Proiect de Ordin pentru aprobarea Procedurii privind declararea veniturilor din cedarea folosintei bunurilor şi stabilirea impozitului datorat de către contribuabilii care califică aceste venituri în categoria veniturilor din activităţi independente

În vederea aplicării unitare de catre organele fiscale a dispoziţiilor legale privind veniturile obţinute din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere/subînchiriere şi creşterii operativităţii procesului de administrare, prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2333/2007 a fost aprobată Procedura privind declararea şi stabilirea impozitului pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor realizate din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere/subînchiriere.

Procedura se aplică de organele fiscale, în sistem automat, prin funcţiile aplicaţiei informatice de administrare a impozitului pe venit.

Ca urmare a intrarii în vigoare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se impune adaptarea corespunzatoare a procedurilor de administrare a impozitului pe venit.

Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare de mai sus, se propune actualizarea procedurii privind declararea şi stabilirea impozitului pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor realizate din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere/subînchiriere, după cum urmează:

– actualizarea temeiului de drept şi a unor referinţe legislative;

– termenul de depunere a declaraţiei privind venitul estimat/norma de venit;

– redefinirea organului fiscal competent;

– aprobarea modelului şi conţinutului formularului prin care contribuabilul este notificat cu privire la obligaţiile declarative.

Potrivit unui comunicat de presă, Agenţia Natională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) rambursează, în luna martie, TVA în valoare de 1.106,44 milioane lei.

În selecţia lunii martie 2016 au fost cuprinse, în ordinea vechimii, toate deconturile de TVA, soluţionate prin decizii de rambursare înregistrate în baza de date până la 07.03.2016, excepţie făcând deconturile de TVA aferente operaţiunilor de import soluţionate până la 25.02.2016.

Deconturile de TVA au fost organizate astfel:

1) Deconturi cu compensare şi restituire care totalizează 1.037,75 mil. lei, din care se compensează suma de 88,04 mil. lei şi se restituie suma de 949,71 mil. lei;

2) Deconturi cu compensare integrală în valoare de 68,69 mil. lei;

În cazul compensărilor totale sau parţiale se soluţionează toate deconturile pentru care s-a emis decizia de rambursare, iar în cazul sumelor de restituit, care totalizează 949,71 mil. lei, plata efectivă a fost programată după cum urmează:

Tranşa 1 (10 martie): 333,97 mil. lei;

Tranşa 11 (31 martie): 615,74 mil. lei.

În Tranşa 1 au fost incluse şi toate deconturile al căror termen de soluţionare era întârziat cu peste 180 de zile şi care au fost cuprinse în selecţia lunii curente.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 11

Regula în contenciosul administrativ este prescriptibilitatea acţiunilor  într-un  termen general de 6 luni, calculat potrivit art.11 din aceeaşi lege, legiuitorul neoperând nicio diferenţiere după cum motivul de  nulitate  invocat este absolut ori relativ.

Astfel fiind, concluzia care se degajă cu necesitate  este  aceea că imprescriptibilitatea acţiunilor în contencios administrativ, reprezentând o situaţie de  excepţie, trebuie să  fie expres prevăzută  de  lege, ea  neputând să  fie dedusă prin analogie, ca efect al  raportării la actele  juridice civile, stricto sensu.

Decizia nr. 6038 din 4 iulie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.05.2012, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice (A.N.R.M.A.P.), în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Mangalia, S.C.U S.A. şi S.C. P M. Holding S.R.L, a solicitat, în temeiul art. 296¹ din O.U.G. nr. 34/2006, să se constate nulitatea absolută a actului de novaţie din 13.11.2008 la contractul de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia nr. 35/25.04.2005.

În fapt, reclamanta a arătat că la data de 25.04.2005, între Consiliul Local al Municipiului Mangalia, în calitate de concedent şi pârâta S.C. U S.A., în calitate de concesionar, a fost încheiat Contractul nr. 35 de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia, pe o durată de 8 ani.

La data de 01.11.2005, la aproximativ 6 luni de la încheierea contractului, între părţile contractante s-a încheiat Actul Adiţional nr. 1 prin care s-au majorat tarifele aplicate pentru populaţie şi agenţi economici, iar la data de 01.11.2006, prin Actul adiţional nr. 130, s-a înlocuit concedentul, respectiv Consiliul Local al Municipiului Mangalia cu Municipiul Mangalia, concesionarul şi obiectul contractului rămânând aceleaşi.

La data de 13.11.2008, prin Actul de novaţie a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, concedentul municipiul Mangalia a înlocuit pe concesionarul S.C. U S.A. cu S.C. P Holding S.R.L., actul fiind încheiat în baza referatului de oportunitate întocmit de Direcţia Gospodărire din cadrul Primăriei Municipiului Mangalia prin care s-a propus încheierea unui act de novaţie cu S.C. P M Holding S.R.L., în sensul ca această societate să se substituie S.C. U S.A. în Contractul nr. 35 din 25.04.2005.

Reclamanta A.N.R.M.A.P. a solicitat să se constate nulitatea absolută a Actului adiţional de novaţie din 13.11.2008 la Contractul de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia nr. 35/25.04.2005, invocând, în esenţă, faptul că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 296¹ alin. (1) lit. a) şi e) din OUG nr. 34/2006 cu modificările şi completările ulterioare, fără aplicarea unei proceduri concurenţiale şi fără publicarea unui anunţ de participare.

În drept, reclamanta a invocat prevederile O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006.

Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâtul Municipiul Mangalia a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pârâta S.C. P M Holding SRL a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia tardivităţii (precizată ulterior ca fiind excepţia prescripţiei extinctive), iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar pârâta S.C. U S.A. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate atât excepţia autorităţii de lucru judecat cât şi pe cea a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâta S.C. P M Holding S.R.L, pentru următoarele considerente:

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1790/C/01.07.2010, pronunţată de Judecătoria Mangalia în dosarul nr. 3915/254/2009, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului de către Tribunalul Constanţa, a fost soluţionată plângerea contravenţională formulată de Municipiul Mangalia împotriva procesului-verbal de contravenţie seria AR nr. 01702 prin care s-a aplicat amenda     contravenţională prevăzută de art. 293 lit. d) din OUG nr. 34/2006.

Referitor la părţi, a reţinut că, în dosarul nr. 3915/254/2009 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Mangalia, părţi sunt Municipiul Mangalia în calitate de petent, iar ANRMAP are calitatea de pârâtă, în timp ce, în prezentul dosar, părţi sunt ANRMAP în calitate de reclamantă, Municipiul Mangalia, în calitate de pârât, S.C. U S.A., în calitate de pârâtă, şi S.C. P M Holding S.R.L, în calitate de pârâtă.

Referitor la obiectul acţiunii, în dosarul nr. 3915/254/2009, acesta este reprezentat de anularea procesului-verbal de contravenţie emis de ANRMAP, în timp ce, în prezentul dosar, obiectul acţiunii constă în constatarea nulităţii absolute a Actului de novaţie din data de 13.11.2008 la contractul de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia nr. 35/25.04.2005.

Referitor la cauza acţiunii, în dosarul nr. 3915/254/2009, temeiul de drept este art. 32 din OG 2/2001, în timp ce în prezentul dosar, acţiunea are ca temei de drept art. 296¹ alin. (1) lit. a) şi lit. e) din OUG nr. 34/2006.

Aşadar, din analiza comparativă a celor două acţiuni, curtea de apel a constatat, fără echivoc, faptul că nu există o triplă identitate de elemente -părţi, obiect, cauză – pentru a fi reţinută autoritatea de lucru judecat ca excepţie de fond, peremptorie şi absolută, motiv pentru care excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1970/C din data de 01.07.2010 pronunţată de Judecătoria Mangalia, rămasă irevocabilă, invocată de pârâtă ca prezumţie şi totodată ca efect pozitiv al lucrului judecat care se impune în acest proces, curtea de apel a constatat că analizarea acestei chestiuni de drept ţine de fondul cauzei, întrucât nu este vorba despre o excepţie propriu zisă, examinarea puterii de lucru judecat din această perspectivă (a unei prezumţii) implicând antamarea fondului.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum a fost precizată, curtea de apel a reţinut că optica pârâtei cu privire la termenul de prescripţie, este în sensul că sunt incidente prevederile legale în vigoare la data la care autoritatea a cunoscut sau se poate prezuma în mod rezonabil că ar fi putut să cunoască motivele de nulitate, respectiv anul 2009, dată la care, dispoziţiile art. 296¹ din OUG nr. 34/2006 nu făceau trimitere la prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 care consacra imprescriptibilitatea acţiunilor în constatarea nulităţii absolute, această modificare şi completare fiind introdusă ulterior prin OUG nr. 76/2010.

Prin urmare, având în vedere această împrejurare, precum şi faptul că prevederile OUG nr. 34/2006 se completează cu cele ale Legii nr. 554/2004, dreptul comun în materie, anterior modificării aduse în anul 2010, pârâta consideră că termenul de prescripţie era de 6 luni, calculat de la data încheierii contractului, potrivit art. 7 din            legea contenciosului administrativ, acesta împlinindu-se, cel mai târziu, în luna aprilie 2010, în condiţiile în care prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 02.05.2012.

Curtea de apel nu şi-a însuşit această interpretare a pârâtei, pentru următoarele considerente:

Prezenta acţiune este întemeiată pe dispoziţiile art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Fără a aduce atingere prevederilor art. 294 şi în măsura în care un operator economic nu a utilizat o cale de atac în acest sens, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice are dreptul de a solicita instanţei de judecată, în condiţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, constatarea nulităţii absolute a contractelor, pentru următoarele motive(:..).”

Forma în vigoare în anul 2009 a dispoziţiilor legale citate, anterior modificărilor aduse prin OUG nr. 76/2010 era următoarea: „Fără a aduce atingere prevederilor art. 294 şi în măsura în care un operator economic nu a utilizat o tale de atac în acest sens, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice are dreptul de a solicita instanţei de judecată constatarea nulităţii absolute a contractelor, pentru următoarele motive (:….).”

Deşi curtea de apel a admis teoria pârâtei, în sensul că, termenul de prescripţie aplicabil se stabileşte în raport de legea sub imperiul căreia a început să curgă acest termen şi că forma în vigoare în anul 2009 a art. 296¹alin. (1) din OUG nr. 34/2006 nu conţinea o normă de trimitere la art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, a apreciat însă că prezenta acţiune avea acelaşi regim juridic în ceea ce priveşte imprescriptibilitatea extinctivă şi înainte de inserarea în textul de lege a normei de trimitere, întrucât este vorba de o acţiune în constatarea nulităţii absolute şi nu de o acţiune în anularea contractelor.

Sub acest aspect, a reţinut că, prevederile Legii nr. 554/2004 nu puteau constitui dreptul comun în ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a contractelor, având în vedere că acest act normativ reglementează acţiunile în anularea actelor administrative unilaterale sau a contractelor administrative, consacrând concepţia contenciosului subiectiv, nulitatea fiind condiţionată de vătămarea unui drept sau a unui interes legitim a persoanei care formulează acţiunea.

Prin urmare, art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 se referă la acţiuni de tip special în constatarea nulităţii absolute a contractelor, această nulitate nefiind condiţionată de producerea unei vătămări a dreptului sau interesului legitim, întrucât A.N.R.M.A.P. nu acţionează ca persoană vătămată, ci în calitate de autoritate publică, în virtutea atribuţiilor sale legale şi în scopul protejării unui interes public.

