Legislaţie relevantă:

• Legea nr. 554/2004, art. 1
• Legea nr.24/2000, art. 62

Potrivit art.62 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă „Dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intenţiile ulterioare de modificare şi completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

Conţinutul acestor dispoziţii legale nu poate oferi suport legal pentru respingerea ca lipsită de obiect a acţiunii în anularea unui act administrativ prin care a fost modificat alt act administrativ constatat anterior ca legal de către instanţă, atâta timp cât – contenciosul administrativ fiind un contencios subiectiv de plină jurisdicţie – în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.554/2004 privind caracterul de  act administrativ al actului contestat şi producerea prin acel act a unei vătămări a unui drept sau interes legitim.

Decizia nr. 1926 din 11 aprilie 2014

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. O SA a chemat în judecată Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi a solicitat:

– să se dispună anularea Ordinului Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, al Preşedintelui A.N.R.E. nr.11/2011/39/2010 (Ordinul nr.11/2011) pentru modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Economiei şi Comerţului, al Preşedintelui ANRE şi al Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale nr.102136/530/97/2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale, publicat în M.Of. nr.47/ 19.01.2011;

– să se dispună anularea adresei ANRE nr.9408/ 28.02.2011 reprezentând răspuns la plângerea prealabilă formulată împotriva Ordinului nr.11/2011;

– să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată şi a solicitat să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 13.807.159, 20 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei de aplicare a Ordinului Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, al Preşedintelui ANRE şi Preşedintelui ANRM nr.11/2011/39/177/2010.

Pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale au formulat întâmpinări şi au solicitat respingerea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr.945/ 13.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei de obiect şi a fost respinsă acţiunea reclamantei ca fiind lipsită de obiect.

Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din probele dosarului rezultă că, în principal, reclamanta a solicitat anulare ordinului comun emis de cei trei pârâţi prin care a fost modificat Ordinul comun nr.102136/530/97/2006.

Potrivit art.62 din Legea nr.24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pt. elaborarea actelor normative dispune că „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare în actul de bază, identificându-se cu acesta.

Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

S-a arătat că ordinul contestat în prezenta cauză se raportează la ordinul de bază emis în 2006, ambele ordine fiind emise în executarea şi aplicarea Legii petrolului şi a Legii gazelor.

Practic, ordinul contestat în cauză nu face decât să modifice ordinul comun emis de cele 3 autorităţi publice în 2006, impunându-se emiterea celui de-al doilea ordin comun ce vizează valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pt. întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale care să cuprindă toate modificările legislative.

Instanţa de fond a arătat că ordinul contestat în speţă a modificat şi completat Ordinul nr.102136/2006 şi că acţiunea în anulare formulată de către reclamantă împotriva ordinului comun emis în 2006 a fost respinsă irevocabil de I.C.C.J. prin decizia nr.2090/19.04.2007.

Oportunitatea emiterii ordinului comun contestat în speţă a rezultat din necesitatea asigurării caracterului nediscriminatoriu în stabilirea şi alocarea lunară a cotelor procentuale cantitative de gaze naturale aferente amestecului de gaze naturale din producţia internă şi din import, ordinul atacat dispunând obligaţii pt. toţi furnizorii de pe piaţa gazelor naturale şi un tratament egal pt. toţi consumatorii de gaze naturale, fiind emis în aplicarea dispoziţiilor art.100 alin.5 din Legea gazelor.

Cum ordinul comun emis în 2010 nu a făcut decât să modifice şi să completeze ordinul comun emis în 2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pt. întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale asupra căreia Curtea de Apel Bucureşti şi I.C.C.J. s-au pronunţat definitiv şi irevocabil  s-a apreciat  că acţiunea formulată de reclamantă este lipsită de obiect, substanţa ordinului fiind aceeaşi cu cea din ordinul nr.102136/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. O SA şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în ambele etape procesuale, conform art.274 Cod procedura civilă.

În motivele de recurs s-a arătat că Ordinul nr.102136/2006 a fost publicat în Monitorul Oficial nr.489/2006 şi viza valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale, iar în M. Of. nr.47/2011 a fost publicat Ordinul nr.11/2011 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr.102136/2006.

Primul motiv de recurs invocat a fost acela că instanţa de fond a dispus în sensul inadmisibilităţii de plano a unei acţiuni în anulare a unui act administrativ modificator şi completator, argumentând că din interpretarea art.62 din Legea nr.24/2000 rezultă faptul că într-o situaţie ca aceea din speţă nu ar putea fi atacat decât actul  modificat.

