În Monitorul Oficial a fost publicată Legea nr. 249/28.10.2015, privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deșeurilor de ambalaje, care abrogă HG 621/2005, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje și transpune Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind ambalajele și deșeurile de ambalaje (denumită în continuare „Legea”).

Noile dispoziții au intrat în vigoare începând cu data de 02.11.2015 și reglementează gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, în vederea prevenirii și/sau reducerii impactului asupra mediului. Sunt supuse prevederilor Legii toate ambalajele introduse pe piață, indiferent de materialul din care au fost realizate sau de destinația acestora, precum și toate deșeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare al acestora.

Pe lângă domeniul de reglementare privind gestionarea deșeurilor de ambalaje, aceeași Lege aduce lămuriri și în domeniul protecției consumatorilor printr-o prevedere de impact, care consolidează principiul exercitării neîngrădite a drepturilor consumatorilor, în ceea ce privește achiziționarea de produse de pe piață,  prevedere care, fiind inserată într-un act normativ privind gestionarea deșeurilor, nu a fost încă identificată și asimilată cu succes pe piața comercializării produselor.

Astfel, se impune o scurtă lămurire asupra art. 16, alin. 8 din Lege, care „interzice condiționarea, sub orice formă, a drepturilor legale ale consumatorilor referitoare la produsul cumpărat de păstrarea ambalajului”.

Din interpretarea prevederii de mai sus distingem următoarele aspecte importante:

• prevederea este aplicabilă consumatorilor, atât în situația achiziționării de produse on-line (vânzare la distanță), cât și în mod direct, prin punctele de vânzare ale comercianților;
• drepturile legale ale consumatorilor nu se limitează la cele izvorâte din certificatele de garanție ale produselor, ci se referă și la drepturile consumatorilor privind returnarea produselor, în cazul vânzărilor la distanță sau la cele născute ca urmare a reclamării viciilor produsului, în condițiile prevăzute de Codul Civil.

Dacă până la intrarea în vigoare a Legii comercianții condiționau deseori acordarea garanției/returnarea produsului de prezentarea ambalajului original al acestuia, în momentul de față, o asemenea practică este eliminată în mod expres, tocmai pentru a debloca cantități semnificative de ambalaje păstrate în gospodării, de către consumatori.

Carența legislativă anterioară permitea comercianților să solicite consumatorilor ambalajul original odată cu prezentarea produsului defect. De multe ori, o astfel de condiționare crea o portiță de eschivare pentru aceștia de a mai înlocui produsul reclamat, având în vedere că mulți dintre consumatori se aflau în imposibilitate de a păstra în spațiul locativ ambalajele tuturor produselor pe care le achiziționau, în special ale produselor voluminoase.

Practica unora dintre consumatori de a păstra ambalajele produselor pentru a înlătura riscul generat de politica comercianților de a nu primi produsul reclamat fără ambalajul original s-a dovedit ineficientă din perspectiva reutilizării și gestionării raționale a ambalajelor pe piața națională.

Derivând din necesitatea de a crea mecanisme de optimizare a parametrilor privind colectarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje pe piața națională, care să se conformeze standardelor și țintelor europene, legiuitorul nu numai că a identificat o sursă reală de generare de deșeuri  de ambalaje, dar a intervenit expres și în sensul protejării drepturilor consumatorilor pe piața comercializării bunurilor de consum ambalate.

În sensul constrângerii destinatarilor de a asimila și aplica în practică regula prevăzută la art. 16, alin. (8) din Lege, legiuitorul instituie sancțiuni pecuniare cu valori cuprinse între 15.000 lei și 25.000 lei.

Constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii se face de către personalul împuternicit al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Veniturile rezultate în urma ofertelor publice iniţiale au înregistrat noi recorduri în 2015 la nivel european, însă condiţiile de piaţă vor descuraja această activitate în prima jumătate a anului 2016, arată ultima ediţie a raportului PwC IPO Watch.

• Veniturile rezultate în urma ofertelor publice initiale (IPOs) din Europa au înregistrat o creştere cu 16% în 2015 faţă de anul precedent (ajungând la 57,4 miliarde de Euro) şi o valoare medie per IPO* în creştere cu 27% (de 248 de milioane de Euro);
• În schimb, veniturile din IPO au scăzut cu 16% pe piaţa londoneză sub impactul îngrijorărilor legate de rezultatul alegerilor generale din Marea Britanie, a transmiterii îngrijorărilor privind piaţa bursieră chineză şi a prăbuşirii preţului petrolului.
• Perspectivele bursei de la Londra rămân mai puţin optimiste faţă de acum un an, potrivit evaluării PwC, estimându-se că veniturile totale strânse din piaţă vor scădea în 2016.
• La Bursa de Valori Bucureşti s-au înregistrat cinci oferte publice iniţiale pe piaţa AeRO, veniturile rezultate în urma noilor listări au fost însă în scădere faţă de valoarea din 2014 înregistrată de oferta publică iniţială a Electrica (444 milioane de Euro).

Ofertele publice iniţiale planificate în următoarea perioadă la bursa din Londra conţin în continuare câteva oportunităţi atractive de investiţii, dar se aşteaptă ca în 2016 să crească numărul listărilor amânate sau anulate din cauza volatilităţii şi a condiţiilor de piaţă, arată cea mai recentă ediţie a raportului PwC IPO Watch. 61 de oferte publice iniţiale au fost amânate sau anulate în 2015 (comparativ cu doar 49 în 2014), din care 44 din cauza condiţiilor de piaţă.

“La începutul anului 2016 se resimte un adevărat îngheţ la nivelul mai tuturor pieţelor bursiere din lume – acesta fiind cu siguranţă un mediu mai complex decât a fost în 2015 şi 2014. Anul trecut la nivel european au fost înregistrate 6 oferte publice iniţiale foarte mari, care au ridicat valoarea totală a veniturilor rezulate în urma listărilor la cea mai mare cifră înregistrată după 2007”, a declarat Diana Coroabă, Partener, Liderul echipei de servicii de consultanţă fiscală pentru sectorul financiar, PwC România.

“Anul acesta mă aştept să văd un număr mai mare de companii care să îşi amâne listările, în timp ce investitorii vor continua să analizeze oportunităţile de investiţii, iar cei care îşi permit să aştepte o vor face. În acelaşi timp, mă aştept ca sumele rezultate în urma listărilor din 2016 să fie în continuare puternic influenţate de ofertele publice iniţiale majore – despre care mulţi investitori vor avea sentimentul că sunt prea mari pentru a le rata – şi vom vedea o redresare a pieţei către jumătatea acestui an. Efectul asupra Europei a posibilei paralizii a pieţei de capital din Statele Unite în aşteptarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale este greu de cuantificat în prezent, precum şi impactul scăderilor abrupte înregistrate pe bursa chineză”, precizat Diana Coroabă.

“În România, anul trecut s-au derulat cinci oferte publice iniţiale, pe segmentul de piaţă AeRo, în principal mici companii IT. Cu toate acestea, sumele strânse de pe piaţă în urma acestor listări au fost mult mai mici decât în 2014, când compania de stat Electrica a fost listată la Bursa de Valori Bucureşti. Este clar că pentru dezvoltarea pieţei de capital din România este nevoie în continuare de implicarea autorităţilor publice pentru a atrage oferte publice iniţiale majore şi a se putea transforma în hub-ul financiar al Europei de Sud-Est, aşa cum ar fi de aşteptat, ţinând cont de dimensiunea economiei României în regiunea noastră. În acest sens, este mult aşteptată listarea Hidroelectrica, precum şi a altor companii de stat, aşa cum este spre exemplu Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti”, a declarat Daniel Anghel, Partener, Liderul Echipei de Servicii de Consultanţă Fiscală şi Juridică pentru Sectorul Public, PwC România.

Numărul anual al ofertelor publice iniţiale cu o valoare de peste 1 miliard de Euro

“La momentul de bilanţ al anului 2015, listările gigant ale Aena, ABN AMRO şi Worldpay, toate strângând sume de peste 3 miliarde de Euro şi având o performanţă bună ulterior listării, au fost cele care au ţinut atenţia presei şi investitorilor. Listările mari vor fi sub lupă şi în 2016 pe piaţa londoneză, oferta publică iniţială a Clydesdale Bank fiind prima astfel de tranzacţie majoră din acest an”, a declarat Ana-Maria Butucaru, Director, Servicii de Audit pentru Sectorul Financiar, PwC România.

“Pe termen lung, investitorii se vor concentra pe companii cu o capacitate demonstrată de creştere susţinută. Atenţia se va îndrepta spre sectoarele tehnologiei şi cel financiar, însă piaţa ofertelor publice iniţiale va avea de înfruntat problemele generate de prăbuşirea preţului petrolului, creşterea ratelor dobânzilor şi menţinerea unei volatilităţi ridicate a ratelor de schimb valutar”, a conchis Ana-Maria Butucaru.

În vederea desfăşurării unitare a procesului de administrare a impozitului pe venit, prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1393/2006 a fost aprobată procedura privind stabilirea din oficiu a impozitului pe venit la persoanele fizice şi a modelului şi conţinutului formularului „Decizie de impunere din oficiu”.

Ca urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se impune actualizarea conţinutului actelor administrativ-fiscale în derularea procedurii privind impunerea din oficiu a veniturilor persoanelor fizice, realizate anterior datei de 1 ianuarie 2016 (temeiul de drept, termenul de depunere a contestaţiei).

Faţă de cele prezentate, prin prezentul proiect de ordin se propune completarea Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3622/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare utilizate în administrarea impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice.

Puteţi consulta proiectul de ordin, referatul de aprobare, anexa 1, anexa 2 şi anexa 3.

Legislaţie relevantă:

Cod procedura fiscală, art. 117 şi 124

Potrivit dispoziţiilor art.117 şi 124 Cod procedura fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

În raport cu aceste dispoziţii şi cu jurisprudenţa CJUE în materie, dreptul la dobândă al contribuabilului se naşte prin simpla depăşire nelegală de către autoritatea fiscală a termenului de rambursare, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere fiind lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute de lege şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Decizia nr. 7712 din 12 decembrie 2013

Prin Sentinţa nr.1069 din 14 februarie 20111, Curtea de Apel Bucureşti   a   admis   în   parte   acţiunea   precizată,   formulată   de reclamanta S.C. RSR SA, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat în tot decizia ANAF – DGAMC nr.1059905/ 30.09.2010, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.793.972 lei, dobânda legală până la 27.07.2009, a respins ca prematur formulate capetele din cererea precizată de la poziţiile 3-5, a obligat pârâta A.N.A.F. la plata către reclamant a sumei de 48.655 lei cheltuieli de judecată şi a respins excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că în cursul anului 2008 la sediul reclamantei s-a desfăşurat o inspecţie fiscală parţială având ca obiect verificarea în vederea soluţionării cu control ulterior a deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare depuse de societate pentru perioadele noiembrie 2005 – septembrie 2006, noiembrie 2006 şi ianuarie – mai 2007. Totodată, inspecţia fiscală a avut ca obiectiv soluţionarea cu control anticipat a deconturilor lunare cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, întocmite pentru perioada august 2007 – martie 2008, prin care a fost solicitată la rambursare soldul sumei negative de TVA în valoare totală de 15.800.357 lei.

În urma finalizării inspecţiei fiscale, s-a emis Raportul de inspecţie fiscală nr.14613/27.06.2008 şi Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008.

Prin Decizia de impunere, organul fiscal a stabilit următoarele:

 – a admis la rambursare suma de 3.697.738 lei cu titlu de TVA din deconturile aferente lunilor decembrie 2007 şi ianuarie 2008 a respins în mod nelegal la rambursare suma de 12.102.619 lei;

 – a stabilit în sarcina societăţii o serie de obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 19.002.767 lei cu titlu de TVA şi 5.374.404 lei cu titlu de majorări de întârziere, cu motivarea că livrările de bunuri efectuate de Societate în cadrul antrepozitului fiscal nu ar fi scutite de TVA.