Ţinând cont de faptul că Legea nr. 554/2004 şi art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 reglementează două categorii de acţiuni diferite – acţiuni în anularea actelor administrative unilaterale/contractelor administrative, condiţionate de dovedirea vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al persoanei care formulează acţiunea, respectiv acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor contracte, necondiţionate de dovedirea unei vătămări, formulate de o autoritate publică cu atribuţii speciale în acest sens, curtea a apreciat că nu se poate susţine că art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 se completează, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, în ceea ce priveşte diferenţa între acţiunile în anulare reglementate de Legea nr. 554/2004 şi acţiunile în constatarea nulităţii absolute reglementate de art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006, sunt aplicabile distincţiile din teoria generală a dreptului civil referitoare la regimul juridic al nulităţii relative şi al nulităţii absolute a actelor juridice.

Astfel, una dintre trăsăturile esenţiale ale regimului nulităţii absolute a actelor juridice este aceea a imprescriptibilităţii nulităţii absolute care poate fi invocată oricând, acţiunile reglementate de art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 încadrându-se în această categorie, spre deosebire de acţiunile în anularea contractelor administrative supuse termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de Legea nr. 554/2004.

În acest context, curtea de apel a apreciat că interpretarea pârâtei potrivit căreia, în lipsa unei prevederi exprese, art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 se completează cu dispoziţia art. 7 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, nu poate fi primită, în condiţiile în care, acţiunile reglementate de art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 în mod evident sunt diferite, ca natură, de acţiunile în anularea contractelor administrative reglementate de Legea nr. 554/2004.

În aprecierea instanţei, chiar şi în lipsa unei prevederi exprese, anterior completării aduse prin OUG nr. 76/2010, acţiunile în constatarea nulităţii absolute a contractelor prevăzute art. 296¹ alin. (1) din OUG nr. 34/2006 erau imprescriptibile sub aspect extinctiv, întrucât în ceea ce priveşte termenul de prescripţie dreptul comun era reprezentat tot de Decretul nr. 167/1958, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 nu conţine nicio prevedere referitoare la acţiunile în constatarea nulităţii absolute a contractelor, obiectul de reglementare al acesteia fiind reprezentat de acţiunile în anulare tipice materiei contenciosului administrativ.

Astfel, în opinia curţii de apel, completarea adusă art. 296¹ prin OUG nr. 76/2010, în sensul inserării în text a unei norme de trimitere la art. 2 din Decretul nr. 167/1958 nu semnifică faptul că anterior acestei modificări acţiunile în constatarea nulităţii absolute erau prescriptibile, ci are rolul de a înlătura orice interpretare contrară, printr-o prevedere expresă.

Prin urmare, distincţiile făcute în raport de forma OUG nr. 34/2006 la data încheierii contractului, la data luării la cunoştinţă de cauzele de nulitate şi la data formulări acţiunii, nu au relevanţă în condiţiile în care, indiferent de modificările succesive ale actului normativ, de la data adoptării şi până în prezent, acţiunile în constatarea nulităţii absolute a contractelor al căror titular este A.N.R.M.A.P. au fost şi sunt imprescriptibile extinctiv, spre deosebire de acţiunile în anularea contractelor reglementate de Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte acţiunile în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice, în general, inclusiv a acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a contractelor reglementate de art. 296¹ din OUG nr. 34/2006, instanţa de fond a reţinut că regimul prescripţiei extinctive nu a suferit modificări, fiind incidente prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 (cu excepţia prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a noului Cod civil – 1 octombrie 2011 – caz în care sunt aplicabile prevederile art. 2502 alin. (2) pct. 3 din acest act normativ care statuează în acelaşi sens), imprescriptibilitatea dreptului material la acţiune fiind de esenţa regimului nulităţii absolute.

Constatând aşadar că acţiunile în constatarea nulităţii absolute a contractelor reglementate de art. 296¹ din OUG nr. 34/2006 au fost imprescriptibile şi înainte de modificarea prin OUG nr. 76/2010, dată fiind natura acestora şi incidenţa prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958, chiar şi în lipsa unei prevederi exprese, curtea de apel a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta SC P M Holding SRL.

Prin sentinţa nr.309 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice (A.N.R.M.A.P.) în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Mangalia, SC U SA prin administrator special Toia Camelia, societate aflată în procedura de insolvenţă şi SC P M Holding SRL şi a constatat nulitatea absolută a actului de novaţie din data de 13.11.2008 la Contractul de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia nr. 35/25.04.2005.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că problema de drept care se impune a fi dezlegată în prealabil este aceea a legii aplicabile contractului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, în sensul de a se stabili dacă acesta este supus reglementării instituite de Legea nr. 219/1998, în vigoare la data încheierii contractului de delegare a gestiunii sau se supune exigenţelor OUG nr. 34/2006.

În drept, curtea de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art.296¹ din OUG nr. 34/2006, cu modificările şi completările ulterioare, „Fără a aduce atingere prevederilor art. 294 şi în măsura în care un operator economic nu a utilizat o cale de atac în acest sens, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice are dreptul de a solicita instanţei de judecata, în condiţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, constatarea nulităţii absolute a contractelor, pentru următoarele motive:

a) autoritatea contractantă a atribuit contractul fără să respecte obligaţiile referitoare la publicarea unui/unei anunţ/invitaţii de participare, conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă(…)

e) atunci când autoritatea contractantă urmăreşte dobândirea execuţiei unei lucrări, a unui serviciu sau a unui produs, fapt care ar încadra contractul respectiv fie în categoria contractelor de achiziţie publică, fie în categoria contractelor de concesiune de lucrări publice ori de concesiune de servicii, însă autoritatea contractantă încheie un alt tip de contract decât acestea sau nu încheie niciun contract, cu nerespectarea procedurilor de atribuire prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă;”

De asemenea, în conformitate cu art. 298 din acelaşi act normativ, „Contractele în curs de executare şi procedurile de atribuire în curs de desfăşurare: la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora.“

În speţă, contractul de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia nr. 35/25.04.2005 a fost încheiat, într-adevăr, sub imperiul Legii nr. 219/1998, în vigoare la data respectivă, însă acest aspect nu este de natură să atragă inaplicabilitatea dispoziţiilor OUG nr. 34/2006 în ceea ce priveşte Actul de novaţie din data de 13.11.2008.

Astfel, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 298 din O.U.G. nr. 34/2006, actul încheiat sub imperiul Legii nr. 219/1998, respectiv Contractul nr. 35/25.04.2005, trebuie să îşi păstreze în integralitate obiectul şi părţile, fără să intervină o modificare de natură să atragă incidenţa O.U.G. nr. 34/2006.

Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006, atribuirea
contractelor de achiziţie publică nu poate fi făcută decât ca urmare a
parcurgerii unei proceduri concurenţiale, or, efectul pe care îl produce Actul de novaţie din data de 13.11.2008 este acela de atribuire a contractului unei alte societăţi decât concesionarul iniţial, respectiv pârâtei SC P M Holding SRL.

Aşadar, în condiţiile în care ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006, prin actul de novaţie, părţile contractului iniţial s-au schimbat, contractul fiind atribuit altei persoane, în mod evident sunt incidente dispoziţiile acestui act normativ care condiţionează atribuirea contractelor de achiziţie publică de parcurgerea unei proceduri concurenţiale.

Curtea de apel a înlăturat apărările pârâtelor, potrivit cărora obligaţiile din contractul iniţial nu s-au schimbat, deoarece vizau efectuarea serviciului de salubrizare pe raza Municipiului Mangalia de către S.C. “U” S.A., reţinând că prin actul de novaţie din 13.11.2008, respectiva obligaţie cade în sarcina S.C. P Holding S.R.L., fiind fără putinţă de tăgadă faptul că, prin actul de novaţie, autoritatea contractantă a urmărit achiziţionarea unor servicii de salubrizare de la alt operator economic decât cel iniţial ca urmare a imposibilităţii S.C. “U” S.A. de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale.

În optica instanţei de fond, interpretarea pârâtelor nu poate fi primită şi din raţiuni ce ţin de aplicarea principiului tempus regit actum, potrivit căruia actul juridic trebuie să respecte prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui şi este supus acestora, fiind necesar ca actul de novaţie a cărui nulitate absolută se invocă să respecte dispoziţiile legale în vigoare la data de 13.11.2008, respectiv dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006.

Astfel, prevederile art. 298 din Ordonanţă nu trebuie şi nu pot fi interpretate în sensul restricţionării concurentei şi a prelungirii sine die a prevederilor unui contract de achiziţie publică încheiat sub imperiul unui act normativ abrogat, prin încheierea succesivă a unor acte juridice prin care se aduc modificări de substanţă contractului iniţial.

Prin actul de novaţie supus analizei sub aspectul legalităţii s-au stins vechile obligaţii contractuale ale pârâtei S.C. U S.A. şi s-au născut, concomitent, noi obligaţii care au ca obiect prestarea aceloraşi activităţi în sarcina pârâtei S.C. P Holding S.A., fiind lipsit de relevanţă faptul că noua obligaţie constă în executarea aceleiaşi prestaţii de către noul debitor, sau că noua obligaţie se naşte concomitent cu stingerea celei vechi.

Aşadar, în opinia curţii de apel, prin încheierea actului de novaţie s-a născut un nou raport juridic supus incidenţei OUG nr. 34/2006, potrivit principului tempus regit actum.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că, interpretarea art. 298 din OUG nr. 34/2006, în sensul că executarea contractelor de achiziţie publică încheiate în temeiul unor acte normative care au fost abrogate prin intrarea în vigoare a OUG nr. 34/2006, se finalizează în forma şi condiţiile în care au fost încheiate iar orice modificare ce apare pe parcursul derulării şi care presupune modificarea părţilor, preţului, a obiectului şi a altor caracteristici esenţiale ale contractului se realizează utilizând procedurile concurenţiale prevăzute la art. 18 din OUG nr. 34/2006, este interpretarea oficială pe care A.N.R.M.A.P. a formulat-o încă din anul 2006.

Concluzionând, curtea de apel a constatat că, prin raportare la data încheierii sale şi la efectele pe care le-a produs, Actul de novaţie din data de 13.11.2008 trebuia încheiat cu respectarea exigentelor OUG nr. 34/2006, respectiv urmare parcurgerii unei proceduri concurenţiale şi nu în mod direct, aşa cum s-a întâmplat.

Având în vedere că Actul de novaţie din data de 13.11.2008 a fost încheiat cu încălcarea prevederilor OUG nr. 34/2006, curtea de apel a reţinut că devin incidente dispoziţiile art. 296′ din acest act normativ, potrivit cărora, în condiţiile în care un contract a fost încheiat fără publicarea unui/unei anunţ/invitaţii de participare şi fără a respecta procedurile de atribuire, acesta este lovit de nulitate absolută.

Sub acest aspect, s-a constatat că au fost încălcate atât prevederile de la litera a), cât şi cele de la litera e), întrucât actul de novaţie a fost încheiat cu eludarea obligaţiei de atribuire a contractului printr-o procedură concurenţială ce ar fi presupus publicarea unui anunţ de participare, precum şi cu eludarea obligaţiei de respectare a procedurilor de atribuire, ţinând cont de faptul că achiziţia serviciilor de salubrizare este asimilată, potrivit actului normativ menţionat, unui contract de servicii.

Referitor la apărarea formulată de pârâte în subsidiar, în sensul că, ar fi incidente dispoziţiile art. 1132 şi ale art. 1133 din fostul Cod Civil referitoare la delegaţiei imperfectă, s-a reţinut că nu poate fi primită, întrucât pentru a fi în prezenţa unei delegaţii imperfecte, ar trebui ca un nou raport juridic obligaţional să fie adăugat celui existent.