Plecând de la art.62 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă, recurenta a arătat că orice text de lege trebuie interpretat potrivit raţiunii pentru care a fost legiferat, or, raţiunea art.62 este aceea de a orienta intervenţiile ulterioare de modificare şi completare ale organului emitent către actul de bază (actul modificat) şi nu către alte acte modificatoare anterioare.

Textul de lege în discuţie priveşte exclusiv autorităţile emitente de acte administrativ normative şi au în vedere exclusiv modificări de tip legislativ realizate de acestea în cadrul exercitării competenţelor lor.

Se impune ca art.62 să fie interpretat sistematic, având în vedere economia legii în ansamblul său şi capitolul în care este încadrat, iar prin aceasta s-a dorit emiterea situaţiilor de tipul „modificarea modificării”.

Mai mult, susţine recurenta, art.62 are în vedere intervenţiile ulterioare de modificare şi completare ca evenimente legislative şi nu contestaţiile formulate de justiţiabili în cadrul contenciosului administrativ.

Din studiul sistematic al Legii nr.24/2000 reiese că sfera ei de aplicare nu include acţiunea de contencios administrativ care are ca obiect anularea unui act administrativ ilegal, aşa cum este şi cazul în speţa de faţă.

În speţă, s-a solicitat anularea actului administrativ modificator, întrucât acesta era viciat de nelegalitate şi vătăma interesele reclamantei, iar o cerere de anulare prin însăşi natura ei, nu poate fi îndreptăţită decât împotriva actului ilegal vătămător, respectiv Ordinul nr.11/2011, fie el şi modificator şi nu împotriva actului modificat.

Recurenta a apreciat că nu putea cerere anularea actului modificat întrucât nu era viciat de nelegalitate, ci  actul modificator, iar art.62 din Legea nr.24/2000 face referire la intervenţiile ulterioare de  modificare sau completare care trebuie raportate la actul de bază, modificări şi completări legislative, iar nu cereri de anulare, nefiind aplicabil în speţă acest text de lege.

Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de judecată a restrâns în mod nepermis drepturile recurentei, dându-se prioritate unor norme juridice de tehnică legislativă, de forţă juridică inferioară şi a omis a se raporta la procedura de atacare a actelor administrative prevăzută de Legea nr.554/2004, normă juridică superioară.

Prin modul greşit de soluţionare a excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, recurenta a considerat că prima instanţă a restrâns sfera de aplicare a prevederilor Legii nr.554/2004, în sensul eliminării din sfera de aplicare a acţiunii în anulare a actelor administrative modificatoare şi completatoare.

Din economia Legii nr.554/2004 apar două condiţii esenţiale pentru intentarea acţiunii în anulare: actul atacat să fie un act administrativ şi să fie vătămător pentru drepturile şi interesele legitime ale persoanei, condiţii care sunt îndeplinite în cauză, iar instanţa de fond, prin admiterea excepţiei lipsei de obiect, în mod nelegal a condiţionat şi a îngrădit accesul recurentei la justiţie, s-a opus verificării legalităţii actului contestat şi a prejudiciat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Recurenta a invocat şi argumente de ordin jurisprudenţial şi s-a arătat că instanţele de contencios administrativ, deşi au fost investite cu o acţiune având ca obiect anularea unor ordine modificatoare, au considerat că pot efectua o analiză de legalitate referitoare la ordinele modificatoare atacate şi astfel, primite în individualitatea lor, separat de actul modificat.

Ordinul nr.11/2011 a modificat şi completat Ordinul nr.1021336/2006, iar contrar celor reţinute de instanţa de fond, modificarea şi completarea nu au fost analizate de către instanţă anterior, iar în hotărârile irevocabile invocate de ANRE nu au fost analizate argumentele în susţinerea cererii de anulare a Ordinului nr.11/2011.

Intimata Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat dar a invocat şi excepţia lipsei de interes pentru că Ordinul nr.11/2011 a fost abrogat la 23.06.2011.

Intimata Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Intimatul Ministerul Economiei, succesor al M.E.C. şi Mediului de Afaceri  a solicitat introducerea în cauză a Departamentului pentru Energie, ca fiind autoritatea implicată în raportul juridic dedus judecăţii.

Intimatul Departamentul pentru Energie a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia pentru că ordinul contestat este emis de Ministerul Economiei şi nu de Departamentul pentru Energie, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Soluţia instanţei de recurs

Pentru că în faţa instanţei de recurs au fost invocate două excepţii de către ANRDE (Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei) şi Departamentul pentru Energie, în baza art.137 Cod procedura civilă, Înalta Curte s-a pronunţat mai întâi asupra acestor excepţii.

Excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii invocată de A.N.D.R.E. este nefondată şi va fi respinsă.

Lipsa de interes judiciar a fost invocată în raport de faptul că ordinul pretins vătămător a fost abrogat expres începând cu data de 23.06.2011, dar şi în raport de împrejurarea că SC O SA beneficiază din 4.09.2012 de prevederile H.G. nr.870/2012, respectiv de exceptarea de la respectarea structurilor amestecurilor de gaze naturale.

Interesul este una dintre condiţiile fundamentale ale exercitării acţiunii civile şi poate fi definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin formularea acţiunii.

În raport de obiectul acţiunii formulate de reclamantă, acţiune prin care s-a solicitat nu numai anularea Ordinului nr.11/2011 ci şi recuperarea prejudiciului cauzat prin emiterea actului a cărui anulare se solicită, nu se poate susţine că acţiunea reclamantei a rămas fără interes ca urmare a abrogării Ordinului nr.11/2011, întrucât în cazul acţiunii în contencios administrativ legalitatea actului se analizează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii lui, iar abrogarea actului nu înlătură eventualele prejudicii ce ar fi putut fi cauzate în perioada în care actul administrativ a fost în vigoare.

Excepţia calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Departamentul pentru Energie va fi respinsă deoarece, în raport de prevederile H.G. nr.429/2013 privind organizarea şi funcţionarea  Departamentului de Energie, acesta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în cadrul Ministerului Economiei care aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul energiei. Chiar dacă Departamentul pentru Energie nu este emitentul actului a cărui anulare se solicită, în condiţiile înfiinţării Departamentului pentru Energie, ce a preluat atribuţiile Ministerului Economiei în domeniul energiei, calitate procesuală pasivă într-un litigiu ce vizează anularea unui act administrativ emis în acest domeniu are Departamentul pentru Energie, ca succesor al emitentului actului contestat.

Recursul formulat de reclamanta S.C. O SA este fondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost investită cu acţiunea în anulare a Ordinului nr.11/2011 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr.102136/2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale, dar şi cu cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 13.707.159,20 lei, prejudiciul cauzat ca urmare a aplicării prevederilor Ordinului nr.11/2011.

Într-adevăr, Ordinul nr.102136/2006 a fost contestat de către S.C. O SA, iar prin decizia nr.2090/ 19.04.2007  a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal fost respinsă acţiunea în anulare a acestui ordin.

Instanţa de fond a considerat că, prin respingerea acţiunii în anulare a ordinului iniţial, ordinul modificator a rămas fără obiect dar aceste susţineri sunt nefondate.

Obiectul este unul din elementele acţiunii civile şi reprezintă pretenţia concretă a reclamantului, protecţia dreptului subiectiv sau a unui interes ce se poate realiza numai pe calea justiţiei.

Instanţa de fond a motivat admiterea excepţiei lipsei de obiect în raport de art.62 din Legea nr.24/2000, dar aceasta nu înseamnă că hotărârea instanţei nu este motivată, aşa cum susţine recurenta, chiar dacă nu a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedura civilă.

Însă, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a apreciat că, în temeiul art.62 din Legea nr.24/2000 ar fi lipsită de obiect acţiunea în anulare a unui act administrativ ce modifică un alt act administrativ.

Potrivit art.62 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă „Dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intenţiile ulterioare de modificare şi completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

Mai întâi, trebuie precizat că art.62 din Legea nr.24/2000 nu are aplicabilitate în cauză, în raport de obiectul acţiunii, iar pe de altă parte, nu poate fi lipsită de obiect o acţiune în contencios administrativ formulată de o persoană ce se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim prin emiterea unui act administrativ, chiar dacă acel act este unul de modificare a altui act, fie el individual sau normativ.

Din modul de redactare al Legii nr.554/2004, respectiv art.1, 8 şi 18, contenciosul administrativ este un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia se analizează nu numai conformitatea actului administrativ cu legea sau cu alte acte normative ce au stat la baza emiterii lui, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului într-un drept sau interes legitim.

Nu prezintă relevanţă, în cazul unui litigiu de contencios administrativ, dacă actul administrativ contestat este unul care modifică un alt act administrativ, pentru că ce se verifică de către instanţă este dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.554/2004, respectiv dacă actul contestat este un act administrativ în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 şi dacă s-a produs o vătămare a unui drept sau interes legitim.