Ulterior pronunţării Deciziei de impunere, organul fiscal a emis:

– nota de compensare nr.4297/ 12.08.2008 prin care a compensat suma de 1.449.738 lei (aferenta decontului lunii decembrie 2007) din creanţa admisă la rambursare cu aceiaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere;

– nota de compensare nr.4298/12.08.2008 prin care a compensat suma de 2.248.000 lei (aferenta decontului lunii ianuarie din creanţa admisă la rambursare cu aceiaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare nelegale stabilite prin decizia de impunere).

În temeiul art.205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, societatea a formulat împotriva Raportului de inspecție fiscală şi a Deciziei de impunere, contestaţia fiscală nr.1000713/ 18.07.2008, solicitând anularea actelor fiscale contestate.

Prin Decizia nr.347 din data de 20.10.2008 emisa de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţia formulata de societate împotriva Deciziei de impunere a fost respinsă de organul fiscal, ca neîntemeiată.

Societatea a formulat acţiune în justiţie împotriva Deciziei D.G.S.C., solicitând totodată Curţii de Apel Ploieşti să anuleze Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală, şi pe cale de consecinţă, să exonereze reclamanta de plata creanţelor fiscale suplimentare, precum şi să recunoască dreptul reclamantei la rambursarea creanţei nelegal respinse la rambursare.

Prin Sentinţa nr.256/ 04.12.2008 pronunţată în dosarul nr.1195/42/2008 de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis cererea societăţii, a dispus anularea deciziei D.G.S.C., anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, exonerând societatea de la plata creanţelor fiscale suplimentare, obligând în acelaşi timp A.N.A.F.-DGAMC la plata creanţei nelegal respinse la rambursare.

Sentinţa nr.256/ 04.12.2008 a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de către organele fiscale, prin Decizia nr.3202/ 09.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art.205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, împotriva Notelor de compensare societatea a formulat Contestaţia fiscală nr.986812/ 25.06.2009, solicitând organului fiscal să dispună anularea acestor acte administrativ-fiscale în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.  

La data de 03.07.2009, organul fiscal a emis Decizia nr.1053978, prin care, printre altele, a respins, în mod nemotivat, contestaţia fiscală formulată de societate, ca tardiv introdusă împotriva Deciziei nr. 1053978, societatea a formulat acţiune în justiţie, solicitând Curţii de Apel Ploieşti să anuleze Decizia nr.1053978 şi notele de compensare.

Prin sentinţa nr.180/14.10.2009, pronunţată în Dosarul nr.796/42/ 2009 de Curtea de Apei Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis cererea societăţii şi a dispus anularea Deciziei nr.1053978 precum şi anularea Notelor de Compensare.

Sentinţa nr.180/ 14.10.2009 a rămas irevocabilă, prin menţinerea acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat în acest sens Decizia nr.2542/ 13.05.2010

Astfel Curtea a reţinut că urmare a constatării în mod irevocabil pe cale judecătorească a nelegalităţii Notelor de compensare şi rambursarea cu întârziere a sumei TVA nelegal compensată de organele fiscale, prin cererea de dobânzi din data de 26.06.2009, societatea a solicitat DGAMC, printre altele, acordarea de dobânzi aferente sumei TVA nelegal compensate, calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea deconturilor de TVA şi până la data restituirii efective a sumelor solicitate la rambursare, respectiv data de 27.07.2009.

Prin Decizia nr.1053978, organul fiscal a răspuns la unele solicitări ale Societăţii din cuprinsul cererii de dobânzi, fără a se pronunţa însă în vreun fel asupra capătului de cerere privind dobânzile aferente sumei TVA nelegal compensate.

Astfel a mai reţinut instanţa că deşi termenul legal de 45 de zile în care organul fiscal avea obligaţia emiterii unei decizii pentru soluţionarea solicitării privind dobânzile aferente sumei TVA nelegal compensate a expirat încă din data de 09.08.2009, societatea nu a primit un răspuns nici până la această dată, motiv pentru care a formulat şi a depus la data de 14.09.2009 contestaţia fiscală, solicitând organului   fiscal,  (i)  recunoaşterea dreptul pretins   prin   cererea formulată de societate şi, (ii) obligarea DGAMC la achitarea către societate a sumei totale de 1.793.972 lei cu titlu de dobânzi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a fiecăruia dintre deconturile de TVA şi până la 27.07.2009, data rambursării efective a sumelor ce au fost solicitate prin acestea.

În opinia instanţei potrivit art.70 alin.(1) Cod procedură fiscală, organul fiscal avea obligaţia soluţionării contestaţiei fiscale în termen de 45 de zile de la data înregistrării acesteia, însă societatea nu a primit un răspuns nici până la data introducerii acţiunii.

Ulterior în timpul judecăţii a fost ataşată cauzei şi decizia prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de către reclamantă.

Instanţa a constatat că potrivit art.117 alin.(9) din Codul de procedură fiscală, “Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, în acest sens fiind emis Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabili/or pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal (în continuare denumit “Ordinul nr.1899/2004”).

A mai reţinut instanţa că dreptul la rambursare TVA al societăţii rezultă din dispoziţiile Codului fiscal, organele fiscale neavând decât obligaţia de a verifica (într-un anumit termen) îndeplinirea condiţiilor legale pentru naşterea dreptului la rambursare, fără a avea – în măsura în care aceste condiţii legale sunt îndeplinite – şi un drept de apreciere asupra oportunităţii rambursării.

Astfel, în opinia instanţei în cazul în care condiţiile legale pentru rambursare sunt îndeplinite, organele fiscale aveau obligaţia rambursării sumei TVA solicitate în termen de 45 de zile.

Astfel, s-a reţinut că în baza art.124 alin.(1) Cod procedură fiscală, societatea era îndreptăţită să primească dobânzi pentru sumele solicitate prin fiecare dintre cele două deconturi de TVA.

Având în vedere ca operaţiunea de compensare a Sumei TVA nelegal compensate s-a dovedit a fi nelegală, astfel cum a constatat cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin menţinerea soluţiei de anularea a Notelor de compensare, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), s-a apreciat că societatea este îndreptăţită la acordarea dobânzii aferente sumei TVA nelegal compensate calculate din ziua imediat următoare expirării termenului legal de 45 de zile pentru soluţionarea deconturilor de TVA şi până la data rambursării efective.

Aşadar, Curtea a constatat că atâta timp cât DGAMC îi revine culpa întârzierilor nejustificate în rambursarea către societate a sumei TVA nelegal compensate (întârzieri cuprinse între 473 şi 504 zile), rezultă în mod evident că pârâta DGAMC datorează dobândă de 0.1% pe zi de întârziere, potrivit legislaţiei procedural fiscale în vigoare pentru perioada supusa analizei, respectiv dobânzi în suma totală, de 1.793.972 RON.

Curtea a reţinut ca fondate şi susţinerile reclamantei privind împrejurarea că necesitatea acordării de dobânzi de către stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune şi în baza aquis-uliul comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

A mai reţinut instanţa că aplicarea dobânzilor asupra sumei TVA nelegal compensate restituită efectiv societăţii cu întârziere şi achitarea efectivă a acestora se impune în baza jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.

Pe cale de consecinţă, în virtutea dispoziţiilor legislaţiei naţionale şi astfel cum în mod judicios se statuează în practica constantă a instanţelor europene, curtea a reţinut că societatea reclamantă este îndreptăţită la acordarea dobânzilor pentru perioada cuprinsă între refuzul D.G.A.M.C. de a rambursa suma TVA nelegal compensată şi momentul achitării sale efective, respectiv data de 27.07.2009, astfel cum aceste dobânzi au fost cuantificate prin raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei de obiect şi a inadmisibilităţii invocate de către pârâtă prin întâmpinarea formulată.

În temeiul art.18 alin.(5) şi art.24-25 din Legea nr.554/2004 republicată, instanţa a respins ca prematur formulate cererile formulate de către reclamantă în cererea precizate şi numerotate la poziţiile 3-5, având în vedere că numai urmare a rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe reclamanta va avea posibilitatea să solicite executarea titlului executoriu şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru întârziere şi a amenzii către stat pentru fiecare zi de întârziere.

Împotriva Sentinţei nr.1069 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 Cod procedura civilă şi art.304¹ Cod procedura civilă (1865).

Recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În mod eronat recurenta a fost obligată la plata sumei de 1.793.972 lei dobânzi legale, întrucât, în măsura în care s-ar fi apreciat că societatea ar fi avut dreptul la dobândă conform art.124 alin.(1) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi dispoziţiile Cap.2 art.1 din OMFP nr.1899/2004, organul fiscal ar fi putut fi obligat numai la acordarea de dobânzi şi nu la recunoaşterea şi plata efectivă a sumei de 1.793.972 lei.

Potrivit procedurii de acordare a dobânzilor, numai organul fiscal competent este în măsură să realizeze calculul dobânzilor.

Deşi în susţinerea excepţiei, recurenta a invocat pct.3, pct.6 şi pct.7 Cap. 2 art.1 din OMFP nr.1899/2004, din motivarea sentinţei atacate nu rezultă că instanţa de fond ar fi avut în vedere şi aceste prevederi legale care dispun cu privire la competenţa de a realiza calculul dobânzilor.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 1.01.2010, intimata-reclamantă a arătat în mod expres că înţelege să renunţe la judecarea capetelor de cerere subsidiare.

Excepţia lipsei de obiect a avut în vedere capetele de cerere subsidiare, iar instanţa de fond ar fi trebuit să ia act de cererea de renunţare la judecată şi nu să respingă excepţia.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, în ceea ce priveşte anularea în tot a răspunsului nr.1059905/ 30.09.2010.

Deşi prin cererea precizatoare intimata-reclamantă a arătat că solicită anularea înştiinţării nr.1059905/ 30.09.2010, în fapt actul a fost contestat numai în parte, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de dobânzi aferente sumei de 3.697.738 lei reprezentând TVA.

În ceea ce priveşte anularea răspunsului nr.1059905/ 30.09.2010 şi obligarea instituţiei la plata sumei de 1.793.972 lei reprezentând dobândă, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Potrivit dispoziţiilor art.124 alin.(1) coroborat cu art.117 alin.(9) din O.G. nr.92/2003 şi dispoziţiile OMFP nr.1899/2004, contribuabilii au dreptul la dobânzi în situaţia nerestituirii în termen a sumelor datorate contribuabililor ca urmare a unor cereri de restituire formulate de către aceştia.

Ceea ce se sancţionează este depăşirea termenului de soluţionare a cererilor formulate şi nu modul de soluţionare a acestor cereri în sensul că soluţia dată nu ar corespunde aşteptărilor contribuabililor.

Cererile formulate de intimată au fost soluţionate cu respectarea termenelor de soluţionare, astfel încât, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că aceasta ar avea dreptul la acordarea de dobânzi.

Instanţa de fond a constatat, în mod eronat, faptul că suma de 3.698.738 lei ar fi fost rambursată către societate „cu întârzieri cuprinse între 473-504 zile de la data la care a expirat termenul legal de 45 zile pentru rambursare”.

Din motivarea instanţei de fond se observă că aceasta a avut în vedere numai termenul prevăzut de art.70 alin.(1) din O.G. nr.92/2003, omiţând dispoziţiile art.70 alin.(2) din O.G. nr.92/2003 şi cele ale art.104 alin.(1) şi (2) din O.G. nr.92/2003.

În ceea ce priveşte suma de 3.697.738 lei aprobată la rambursare prin Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008, intimata a solicitat compensarea cu suma de plată stabilită prin Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008.