În cazul de faţă, aceasta ar presupune ca pârâta S.C. U S.A. să nu fie descărcată de obligaţiile sale faţă de municipiul Mangalia, ci să aibă în continuare aceste obligaţii, alături de cele ale noului delegat, pârâta S.C. P Holding S. A., or, în cuprinsul actului de novaţie, la art. 4, se prevede în mod expres stingerea obligaţiilor şi drepturilor S.C. U S.A. faţă de municipiul Mangalia, fiind aşadar exclusă ipoteza avansată de pârâte, în sensul intervenirii unei delegaţii imperfecte.

În ceea ce priveşte argumentul pârâtelor, în sensul că legalitatea modului de atribuire a contractului a cărui nulitate absolută se solicită s-ar bucura de putere de lucru judecat, în baza hotărârilor pronunţate de Judecătoria Mangalia, respectiv Tribunalul Constanţa, în dosarul 3915/254/2009 , curtea a apreciat că raţionamentul nu este valabil.

Astfel, litigiul soluţionat prin aceste hotărâri judecătoreşti a avut ca obiect plângerea contravenţională formulată de municipiul Mangalia, împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria AR nr. 01702/04.11.2009 prin care agenţii de control ai A.N.R.M.A.P. au sancţionat autoritatea contractantă pentru atribuirea actului de novaţie din 13.11.2008 utilizând altă procedură decât cele prevăzute în O.U.G, nr. 34/2006.

Prin raportare la obiectul prezentei acţiuni, respectiv constatarea nulităţii absolute a acrului de novaţie din 13.11.2008, pentru a exista putere de lucru judecat, în baza hotărârilor pronunţate de Judecătoria Mangalia şi Tribunalul Constanţa, ar fi fost necesar ca cele două instanţe să se fi pronunţat asupra legalităţii actului de novaţie.

Or, niciuna dintre aceste instanţe nu era competentă material să se pronunţe asupra legalităţii unui act administrativ de natura celui care face obiectul prezentei cauze şi nu era învestită cu o astfel de cerere, soluţia fiind pronunţată în limitele competentei şi în limitele învestirii, ceea ce exclude posibilitatea ca aceste instanţe să fi statuat cu putere de lucru judecat asupra legalităţii actului de novaţie din data de 13.11.2008.

În acest sens, s-a apreciat ca fiind relevantă împrejurarea că, prin Decizia 821/RCA pronunţată de către Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 3915/254/2009, s-a reţinut că, motivul pentru care instanţa a considerat nelegal procesul-verbal prin care a fost sancţionat municipiul Mangalia, constă în faptul că „actul administrativ ce a stat la baza sancţionării petentului – actul de novaţie din data de 18.11.2008, nu a fost desfiinţat de către instanţele judecătoreşti, în urma sesizării de către instituţii/autorităţi competente “.

În concluzie, curtea de apel a reţinut că Judecătoria Mangalia şi Tribunalul Constanţa nu s-au pronunţat, cu ocazia judecării plângerii contravenţionale, pe aspecte de drept ce ar atrage incidenţa puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte actul de novaţie ce formează obiectul prezentei acţiuni, analizarea acestor probleme de drept excedând competentei materiale şi limitelor învestirii celor două instanţe.

Toţi pârâţii au formulat  recurs, fiind criticat atât  modul de  soluţionare a excepţiilor  procesuale, cât  şi  rezolvarea  dată  fondului cauzei. În drept, s-au  invocat  dispoziţiile art. 304 pct.9 şi  304¹ Cod procedură civilă.

Grupând  motivele de recurs  prezentate de către recurenţii SC U SA, Municipiul Mangalia şi Consiliul Local  Mangalia, precum  şi  P M Holding SRL pentru  o abordare coerentă  a cauzei, Înalta Curte reţine, mai întâi, referitor la excepţiile  procesuale, următoarele critici:

·  excepţia autorităţii de lucru judecat a fost greşit  soluţionată; toţi recurenţii au afirmat că prin sentinţa civilă nr. 1970/C/01.07.2010 a  Judecătoriei Mangalia, irevocabilă, s-a statuat  asupra  legalităţii  novaţiei încheiate în cauză; în plus, recurenta P M Holding SRL a insistat asupra  efectului  pozitiv  al puterii de  lucru judecat, în sensul că în litigiul anterior  s-a tranşat irevocabil chestiunea  inaplicabilităţii OUG nr.34/2006 actului de  novaţie;

·  excepţia inadmisibilităţii  acţiunii  pentru  neîndeplinirea  procedurii  prealabile  a fost  respinsă fără  a fi  avute  în vedere  dispoziţiile  art. 286 şi 255 din OUG nr.34/2006 şi art. 7 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, motiv  cuprins numai în  recursul  declarat de P M Holding SRL;

·  excepţia  prescripţiei  dreptului material la acţiune, soluţionată prin  încheierea  de  şedinţă  din  10 octombrie  2012 a fost  rezolvată cu interpretarea şi  aplicarea  greşită a dispoziţiilor  art. 296¹ din  OUG nr.34/2006; potrivit recurentei P M Holding SRL, autoarea acestei critici, la data intrării  în vigoare a OUG nr. 76/2010, care a  modificat textul  indicat, inserând trimiterea  la art. 2 din Decretul nr. 167/1958, dreptul  la  acţiune al  ANRMAP era  deja  prescris în raport de data de 23.06.2009, când Direcţia Naţională Anticorupţie i-a  adus la cunoştinţă faptul existenţei actului de novaţie; pentru perioada anterioară modificării  legislative, nu există nicio  bază legală care să susţină  considerentul  curţii de  apel  referitor la  regimul  juridic al  nulităţii  absolute invocate de ANRMAP, din perspectiva imprescriptibilităţii acesteia, fiind evidentă voinţa  legiuitorului de a supune acest tip de acţiuni  termenelor  prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004; acţiunile au devenit imprescriptibile extinctiv în momentul schimbării competenţei materiale şi calificării contractelor de achiziţii publice ca fiind  contracte  comerciale.

Referitor la  fondul cauzei, recurenţii au formulat următoarele  critici:

·  s-a stabilit  eronat  legea  aplicabilă actului de  novaţie, din  perspectiva dreptului substanţial, cu ignorarea dispoziţiilor  art. 298 din  OUG nr.34/2006; acest motiv de recurs a  fost invocat în toate  cele 3  recursuri;

·  recurenta U SA a mai  susţinut  că la data  încheierii  novaţiei cadrul  normativ  era  permisiv în această privinţă, interdicţia  operând  abia  de la data de  29  noiembrie  2012,  odată cu  modificarea  legislaţiei;

·  recurenţii Municipiul Mangalia şi Consiliul Local  Mangalia  au  reiterat apărarea  referitoare la  delegaţia  imperfectă, afirmând  că  prima  instanţă  a interpretat  greşit dispoziţiile  art. 1132 şi art. 1133 din fostul  Cod civil, neobservând că  raporturile  obligaţionale iniţiale  au  supravieţuit şi s-au adăugat celor create prin  novaţie;

·  recurenta P M Holding SRL a mai  criticat  şi  modul în care  au fost  aplicate  prevederile   cuprinse  în art.291¹ lit.a) şi e) din  OUG nr.34/2006, care  reprezintă  temeiul legal  al  acţiunii  judiciare, susţinând  că şi dacă  s-ar accepta  teza  incidenţei OUG nr.34/2006, ipotezele reglementate  în textele  enunţate nu se regăsesc în speţă, întrucât nu se  poate afirma  că  autoritatea  contractantă ar fi  „atribuit contractul” (ipoteza  de la lit.a) ori ar fi „urmărit dobândirea  unui  serviciu” ( ipoteza de la lit.e) , câtă vreme  nu se  contestă că, în speţă, contractul  iniţial  este  în fiinţă.

Examinând încheierea şi sentinţa  atacate, Înalta Curte constată că  se  impune  reformarea  acestora, pentru greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material  la acţiune.

Obiectul acţiunii  judiciare formulate  de  ANRMAP în virtutea  abilitării speciale conferite  prin art. 296¹ din  OUG nr.34/2006  vizează  constatarea nulităţii absolute a  actului de novaţie la  contractul de  delegare a  gestiunii serviciului public de  salubrizare prin concesionare a municipiului Mangalia nr. 35/25.04.2005. Operaţiunea juridică tripartită supusă  controlului de legalitate  sub aspectul  încălcării  normelor de ordine publică enunţate  la  lit.a) şi e) ale  alin.(1) al art. 296¹ s-a  încheiat la data de  13 noiembrie  2008 între  recurenţii Municipiul Mangalia, S.C. U S.A. şi S.C. P M Holding  S.R.L. Constanţa.

Esenţa acestei convenţii rezultă cu claritate chiar din  prevederile  art. 4 din  „actul de novaţie”, potrivit cu care:

„Prin încheierea prezentului act de novaţie, drepturile şi obligaţiile SC U SA faţă de Municipiul Mangalia se sting, concomitent cu naşterea în sarcina S.C. P M Holding  S.R.L. a drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contractul de concesiune, pe care acesta îl acceptă integral, preluând  calitatea de  concesionar faţă de  Municipiul Mangalia”.

Prealabil examinării fondului cauzei, prin încheierea  pronunţată  la data de  10 octombrie  2012  curtea de  apel a soluţionat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi  prescripţiei  dreptului material la acţiune, respingându-le.

Verificând argumentaţia  pe baza căreia  curtea de  apel  a respins  excepţia  autorităţii de  lucru judecat, Înalta Curte constată că  aceasta  este la  adăpost de  orice critică, atât timp cât obiectul  şi cauza  celor  două acţiuni sunt, în mod  evident, diferite.

Litigiul soluţionat  de  Judecătoria  Mangalia  prin  sentinţa civilă nr.1790/C/01.07.2010, irevocabilă prin respingerea recursului, a avut  ca obiect o plângere  contravenţională, întemeiată  pe dispoziţiile  art. 32 din OG nr.2/2001, în timp ce dosarul pendinte  are ca  obiect  constatarea  nulităţii  absolute  a actului de   novaţie din  13  noiembrie  2008, temeiul  de drept  fiind  art. 296¹ alin.(1) lit.a) şi e) din OUG nr.34/2006.

Şi  în  ceea ce priveşte  efectul  pozitiv al  puterii  lucrului  judecat  de care  s-a  prevalat recurenta P M Holding  S.R.L., fundamentat pe  considerentele  sentinţei Judecătoriei Mangalia, dezlegarea  curţii de apel este  judicioasă pentru că, într-adevăr, premisa de la care  s-a  pornit în  litigiul contravenţional  a fost tocmai  faptul că  „actul de novaţie  din data de  18 noiembrie  2008 nu a  fost desfiinţat de către instanţele  judecătoreşti, în  urma  sesizării  de către   instituţii/autorităţi competente”.

Prin urmare, raţionamentul  de  tip circular pe care îl susţine  recurenta P M Holding  S.R.L. nu poate fi  adoptat de  Înalta Curte. De asemenea, nu  are suport în datele  speţei invocarea  jurisprudenţei CEDO, respectiv a statuărilor  din cauza Amurăriţei c.României, „constările de fapt din procedurile judiciare anterioare” fiind în  sensul  celor  relevate anterior.

Înalta Curte se situează însă  pe o  poziţie  diametral opusă celei adoptate de curtea de apel în privinţa  modului  de soluţionare a excepţiei prescripţiei  dreptului material la acţiune.

În esenţă, eroarea primei instanţe  a fost  determinată  de  extrapolarea  trăsăturilor  esenţiale ale  regimului  nulităţii  absolute  a actelor juridice  din  sfera  actelor civile în  aceea a actelor  administrative.