De altfel, este constantă practica instanţei supreme în sensul soluţionării acţiunilor în anulare a actelor administrative individuale sau normative, prin care au fost modificate sau completate alte acte administrative.

Prin soluţia pronunţată de instanţa de fond, de respingere a acţiunii ca lipsită de obiect, s-a încălcat art.21 din Constituţie ce consacră accesul liber la justiţie, dar şi art.6 din CEDO ce prevede dreptul la un proces echitabil, în sensul că orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială.

Pentru că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în baza art.312 alin.1, 2 şi 5 Cod procedura civilă raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, va fi admis recursul, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dimitrie Bogdan Licu, Prim Adjunct al Procurorului General al României, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, întrucât în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, raportat la art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) şi (3) şi art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în referire la obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi, ori aceasta a fost respinsă de instanţă, ca urmare îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit, sau de către debitor.

Puteţi consulta textul integral al recursului aici.

• Editorial
  Cosmin Flavius Costaș
  Practica administrativă în materie fiscală
• Impozite directe
  Nicolae Cosmin Mariș
  Considerații privind jurisprudența divergentă în materia restituirii eșalonate a taxelor de poluare.
  Studiu de caz: Tribunalul Cluj, decizia civilă nr. 227/A/2015 pronunțată în dosar nr. 15824/211/2014
  Maria Claudia Andrieș
  Despre taxele de mediu în România. Clasifi care şi implicaţii (III)
• Impozite indirecte
  Georgiana Iancu
  Vânzările de bunuri imobile efectuate de persoane fizice: între lege şi practică
• Procedură fiscală
  Cornel Grama
  Procedura A.N.A.F. de înregistrare în scopuri de TVA încalcă Codul fi scal şi legislaţia europeană
• Contribuții sociale
  Cosmin Flavius Costaş
  Noul regim al contribuțiilor sociale obligatorii (I)
• Jurisprudență fiscală națională
  Viorel Terzea
  Răspundere solidară conform art. 27 lit. d) VCPF. Lipsa de răspundere a unui asociat
• Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în intervalul 23 decembrie 2015 – 12 februarie 2016

EY România a deschis campania de recrutare de juniori, prin care va angaja aproape 80 de tineri absolvenţi din întreaga ţară, în birourile companiei din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Procesul se va desfăşura pe parcursul a trei luni, timp în care candidaţii pot aplica online, la link-ul: http://www.ey.com/GL/en/Careers.

Compania caută să angajeze studenţi în an terminal al studiilor universitare şi de masterat sau proaspăt absolvenţi din domeniul economic, dar şi tehnic. Dintre candidaţi, vor fi aleşi cei care au o pasiune pentru business şi lucrul cu clienţii, care demonstrează o motivaţie puternică pentru învăţarea continuă şi performanţă, stăpânesc limba engleză la un nivel avansat şi utilizează cu uşurinţă programul MS Excel.

„Dorim să identificăm şi să aducem alături de noi pe cei mai talentaţi şi ambiţioşi tineri care părăsesc băncile universităţilor anul acesta. Iar atunci când alegi dintre cei mai buni, diferenţa o face de cele mai multe ori, nu nivelul de cunoştinţe şi abilităţi care este relativ acelaşi, ci atitudinea faţă de viaţă în general, motivaţia pentru care şi-au ales această profesie şi viitorul la care ei aspiră”, explică Andreea Mihnea, Director Resurse Umane, EY România.

Conform studiilor derulate anul trecut de Trendence şi Catalyst, EY a urcat pentru prima dată în topul preferinţelor tinerilor, devenind cel mai dorit angajator din domeniul serviciilor profesionale pentru absolvenţii de studii superioare. EY este şi în top10 în clasamentul general al celor mai doriţi angajatori din România, conform studiului Trendence, şi este angajatorul preferat din grupul Big4 pentru absolvenţii de elită şi pentru femei, conform ambelor studii.

Respondenţii care au participat la cele două sondaje percep EY România drept compania de servicii profesionale cea mai inovativă, care oferă cele mai bune programe de formare şi care are cel mai atractiv mediu de lucru. De asemenea, EY este perceput de tinerii români drept compania din acest domeniu care angajează cei mai mulţi absolvenţi şi care are cea mai bună prezenţă la târgurile de job-uri.

Candidaţii interesaţi de o poziţie entry-level în companie vor interacţiona direct cu specialiştii EY şi cu echipa de recrutare în cadrul a peste 20 de evenimente în sediul EY, în universităţi şi târguri de job-uri din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara şi Chişinău.