Faptul că, ulterior, prin hotărâri judecătoreşti, s-a dispus restituirea unor sume, nu poate fi considerată ca reprezentând o depăşire a termenului de soluţionare a deconturilor de TVA, care să îndreptăţească societatea la acordarea de dobânzi.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie menţionată de instanţa de fond, se arată că aceasta a avut în vedere nerambursarea TVA într-o perioadă de timp rezonabilă ori, în speţă, cererile intimatei au fost soluţionate într-un termen rezonabil şi nu cu întârziere.

Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cazul Ekko-Elda vs.Grecia), recurenta consideră că în această speţă s-a avut în vedere că instanţele greceşti au refuzat obligarea statului să plătească dobânzi motivat de faptul că legislaţia internă greacă de la momentul respectiv nu includea o dispoziţie legală care să prevadă achitarea de dobânzi.

Instanţa de fond avea posibilitatea să facă aplicarea dispoziţiilor art.274 alin.(3) Cod procedura civilă şi să micşoreze onorariu avocatului, constatând că în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată se pot acorda numai proporţional culpei procesuale.

Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost în mod legal respinsă de prima instanţă de judecată. În prezenta cauză, legea prevede calea acţiunii în justiţie pentru refuzul nejustificat al organelor fiscale de acordare a sumelor solicitate cu titlu de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumelor datorate societăţii cu titlu de TVA.

Suma calculată de societate ca fiind datorată cu titlu de dobânzi pentru nerambursarea în termen a sumei TVA nelegal compensate, a fost prezentată instanţei în mod provizoriu, urmând ca aceasta să fie validată prin efectuarea unei expertize tehnice contabile care să confirme corectitudinea acestui calcul, astfel cum  s-a şi întâmplat şi în prezentul dosar.

Nu există nici un temei legal pentru a se face distincţie între „obligarea A.N.A.F. la acordarea de dobânzi” şi „recunoaşterea şi plata efectivă” a unei asemenea sume.

Excepţia lipsei de obiect a fost în mod legal respinsă de judecătorul fondului, deoarece prin încheierea de şedinţă din data de 1.11.2010 s-a luat act de cererea de renunţare la judecata capetelor subsidiare ale acţiunii.

Susţinerile recurentei potrivit cărora ar fi fost obligată la plata dobânzii legale este nefondată.

În mod eronat se susţine prin motivele de recurs că termenele de rambursare a TVA au fost respectate.

Cererile de rambursare se soluţionează în 45 de zile de la înregistrare, iar în speţă s-au înregistrat întârzieri de 473 zile pentru decontul lunii decembrie 2007 şi de 504 zile pentru decontul lunii ianuarie 2008.

În mod eronat se susţine că legea ar sancţiona doar nesoluţionarea cererilor de rambursare TVA, iar nu şi neplata efectivă a sumelor solicitate în cuprinsul acestora.

În mod corect prima instanţă a acordat societăţii cheltuieli de judecată, legea nu condiţionează obligarea la plata cheltuielilor de judecată de existenţa culpei ori de o atitudine rău-voitoare a părţii ce a căzut în pretenţii.

La termenul de judecată din 1.03.2012, intimata a solicitat instanţei de recurs, în temeiul art.267 TFUE, trimiterea următoarelor întrebări preliminare:

„În ce măsură permite dreptul comunitar ca o legislaţie naţională să prevadă sau, după caz, să poată fi interpretată, în sensul că statul membru nu datorează dobânzi în cazul în care sumele solicitate prin deconturile de TVA întocmite de societate pentru perioada august 2007 – martie 2008, au fost aprobate la rambursare, iar ulterior acestea au fost compensate prin emiterea unor acte de compensare nelegale, anulate de către o instanţă de judecată?”;

„În cazul în care răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, în cazul menţionat, dobânzile urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a deconturilor TVA şi până la data restituirii efective a sumei aprobate la rambursare?”.

Prin Încheierea din 21.06.2012, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a C.J.U.E. cu următoarea întrebare preliminară:

„Dacă interpretarea prevederilor art.124 Cod procedură fiscală, în sensul că Statul nu datorează dobânzi pentru sumele solicitate prin deconturile de TVA, pentru perioada cuprinsă între data compensării acestora şi data anulării actelor de compensare prin hotărâri judecătoreşti, este contrară prevederilor art.183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Europei din data de 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată?”.

Totodată s-a dispus suspendarea judecării recursului până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a  hotărârii preliminare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este necesară şi obligatorie formularea unei întrebări preliminare, neexistând nicio hotărâre preliminară cu privire la chestiunea prejudicială invocată.

Prin Hotărârea C.J.U.E. din 24.10.2013 s-a declarat că „Art.183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitată în amonte din TVA pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească”.

Considerentele Înaltei Curţi – instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată

Recursul este nefondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod corect de judecătorul fondului, având în vedere că dreptul şi competenţa organului fiscal de a realiza calculul dobânzilor este prevăzut de actele normative incidente numai în procedura administrativă de soluţionare a cererii.

În speţă, organul fiscal a refuzat acordarea dobânzii solicitate, caz în care societatea care s-a considerat vătămată printr-un refuz nejustificat a introdus acţiune în justiţie.

Judecătorul de contencios administrativ are plenitudinea de competenţă de a stabili, în baza probelor administrate, atât dreptul la dobânzi, cât şi cuantumul acestora.

Expertiza administrată în dosar a realizat un calcul al dobânzilor datorate în temeiul reglementărilor incidente Codului de procedură fiscală şi OMFP nr.1899/2004 – astfel încât nu există niciun motiv să se dispună refacerea calculului de către organul fiscal, care nu a formulat obiecţiuni.

Folosirea sintagmei „dobânda legală” în cuprinsul hotărârii instanţei de fond nu a indus aplicarea unui alt temei legal, din probele administrate rezultând contrariul.

Prin cererea precizatoare formulată de reclamantă, aceasta a înţeles să renunţe la judecarea capetelor de cerere subsidiare, ca urmare a emiterii actelor administrative.

Prin Sentinţa civilă nr.1069/ 14.02.2011, în practica, s-a menţionat că pârâta renunţă la susţinerea excepţiei lipsei de obiect a capetelor de cerere subsidiare.

Este adevărat că în considerentele şi dispozitivul sentinţei se dispune respingerea excepţiei lipsei de obiect, avându-se în vedere motivarea adusă fondului pricinii.

Deşi tehnica de redactare este criticabilă, aceasta nu este suficientă pentru a conduce la modificarea sau casarea sentinţei recurate, deoarece nu are relevanţă asupra soluţionării dosarului.

În mod corect s-a dispus anularea în tot a înştiinţării (deciziei) nr.1059905 din 30.09.2010 care priveşte refuzul de plată a dobânzilor aferente sumei de 3.697.738 lei reprezentând TVA.

Instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece explicaţiile oferite de organul fiscal în cuprinsul actului atacat se referă la cererea reclamantei prin care s-au cerut dobânzi.

Cu privire la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, se constată că potrivit dispoziţiilor art.117 şi 124 Cod procedura fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

Cap.1, secţiunea B, pct.6 din Ordinul nr.1899/2004 prevede un termen de maxim 45 zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de TVA, cu opţiune de rambursare.

În prezenta cauză, cererea de rambursare de TVA a fost soluţionată de organul fiscal prin realizarea unei compensări cu unele datorii ale societăţii, operaţiune ce a fost anulată ca nelegală de către instanţele de contencios administrativ.

Ca urmare a anulării deciziei de compensare, cererea de rambursare de TVA a rămas nesoluţionată în termenul legal şi s-a pus întrebarea dacă în această situaţie, organul fiscal datorează dobânda prevăzută de art.117 Cod procedura fiscală.

Înalta Curte a considerat necesar să se adreseze, pentru rezolvarea modului de interpretare a dreptului european, cu întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunţată, C.J.U.E. a interpretat art.183 din Directiva TVA în sensul că modalităţile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralităţii sistemului fiscal al TVA-ului, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil.

S-a mai reţinut că din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Aceasta este şi interpretarea pe care judecătorul naţional este obligat, prin efectul hotărârilor C.J.U.E., să o dea problemei de drept deduse judecăţii, în sensul că, deşi s-a efectuat o compensare a datoriilor, actul fiind anulat de instanţa judecătorească, rezultă că, în fapt, rambursarea a fost efectuată cu depăşirea termenului de 45 de zile prevăzut de legislaţia naţională.

În atare situaţie, organul fiscal datorează dobânzi de întârziere în cuantumul calculat de expertiza judiciară administrată în faţa instanţei de fond şi omologată prin hotărârea pronunţată.

Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs formulate în temeiul art.312 alin.(1) teza a II-a Cod procedura civilă coroborate cu art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, recursul a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

OUG nr. 177/2002

OUG nr. 117/2003

Legea nr. 554/2004

În lipsa unei prevederi legale exprese care să acorde procurorilor financiari gradul profesional de procuror la un parchet de pe lângă curtea de apel, nu se poate considera că fostele prevederi referitoare la salarizarea procurorilor financiari constituie un temei suficient pentru acordarea acestui grad.

Astfel fiind, faptul că un procuror financiar a beneficiat, anterior preluării sale în structurile Ministerului Public realizată în temeiul dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 117/2003,   de  salariul  cuvenit  unui procuror  de la parchetul de pe lângă curtea de apel – la  acest nivel fiind salarizaţi, în baza  art. 39 alin. 2 din OUG nr. 177/2002, procurorii financiari  în cadrul Curţii de  Conturi care funcţionau la nivelul camerelor de conturi  judeţene – nu justifică reîncadrarea respectivului procuror în gradul profesional corespunzător acestei salarizări.

Decizia nr. 7787 din 17 decembrie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamantul A.T.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea Ordinului nr. 1484 din 06.08.2012 emis de pârât, precum şi obligarea acestuia să emită un nou ordin prin care să calculeze şi să stabilească drepturile salariale ţinând cont de gradul profesional al reclamantului, de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a obţinut gradul profesional de procuror de curte de apel din ianuarie 1994 când a fost numit procuror financiar al Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Vaslui, fiind ulterior preluat, prin OUG nr. 117/2003, de către Ministerul Public, cu acest grad profesional, şi  salarizat în raport de acest grad profesional până la emiterea ordinului contestat.

Reclamatul a mai arătat că prin Ordinul nr. 1484/2012 i s-au stabilit, începând cu 01.08.2012, drepturile salariale, fiind încadrat greşit în gradul de procuror de parchet de pe lângă tribunal, în loc de grad de parchet de pe lângă curte de apel, şi s-a reţinut greşit ca dată de stabilire a drepturilor 1.08.2012, în loc de 1.07.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 677 din 13 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul  în contradictoriu cu pârâtul P.Î.C.C.J., şi, în consecinţă, a anulat Ordinul nr. 148 din /06.08.2012 emis de pârât, obligând pe acesta să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizaţia lunară brută a reclamantului în raport de gradul profesional procuror de pe lângă curtea de apel.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut gradul de procuror de pe lângă curtea de apel înainte de a fi preluat de Ministerul Public şi a fost încadrat corect după preluare cu menţinerea gradului de procuror de pe lângă curtea de apel, până la emiterea actului contestat, fiind numit potrivit procedurii prevăzute de OUG nr. 117/2003 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2004, prin Decret al Preşedintelui României în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, salarizat conform dispoziţiilor art. 39 alin. 2 din OUG nr. 177/2002 asemenea unui procuror care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parchet de pe lângă curtea de apel.

A mai reţinut că prin actul contestat, autoritatea pârâtă l-a reîncadrat pe reclamant fără să ţină cont de dreptul câştigat  al acestuia, retrogradându-l pe funcţia de procuror de pe lângă tribunal, fără a avea temei pentru a reîncadra reclamantul în alt grad profesional decât cel deţinut, şi anume de procuror de pe lângă curtea de apel.