Distincţia specific civilă între  acţiunile  în constatarea  nulităţii  şi  acţiunile în  anulare nu prezintă  relevanţă deosebită în  dreptul  administrativ. Prezumţia de  legalitate de  care beneficiază actele  administrative este  răsturnată  în situaţia în care  se demonstrează  că acestea au fost adoptate cu încălcarea unor prevederi  normative, independent  de  natura  interesului ocrotit, public sau privat, evident , după  distincţiile  operate  de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Regula  în contenciosul administrativ este prescriptibilitatea acţiunilor  într-un  termen general  de 6 luni, calculat potrivit art.11 din aceeaşi lege, legiuitorul neoperând nicio diferenţiere după cum motivul de  nulitate  invocat este absolut ori relativ.

Nici teza primei instanţe potrivit căreia acţiunile în anularea actelor/contractelor administrative guvernate de Legea nr. 554/2004 ar fi  în toate cazurile condiţionate de dovedirea vătămării unui drept subiectiv sau a  unui interes legitim al persoanei care formulează acţiunea, nu are  suport în dispoziţiile  actului normativ amintit.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ reglementează deopotrivă contenciosul obiectiv (în anulare) şi contenciosul subiectiv de drepturi. De exemplu, în cuprinsul art.3 (denumire marginală „tutela administrativă”) se statuează asupra dreptului prefectului ori al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor  Publici  de a ataca direct la  instanţele de  contencios  administrativ actele  administrative pe care  le consideră  nelegale, independent de  justificarea  vreunei vătămări ori a vreunui interes, altul acela decât restabilirea legalităţii, în  interiorul aceluiaşi  termen prevăzut de  art. 11 alin.(1) din lege.

Prin urmare, contrar  celor reţinute de  prima instanţă, regula în contenciosul administrativ român este prescriptibilitatea acţiunilor, fără distincţie după natura  motivului de nulitate invocat (absolută ori relativă) ori după cum aceasta este  condiţionată  ori nu de vătămare (contencios subiectiv ori contencios obiectiv).

Astfel fiind, concluzia  care se  degajă cu necesitate  este  aceea că imprescriptibilitatea acţiunilor în contencios administrativ, reprezentând o situaţie de  excepţie, trebuie să  fie expres prevăzută  de  lege (exceptio est strictissimae interpretationis), ea  neputând să  fie dedusă prin analogie, ca efect al  raportării la actele  juridice civile (stricto sensu).

 Aplicând raţionamentul  expus  la datele concrete ale acestei cauze, Înalta Curte observă, mai întâi, că legea aplicabilă din punct de vedere substanţial şi procedural a fost corect identificată de judecătorul fondului ca fiind  cea în vigoare la momentul încheierii contractului de  novaţie: 13 noiembrie 2008.

Într-adevăr, nu poate fi acceptată prelungirea  efectelor  Legii nr. 219/1998 sub imperiul căreia s-a încheiat contractul  iniţial nr. 35/25.04.2005, câtă vreme, ca urmare a  încheierii  contractului de novaţie, s-au schimbat părţile şi, deci, nu este incidentă norma tranzitorie cuprinsă în art. 208 din OUG nr.34/2006,care se  raportează la un contract „în curs de executare”.

Toate consideraţiile recurentelor privind supravieţuirea contractului iniţial ori delegaţia imperfectă sunt lipsite de consistenţă juridică, fiind  contrazise chiar de  substanţa înţelegerii  părţilor  reliefată cu  pregnanţă de art. 4 din actul de  novaţie, reprodus în partea introductivă a pct.5 al acestei decizii.

Această interpretare este, de altfel, conformă cu jurisprudenţa acestei secţii în materie, reliefată, de exemplu, prin Decizia nr. 1126/01.03.2012 ori Decizia nr.2578/24.05.2012.

Recurenta ANRMAP a luat cunoştinţă de  actul de novaţie la data de 29 iunie 2009, când, sub nr.8748, a înregistrat adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de  Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie prin care i se solicita  să efectueze  „un control de specialitate privind modalitatea încheierii Actului de novaţie”.În continuare, în exercitarea prerogativelor  sale, vicepreşedintele  ANRMAP a dispus la data de  30 iunie 2009 „începerea procedurii de  supraveghere” în cadrul căreia a avut loc şi  un control la sediul autorităţii contractante (Primăria Municipiului Mangalia), în perioada 4-6 noiembrie 2009 .

Cel mai târziu la data de 29 decembrie 2009, preşedintele ANRMAP a fost încunoştiinţat cu privire la rezultatele procedurii  de supraveghere, fiind informat despre faptul  încheierii  procesului verbal de constatare  şi sancţionare a  contravenţiilor  seria AR nr. 01702 (atacat ulterior la Judecătoria Mangalia).

În cuprinsul aceluiaşi document intitulat „Propuneri de măsuri” i s-a solicitat să aprecieze asupra „oportunităţii ca ANRMAP să facă uz de dreptul conferit  prin  art. 296¹ din OUG nr.34/2006, în vederea stopării efectelor produse de încălcarea prevederilor legale în acest caz”.

Cum termenul de  prescripţie se determină în raport de  legea sub  imperiul căreia a început să curgă, rezultă că reglementarea aplicabilă este cea în vigoare la data de 29 decembrie 2009 când  motivele de nulitate au fost aduse la cunoştinţa conducătorului  ANRMAP.

La acest moment, art. 296¹ din OUG nr.34/2006 (reprodus la pct.2 din această decizie) nu făcea nicio trimitere la Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia  extinctivă iar  art. 287¹⁸  dispunea că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu prevederile Legii nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care nu sunt contrare prezentei reglementări”.

Aşa fiind, rezultă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004,  potrivit cărora acţiunea judiciară este prescriptibilă într-un  termen de 6 luni care curge de la data la care subiectul de  sezină a luat cunoştinţă de  existenţa actului nelegal.

În orice caz, intimata nu poate  susţine că nu i-au fost clare temeiurile nulităţii la data de  29 decembrie 2009, după distincţiile anterior prezentate.

Or, în raport de  acest moment, acţiunea trimisă  prin  poştă la data de 27 aprilie 2012, înregistrată la curtea de apel  la data de  2 mai  2012, este, în mod clar, tardiv formulată, fiind depăşit chiar şi  termenul de decădere  de 1 an prevăzut la alin.(2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că începând cu  data  de  2 iulie 2010, în corpul  reglementării  invocate de intimata ANRMAP, s-a introdus, prin  mijlocirea OUG nr.76/2010, sintagma „în condiţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la  prescripţia  extinctivă” nu poate  conduce la concluzia că o acţiune înregistrată sub imperiul noii reglementări ar deveni imprescriptibilă extinctiv pentru că legea civilă (lato sensu) nu are putere retroactivă.

La data  declarării ca  imprescriptibile a  acţiunilor  în constatarea  nulităţii  absolute a contractelor,  prin art. 296¹ din OUG nr.34/2006 în forma modificată prin  OUG nr.76/2010, dreptul la acţiune al ANRMAP era deja prescris.

Chemată să lămurească chestiunea aplicării  în timp a  dispoziţiilor art. 296¹ din  OUG nr.34/2006, Curtea de Apel Cluj a  dat  aceeaşi  interpretare, reţinând  că  „anterior modificărilor  aduse  OUG nr.34/2006 prin OUG nr. 76/2010, …, actul  normativ analizat nu cuprindea nicio dispoziţie referitoare la  termenul de  introducere a unei astfel de cereri de chemare  în judecată”; „în tăcerea legii speciale … este incidentă în cauză Legea nr. 554/2004, dreptul  comun în materia contenciosului administrativ şi implicit a  contractelor  administrative”, conchizând în sensul că „orice  subiect de drept public  poate  introduce acţiuni în contencios administrativ doar cu respectarea termenelor prevăzute  de  art. 11 din Legea nr. 554/2004” (Decizia civilă nr. 3325/14 decembrie 2010 a Curţii de  Apel Cluj, ca  instanţă de recurs).

În fine, o ultimă excepţie procesuală  invocată de P M Holding S.R.L. ca motiv de ordine publică, vizează inadmisibilitatea acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile însă, în raport de  dispoziţiile art. 109 alin.(3) din Codul de  procedură civilă, partea  este  decăzută  din dreptul  de a o mai  invoca.

Analiza  tuturor celorlalte  critici care privesc fondul cauzei a devenit  de  prisos în  raport de  motivul referitor la prescripţia extinctivă care a fost  găsit de  instanţa de recurs ca fiind fondat.

Este legală hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost păstrată soluţia Secţiei de judecători de respingere a cererilor a doi judecători ce vizau realizarea unui transfer reciproc.

Admiterea unor astfel de cereri de transfer la schimb, în situaţia în care la cel puţin una din cele două instanţe implicate nu au fost publicate posturi de execuţie efectiv vacante, ar conduce la nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiei posturilor vacante pe site-ul CSM, având drept consecinţă eludarea scopului pentru care acestea au fost prevăzute, respectiv informarea completă a tuturor judecătorilor care doresc să formuleze cereri de transfer pentru o anumită instanţă.

Mai mult, atâta timp cât o astfel de procedură a transferului la schimb nu a fost reglementată printr-o normă de drept, cei doi solicitanţi ai transferului la schimb nu pot pretinde și justifica, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ,  un drept vătămat în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 6114 din 11 septembrie 2013

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 403 din 11 aprilie 2013 a fost respinsă contestaţia formulată de doamna TT, judecător la Judecătoria X, și domnul CC, judecător la Judecătoria Y, împotriva Hotărârilor nr. 259 din 28 martie 2013 și nr. 260 din 28 martie 2013 ale Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii( în continuare CSM).

Prin Hotărârea Secţiei pentru Judecători a CSM nr.25x din martie 2013 a fost respinsă cererea de transfer de la Judecătoria X la Judecătoria Y, formulată de doamna judecător TT iar prin Hotărârea Secţiei pentru Judecători a CSM nr.26x din martie 2013  a fost respinsă cererea de transfer de la Judecătoria Y la Judecătoria X, formulată de domnul judecător CC.

În considerentele Hotărârii Plenului CSM nr.403/ 11.04.201, se reţine că în soluţionarea celor două cereri de transfer formulate, Secţia pentru Judecători a CSM, a avut în vedere situaţia posturilor vacante la instanţele judecătorești existentă și publicată pe pagina de internet a Consiliului la data de 04.03.2013, conform căreia la Judecătoriile X și Y nu erau posturi de judecător efectiv vacante, situaţie identică și la data soluţionării contestaţiei de către cei doi judecători; din coroborarea alin.(1) și (6) ale art.2 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcţii de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcţia de procuror și a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, cu modificările și completările ulterioare ( în continuare Regulament) rezultă că  cererile de transfer trebuie să vizeze unul dintre posturile vacante publicate.

În ceea ce privește practica recentă a Secţiei pentru Judecători pentru situaţii similare, indicată de contestatori prin indicarea Hotărârilor nr.556/18.07.2012 și nr. 586/18.07.2012 ale Secţiei pentru Judecători a Plenul CSM, intimatul a constatat că, conform situaţiei posturilor de judecător vacante la instanţele judecătorești existentă și publicată pe pagina de internet a CSM la data de 02.07.2012, la ambele instanţe implicate existau posturi efectiv vacante de judecător, astfel încât diferă fundamental de situaţia existentă în cazul celor doi judecători contestatori.

Prin urmare s-a apreciat că Secţia pentru Judecători a CSM, în mod corect a reţinut că admiterea cererilor de transfer formulate la schimb, în situaţia în care la cel puţin una din cele două instanţe implicate nu au fost publicate posturi de execuţie efectiv vacante, ar conduce la nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiei posturilor vacante pe site-ul CSM, având drept consecinţă eludarea scopului pentru care acestea au fost prevăzute, respectiv informarea completă a tuturor judecătorilor care doresc să formuleze cereri de transfer pentru o anumită instanţă.

