72 din Legea nr.161/2003.

Prin urmare, faţă de toate considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. este fondat, fiind nelegală și netemeinică hotărârea instanţei de fond prin care a anulat Raportul de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 ce o privește pe reclamantă, cu interpretarea greșită a situaţiei de fapt, precum și a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ. a fost doar indicat și nu dezvoltat, astfel că în lipsa unor critici subsumate acestui motiv, soluţia instanţei de fond nu poate fi supusă controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Faţă de cele reţinute, în considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a apreciat că sunt nefondate toate susţinerile intimatei-reclamante formulate în apărare.

Practica recurentei-pârâte invocată nu prezintă relevanţă în cauză, nefiind izvor de drept.

În concluzie, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.(1) teza I C.proc.civ., art.20 din Legea nr.554/2004 cu modificările și aprobările ulterioare, a admis recursul recurentei, a casat sentinţa recurată și, rejudecând cauza, a respins acţiunea, actul administrativ atacat – Raportul de evaluare nr.2277/G/II din  16.01.2012 al Agenţiei Naţionale de Integritate, fiind legal și temeinic.

Ministerul Finanțelor Publice anunță prorogarea termenelor de depunere a declarațiilor și de plată a unor impozite locale după cum urmează:

1. Termenul de declarare a clădirilor cu destinație nerezidențială sau mixtă deținute de persoanele fizice a fost prelungit de la 31 martie, la 31 mai.

2. Termenul de declarare a clădirilor deținute de persoanele juridice a fost de asemenea prelungit de la 31 martie la 31 mai.

3. Persoanele fizice și juridice pot depune declarații pentru mijloacele de transport și mijloacele de transport radiate până la data de 31 mai (în loc de 31 martie).

4. Primul termen de plată pentru impozitul pe clădiri, impozitul pe teren și pe mijloacele de transport datorate de orice contribuabil a fost prelungit de la 31 martie, la 30 iunie.

Odată cu modificarea termenelor de declarare și de plată sunt prelungite și termenele legate de facilități.

Contribuabilii care achită integral, până la 30 iunie 2016, impozitele pe clădiri, terenuri, mijloace de transport beneficiază de bonificația stabilită de către Consiliile locale.