Împotriva sentinţei civile nr. 677 din 13 februarie 2013 a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului pârâtul a arătat, în esenţă, următoarele:

În mod  netemeinic şi nelegal instanţa de fond a considerat că ordinul emis este nelegal, întrucât autoritatea emitentă nu a ţinut cont de dreptul câştigat al intimatului-reclamant, respectiv gradul de procuror de pe lângă curte de apel, pronunţând o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C.pr.civ.).

Recurentul critică soluţia pronunţată de instanţa de fond întrucât, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct.8 C.pr.civ.), hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct.9 C.pr.civ.).

Reclamantul a fost reîncadrat în mod corect având funcţia de procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal în clasa de salarizare 106, corespunzătoare vechimii în funcţie de peste 20 de ani şi gradaţiei 5.

Potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2004: „Procurorii financiari vor fi preluaţi de Ministerul Public potrivit procedurii prevăzute la art. 5”.

Totodată, potrivit art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, judecătorii şi procurorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicţionale ale camerelor de conturi judeţene erau salarizaţi cu coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru funcţiile similare din cadrul curţilor de apel şi a parchetelor de lângă acestea.

Textul legal mai sus enunţat se referă strict numai la salarizare, nu şi la dobândirea gradului profesional, astfel încât, instanţa de fond a extins în mod netemeinic interpretarea în sensul că intimatul reclamant a dobândit grad profesional anterior preluării acestuia de către Ministerul Public, adăugând la lege.

Este evident că, în lipsa unei prevederi legale exprese care să acorde procurorilor financiari (preluaţi de Ministerul Public în condiţiile O.U.G. nr. 117/2002) gradul profesional de procuror la un parchet de pe lângă curtea de apel, nu se poate considera că fostele prevederi referitoare la salarizarea acestora constituie un temei suficient pentru ca intimatul – reclamant să fie reîncadrat în funcţia solicitată.

Prin ordinul atacat  intimatul-reclamant  nu a dobândit gradul profesional de procuror de parchet de pe lângă curtea de apel, ci doar i-a fost stabilită indemnizaţia de încadrare lunară brută.

Este indubitabil că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile sau a unei prevederi legale care  ar acorda procurorilor financiari, preluaţi de Ministerul Public în condiţiile O.U.G. nr. 117/2002, gradul profesional de procuror de parchet de pe lângă curtea de apel, nu se poate considera că prevederile legale anterioare referitoare la salarizarea acestora constituie un temei suficient pentru a fi reîncadraţi în funcţia solicitată.

Trecerea dintr-un grad profesional inferior într-un grad profesional superior este atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, care gestionează cariera judecătorilor şi procurorilor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind doar drepturile salariale.

În concluzie, Ordinul procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 1484 din data de 6 august 2012 este legal şi temeinic în ce priveşte reîncadrarea intimatului – reclamant şi este emis în executarea dispoziţiilor legale care îl ordonă.

Recursul este fondat, încadrarea criticilor urmând a fi realizată în motivul de recurs prevăzut  de  art. 304 pct.9 din Codul de  procedură civilă.

În mod greşit prima instanţă a apreciat că  intimatul-reclamant  ar fi dobândit gradul de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel, aspect de care pârâtul, se reţine  în sentinţa recurată, nu ar fi  ţinut cont la emiterea Ordinului nr. 1484 din 6.08.2012.

Intimatul reclamant din prezenta cauză, domnul A.T.G., în prezent procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, a funcţionat anterior în cadrul Curţii de Conturi a României, din 1994 ca procuror financiar pe lângă Camera de Conturi a Judeţului Vaslui. Odată cu revizuirea Constituţiei României, în anul 2003,  funcţia jurisdicţională  a Curţii de Conturi  a fost desfiinţată, iar judecătorii  financiari  şi  procurorii financiari din cadrul  acestei  autorităţi au fost preluaţi în structurile  puterii judecătoreşti.

Acest fapt s-a produs prin OUG nr. 117/2003, în art. 8 din acest act normativ  stipulându-se că procurorii financiari sunt preluaţi de Ministerul Public. Dându-se efect acestei dispoziţii legale, reclamantul a fost numit prin decret al Preşedintelui României procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, unde funcţionează şi  în prezent. Rezultă aşadar cu puterea evidenţei că  reclamantul deţine gradul  de procuror  la parchetul  de pe lângă tribunal şi nu a dobândit  vreodată gradul de procuror   la parchetul de pe lângă curtea de apel, aşa  cum a reţinut  în mod eronat prima instanţă.

Este adevărat că reclamantul a beneficiat  de  salariul  cuvenit  unui procuror  de la parchetul de pe lângă curtea de apel, în baza  art. 39 alin. (2) din OUG nr. 177/2002, la  acest nivel fiind salarizaţi procurorii financiari  în cadrul Curţii de  Conturi, care funcţionau la nivelul camerelor de conturi  judeţene, dar este vorba de  salarizare, iar nu de  acordarea  unui grad profesional, de altfel , inexistent în sistemul  Curţii de  Conturi. Aşadar, reclamantul  nu a avut la data  preluării de către Ministerul Public gradul de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel, cum eronat  a reţinut prima instanţă,  astfel că nu se poate vorbi de un drept câştigat al acestuia, care  să fi fost ignorat de  emitentul actului infralegislativ contestat.

În consecinţă, Ordinul nr. 1484 din 6.08.2012  a fost emis legal de către  recurentul-pârât, astfel că Înalta Curte constatând că sentinţa atacată este nelegală, a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii e ca neîntemeiată, în baza art. 312 alin.(1) raportat  la art. 304 pct.9 C.pr.civ.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. i), n), alin. (2) şi art. 18 alin. (3) lit. e)

Atitudinea autorităţii publice de a emite un act administrativ cu caracter normativ fără ca mai apoi să procedeze la punerea în executare a acestuia, urmată de o îndelungată şi nejustificată întârziere a abrogării actului respectiv – situaţie ce a generat o stare de insecuritate juridică de natură să producă efecte negative asupra dreptului de proprietate al unei persoane – poate fi calificată ca intrând sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) şi alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 şi, prin urmare, poate constitui temei al atragerii răspunderii autorităţii publice sub forma obligării acesteia la plata de daune morale către persoana astfel vătămată.

În stabilirea cuantumului acestor despăgubiri instanţa de judecată este datoare să aplice criterii subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2014

Prin sentinţa civilă nr.187/2013 din 8 martie 2013, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtul Guvernul României; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a respins pretenţiile privind obligarea acestuia la modificarea PUZ, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi pe zi de întârziere; a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta SV în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea folosinţei imobilului teren înscris în CF 171xxx Cluj-Napoca, nr. cad. 13xxx, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 51,3 lei, a respins ca rămase fără obiect celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a constatat că reclamanta a renunţat la judecată faţă de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:

Prin acţiunea formulată, reclamanta SV a solicitat, în contradictoriu cu Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, Guvernul României şi Municipiul Cluj-Napoca, obligarea pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA să realizeze toate demersurile necesare în vederea abrogării de către Guvern a HG nr. 784/2009, într-un termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată; obligarea Guvernului României să implementeze decizia de abrogare a HG nr. 784/2009 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii Varianta Ocolitoare Cluj-Nord, într-un termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată; obligarea Guvernului României să transmită Municipiului Cluj-Napoca împrejurarea abrogării HG nr. 784/2009 de îndată ce acest act normativ va fi abrogat; obligarea Municipiului Cluj-Napoca să opereze modificările de rigoare în Planul Urbanistic Zonal (PUZ), de îndată ce HG nr. 784/2009 va fi abrogată şi obligarea pârâţilor de rândul 1 şi 2 la plata în solidar către reclamantă a sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit prin lipsirea reclamantei de folosinţa imobilului terenul înscris în CF 171xxx Cluj-Napoca, număr cadastral 13xxx, calculate de la data intrării în vigoare a HG nr. 784/08.07.2009. Totodată, a solicitat să fie obligaţi pârâţii, în temeiul art.18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, la plata în favoarea reclamantei de penalităţi în cuantum de 100 lei pentru  fiecare zi de întârziere, calculate de la data stabilită de către instanţă pentru executarea hotărârii, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi până la data modificării PUZ în acord cu abrogarea HG nr. 784/2009, astfel încât situaţia proprietăţii reclamantei să redevină la starea de dinainte de intrarea în vigoare a acestui act administrativ.

Prin precizările formulate, reclamanta a învederat că înţelege să renunţe la judecată faţă de pârâta CNADNR SA, plata sumei de 100.000 Euro fiind solicitată a fi făcută de pârâtul Guvernul României, aceasta reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, că prin aprobarea HG nr. 784/2009 şi neducerea la îndeplinire a proiectului ce includea şi proceduri de expropriere, aceasta nu s-a putut bucura de exerciţiul deplin al dreptului de proprietate al suprafeţei de teren în cauză.

Pârâţii au invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei de obiect a acesteia, raportat la împrejurarea abrogării HG nr. 784/2009, precum şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, cu privire la care a fost făcută aplicarea prev. art. 137 alin. 2 C.pr.civ.

În privinţa stării de fapt, Curtea a reţinut că reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat administrativ in Cluj-Napoca, identificat conform CF nr. 171872, număr cadastral 13538, prin moştenire şi partaj la finele anului 2008 şi, datorită poziţiei deosebite a terenului, s-a gândit să construiască un azil de bătrâni sau un schit, iar în acest sens a început demersurile pentru a stabili care sunt paşii de urmat în vederea punerii în practică a planurilor sale.

Prin răspunsul primit din partea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, cu număr de înregistrare 92/8377/16 februarie 2011, i s-a transmis că obiectivul de investiţie” Varianta de ocolire Cluj-Napoca “, obiectiv care “afectează terenul deţinut de dumneavoastră în intravilanul municipiului Cluj-Napoca ” se află în stadiul de Studiu de Fezabilitate finalizat, iar în aceste condiţii nu are posibilitatea de a executa lucrări de construire pe terenul care este afectat de construcţia variantei ocolitoare cu precizarea că o construcţie definitivă nu poate fi executată la o distanţă mai mică de 22,00 m. faţă de axul drumului. In plus, i s-a comunicat că obiectivul varianta ocolire Cluj-Napoca nu a fost inclus în lista de investiţii în anul 2011. Răspunsuri similare a obţinut şi din partea altor autorităţi la care s-a adresat în aceea perioadă.

Dată fiind situaţia, reclamanta şi-a văzut compromis proiectul privind edificarea schitului pe terenul său, aşa încât singura variantă care i s-a părut posibilă la acel moment a fost aceea de a beneficia de sumele primite în cadrul procedurii de expropriere, pentru a putea construi în altă parte. Doar că procesul de expropriere a întârziat nejustificat, ceea ce a determinat-o să introducă o acţiune pentru obligarea autorităţilor să procedeze la expropriere şi să-i acorde sumele cuvenite cu titlu de despăgubiri. Cererea reclamantei de chemare în judecată a fost respinsă ca lipsită de interes, în cadrul dosarului nr. 124/33/2012 al Curţii de Apel Cluj.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, având in vedere ca realizarea Proiectului Varianta Ocolitoare Cluj Nord presupunea eforturi financiare si tehnice deosebite, iar strategia de dezvoltare a reţelei de drumuri naţionale se stabileşte la nivelul Guvernului, ţinând cont, in primul rând, de contextul socio-economic, acest obiectiv nu a mai fost introdus in nici una din listele obiectivelor cu finanţare de la Bugetul de Stat pe anii 2010,2011,2012.