Mai mult, privitor la domnul judecător CC, s-a apreciat, prin raportare la dispoziţiile regulamentare, că prin prisma vechimii de doar o lună și 6 zile la instanţa de la care solicită transferul, că Secţia pentru Judecători, în mod corect a considerat ca inoportun transferul magistratului, chiar și în situaţia în care ar fi existat posturi vacante de execuţie la instanţa la care a solicitat transferul.

Prin contestaţia formulată, în termen legal, în condiţiile art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr.317/2004), contestatorii TT și CC, au solicitat anularea Hotărârii Plenului CSM nr.40x din aprilie 2013, precum și Hotărârile Secţiei pentru Judecători nr.25x și nr.26x din martie 2013, și obligarea intimatului CSM să emită o nouă hotărâre  prin care să se aprobe transferul judecătorului TT din funcţia de judecător de la Judecătoria X la Judecătoria Y, precum și transferul judecătorului CC din funcţia de judecător de la Judecătoria Y la Judecătoria X.

În esenţă, contestatorii au susţinut  că argumentele invocate în considerentele hotărârii Plenului CSM nr.403/2013 nu pot fi reţinute întrucât cererile de transfer au fost respinse, fie ignorându-se fie interpretându-se greșit dispoziţii din Regulament, dispoziţii ale unor hotărâri de principiu ale CSM, dar și practica unitară și constantă a CSM în soluţionarea cererilor reciproce de transfer.

Astfel, se arată că motivele pentru care s-a apreciat în concret, că se impune respingerea contestaţiei și implicit a cererilor de transfer, se rezumă practic, la un singur aspect, lipsa posturilor efectiv vacante, intimatul CSM neexaminând în mod efectiv și concret toate motivele invocate în motivarea celor două cereri de transfer formulate, prin prisma dispoziţiilor legale în materie și fără a ţine cont de faptul că se dorește un schimb în considerarea unor motive personale pe larg detaliate în fiecare cerere de transfer.( căsătoriţi, copii minori, părinţi bolnavi, cheltuieli de navetă, locul de muncă al soţului sau soţiei, distanţa dintre domiciliul și sediul instanţei și posibilităţile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia, starea de sănătate și situaţia familială).

Consideră contestatorii că, atât Secţia pentru Judecători din cadrul CSM cât și Plenul CSM au încălcat dispoziţiile art.3 din Regulament, soluţionând cele două cereri de transfer și contestaţia formulată prin raportarea selectivă doar la o parte dintre cele 9 criterii reglementate, respectiv doar prin raportare la lipsa posturilor vacante, făcând abstracţie atât de criteriile de ordin personal invocate în fiecare cerere de transfer cât și de avizele pozitive emise de instanţele implicate în procedura transferului.

Mai susţin contestatorii că ar fi fost vorba despre nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiei posturilor vacante, așa cum susţine intimatul, doar în situaţia în care acestea ar exista. Ori, în opinia contestatorilor tocmai lipsa posturilor vacante nu poate atrage în sarcina CSM obligaţia  de a publica ceva.

În acest context, consideră contestatorii că dacă CSM ar fi ţinut seama de practica sa constantă și unitară în materie de transferurilor la schimb, pentru admiterea cererilor de transfer formulate, nu era necesară existenţa posturilor vacante, concluzie susţinută prin prisma  practicii soluţionării cererilor de transfer reciproce de către CSM, care demonstrează clar faptul că acestea au fost întotdeauna admise, chiar și în situaţia în care la instanţele implicate în transferurile reciproce nu erau posturi vacante.

În opinia contestatorilor, nu poate fi primit nici argumentul CSM privind inexistenţa unei proceduri de reglementare a transferului la schimb, în condiţiile în care chiar și în absenţa unei reglementări, în practica Secţiei de Judecători, s-a dispus constant astfel de transferuri, indiferent dacă la instanţele implicate exista sau nu un loc vacant. Lipsa unei prevederi exprese în Regulament cu privire la modalitatea de transfer solicitată nu poate constitui, în opinia contestatorilor, un motiv de respingere a cererii, CSM revenindu-i rolul de a emite norme în acest sens.

În drept contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art.2 lit.n) teza a II-a din Legea privind contenciosul administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare( în continuare Legea nr.554/2004), art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, art.16 alin.(1) din Constituţia României, art.14 din CEDO, art.17 pct.2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre referitoare la o bună administraţie și principiul IV din Rezoluţia(77)31 a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre privind protecţia individului în raport cu actele administraţiei. În susţinerea contestaţiei formulate este invocată și Decizia nr.721 din 13 februarie 2013 a ÎCCJ-SCAF.

În probaţiune contestatorii au depus un set de înscrisuri, respectiv acte de stare civilă, acte medicale, acte de proprietate, hotărâri ale Secţiei pentru Judecători a CSM.

Intimatul CSM la data de 11.02.2013 a depus, în condiţiile art.201 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă, întâmpinare  prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate, formulând în acest sens apărări faţă de susţinerile  contestatorilor care vizează soluţionarea cererilor de transfer.

Astfel, intimatul susţine, în esenţă, că hotărârea contestată este temeinică și legală deoarece la adoptarea acesteia s-au avut în vedere atât motivele invocate în susţinerea cererilor cât și lipsa posturilor de judecător efectiv vacante disponibile la Judecătoria Y, cât și faptul că admiterea cererilor de transfer formulate la schimb ar conduce la nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiilor posturilor vacante pe site-ul CSM, având drept consecinţă eludarea scopului pentru care acestea au fost prevăzute, respectiv informarea completă a tuturor judecătorilor care doresc să formuleze cereri de transfer pentru o anumită instanţă.

În conformitate cu dispoziţiile art.13 alin.(1) din Legea nr.554/ 2004,  intimatul a depus la dosar înscrisurile care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

Recursul este nefondat.

În esenţă, contestatorii susţin că prin hotărârea în cauză nu au fost analizate criteriile prevăzute de art.3 din Regulament și înserate în cuprinsul contestaţiei, a fost nesocotită practica statuată de Secţia pentru Judecători cu privire la transferul la schimb, că nu prezintă relevanţă în cazul transferurilor la schimb existenţa posturilor vacante la instanţele implicate, că prin modul în care a fost soluţionate cererile lor de transfer s-a creat o stare de discriminare în raport cu judecătorii cărora li s-au admis cereri de transfer la schimb.

În primul rând, Înalta Curte consideră  necesar a sublinia faptul  că existenţa unui post vacant/ vacantabil (în sensul art.2 alin.(1)1 din Regulament) de judecător/ procuror, supus procedurii de publicitate în condiţiile art.2 alin.(1) din Regulament, este de esenţa formulării unei cereri de transfer, la orice instanţă/ parchet, fiind o condiţie sine qua non pentru admiterea unei astfel de cereri, în condiţiile în care instanţele/ parchetele funcţionează cu un număr  de posturi stabilit prin  ștatele de funcţii și de personal, aprobate în condiţiile art.135 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr.304/ 2004) și în limitele bugetului, astfel alocat, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.500/2002 privind finanţele publice.(incidentă prin prisma faptului că  activitatea instanţelor/parchetelor este finanţată de la bugetul de stat, potrivit art.131 alin.(1) din Legea nr.304/2004).

Așadar, în situaţia în care se constată, în prealabil, că  la instanţa/ parchetul la care se solicită transferul, nu există un post de execuţie vacant/ vacantabil, nu se mai impune analiza, unei cererii de transfer prin prisma criteriilor prevăzute de art.3 din Regulament, o astfel de analiză fiind, fără îndoială, lipsită de interes.

Prin urmare, în mod corect intimatul în hotărârea contestată, faţă de lipsa posturilor vacante/ vacantabile de execuţie la instanţele la care contestatorii au solicitat transferul, nu a mai analizat respectivele cereri de transfer, prin prisma criteriile prevăzute de art.3 din Regulament,  criticile formulate de contestatori pe acest aspect, fiind neîntemeiate.

De asemenea, în contextul motivelor de nelegalitate invocate de contestatori, se impune a fi subliniat și faptul că, în vederea respectării dreptului la informare al fiecărui judecător/ procuror interesat în formularea unei   cereri de transfer și, totodată,  pentru a crea premizele soluţionării unor astfel de cereri, în condiţii de transparenţă și de legalitate, CSM are obligaţia de a publica, în condiţiile art.2 alin.(1) din Regulament situaţia posturilor  vacante/ vacantabile de execuţie de la toate instanţele și parchetele.

Așadar, este de necontestat faptul că publicarea posturilor vacante/ vacantabile de judecător/ procuror, în condiţiile art.2 alin.(1) din Regulament reprezintă, o primă etapă obligatorie în parcurgerea procedurii de soluţionare a oricărei cereri de transfer, formulată cu respectarea dispoziţiilor art.2 alin.(21) din Regulament.

Prin urmare, susţinerea contestatorilor în sensul  că admiterea unor cereri de transfer la schimb nu este de natură a conduce la încălcarea dispoziţiilor regulamentare sub aspectul obligativităţii publicării posturilor vacante de judecător pe pagina de internet a CSM, este rezultatul unei interpretări greșite a dispoziţiilor art.2 din Regulament, de natură a denatura scopul  respectivei reglementări, ceea ce nu poate fi acceptat.

Totodată, Înalta Curte, văzând și Decizia nr.721 din 13 februarie 2013 a ÎCCJ-SCAF, invocată de altfel și de contestatori, constată că, se impune a fi reiterat faptul  că atâta timp cât o astfel de procedură a transferului la schimb nu a fost reglementată printr-o normă de drept, contestatorii nu pot pretinde și justifica, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ,  un drept vătămat în sensul art.2 alin.(1) lit.o) din Legea nr.554/2004.

Prin urmare, în cauza de faţă, ca și în dosarul în care a fost pronunţată decizia invocată de contestatori, (într-o interpretare greșită a unor considerente selectate în mod subiectiv),  sunt lipsite de temei și vor fi înlăturate, ca atare,  criticile  referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul nerespectării, în soluţionarea cererilor de transfer ale contestatorilor, a practicii Secţiei pentru Judecători a CSM referitoare la agrearea unor transferuri reciproce, Înalta Curte reamintind, și în acest context, că respectivele hotărâri ale Secţiei pentru Judecători, nu pot reprezenta, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, mai mult decât un reper  a  modului în care intimatul a interpretat și aplicat, în situaţii concrete, dispoziţiile regulamentare referitoare la criteriile și procedura de soluţionare a unor cereri de transfer.

De altfel, nici nu prezintă relevanţă, în cauză, Hotărârile Secţiei pentru Judecători a CSM nr. 207/28.03.2013 (la instanţa la care s-a dispus transferul existau posturi vacante), nr.13/ 24.01.2008 (se face referire la existenţa unor posturi vacante la cele două instanţe implicate) nr.176/05.06.2008 (la două din cele trei instanţe implicate existau posturi vacante), invocate de contestatori, și depuse la dosarul cauzei, în condiţiile în care prin simpla lecturare a respectivelor hotărâri, este lesne de observat existenţa  unui decalaj între aparenţe și realitate în ipotezele avute în vedere de intimatul CSM la pronunţarea hotărârilor indicate de contestatori.

De asemenea, Înalta Curte consideră necesar a sublinia și faptul, că în virtutea competenţelor cu suport constituţional, în materia gestionării carierei judecătorilor/ procurorilor, trebuie recunoscută CSM o libertate de apreciere extinsă în ceea ce privește stabilirea  politicii de resurse umane în sistemul judiciar, ceea ce implică și elaborarea și punerea în aplicare a unor proceduri de transfer a judecătorilor/ procurorilor, așa încât nu este justificată nici critica contestatorilor referitoare la pasivitatea intimatului în emiterea unor norme regulamentare menite a reglementa instituţia transferului la schimb.