Dat fiind faptul ca intr-un termenul rezonabil de la aprobarea Indicatorilor Tehnico-economici nu s-au alocat fondurile necesare investiţiei, s-a procedat la demararea procedurii de abrogare a HG nr.784/08.07.2009.

Astfel, Comisia Tehnico-Economică instituita la Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Cluj a avizat favorabil, in data de 20.02.2012 si a propus spre avizare CTE- CNADNR SA – Bucureşti demararea procedurii de abrogare a HG nr. 784/2009 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii “Varianta de Ocolire Cluj Nord”.

Reclamanta susţine că a fost adusă astfel, din culpa autorităţilor incapabile să reglementeze o situaţie juridică concretă şi viabilă în condiţii economice previzibile, nu doar în situaţia de a-i suporta o ingerinţă nelimitată în timp cu privire la dreptul său de proprietate, dar şi în aceea de a-şi vedea distruse proiectele pe care le-a pus la cale cu mari eforturi, fiind nevoită la fiecare pas să se plieze, pe propria-i proprietate, după comportamentul instabil şi imprevizibil al administraţiei.

Curtea a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, constatând că aceasta este nefondată, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, care nu conferă legitimitate procesuală exclusiv cu privire la anularea unui act, ci şi cu privire la un refuz nejustificat de a emite un act, fie el şi un act de abrogare a unui act administrativ anterior.

Prin adresa comunicată la data de 05.07.2012, Guvernul a refuzat să abroge HG nr. 784/2009, apreciind reclamaţia formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Or, exact această atitudine, apreciată prin prisma unui refuz nejustificat de a abroga un act clar devenit inoportun a determinat-o pe reclamantă să apeleze la concursul instanţei de contencios administrativ, invocând teza excesului de putere manifestat sub forma încălcării dreptului de proprietate al său.

Totodată, Curtea a avut în vedere că, pe parcursul soluţionării cauzei, a fost publicată în Monitorul oficial HG nr. 1101/2012 privind abrogarea HG nr. 784/2009, chiar şi în condiţiile în care terenul reclamantei este liberat de orice sarcini, rămânând în discuţie dacă se impune repararea prejudiciului pe care l-a suferit din cauza poziţiei autorităţilor faţă de proiectul de infrastructură demarat.

Ca atare, deşi primele două petite au rămas fără obiect, iar faţă de pârâta CNADNR SA s-a şi renunţat la judecată, Curtea urmând a se pronunţa în consecinţă, s-au apreciat ca admisibile pretenţiile privind acordarea despăgubirilor pentru daunele morale alegate, formulate în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Analizând fondul cauzei, instanţa a luat act de faptul că în doctrină s-a arătat că, în baza dreptului comun al contenciosului administrativ, patru sunt condiţiile tradiţionale ale răspunderii administraţiei pentru pagubele cauzate prin acte administrative ilegale, respectiv ilegalitatea, prejudiciul, legătura cauzală şi culpa.

Analizând punctual condiţiile răspunderii administrativ-patrimoniale, Curtea a apreciat că, în cazul de faţă, culpa se prezumă, din moment ce legea asimilează „refuzul nejustificat” cu actul administrativ; de aici rezultă că, ori de câte ori instanţa de contencios administrativ califică refuzul ca fiind nejustificat, înseamnă că acesta este determinat de o atitudine culpabilă a autorităţii publice. Actul administrativ ilegal, ca şi refuzul nejustificat, reprezintă una şi aceeaşi categorie de ilicit administrativ, care fundamentează acţiunea în contencios administrativ, implicit răspunderea administrativ-patrimonială.

Luând în calcul aceste repere doctrinare, Curtea a constatat că în cauză sunt prezente toate cele patru elemente ale răspunderii, iar pentru a aprecia astfel, a luat act, în primul rând, de faptul că pârâtul s-a manifestat cu exces de putere, creând prin atitudinea sa o stare de incertitudine juridică, care având în vedere durata sa, efectele produse cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei, precum şi pasivitatea manifestată cu ocazia demersurilor prealabile ale acesteia, poate fi calificată ca intrând sub incidenţa prev. art. 2 alin. 1 lit. i şi n din şi alin. 2 din Legea nr. 554/ 2004.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, potrivit principiului comunitar al certitudinii juridice si conform jurisprudenţei constante a CEDO, o soluţie dispusa printr-o lege sau prin alt act normativ trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

În acord cu susţinerile reclamantei, instanţa de fond a apreciat că nu interesează în prezenta cauză că, la momentul emiterii sale, HG nr. 784/2009 a fost emisă ţinând cont de interesele colectivităţii, proiectul fiind necesar în vederea dezvoltării Municipiului Cluj Napoca. Ceea ce poate fi însă imputat Guvernului, lăsând la o parte motivele obiective care au determinat renunţarea la dezvoltarea infrastructurii în această direcţie, este lentoarea de care a dat dovadă în a scoate din peisajul normativ acest act, îndepărtând astfel toate efectele produse cu privire la titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor din zona vizată.

Această pasivitate este dovedită chiar prin susţinerile din întâmpinarea CNADNR SA, conform cărora  acest obiectiv nu a mai fost introdus in nici una din listele obiectivelor cu finanţare de la Bugetul de Stat pe anii 2010, 2011, 2012, procedura de abrogare a HG 784/08.07.2009 fiind demarată însă abia la data de 20.02.2012, de către Comisia Tehnico-Economica instituita la Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Cluj. Chiar în situaţia în care s-ar aprecia că acest interval este unul rezonabil, nu poate fi înţeleasă atitudinea pârâtului care, la data de 05.07.2012, a refuzat să abroge HG nr. 784/2009, apreciind reclamaţia formulată de reclamantă ca neîntemeiată şi determinând-o astfel să introducă prezenta acţiune, în cadrul căreia pretenţiile formulate au fost cuantificate prin raportare la întregul context al demersurilor întreprinse pentru valorificarea, de o manieră sau alta, a terenului.

În concret, exproprierea nu mai este posibilă, neexistând fondurile necesare implementării proiectului de autostradă, nici măcar pentru această fază, aspect cunoscut de către pârât de peste trei ani, fiind imposibil ca reclamanta să primească o compensaţie echitabilă pentru lipsirea sa de exerciţiul dreptului de proprietate. Cu toate acestea, hotărârea de aprobare a proiectului a rămas în vigoare, deci, exerciţiul dreptului reclamantei de proprietate a fost îngrădit, fără ca, totuşi, să existe perspectiva unei compensaţii echitabile.

În ceea ce priveşte justificarea daunelor astfel produse, Curtea a luat act de faptul că din probaţiunea administrată, respectiv declaraţiile martorilor LL, arhitectul la care a apelat petenta pentru demararea proiectului de pe terenul vizat şi SL, prietenă apropiată a acesteia, luând în calcul şi înscrisurile anexate, a rezultat că şi această condiţie este îndeplinită.

Curtea a apreciat că toate probele administrate au fost de natură să certifice seriozitatea intenţiei reclamantei de a edifica, în orice condiţii, un astfel de proiect, care să vină şi în sprijinul colectivităţii, acesta fiind motivul pentru care a întreprins demersuri pentru identificarea unui alt teren pentru edificarea schitului şi a avansat sumele de bani aferente realizării proiectului, în speranţa unei proximităţi a exproprierii şi deci a încasării sumelor care să o ajute să finalizeze construcţia. Într-un final, autorităţile au decis însă să abroge hotărârea de aprobare a proiectului de centură ocolitoare, situaţie care certifică, o dată în plus, paguba suferită, din moment ce, bazându-se pe o decizie a autorităţilor, a început implementarea proiectului în altă parte.

În stadiul actual, a reţinut judecătorul fondului, nu se poate nega că dreptul reclamantei de a se bucura de toate atributele pe care le conferă dreptul de proprietate conform normelor legale pertinente a fost serios afectat. Exploatarea acestui teren de către titularul dreptului de proprietate conform cu voinţa sa, respectiv cu voinţa reclamantei de a construi, a fost compromisă, paralizând astfel dreptul de dispoziţie materială şi juridică a acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege.

Această situaţie de pasivitate din partea expropriatorului, care îi indisponibilizează bunul în vederea exproprierii, pentru ca apoi să renunţe la expropriere, dar fără ca liberarea din punct de vedere juridic a imobilului reclamantei să survină de îndată, afectează garanţia constituţională a dreptului de proprietate (art. 44 alin. 2 din Constituţie) şi implicit garanţia convenţională (art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale) aşa cum a fost ilustrată în jurisprudenţa pertinentă a instanţei de contencios european al drepturilor omului.

În privinţa cuantumului ce va fi acordat reclamantei, Curtea a apreciat că suma de 20.000 Euro este îndestulătoare pentru a indemniza prejudiciul suferit, în acest sens luând act de toate împrejurările cauzei, astfel cum au fost ele anterior expuse, de atitudinea reclamantei din 2009 şi până în prezent, ea fiind nevoită să renunţe la edificarea, în condiţiile iniţial previzionate, a unui proiect pentru a comemora pierderea gravă suferită pe plan personal, de importanţa pe care acesta o avea pentru ea, atestată de înverşunarea cu care a urmărit punerea lui în practică, de împrejurarea că, în lipsa sursei de finanţare reprezentată de despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit în urma exproprierii, este incertă posibilitatea de finalizare efectivă a construcţiei pentru care în final a fost obţinută autorizaţia, eliberată pentru un proiect de mai mică amploare decât cel iniţial, precum şi de faptul că au fost pierdute alte posibile surse de finanţare.

Curtea a mai avut în vedere şi faptul că indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat la atitudinea adoptată de pârât în rezolvarea situaţiei reclamate de petentă. Totodată, încredinţată fiind că răspunderea are atât o funcţie sancţionatorie cât şi una preventivă, Curtea a reţinut că se impune ca prezenta decizie să şi prevină, nu doar să repare, prin consacrarea unor conduite viitoare care să nu justifice necesitatea unor noi sancţiuni şi prin găsirea celor mai potrivite soluţii pentru particular atunci când acesta vine în coliziune cu autoritatea publică.

Ca atare, în baza prev. art. 1,8 şi 18 din LCA, art. 274 alin. 1 C.pr.civ., acţiunea precizată a fost admisă în parte, pârâtul Guvernul României fiind obligat la plata echivalentului la data plăţii a sumei de 20.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea reclamantei de folosinţa imobilului teren înscris în CF 171872 Cluj-Napoca, nr. cad. 13538, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 51,3 lei, taxă de timbru şi timbru judiciar. Totodată, au fost respinse ca rămase fără obiect celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, urmare a abrogării HG nr. 784/2009, luându-se act şi de faptul că această împrejurare  a fost adusă la cunoştinţa celorlalte părţi litigante, inclusiv a pârâtului de rând trei, prin intermediul instanţei de judecată, în cursul judecării procesului. Totodată, instanţa a ţinut cont de faptul că, la termenul din 22.02.2013, reprezentantul reclamantei nu a indicat expres instanţei faptul că înţelege să renunţe la judecată în privinţa petitelor care nu au mai fost reluate în cuprinsul concluziilor scrise.

Conform prev. art. 246 C.pr.civ., s-a constatat că petenta a renunţat la judecată faţă de pârâta Compania Naţională De Autostrăzi Şi Drumuri Naţionale Din România SA, iar pretenţiile formulate împotriva pârâtului Municipiul Cluj Napoca vor fi respinse ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pentru a dispune astfel, au fost validate apărările conform cărora potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 5 lit. c din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, consiliul local avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. În acest sens, o acţiune în obligarea la modificarea unui PUZ reprezintă în fapt o acţiune în obligarea la emiterea unui act administrativ-hotărâre de consiliu local, ce ar fi trebuit formulată faţă de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca – organ abilitat a emite acte administrative de categoria celui solicitat.

Împotriva sentinţei civile nr. 187 din data de 8 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal pârâtul Guvernul României, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SV, în principal ca rămasă fără obiect şi în subsidiar ca neîntemeiată.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a fost considerată ca nelegală şi neîntemeiată, întrucât deşi s-a constatat că acţiunea a rămas fără obiect, judecătorul cauzei a acordat reclamantei daune morale în cuantum de 20.000 Euro.

Recurentul a menţionat că potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cererea de despăgubire morală este o cerere accesorie petitului principal, prin care se stabileşte dacă un act administrativ sau refuzul de a soluţiona o cerere au caracter vătămător pentru persoana care pretinde acest lucru, şi că numai în situaţia în care instanţa stabileşte că actul administrativ este nelegal şi de natură a vătăma un drept recunoscut de lege reclamantului, sau dacă stabileşte că refuzul de a soluţiona o cerere este nejustificat se poate antrena şi răspunderea pentru daunele morale.

Or, în speţă, s-a relevat, instanţa de fond nu a făcut analiza actelor administrative sau a refuzului, pentru simplul motiv că acţiunea a rămas fără obiect, astfel că aceeaşi instanţă nu putea obliga pe pârâtul recurent la plata de daune morale, deoarece acestea sunt subsidiare acţiunii principale.

În condiţiile în care acordarea daunelor morale a fost motivată de către instanţa fondului prin prejudiciul moral suferit de către reclamantă prin lipsirea de folosinţă a imobilului teren odată cu adoptarea H.G. nr. 784/2009, a apreciat Guvernul României că s-a făcut, în litigiu, o confuzie între daunele materiale şi cele morale, şi că partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.

S-a precizat, în primul rând, că temeiul juridic al acordării unor despăgubiri materiale sau morale este răspunderea civilă delictuală, în cazul în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile angajării acestei răspunderi. Din acest punct de vedere, s-a arătat că săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie nu poate fi reţinută în sarcina Guvernului României, deoarece în momentul în care proiectul actului iniţiat de Ministerul Transporturilor prin CNADNR SA a parcurs procedura legală executivul l-a adoptat, astfel că adoptarea unui act normativ după analizarea condiţiilor de oportunitate şi parcurgerea unei etape prevăzute de legislaţie nu poate echivala cu săvârşirea unei fapte ilicite. În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, precum şi în ce măsură drepturile nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie au fost lezate.

S-a învederat, în al doilea rând, că repararea prejudiciului presupune atingerea adusă onoarei şi demnităţii ori integrităţii fizice şi psihice ale acesteia, şi nu poate fi încadrată în această ipoteză situaţia reţinută de prima instanţă, anume simpla imposibilitate de folosinţă a terenului.

Totuşi, în situaţia în care se va considera că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de daune morale, a solicitat recurentul cenzurarea cuantumului în care acestea au fost acordate, de 20000 Euro, acest cuantum fiind apreciat excesiv. Daunele morale, s-a subliniat, nu au rolul unor amenzi şi nu pot duce la o îmbogăţire nejustificată a persoanei vătămate, ele având dosar un rol compensator.

Intimata C.N.A.D.N.R. S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a lăsat la aprecierea instanţei admiterea sau respingerea recursului declarat de Guvernul României, a solicitat menţinerea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 187 din data de 8 martie 2013, prin care s-a constatat că reclamanta a renunţat la judecată faţă de această parte, şi a precizat că nu are calitate procesuală în recurs.

Prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată de azi intimata SV a solicitat respingerea recursului declarat de Guvernul României ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

Intimata reclamantă a susţinut că instanţa de fond a procedat în mod corect, în temeiul art. 8 din Legea contenciosului administrativ, la verificarea prejudiciului creat acesteia, atâta vreme cât Hotărârea Guvernului nr. 784/2009 a fost în vigoare şi, faţă de împrejurările concrete ale cauzei, a dispus în mod corect obligarea Guvernului la repararea acestui prejudiciu, chiar dacă petitele privind obligarea recurentului la abrogarea acestui act normativ a rămas fără obiect.

Reclamanta a relevat că recurentul este responsabil pentru prejudiciile suferite de către aceasta, iar cât priveşte problema acordării de către instanţă a daunelor morale s-a arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în cauză este constituită de incoerenţa şi inerţia cu care Guvernul a tratat implementarea hotărârii adoptate, în acest fel creând o incertitudine pentru situaţia juridică a dreptului de proprietate aparţinând reclamantei.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de reclamantă, s-a precizat că acesta se materializează pe mai multe planuri şi că dat fiind faptul că nu există reglementări în legislaţia naţională cu privire la cuantificarea prejudiciului în cazul în care ceea ce se pierde este o şansă, cuantumul daunelor rămâne la aprecierea instanţei.

În fine, referitor la critica din recurs potrivit căreia cuantumul daunelor morale acordate de către instanţă ar fi excesiv, a considerat reclamanta că suma stabilită de către judecătorul fondului reprezintă o reparaţie decentă a prejudiciului moral pe care l-a suferit, în condiţiile în care a fost lipsită de exerciţiul dreptului său de proprietate asupra unui teren cu o deosebită valoare sentimentală pentru sine şi în condiţiile în care, prin atitudinea incoerentă şi uneori ostilă a Guvernului, a fost pusă în situaţii de umilinţă la ghişeele autorităţilor de stat la care a fost nevoită să încerce şi apoi să revină în repetate rânduri pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului său.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul Guvernul României, se reţin următoarele:

Prima instanţă a procedat în mod corect, în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, la examinarea şi soluţionarea pretenţiilor reclamantei SV constând în obligarea pârâtului Guvernului României la plata de despăgubiri morale, neprezentând relevanţă faptul că prin aceeaşi hotărâre s-a dispus, ca o consecinţă a unor împrejurări intervenite după formularea şi înregistrarea acţiunii în contencios administrativ, respingerea ca rămase fără obiect a capetelor de cerere prin care s-a solicitat obligarea Guvernului României să implementeze decizia de abrogare a Hotărârii Guvernului nr. 784/2009 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii Varianta Ocolitoare Cluj – Nord şi să transmită Municipiului Cluj – Napoca informaţii despre abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 784/2009 de îndată ce acest act administrativ va fi abrogat.

Susţinerile recurentului în sensul că judecătorul fondului a confundat daunele materiale cu daunele morale şi că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale nu pot fi primite, obligaţia pârâtului Guvernul României de plată a echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro fiind stabilită pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial suferit de reclamanta Şolea Veronica, urmare atitudinii evidente a autorităţii publice pârâte  – de refuz nejustificat de a acţiona, de o manieră sau alta, în sensul clarificării situaţiei juridice create prin intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 784/2009, într-un termen rezonabil, care să permită reclamantei să-şi adapteze conduita în mod corespunzător – şi care a condus la o stare de incertitudine juridică.

În principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Prin urmare, raportat la cele mai sus menţionate, precum şi la împrejurarea că prin Hotărârea Guvernului nr. 1101 din data de 14 noiembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 809 din 3 decembrie 2012) s-a constatat abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 784/2009 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii ”Varianta de ocolire Cluj-Nord”, Înalta Curte constată, în litigiu, că este întemeiat motivul de recurs constând în stabilirea daunelor morale într-un cuantum excesiv, de 20.000 euro, şi reţine că se impune reducerea cuantumului acestor daune la echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 5000 euro, prin aceasta stabilindu-se un anumit echilibru între prejudiciul moral produs şi despăgubirile acordate, în măsură să permită  intimatei SV atenuarea suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În aceste condiţii, fiind considerat fondat numai unul dintre motivele de recurs invocate în cauză, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă din 1865, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus admiterea recursului declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 187/2013 din 18 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei atacate în sensul obligării pârâtului Guvernul României la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 5000 euro, şi a menţinerii celorlalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 21/1996, art. 47¹

Legea nr. 554/2004, art. 7

Prin dispoziţiile cuprinse în art. 47¹, Legea Concurenţei nr. 21/1996 stabileşte faptul că deciziile emise de Consiliul Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare, la Curtea de Apel Bucureşti.

Acest termen de investire al instanţei de 30 de zile, care face imposibilă parcurgerea etapei procedurii prealabile stabilită de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, justifică  exceptarea de la regula procedurii plângerii prealabile a persoanelor destinatare ale respectivelor decizii, nu însă şi a terţilor.  Aceştia pot contesta deciziile Consiliului în condiţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cu respectarea cerinţei obligatorii privind  îndeplinirea procedurii prealabile.

Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2014

Notă: Legea nr. 21/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 240 din 03.04.2014, articolele acesteia căpătând o nouă numerotare, astfel încât art. 47¹ a devenit art. 49.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. P. LPG S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea în tot, ca nelegală, a Deciziei nr. 62/30.10.2012 privind investigaţiile declanşate prin Ordinele Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 541/23.05.2011 şi nr. 580/17.06.2011, conexate prin Ordinul nr. 581/20.06.2011 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 9 alin. 1 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri (“MECMA”) şi Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat (“ISCIR”), decizie emisă de Consiliul Concurenţei şi publicată pe pagina sa de internet la data de 19.11.2012, cu consecinţa înlăturării obligaţiilor stabilite în sarcina MECMA şi ISCIR cu privire la modificarea Prescripţiei Tehnice PT C3-2003 în sensul indicat prin art. 2 din Decizia CC.

Pentru opozabilitate, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi a Ministerului Economiei şi Mediului de Afaceri (MECMA), respectiv a Inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune si Instalaţiilor de Ridicat.

Pârâtul MECMA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei procedurii prealabile, pe fondul cauzei solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

La aceeaşi dată a depus întâmpinare şi pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.04.2013 a fost introdusă în cauză succesoarea reclamantei, SC G. L&D SA.

Prin Sentinţa Civilă nr. 1854 din 5 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă excepţia lipsei procedurii prealabile, fiind respinsă acţiunea formulată ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

A constatat judecătorul fondului că din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care aceasta nu s-a adresat Consiliului Concurenţei pentru revocarea deciziei menţionate.

A apreciat instanţa fondului că reclamanta avea obligaţia îndeplinirii procedurii prealabile, dat fiind faptul că avea calitatea de terţ faţă de decizia atacată, iar din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 47/1 alin. 1 din Legea nr. 21/1996 rezultă că decizia ce face obiectul litigiului poate fi atacată în condiţiile acestui text legal (fără exercitarea procedurii prealabile) numai de către părţi.

În acest sens s-a argumentat că termenul în care poate fi exercitată calea de atac curge exclusiv de la comunicare, operaţiune care, potrivit textului art.47, se realizează numai în privinţa părţilor.

Ca urmare, s-a concluzionat, persoanelor care nu au avut calitatea de parte în procedura desfăşurată în faţa Consiliului Concurenţei nu le este aplicabil acest text legal, ceea ce înseamnă că terţii pot ataca deciziile prevăzute de art. 47/1 alin. 1 din Legea nr. 21/1996 numai în condiţiile legii contenciosului administrativ.

În raport cu susţinerile reclamantei, prima instanţă a constatat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. 6 din Legea nr. 21/1996, întrucât acestea se referă exclusiv la deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen, decizia ce face obiectul litigiului fiind luată în comisia de trei membri, conform art. 20 alin. 1 din acelaşi act normativ.

   Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. G. L&D S.A. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că în speţă, nu era necesară efectuarea procedurii plângerii prealabile deoarece Legea concurenţei nr. 21/1996 o exclude atât pentru părţile destinatare a deciziilor consiliului, cât şi pentru terţii vătămaţi de aceste decizii. Fiind vorba despre un act administrativ sancţionator prin care se constată o încălcare a Legii concurenţei şi se dispun măsuri de remediere, decizia Consiliului Concurenţei contestată reprezintă o excepţie de la principiul revocabilităţii actului administrativ, motiv pentru care nu poate fi retractată sau revocată de către autorităţile publice ci doar anulată de către instanţele de judecată. De aceea Legea Concurenţei prin art. 47¹ alin. 1 prevede în mod expres că deciziile emise de Consiliul Concurenţei se atacă direct la Curtea de apel, fără a diferenţia în funcţie de calitatea subiectului de sezină.