În fine, Înalta Curte, consideră  important a preciza, în acest context, și faptul că, deși, în procedura administrativă de soluţionare a unor cereri, discriminările, în considerarea dispoziţiilor Protocolului nr.12 la CEDO, sunt interzise, diferenţierile nu sunt,  atâta timp cât acestea se sprijină pe o apreciere obiectivă a circumstanţelor de fapt diferite, ceea ce este pe deplin justificat, în cauză prin raportare la situaţia de fapt reţinută în Hotărârile Secţiei pentru Judecători a CSM nr.207/28.03.2013, nr.13/24.01.2008 și nr.176/05.06.2008, invocate de contestatori .

Așadar, fără a accepta răsturnarea principiului egalităţii, trebuie recunoscut dreptul CSM, ca și autoritate administrativă cu competenţe în gestionarea carierei judecătorilor/ procurorilor, de a aprecia dacă și în ce măsură diferenţele între situaţii similare în alte privinţe justifică diferenţele de tratament juridic în soluţionarea unor cereri de transfer.

Prin urmare, nu poate fi reţinută ca și motiv de nelegalitate a hotărârii contestate pretinsă stare de discriminare invocate de contestatori în raport de persoanele ale căror cereri de transfer la schimb au fost admise, în considerarea altei situaţii de fapt cel puţin sub aspectul situaţiei posturilor vacante la instanţele implicate.

În consecinţă, constatând că, contestatorii, prin probele administrate în cauză, nu au dovedit în condiţiile art. 249 din Noul Cod de procedură civilă, nelegalitatea actului administrativ contestat, prin prisma dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004 Înalta Curte  a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 40x din aprilie 2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Inspectorii Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală (DGAF) monitorizează activitatea de comerţ electronic a magazinelor online şi a platformelor specializate de vânzări şi investighează activitatea utilizatorilor, care desfăşoară activităţi comerciale fără a respecta prevederile legale privind înregistrarea la Registrul Comerţului şi la autoritatea fiscală competentă, precum şi cele referitoare la declararea veniturilor realizate, în vederea plăţii obligaţiilor fiscale aferente.

Inspectorii antifraudă fiscală au identificat un prejudiciu de 373.900 lei cauzat de o persoană fizică prin neplata TVA şi a impozitului pe venit aferente activităţii de comerţ online pe platforme specializate. În februarie 2015, DGAF a sesizat procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care au dispus efectuarea de percheziţii domiciliare în municiplul Bucureşti şi judeţul Ilfov în data de 09.03.2016.

Din noiembrie 2014, inspectorii antifraudă au investigat activitatea comercială a utilizatorului itmediagalaxy, care activa pe www.itmediagalaxy.ro, www facebook.com/itmediagalaxv şi cele mai importante portaluri de vânzări online din România. Inspectorii DGAF au constatat că în perioada 03.01.2013-05.11.2014, acesta a vândut 1.492 produse electronice (smartphone-uri, tablete şi televizoare) de ultimă generaţie în valoare totală de 1.193.091 lei, fără a plăti TVA şi impozitul pe venit aferente.

Demersurile de cooperare interinstituţională între Parchetul de pe Iângă Tribunalul Bucureşti şi Direcţia Generală Antifraudă Fiscală au fost derulate cu respectarea competenţelor materiale specifice fiecăreia dintre cele două structuri, în condiţiile stabilite prin documentele de cooperare încheiate în acest sens.

Joi, 10 martie: Ieri, la Londra, Țuca Zbârcea & Asociații a fost aleasă Firma de avocatură a Anului în România, în cadrul ceremoniei The Lawyer European Awards, organizată de prestigioasa publicație britanică The Lawyer.

În prezența a peste 250 de avocați și consilieri juridici, The Lawyer, cel mai apreciat jurnal periodic din Marea Britanie dedicat pieței de avocatură, a anunțat laureații ediției 2016 a premiilor The Lawyer European Awards. Anual, The Lawyer recompensează firmele de avocatură cu performanţe deosebite, precum şi liderii care, prin decizii strategice şi management vizionar, au avut un aport semnificativ în evoluţia şi dezvoltarea business-ului în ultimele 12 luni.

În cadrul ceremoniei din acest an au fost acordate 24 de premii, câștigătorii fiind desemnați de un juriu format din 25 de avocați și consilieri juridici din cadrul unor cunoscute firme de avocatură precum Slaughter and May, Arnold & Porter, Mishcon de Reya, Travers Smith, Shoosmiths, Walker Morris, Winston & Strawn, Paul Hastings, Osborne Clarke International, respectiv corporații precum HBO, Aviva, Linde, Tsys, Orwell Group, Unisys etc.

Lista nominalizărilor pentru premiul „Firma de Avocatură a Anului” din România a inclus 7 jucători de pe plan local, deopotrivă firme independente și internaționale. Câștigătorul categoriei, la finele procedurii de jurizare, a fost Țuca Zbârcea & Asociații, potrivit anunțului The Lawyer.

Prezent la gala de premiere de la Londra, Gabriel Zbârcea, Managing Partner, a declarat: „Acest trofeu reconfirmă locul pe care Țuca Zbârcea & Asociații îl ocupă în rândul firmelor de avocatură europene. El se cuvine mai întâi de toate avocaţilor şi echipei noastre care trudesc pentru a oferi servicii de calitate 24 de ore din 24. Se cuvine clienţilor noştri care au crezut şi cred în noi, în valoarea acestei firme. Nu îl ultimul rând, colegilor noştri din celelalte firme de avocaţi alături de care am clădit de 20 ani o piaţă a serviciilor juridice competitivă, provocatoare, similară cu cele din ţările cu tradiţie în avocatura de business”.

Marcând o premieră la nivel local, Țuca Zbârcea & Asociații și-a adjudecat patru trofee The Lawyer în decursul ultimilor 6 ani. Astfel, în 2010, la Berlin, firma fondată de avocații Florentin Țuca și Gabriel Zbârcea era desemnată „Firma de Avocatură a Anului în Europa de Est și Balcani”. Peste alți doi ani, Florentin Țuca devenea primul avocat român distins cu trofeul „Managing Partner-ul Anului în Europa”, în cadrul unei ceremonii organizate la Monte Carlo. În 2014, juriul The Lawyer avea să acorde Țuca Zbârcea & Asociații titlul de „Firma de Avocatură a Anului” din România, performanță repetată în 2016.

Lista completă a firmelor nominalizate la premiile The Lawyer European Awards este disponibilă pe site-ul publicaţiei britanice – http://www.thelawyereuropeanevent.com/shortlist

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 4

O.U.G. nr. 148/2005

Sunt legale prevederile art. 19¹ alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006, pentru aprobarea  Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, prevederi care, în vederea instituirii unui tratament unitar pentru situaţii des întâlnite în practică, în care  există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului, stabilesc faptul că pentru luna  în care s-a născut copilul  se vor avea  în vedere  veniturile din luna anterioară celei  în care   s-a născut copilul.

Soluţia legislativă de asimilare a acestei fracţii cu cea de-a douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit de lege nu este contrară actelor normative cu valoare juridică superioară şi nu este de natură să-i prejudicieze pe beneficiarii indemnizaţiei  de creştere a  copilului, deoarece prin reglementarea în mod unitar a modalităţii de calcul a  indemnizaţiei   pentru  luna în care  s-a născut copilul se elimină dificultăţile  ivite în determinarea  sumei cuvenite în raport cu data naşterii copilului, când aceasta este diferită de data de 1 a lunii respective şi când, nu ar fi avut în vedere venitul integral din acea lună, ci numai fracţiunea  corespunzătoare până în ziua în care s-a  născut copilul.

Decizia nr. 6585 din 9 octombrie 2013 

Prin încheierea dată în dosarul nr. 5.563/111/CA/2011 în şedinţa publică  de la   27 septembrie  2012, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în baza  dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, sesizarea  instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamanta PMO cu privire   la prevederile   art. 19¹  alin. 4 in Hotărârea   Guvernului nr. 1025/2006.

În motivarea excepţiei, reclamanta a susţinut că, prin reglementarea contestată, care prevede că baza de calcul a  indemnizaţiei   pentru creşterea copilului în luna în care s-a născut copilul  este venitul realizat în luna   anterioară, se   adaugă în mod nelegal la  legea specială în materie şi anume, la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului   nr. 148/2005, care   în art. 1 a   recunoscut persoanelor   îndreptăţite dreptul de a beneficia de o indemnizaţie lunară reprezentând 75% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni.

Reclamanta a   mai arătat  că  Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006 este   un act   normativ cu valoare   juridică inferioară, care   nu poate   modifica   legea    pentru   aplicarea  căreia a  fost emis şi din acest motiv, prevederea contestată trebuie interpretată ca o normă de protecţie a   mamei care, realizând venituri mai mici   în luna în care naşte copilul, are dreptul să beneficieze de acelaşi salariu ca acela   obţinut în luna anterioară.

În interesul pârâtului Guvernul  României a   formulat cerere   de intervenţie Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale, solicitând să fie   respinsă   ca nefondată excepţia   de nelegalitate, cu    motivarea   că, dispoziţiile criticate   sunt   în concordanţă cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind  susţinerea   familiei în vederea   creşterii    copilului, care  reglementează modul de calcul a indemnizaţiei pentru   creşterea  copilului.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal  a pronunţat sentinţa   nr. 8/CA/2013 – P.I.  din 25 ianuarie 2013, prin care  a  respins cererea  de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale , a  admis   excepţia   de nelegalitate invocată de reclamanta PMO şi a  constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006, modificată   şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1682/2008, care   prevede că , pentru luna în care s-a născut copilul se ia în calcul venitul realizat în luna anterioară celei   în care s-a născut copilul.

Instanţa de fond a   reţinut că   această dispoziţie contravine   prevederilor art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005, potrivit cărora, pentru copiii născuţi, adoptaţi, încredinţaţi în vederea adopţiei, luaţi în plasament, în plasament în regim de urgenţă sau tutelă până la data de  31 decembrie 2010, persoanele care în ultimul an anterior naşterii copilului ori producerii evenimentelor   menţionate, au realizat   timp   de 12 luni  venituri   profesionale supuse impozitului   pe venit potrivit   Legii   nr. 57/2003 privind Codul fiscal, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului   în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până  la 3 ani, precum  şi de o  indemnizaţie lunară reprezentând 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 se referă   la media   veniturilor realizate în ultimele 12 luni, instanţa   de fond a   considerat că norma   juridică   instituită   prin  reglementarea contestată este  de natură  să o prejudicieze pe reclamantă, în condiţiile   în  care aceasta nu îşi poate   valorifica la calculul indemnizaţiei pentru creşterea   copilului veniturile mai mari realizate în luna   în care  a  intervenit naşterea   copilului.

În aprecierea  judecătorului fondului, actul   normativ cu forţă juridică superioară  se referă  la veniturile din  ultimele 12 luni, fără   a  cuprinde nici o precizare similară celei din textul a cărei  nelegalitate s-a invocat  pe cale de excepţie.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale  şi Persoanelor Vârstnice, solicitând ca, în temeiul   dispoziţiilor   art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă, să fie  modificată hotărârea  atacată, în sensul  respingerii excepţiei de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca  neîntemeiată şi admiterii  cererii   de intervenţie accesorie.