Plângerea prealabilă îşi găseşte raţiune în materiile în care în cadrul unui recurs graţios, autoritatea emitentă sau o autoritate ierarhic superioară ar putea să înlăture din circuitul civil actul juridic producător de vătămări fără intervenţia instanţei de judecată

Decizia contestată nu poate fi revocată de Consiliul Concurenţei fără intervenţia instanţei, dar nici de către un organ ierarhic superior deoarece Consiliul Concurenţei este un organism independent şi autonom, nefiind subordonat nici unei alte autorităţi administrative şi, de aceea, legiuitorul nu a prevăzut o astfel de procedură prealabilă.

Recurenta, critică de asemenea, că interpretarea instanţei de fond vizând aplicarea dispoziţiilor art. 47¹ alin. 1 din Legea nr. 21/1996 în sensul că terţii sunt obligaţi să urmeze procedura prealabilă susţinând că legea nu distinge între părţi şi terţi atunci când reglementează procedura de contestare în justiţie a deciziei Consiliului Concurenţei.

Mai susţine reclamanta-recurentă că textul de lege (art. 47¹ alin. 1) nu prevede că procedura de contestare direct la instanţa de judecată ar fi deschisă doar părţilor, iar nu şi terţilor, aşa cum în mod nelegal a apreciat instanţa de fond, ori acolo unde legea nu distinge nici judecătorului nu-i este permis să opereze o distincţie conformă principiului de interpretare ubi lex non distinquit, nos distinquere debemus.

S-a luat la cunoştinţă despre conţinutul deciziei după publicarea ei pe site-ul de internet al Consiliului şi a fost contestată în condiţiile prevăzute de art. 47¹ alin. 1 din Legea nr. 21/1996, împrejurare de care instanţa de fond nu a ţinut seama la pronunţarea hotărârii.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul Consiliul Concurenţei solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei ca temeinică şi legală.

În conţinutul întâmpinării s-a răspuns punctual aspectelor enunţate de recurentă, susţinând că procedura prevăzută de Legea concurenţei este aplicabilă destinatarilor deciziilor Consiliului Concurenţei având în vedere că acţiunea introductivă la instanţe poate fi formulată înlăuntrul celor 30 de zile de la comunicare, iar obligaţia comunicării actului administrativ incumbă autorităţii de concurenţă doar în ceea ce le priveşte pe părţi.

În privinţa terţilor care probează existenţa unui interes aceştia pot contesta decizia Consiliului în condiţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ care prevede îndeplinirea procedurii prealabile.

Examinând cauza prin prisma criticilor recurentei, din perspectiva obiectului acţiunii şi normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior dacă acesta există, iar potrivit art. 3 al aceluiaşi articol „este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă pe orice cale de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. 7”.

Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie în lipsa căreia, instanţa nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ.

Sub acest aspect, sunt şi dispoziţiile art. 109 alin .2 Cod procedură civilă conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de acea lege”.

Cele două texte de lege nu diferenţiază între multitudinea de situaţii ce se pot ivi în practică, fiind astfel irelevant dacă, în mod concret, autoritatea publică emitentă a actului administrativ mai poate sau nu să-şi revoce propriul act .

Prin reglementările legale menţionate mai sus, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor să stabilească dacă efectuează sau nu procedura prealabilă şi au condiţionat sesizarea instanţei de îndeplinirea ei, aceasta fiind o condiţie pentru declanşarea procedurii judiciare, adăugându-se celorlalte condiţii de exercitare a acţiunii ca o condiţie specială suplimentară.

Nici legea specială, Legea Concurenţei nr. 21/1996 nu prevede exceptarea de la regula prevăzută de norma de drept comun, dimpotrivă prin dispoziţiile cuprinse în art. 47¹ stabileşte că decizia poate fi atacată în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti.

Cea ce poate justifica o excepţie de la regula procedurii plângerii prealabile este termenul de investire al instanţei de 30 de zile şi care curge de la comunicarea actului administrativ, ceea ce face practic imposibilă parcurgerea etapei procedurii prealabile, dar acest termen  este prevăzut numai pentru părţile din decizie nu şi pentru terţii care pot ataca actul în condiţiile Legii contenciosului administrativ, de data luării la cunoştinţă despre existenţa acesteia.

Prin prisma acestor considerente, prima instanţă, a pronunţat o soluţie legală care a fost menţinută prin respingerea recursului reclamantei în condiţiile prevăzute de art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 316 din acelaşi cod.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 4, art. 10 alin. (1)

NCPC, art. 24 şi 25

Legea nr. 76/2012, Titlul IV, art. 54

Excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare supus procedurii speciale reglementată de dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004 iar nu o veritabilă cerere de chemare în judecată ce poate fi privită distinct, astfel încât în stabilirea corectei aplicări în timp a normelor de competenţă  prezintă relevanţă momentul la care s-a născut litigiul în cadrul căruia s-a invocat excepţia de nelegalitate iar nu momentul la care această excepţie a fost invocată.

 Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii care are ca obiect o excepţie de nelegalitate invocată în cadrul unui litigiu declanşat anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă va fi stabilită în raport cu dispoziţiile art.10 alin.(1), teza a II-a şi alin.(3) din Legea nr.554/2004, în funcţie de rangul autorităţii emitente a actului administrativ ce formează obiectul excepţiei iar nu în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă.

Decizia nr. 431 din 30 ianuarie 2014

Prin Încheierea pronunţată în dosarul nr. 34960/245/2011, Tribunalul Iaşi a dispus sesizarea Curţii de Apel Iaşi – Secţia de Contencios administrativ şi fiscal cu cererea de soluţionare a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 1354/2001, poziţiile 261, 262 şi 344 din Anexa nr. 78, excepţie invocată de SAM, SS, SA şi a suspendat cauza până la momentul soluţionării excepţiei.

Tribunalul a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ în redactarea în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului respectiv 28.10.2011.

De asemenea, a statuat că dispoziţiile art.4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.76/ 2012 se aplică doar proceselor începute după data de 15.02.2013, invocând normele înscrise în art. 24 coroborat cu art.25 alin.1, precum în art.192 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Cererea privind excepţia de nelegalitate a fost înregistrată pe rolul Curţii de apel Iaşi sub nr. 564/45/2013.

Instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale.

Prin Sentinţa nr.164 din 7.11.2013, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat cauza în favoarea Tribunalului Iaşi – Secţia civilă în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1354/2001 poziţiile 261, 262 şi 344 din Anexa 78 şi a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă.

S-a avut în vedere faptul că, deşi dosarul de fond în care a fost invocată excepţia de nelegalitate se află pe rolul instanţelor de judecată din luna noiembrie a anului 2011, excepţia de nelegalitate a fost invocată pentru prima dată în faţa Tribunalului Iaşi, la data de 08.04.2013.

În opinia instanţei, la acel moment dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 fuseseră deja modificate de art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012 şi prevedeau faptul că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate este competentă să se pronunţe asupra acesteia.

Prin urmare s-a reţinut că nu prezintă relevanţă momentul la care s-a născut litigiul în cadrul căruia s-a invocat excepţia de nelegalitate ci momentul la care această excepţie a fost invocată.

Trimiterile făcute de Tribunalul Iaşi la dispoziţiile art. 24, 25 din Codul de procedură civilă, nu au putut fi primite deoarece excepţia de nelegalitate nu are caracterul unei excepţii de procedură, ci este o excepţie de fond, o apărare de fond a părţii cu caracter distinct şi autonom.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art.20 alin. (2) coroborat cu art.22 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra conflictului de competenţă:

Obiectul cererii care a declanşat conflictul de competenţă dedus judecăţii îl constituie excepţia de nelegalitate a H.G. nr.1354/ 2001, poziţiile 261, 262 şi 334 din Anexa nr.78, invocată la 8.04.2013, în dosarul de recurs nr.34960/245/2011, pe rolul Tribunalului Iaşi.

Cauza ce formează obiectul dosarului nr.34960/245/2011, în care a fost invocată excepţia de nelegalitate menţionată, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi – Secţia civilă, la 10.11.2011, deci anterior datei de 15.02.2013, când a intrat în vigoare Codul de procedură civilă – Legea nr.134/2010.

Excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare supus procedurii speciale reglementată de dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004 şi nu poate fi transformată într-un instrument de prejudecare a fondului acţiunii, în afara cadrului procesual legal.

Această excepţie are ca scop soluţionarea cauzei pe fond fără a se ţine seama de actul vizat, în măsura în care se constată că acesta este nelegal.

În cauză, cererea care vizează excepţia de nelegalitate a fost formulată ca un mijloc de apărare, în strânsă legătură cu soluţionarea litigiului pe fond şi nu poate fi apreciată drept o veritabilă cerere de chemare în judecată în sensul dispoziţiilor art.82, 109 din Codul de procedură civilă – 1865, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art.24 din Legea nr.134/2010 – Codul de procedură civilă, în sensul că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile legii noi de procedură cu privire la competenţa soluţionării acesteia, respectiv art.54 din cuprinsul Titlului IV – Modificarea şi completarea unor legi speciale – cu referire la modificarea art.4 din Legea nr.554/2004, raţionamentul Tribunalului Iaşi fiind unul corect cu privire la aceste aspecte.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii care are ca obiect excepţia de nelegalitate menţionată se stabileşte nu în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) – modificat prin dispoziţiile citate din noul Cod de procedura civilă, care nu sunt aplicabile  întrucât litigiul în cadrul căruia a fost invocată este anterior datei de 15.02.2013, ci în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1), teza a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în funcţie de rangul autorităţii emitente a actului administrativ ce formează obiectul excepţiei.

În concluzie, potrivit art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a stabilit că îi revine competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate Curţii de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 161/2003, art. 70

Faptul că statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate sau o funcţie publică, astfel încât, chiar dacă pentru parlamentari nu există dispoziţii speciale referitoare la conflictul de interese în cuprinsul Legii nr. 161/2003 – aşa cum există pentru membrii Guvernului, aleşii locali şi funcţionarii publici – norma generală cuprinsă în art.70 din această lege le este direct aplicabilă şi acestora, ca persoane ce exercită funcţii de demnitate publică.

Decizia nr. 565 din 7 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, la data de 11.10.2011, reclamantul MAL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr.l03041/G/II/ 19.09.2011, solicitând anularea acestui raport ca fiind nelegal şi netemeinic şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a invocat motive de nulitate absolută a raportului, pentru nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate prevăzută de art.8 alin.3 din Legea nr.176/2010, în sensul că în calitate de subiect evaluat a aflat din presă despre procedura sa de evaluare.

Astfel, întreaga procedură de evaluare care s-a finalizat prin întocmirea raportului contestat s-a desfăşurat cu încălcarea principiului confidenţialităţii şi a dreptului la apărare.

În acest sens, a arătat că procesul evaluării a fost demarat în data de 16.11.2010, informaţia fiind dată publicităţii încă din anul 2010, în timp ce reclamantul susţine că a fost informat abia în data de 03.01.2011.

Raportul a fost expediat de către Agenţia Naţională de Integritate în data de 20.09.2011, cu toate acestea, concluziile raportului au fost date publicităţii încă din data de 19.09.2011.

În opinia sa, în mod evident a fost încălcat principiul confidenţialităţii, statuat de art.8 din Legea nr.176/2010.