Ca prim   motiv   de recurs, s-a   invocat   aplicarea greşită a   dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea   nr. 554/2004, arătându-se că excepţia de nelegalitate   poate avea ca obiect numai   actele   administrative cu caracter individual, astfel că este   inadmisibilă excepţia invocată cu privire   la un  act   administrativ cu caracter normativ, cum este   actul dedus judecăţii în prezenta cauză şi pentru  care  legea   instituie o altă procedură   de contestare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocat  pe  fondul pricinii, recurenţii au susţinut că prima   instanţă a   interpretat greşit dispoziţiile   art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006 pentru   aprobarea  Normelor   metodologice de aplicare   a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea  familiei în vederea  creşterii copilului.

Recurenţii au criticat concluzia instanţei de fond că indemnizaţia pentru creşterea copilului se raportează la veniturile realizate din ultimele 12 luni şi că  se ajunge  la situaţia   de  a se avea   în vedere   doar  veniturile  realizate în ultimele 11 luni, în   condiţiile   în care  se prevede că pentru   ultima   lună   se vor avea   în vedere  veniturile din luna anterioară celei în care s-a născut copilul.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat că excepţia de nelegalitate  este nefondată, deoarece sintagma „în ultimele 12 luni  anterior datei naşterii copilului” trebuie înţeleasă numai  prin interpretare sistematică a actului şi prin coroborare cu acestea.

Astfel, recurenţii au   învederat că, prevederile  art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului  nr. 1025/2006 instituie  un tratament unitar  pentru situaţii   des întâlnite în practică, în care  există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului şi legiuitorul  a ales soluţia de a asimila această fracţiune cu cea de-a  douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit prin   Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005.

Din acest motiv, s-a apreciat că această prevedere a fost introdusă tocmai   în vederea  asigurării  unui tratament echitabil pentru toate persoanele care   îndeplinesc condiţiile de acordare  a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, ţinându-se  cont de faptul că, naşterea unui copil sau o situaţie de adopţie, plasament sau tutelă se poate  înregistra oricând pe parcursul unei luni şi pentru a   nu defavoriza persoanele  aflate în aceste   situaţii din punct de vedere al nivelului veniturilor şi respectiv, al stabilirii  cuantumului indemnizaţiei pentru   creşterea copilului.

Ca argument pentru lipsa de temei a excepţiei de nelegalitate s-a invocat elaborarea actului contestat în baza art. 108 din Constituţia României, republicată, art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr.148/2005 şi cu respectarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative  spre  aprobarea Guvernului, aprobat prin Hotărârea   Guvernului nr. 50/2005.

Considerentele Înaltei Curţi asupra  recursurilor:

1.Aspecte de fapt şi de drept relevante

Inadmisibilitatea  excepţiei de nelegalitate  a fost invocată neîntemeiat ca prim motiv de recurs, constatându-se că, prin dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea   nr. 262/2007, nu a  fost restrâns domeniul  de aplicare a acestui mijloc procedural şi deci pe calea   incidentă a  excepţiei   de nelegalitate poate   fi contestată legalitatea  actelor  administrative cu caracter individual şi a celor  cu caracter normativ, cum este   cazul actului contestat în prezentul litigiu.

Recursurile declarate în cauză vor fi admise pentru motivul comun de modificare formulat în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă pentru aplicarea greşită a legii, care a  determinat pronunţarea   unei   soluţii contrare legii de admitere  a  excepţiei  de nelegalitate.

Excepţia de nelegalitate invocată  de intimata – reclamantă PMO are ca obiect dispoziţiile   art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea  Guvernului nr. 1025/2006 pentru aprobarea  Normelor metodologice de aplicare a  Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, care   prevăd că, pentru luna   în care  s-a născut copilul, se ia în calcul venitul realizat în luna  anterioară celei   în care  s-a născut copilul.

Nelegalitatea normei care  stabileşte baza de calcul pentru  indemnizaţia de creştere a   copilului   în luna în care   acesta s-a născut a fost invocată  în raport cu prevederile   art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 19¹ alin. 2 din Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, cu modificările şi completările  ulterioare, începând cu data  de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior naşterii  copilului, au   realizat  timp de 12 luni   venituri profesionale supuse  impozitului pe venit potrivit Legii   nr. 571/2003 privind  Codul fiscal, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară în cuantum de 600 lei sau, opţional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.

În aplicarea acestui act normativ, normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 prevăd în art. 19/1 alin. 2 că, baza de calcul a indemnizaţiei pentru creşterea   copilului se determină ca sumă totală a veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterior datei naşterii copilului şi  împărţită la 12.

Norma cuprinsă în art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 reglementează exclusiv baza de calcul pentru indemnizaţia de creştere a copilului în luna în care  acesta s-a născut, fără a modifica modalitatea de calcul stabilită prin prevederile legale susmenţionate.

Elaborarea   acestei norme s-a impus în scopul asigurării unui tratament unitar al situaţiilor concrete, în care   există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului, cu excepţia cazului în care acesta se naşte pe data de 1 a unei  luni.

Soluţia   legislativă de asimilare a   acestei fracţii cu cea   de-a douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit de lege nu este contrară actelor normative cu valoare juridică superioară şi nu este de natură să-i prejudicieze pe beneficiarii indemnizaţiei  de creştere a  copilului, deoarece prin  reglementarea  în mod unitar a modalităţii de calcul a   indemnizaţiei   pentru   luna   în care  s-a născut copilul se elimină dificultăţile  ivite în determinarea  sumei cuvenite în raport   cu data   naşterii   copilului, când  aceasta este diferită de data  de 1 a lunii respective şi când, nu ar   fi avut în vedere venitul integral din acea lună, ci numai fracţiunea  corespunzătoare până în ziua în care s-a  născut copilul.

În consecinţă, prevederea cuprinsă  în art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 este conformă legii în baza căreia a fost adoptată cu respectarea  limitelor competenţei de reglementare a  autorităţii emitente, dat fiind că, nu se adaugă  la lege un alt mod de calcul pentru indemnizaţia de creştere a copilului, stabilindu-se cazul particular al acestei indemnizaţii pentru luna în care s-a născut copilul tocmai   în vederea asigurării unui tratament echitabil pentru  toate persoanele   care îndeplinesc condiţiile  de acordare a indemnizaţiei  respective, ţinându-se  cont de faptul că, naşterea unui copil sau o situaţie de adopţie, plasament sau tutelă se poate  înregistra oricând pe parcursul unei luni şi nu pentru a defavoriza persoanele aflate în asemenea  situaţii din punct de vedere al veniturilor şi al stabilirii   cuantumului indemnizaţiei.

Legalitatea dispoziţiilor art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 se constată nu numai faţă de   conformitatea acestora  cu întregul conţinut al reglementării   din  actul respectiv şi cu prevederile actului normativ cu valoarea   juridică  superioară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005, dar şi faţă de respectarea  normelor  de tehnică  legislativă cuprinse în Legea  nr. 24/2000 şi în Regulamentul  privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte  normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea  Guvernului   nr. 50/2005.

Astfel, se reţine că, actul   administrativ  contestat  în cauză a  fost   adoptat   de   executiv prin însuşirea   proiectului   iniţiat de   Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale  şi Familiei, ca organ de specialitate al  administraţiei  publice centrale, cu atribuţii şi competenţe în domeniu şi a  fost   avizat   de   autorităţile publice interesate în aplicarea   acestuia   şi de   Ministerul  Justiţiei, care   avizează proiectele   de acte   normative, inclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor  din etapa de avizare.

Pentru considerentele   care   au fost   expuse, Înalta Curte va admite recursurile  şi va modifica   hotărârea atacată, în  sensul că, va admite cererea   de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin transmiterea   calităţii procesuale a   autorităţii care a iniţiat proiectul de hotărâre, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Pe cale  de consecinţă, va fi respinsă ca neîntemeiată excepţia   de nelegalitate a   dispoziţiilor   art. 19/1  alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 invocată  de  reclamanta PMO.

Soluţia   instanţei de recurs şi temeiul   juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea  nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursurile şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a modificat sentinţa  instanţei de fond, în sensul că, admiterii cererii de intervenţie  accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei  Sociale  şi Persoanelor Vârstnice şi respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006.

Reprezentanța Comisiei Europene în România a organizat, în parteneriat cu Ministerul Finanțelor Publice, o dezbatere despre raportul de țară privind economia românească, publicat în data de 26 februarie 2016. Raportul menționează progresele înregistrate de Romania și atrage atenția privind riscurile reprezentate de măsurile fiscale și de salarizare luate în afara programului anual de bugetare. Totodată, Comisia Europeana încurajează relansarea investițiilor, continuarea reformelor structurale și asumarea unorpolitici fiscale responsabile, acestea fiind de altfel prioritățile pentru 2016 ale Semestrului european, instrumentul de coordonare la nivel european a politicilor economice naționale. În plus, săptămâna aceasta, Comisia Europeană a anunțat ieșirea României din grupul țărilor care înregistrează dezechilibre macroeconomice.

„Creșterea economică în România este sustenabilă și se bazează pe investiții. Rata investițiilor a fost printre cele mai ridicate la nivel european, ajungând la 24,9% din PIB, și ne aşteptăm să crească pe termen mediu. Suntem conştienţi că pentru menţinerea acestor tendinţe pozitive avem nevoie de continuarea și accelerarea reformelor structurale”, a declarat Ministrul Finanțelor Publice, Anca Dragu.

“Remarcăm cu toții creșterea economică înregistrată de România în ultimii ani. Avem de-a face cu o situație paradoxală: România se află în topul creșterii în Uniunea Europeană, dar în același timp este și în topul sărăciei. Aceasta înseamnă că modelul de creștere nu lucrează în beneficiul cetățenilor. Comisia Europeană dorește să se asigure că evoluția economiei României este echilibrată, având drept model de competitivitate calitatea și inovarea în locul costurilor reduse cu forța de muncă”, a declarat dna Angela Filote, șeful Reprezentanței Comisiei Europene în România, în deschiderea conferinței.

Conferința de lansare a Raportului de țară a oferit posibilitatea participanților de a discuta și aduna opinii asupra diferitelor aspecte menționate în document. Aceste opinii vor fi utilizate în elaborarea de către Comisia Europeana a recomandărilor specifice de țară din luna mai 2016.

Context

La evenimentul din data de 9 martie au participat dna Anca Dana Dragu, ministrul Finanțelor Publice, dna Claudia Ana Costea, ministrul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, dl Liviu Voinea, viceguvernator al Băncii Naționale, dl Cristian Ghinea, consilier de stat la Cancelaria Primului Ministru, și dna Ioana Bivolaru, director general la Ministerul Afacerilor Externe. Comisia Europeană a fost reprezentată de d-niiServaas Deroose, director-general adjunct, și Stefan Olsson, director, precum și alți oficiali implicați în procesul de monitorizare a guvernanței economice. La dezbatere au participat și alți reprezentanți ai autorităților române, precum și ai mediului de afaceri, academic și ai societății civile.

În noiembrie 2015, Comisia Europeană a prezentat Analiza anuală a creșterii, punctul de pornire al Semestrului european 2016. La finalul lunii februarie 2016 au fost publicaterapoartele de țară ce analizează politicile economice și sociale ale statelor membre.

Statele membre urmează să transmită Comisiei Europene, în aprilie, . Pe baza acestora și a rapoartelor de țară, Comisia va prezenta recomandări specifice pentru fiecare stat membru.

Pagini utile

Pagina de internet a conferinței

Studiu EY: Românii gestionează mai greu echilibrul între viaţa personală şi cea profesională, însă tinerii care intră pe piaţa muncii vin cu o nouă abordare

Românii percep mai acut decât locuitorii altor țări modificările din ultimii trei ani, cu impact asupra echilibrului dintre viața personală şi cea profesională. De asemenea, ei lucrează mai multe ore suplimentare decât angajaţii din alte ţări şi beneficiază de flexibilitate la locul de muncă doar de la un anumit nivel de senioritate în sus, arată concluziile studiului „Generațiile urbane și prioritățile lor” publicat astăzi de EY România.

EY a realizat acest studiu în contextul schimbărilor rapide care au loc în întreaga lume şi a diferenţelor de abordare între generaţiile care sunt în prezent active pe piaţa muncii. Scopul acestei analize este de a înţelege modul în care generaţiile urbane din România gestionează echilibrul între viaţa personală şi cea profesională, dar şi tendinţele specifice generaţiilor din România, în comparaţie cu celelalte ţări analizate de EY la nivel global. Studiul derulat de EY în România are la bază 2562 de răspunsuri la un chestionar online, provenind de la respondenți din mediul urban cu vârsta între 18 și 55+ ani.

„Suntem la începutul unei etape de transfer a responsabilității de la o generație la alta. Acest lucru se întâmplă, ca de fiecare dată în istorie, printr-un amplu proces de schimbare intenționată, de învățare şi de adaptare. Avem nevoie de o maturizare a relațiilor dintre generații, iar acest lucru va fi posibil doar prin exercițiul leadership-ului autentic”, spune Andreea Mihnea, Director Resurse Umane, EY România.

În ultimii 3 ani gestionarea programului vieții profesionale a devenit mai dificilă

Peste jumătate (51%) dintre respondenţi consideră că este mai dificil acum decât în urmă cu trei ani să gestioneze echilibrul între viața personală şi cea profesională, în timp ce 26% apreciază că este mai uşor de păstrat echilibrul în prezent.

Românii percep mai acut decât restul ţărilor de la nivel global modificările din ultimii trei ani, cu impact asupra echilibrului dintre viața personală şi cea profesională. Percepție similară există în Germania, unde 49% dintre respondenţii la studiul similar derulat de EY la nivel global au spus că este mai dificil acum decât în urmă cu trei ani să gestioneze echilibrul între viața personală şi cea profesională, urmată de Japonia (44%).

Cei care au copii au resimţit într-o măsură mai mare dificultatea gestionării echilibrului între viaţa personală şi cea profesională în ultimii trei ani – 56% dintre respondenţii care sunt părinți spun că a fost mai dificil să facă acest lucru, în comparație cu 50% dintre cei care nu au copii. Comparativ cu restul ţărilor, părinţii din România au resimțit cel mai acut dificultățile din ultimii trei ani, urmați de părinţii din Germania (54%) şi Japonia (46%).

Numărul mediu de ore lucrate pe săptămână este în creștere

Jumătate dintre respondenți susțin că numărul de ore de lucru a crescut în ultimii trei ani faţă de perioada anterioară, în timp ce doar 14% spun că numărul orelor lucrate a scăzut în această perioadă. Cel mai mult resimt creșterea numărului de ore de lucru cei din generaţia Y (52%), în timp ce jumătate dintre cei din generaţia Boomers spune că numărul orelor lucrate a rămas constant pe parcursul ultimilor trei ani.

De asemenea, peste 70% dintre respondenţii care sunt angajaţi în muncă susţin că lucrează ore suplimentare, iar 34% lucrează chiar mai mult de 46 de ore pe săptămână. Generația X şi generaţia Boomers lucrează cele mai multe ore suplimentare – peste 46 de ore pe săptămână, în timp ce cei din generaţia Y par cei mai ponderaţi în abordarea orelor suplimentare – majoritatea dintre ei (41%) lucrând până în 45 de ore pe săptămână.

86% dintre respondenții cu responsabilităţi manageriale din România spun ca lucrează ore suplimentare – aproape dublu faţă de managerii din Germania (45%) sau Marea Britanie (34%). Totuși, potrivit statisticilor Eurostat, productivitatea muncii în România e de șase ori mai mică decât media în Europa, de 7,5 ori mai mică decât în Germania și de opt ori față de Olanda.

Decizii luate în legătură cu viața personală și profesională în ultimii 3 ani

Aproape jumătate (47%) dintre respondenți şi-au schimbat locul de muncă în ultimii trei ani din motive financiare, iar o treime a decis să îşi păstreze locul de muncă în această perioadă, pe aceleaşi considerente. Cei mai stabili la locul de muncă în perioada 2012-2015 au fost cei din generaţia Boomers (61%), procentul înjumătăţind-se de la o generație la următoarea: generaţia X (36%), generaţia Y (19%).

Aproape jumătate dintre respondenții angajați în muncă au renunțat la activitățile de relaxare din motive financiare în ultimii trei ani, în timp ce 28% au amânat achiziționarea sau închirierea unei locuinţe personale, iar 14% au amânat decizia de a avea primul copil din aceleași motive. În special cei din generația Boomers au ales să renunțe la activitățile de relaxare în ultimii 3 ani (64%), generaţiile X şi Y fiind mai puţin dispuse să facă acest lucru. În schimb, 14% dintre respondenții cu vârsta între 34 şi 49 de ani au amânat decizia de a avea primul copil din motive financiare, iar 6% dintre ei pe aceea de a avea încă un copil.

Factori ce contribuie la realizarea unui echilibru între viața privată și cea profesională

Factorii cei mai importanți pentru asigurarea unui echilibru între viața privată şi cea profesională sunt respectarea normelor legale legate de recompensarea orelor suplimentare (61%), posibilitatea de a programa fără restricții zilele de concediu de odihnă (54%) şi respectarea reglementărilor privind concediul de creștere a copilului şi revenirea la locul de muncă după acest concediu (46%).

Aproape jumătate (46%) dintre respondenții angajați în muncă beneficiază însă de o formă de program flexibil, în timp ce doar 5% lucrează pe bază de proiect sau la cerere. Peste jumătate (51%) dintre respondenții care fac parte din generația Y nu beneficiază de program flexibil, deși nevoia de flexibilitate este mult mai pronunțată în rândurile acestei generații, conform numeroaselor studii derulate la nivel global.

În prezent, angajații care beneficiază în cea mai mare măsură de program flexibil sunt cei care fac parte din generația Boomers: 53% dintre ei au o formă de program flexibil, iar 7% lucrează pe bază de proiect. De asemenea, respondenții care ocupă o poziție de conducere beneficiază într-o măsură mai mare de program flexibil (53%), faţă de cei care nu sunt manageri (43%).

„Noile generații vin cu o voință puternică de a gestiona mai bine echilibrul între viața personală şi cea profesională. Este poate cea mai frumoasă promisiune pentru viitor – promisiunea unor oameni mai fericiți şi mai sănătoși, a unor relații mai armonioase în mediul de lucru şi în familie şi, cel mai important, promisiunea unei investiţii valoroase în copiii care se nasc acum”, adaugă Oana Gorbănescu, Corporate Communication Officer, EY România.

Schimbări pentru a gestiona mai bine echilibrul dintre viața personală şi profesională

Aproape 30% dintre respondenți consideră că munca este o parte importantă din identitatea lor, în timp ce pentru aproape jumătate (46%), munca reprezintă doar un mijloc de trai şi de susținere a stilului de viaţă. Cel mai mult integrează munca în identitatea personală respondenții care fac parte din generația Boomers (53%), faţă de cei din generația X (37%), respectiv Y (27%).

Peste jumătate dintre respondenți (58%) şi-au schimbat sau ar fi dispuși să îşi schimbe locul de muncă, iar 40% s-au mutat / s-ar muta în altă ţară pentru a gestiona mai bine echilibrul între viaţa personală şi cea profesională. Respondenții din generația Boomers sunt mai degrabă dispuși să se mute în altă ţară (20%) pentru a gestiona echilibrul între viaţa personală şi cea profesională decât să se mute în alt oraș din România (6%).

„Am plecat la drum cu analiza noastră pentru a înțelege diferențele între generațiile din România şi dinamica relațiilor dintre acestea. Dar am ajuns să înțelegem mai degrabă asemănările dintre ele şi să vedem teritoriul comun pe care acestea se pot întâlni pentru a lucra mai bine împreună. Doar prin colaborare, acceptare şi încredere putem construi o lume care să funcționeze mai bine şi mâine”, concluzionează Elena Badea, Director de Marketing, EY România.

Ministerul Finanțelor Publice propune majorarea bugetului alocat schemei de ajutor de stat de stimulare a investițiilor cu impact major în economie de la 100 de milioane de euro anual, la 145 de milioane de euro anual, echivalent în lei, cu încadrarea în prevederile bugetare anuale aprobate.

Decizia vine în urma interesului deosebit manifestat de un număr în creștere de investitori pentru realizarea unor investiții de mare anvergură, cu importante efecte în economie, orientate spre sectoarele de activitate de vârf. Totodată, în prezent, pentru întreprinderile mari care intenționează realizarea unor astfel de investiții nu mai există un alt mecanism de finanțare la nivel național.

Ministerul Finanțelor Publice propune și modificarea mecanismului de înregistrare a proiectelor și selectare a beneficiarilor, criteriile de departajare fiind cuantificabile și transparente, stabilite pe bază de punctaj. Scopul este acela de a asigura un tratament egal întreprinderilor și eficientizarea procesului de evaluare cu încadrarea, totodată, în bugetele alocate schemei. De asemenea, este luată în calcul introducerea și clarificarea anumitor definiții și reglementări specifice în vederea corelării cu prevederile legislației europene în materie.

Menționăm că mecanisme similare de stimulare a atragerii de investiții sunt practicate de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu legislația comunitară în domeniul ajutorului de stat, și reprezintă un criteriu determinant în procesul de alegere a locațiilor pentru amplasarea viitoarelor investiții.

Ministerul Finanțelor Publice implementează, începând cu luna noiembrie 2014, schema de ajutor de stat aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.807/2014 care are ca obiectiv stimularea investițiilor cu impact major în economie.

În prezent, înregistrarea cererilor de finanțare în baza schemei se realizează în sesiune continuă până la atingerea nivelului bugetului anual alocat schemei. Înregistrarea Cererilor de acord pentru finanțare a fost suspendată începând cu data de 26.06.2015 urmare a atingerii nivelului bugetului anual alocat schemei. Bilanțul la 31.12.2015 al implementării.

Pot beneficia de ajutor de stat în baza schemei instituite prin Hotărârea Guvernului nr.807/2014, întreprinderile care realizează proiecte de investiții cu o valoare totală, fără T.V.A., de minimum 10 milioane de euro.

Ajutorul de stat se acordă întreprinderilor după efectuarea totală sau parțială a cheltuielilor eligibile aprobate prin acordurile pentru finanțare, sub formă de sume nerambursabile, în limita intensității maxim admisibile conform Hărții ajutoarelor regionale pentru România valabilă pentru perioada 2014-2020.

Sunt considerate cheltuieli eligibile, costurile fără T.V.A. aferente realizării, respectiv achiziționării de active corporale și necorporale, precum și cheltuielile privind închirierea construcțiilor, aferente investiției inițiale.
Perioada de derulare a schemei este 2014-2020 pentru emiterea de acorduri pentru finanțare, respectiv 2015-2023 pentru plata ajutorului de stat.

Deschiderea următoarei sesiuni de înregistrare a cererilor de finanțare în baza schemei de ajutor de stat instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 807/2014 va fi comunicată pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice cu cel puțin 30 de zile înainte.

Proiectul de act normativ pentru modificarea schemei de ajutor de stat instituită prin Hotărârea Guvernului nr. 807/2014, însoțit de Nota de fundamentare, a fost publicat pentru consultare publică pe site-ul ministerului, la secțiunea Transparență decizională – Proiecte acte normative. Toți cei interesați pot transmite eventuale propuneri, sugestii sau opinii la adresa: publicinfo@mfinante.ro.