Pe de altă parte, reclamantul a susţinut că raportul este netemeinic, arătând că pârâta a reţinut în mod greşit că nu ar fi respectat regimul juridic al conflictelor de interese pentru că a propus angajarea soţiei sale în funcţia de expert la biroul său de parlamentar şi a avizat contractul individual de muncă încheiat între aceasta şi Camera Deputaţilor.

Faptele reţinute nu sunt de natură să probeze un comportament care ar contraveni principiului imparţialităţii sau atitudinii neutre aşa cum se arată în raportul contestat. Deputatul nu este un funcţionar public, în sensul dispoziţiilor Legii nr.188/1999, drept urmare, raportul deputat – alegător nu poate fi asimilat raportului de serviciu specific funcţionarului public, Legea nr.161/2003 delimitând cu claritate cele două categorii de funcţii.

Pârâta ANI a depus întâmpinare la data de 21.10.2011, prin care a solicitat respingerea contestaţiei reclamantului, apreciind că susţinerile formulate sunt nefondate.

Prin încheierea din data de 8.01.2013, Curtea de Apel Cluj a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că prin Încheierea nr.4946/ 22.11.2012, pronunţată de Î.C.C.J. în dosar nr.4756/1/2012 a fost admisă cererea de strămutare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –  Secţia – a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.01.2013.

Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr.1523 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul MAL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a anulat raportul de evaluare nr.103041/G/II/ 19.09.2011.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin raportul de evaluare contestat s-a apreciat că reclamantul  s-a aflat în conflict de interese atunci când, în calitate de deputat, a propus angajarea la cabinetul său a soţiei, avizând ulterior contractul de muncă al acesteia, în drept, reţinându-se dispoziţiile art. 70, 71 şi art.72 din Legea nr.161/2003.

Prima instanţă a apreciat că interpretarea articolele 70 şi 71 din Legea 161/2003 trebuie să se facă prin raportare la întreg actul normativ, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat conflictul de interese în cazul parlamentarilor.

Sub acest aspect a constatat că la capitolul 2, după secţiunea 1, intitulată „definiţie şi principii”, care cuprinde art.70 şi 71, urmează mai multe secţiuni care reglementează în mod distinct conflictul de interese pentru diverse categorii de funcţionari sau demnitari. Mai precis, secţiunea a II-a reglementează conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, secţiunea a III-a reglementează conflictul de interese privind aleşii locali, secţiunea a IV-a reglementează conflictul de interese privind funcţionarii publici. De asemenea, capitolul 4 din lege reglementează alte conflicte de interese şi incompatibilităţi.

Astfel, a constatat ca articolul 72 din lege nu este aplicabil parlamentarilor, întrucât se referă în mod explicit la membrii guvernului, la secretari, subsecretari de stat şi persoane asimilate acestora, prefecţi şi subprefecţi, iar un deputat nu se încadrează la nici una dintre aceste categorii.

În opinia primei instanţe, extinderea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 72 şi următoarele la deputaţi este nelegală şi prin prisma faptului că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca aceste dispoziţii să se aplice şi la această categorie de demnitari, ar fi precizat acest lucru, aşa cum a făcut-o, de altfel, în capitolul 4 din lege, unde a extins aplicabilitatea dispoziţiilor art.72 la alte categorii de funcţionari şi demnitari, din enumerarea de la art.99 nefăcând parte, însă, parlamentarii.

În condiţiile în care legiuitorul a înţeles să reglementeze în detaliu conflictul de interese pentru anumite categorii de funcţionari şi demnitari rezultă că pentru categoriile de demnitari şi funcţionari care nu au fost avute în vedere de legiuitor nu sunt aplicabile aceste norme.

Nu există nici un temei să se aprecieze că pentru celelalte categorii de funcţionari şi demnitari se aplică prin asemănare dispoziţiile articolului 72 şi nici că art.70 şi 71 sunt suficiente pentru a întemeia răspunderea unor demnitari despre care nu fac vorbire secţiunile subsecvente.

Prima instanţă a observat că în ceea ce priveşte incompatibilitatea, legiuitorul  a edictat norme explicite referitoare la parlamentari, rezultând că omisiunea din capitolul 2 referitoare la conflictul de interese nu este una întâmplătoare şi că dacă legiuitorul ar fi dorit să reglementeze conflictul de interese şi pentru parlamentari, ar fi făcut-o în mod expres.

Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva sentinţei nr.1523/ 30.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedura civilă.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că reclamantul a încălcat prevederile art.70 şi art.71 din Legea nr.161/2003 prin propunerea de angajare a soţiei sale, ME în funcţia de expert la biroul său parlamentar şi avizarea contractului individual de muncă încheiat de aceasta cu Camera Deputaţilor.

Pârâta arată că reclamantul a avut un interes personal în angajarea soţiei sale, care în perioada 16.03.2010 – 01.01.2011 (când a încetat contractul individual de muncă), a încasat un venit net de 5.508 lei, aspecte ce se circumscriu noţiunii de conflict de interese, astfel cum este definită de dispoziţiile Legii nr.161/2003.

Mai arată recurenta-pârâtă că dispoziţiile Legii nr.161/2003 ce reglementează incompatibilităţile şi conflictele de interese se aplică tuturor categoriilor de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, inclusiv senatorilor şi deputaţilor.

Chiar dacă pentru parlamentari nu există dispoziţii speciale referitoare la conflictul de interese în cuprinsul Legii nr.161/2003 (deşi aceasta cuprinde asemenea dispoziţii speciale pentru membrii Guvernului, aleşii locali şi funcţionarii publici), norma generală de la art.70 este direct aplicabilă în cazul acestora ca persoane ce exercită funcţii de demnitate publică.

Relevant în acest sens este şi faptul că prin Regulamentul Senatului adoptat prin Hotărârea nr.28/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este reglementat conflictul de interese în cazul senatorilor, art.174 alin.(2) din Regulament, reluând dispoziţiile art.70 din Legea nr.161/2003.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este fondat.

În cauză, instanţa  a fost  sesizată potrivit  art. 22 alin.1 din Legea nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi  pentru  modificarea  şi completarea Legii nr.144/2007 privind  înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, având competenţa de a se pronunţa asupra  legalităţii Raportului de evaluare a conflictului de interese de  natură  administrativă nr.103041/G/II din 19.09.2011.

Deşi conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituţie, care nu se referă la această situaţie, reglementându-se doar incompatibilităţile, dispoziţiile din legi şi regulamente referitoare la problema în discuţie trebuie să respecte cadrul constituţional care configurează regimul  juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităţilor  şi  interdicţiilor în cazul  deputaţilor şi senatorilor.

Actele  normative relevante pentru  reglementarea în cazul  parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele  administrative sunt pe lângă Legea nr.176/2010, Legea nr.161/2003, Legea nr.96/2006 şi regulamentele celor două camere ale  Parlamentului.

Conflictul de interese este definit  de art.70 din Legea  nr.161/ 2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate  publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea  influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi a altor acte normative.

Aceeaşi definiţie a fost preluată în dispoziţiile  art. 174 alin.3 din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a 2-a – Conflictul de  interese, constatarea incompatibilităţilor şi ale interdicţii -, cu  menţiunea că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată  expres de  Legea nr.96/2006 în forma  în vigoare la data  emiterii  raportului de  evaluare contestat.

O definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii  publici este  inclusă  în art. 13 din  Recomandarea 10/2000 a  Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Astfel, se prevede: „Conflictul de  interese apare atunci  când  funcţionarul  public  are un  interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu  imparţialitate  şi obiectivitate. Interesele  private ale funcţionarului  public  pot  include un beneficiu pentru  sine sau  pentru  familia sa, pentru  rudele  sale apropiate, pentru  prieteni, pentru  persoane sau apropiaţii cu care  funcţionarul  public a  avut relaţii  politice  sau de  afaceri. Interesul  personal  se poate referi  şi la orice  datorii  pe care  funcţionarul  public  le are  faţă de persoanele enumerate mai sus”.

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor  şi senatorilor  este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea  anumitor drepturi,  acest statut nu  poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte  categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o  funcţie  publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art.70 din Legea nr.161/2003 care reglementează conflictul de  interese.

În acest sens, prezintă  relevanţă  considerentele  Deciziei  nr.81/ 27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr.136/ 14.03.2013 prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de  neconstituţionalitate a unor dispoziţii  din Legea pentru  modificarea  şi completarea  Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor  şi al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea  asigurării  integrităţii în exercitarea  demnităţilor  şi funcţiilor publice, toate  persoanele  menţionate la art. 1 alin.1 din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă  din  titlul reglementării, prin  sintagma  „funcţii  şi demnităţi publice”, în considerarea  căreia  le revin  obligaţii  specifice.

Or, a mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor  şi a senatorilor – prevăzută la pct.3 din art.1 alin.1 din Legea nr.176/ 2010 – este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi  funcţionari publici cărora li se  aplică actul  normativ.

În raport de cele menţionate, Curtea constată că instanţa de  fond a interpretat în mod eronat prevederile  art.70 din Legea nr.161/ 2003, reţinând că acestea nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, respectiv deputaţilor  şi senatorilor.

Referitor la susţinerea reclamantului privind inexistenţa  conflictului de  interese  în privinţa  angajării  personalului birourilor  parlamentare, situaţie  stabilită prin  hotărârea din 18 octombrie  2011 a comisiei comune speciale  a celor două camere  ale Parlamentului României, Curtea apreciază că acest document nu prezintă  relevanţă  în cauză, întrucât la data adoptării actului, împrejurarea care determinase conflictul de interese nu mai exista, contractul de  muncă al soţiei  încetând la 1 ianuarie 2011.

Este reală susţinerea  reclamantului  că în materia  conflictului de  interese  există o reglementare  neunitară,  de natură să determine  interpretări diferite ale textelor de lege, fiind însă atributul  legiuitorului de a realiza o sistematizare  a dispoziţiilor  cu consecinţa creşterii  predictibilităţii legii.

Curtea reţine de asemenea, că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în definiţia cuprinsă în art. 70 din Legea nr.161/ 2003 interesul personal putând fi reprezentat şi de un beneficiu patrimonial pe care  o rudă  sau o persoană apropiată  îl obţine ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, de natură a influenţa exercitarea cu  obiectivitate a  atribuţiilor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1, teza I Cod procedura civilă şi art.20 din Legea nr.554/2004, a admis recursul, a modificat sentinţa recurată şi rejudecând cauza, a respins acţiunea ca nefondată.

Direcţia Generală Antifraudă a început, din 26 februarie 2016, acţiunile de monitorizare şi control la nivel naţional ale comerţului cu flori şi plante ornamentale, a unităţilor de alimentaţie publică şi a saloanelor de înfrumuseţare.

Operaţiunea „Venus” îşi propune diminuarea evaziunii fiscale în comerţul cu flori şi plante ornamentale, încurajarea importatorilor, a deţinătorilor de depozite, a producătorilor şi a comercianţilor engros şi en detail ca să-şi oprganizeze mai riguros activitatea economică, evidenţele financiar-contabile şi fiscale. Un alt obiectiv este creşterea gradului de conformare fiscală, inclusiv prin utilizarea aparatelor de marcat electronice.

Este doar una dintre operaţiunile majore la nivel naţional pe care Direcţia Generală Antifraudă le va iniţia periodic în scop preventiv, respectiv pentru creşterea nivelului de conştientizare şi, implicit, de conformare fiscală a unor activităţi economice în care colectarea taxelor şi impozitelor este deficitară.

Stabilirea calendarului, a modului de acţiune, identificarea categoriilor de contribuabili şi a activităţilor cu risc fiscal au la bază analiza informaţiilor şi a datelor disponibile la nivel central, rezultatele unor acţiuni anterioare, dar şi propuneri ale direcţiilor regionale antifraudă, adaptate specificului local.