Procesul de selecţie va include mai multe etape:

1. Preselecția CV-ului
2. Testări online ale personalităţii şi ale abilităţilor verbale şi logice
3. Video-interviu online
4. EY Mega Days Assessment Center
5. Interviu final la sediul companiei
6. Semnarea ofertei şi orientare

Ca o noutate anul acesta, candidaţii vor putea viziona descrieri video ale job-urilor disponibile şi vor putea cunoaşte mai îndeaproape viaţa din cadrul companiei prin noul blog dedicat tinerilor absolvenţi sau prin pagină de Instagram care va fi lansată în curând.

„În cadrul procesului de selecție, candidații vor putea cunoaște îndeaproape compania EY România. Este important pentru noi ca ei să înţeleagă valorile noastre, modul în care facem lucrurile, cultura noastră organizaţională, astfel încât integrarea să fie cât mai uşoară, iar aşteptările să fie stabilite de comun acord. Profesia de consultant este una, pe cât de frumoasă, pe atât de provocatoare. Când porneşti pe acest drum trebuie să fii pregătit şi motivat să înveţi continuu, să pui la îndoială status quo-ul, să fii deschis oricând la schimbare şi să îţi şi placă toate astea. Scopul nostru în tot acest proces de recrutare este să ne asigurăm că aducem alături de noi acei tineri care sunt, nu doar foarte bine pregătiţi din punct de vedere tehnic, ci sunt în acelaşi timp şi entuziaşti în a îmbrăţişa această carieră”, adaugă Andreea Mihnea.

Cei 80 de juniori care vor fi selectaţi în această primăvară îşi vor începe activitatea în septembrie 2016, când se vor alătura celor peste 650 angajaţi care fac parte din echipa EY, în 5 birouri din ţară şi din Republica Moldova.

În şedinţa din 15 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluţionat 2 recursuri în interesul legii, fiind pronunţate următoarele soluţii:

            Decizia nr. 1  în dosarul nr. 23/2015

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, stabileşte că:

În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică de la 15 februarie 2016.

           Decizia nr. 2  în dosarul nr. 24/2015

Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acţiunile privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă actual/acelaşi text de lege cu referire la art. 32 alin. (l) lit. b şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acţiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de la momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă şi în continuare; art. lll din Codul de procedură civilă din 1865 pentru acţiunile privind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei reglementări/art. 35 cu referire la art. 32 alin. (l) lit. b şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acelaşi tip de acţiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situaţia în care nu există documente primare.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 18 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, în cazul existenţei documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind vechimea în muncă sau activitatea desfăşurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei acţiuni în realizare – obligaţie de a face – având ca obiect obligarea deţinătorului de arhivă de a elibera adeverinţa constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în grupele superioare de muncă.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (l) din Codul de procedură civilă din 1865/art. 32 alin. (l) lit. a şi art. 56 alin. (l) din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, /art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, angajatorul desfiinţat în urma procedurilor de insolvenţă, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosinţă, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume  propriu, nu are calitate procesuală pasivă.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2016.

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziilor, acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Legislaţie relevantă:

• Legea nr. 554/2004, art. 2

O autoritate publică cu atribuţii de supraveghere, prevenire şi control într-o anumită arie de activitate, având în vedere poziţia dominată pe care o ocupă în virtutea  prerogativelor de putere  publică pe care legea i  le pune la dispoziţie pentru realizarea interesului public în slujba căruia se află, are obligaţia, rezultată din exigenţele bunei administrări, să emită, pentru organizarea activităţii sale, norme administrative clare, care să nu genereze riscul distorsionării liberei concurenţe şi apariţiei conflictelor de interese.

Actul administrativ care nu îndeplineşte condiţia de claritate în măsură să excludă interpretarea în sensul deturnării scopului prevederilor  legale în aplicarea   cărora a   fost   dat, este nelegal fiind emis cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea   nr. 554/2004.

Decizia nr. 1622 din 27 martie 2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Asociaţia EVO a solicitat anularea dispoziţiilor art.3 din Ordinul nr. 17 emis la 30 martie 2011 de către Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, în baza art.48 din Legea nr.215/2004, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a emis  Ordinul nr.17 din 30 martie 2011, care la art.3 prevede că “pentru asigurarea prin analize de laborator pentru realizarea acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, precum şi a unui autocontrol privind sănătatea animală şi siguranţa alimentelor conform prevederilor legale în vigoare, operatorii economici pot încheia, în condiţiile legii, contracte cu laboratoarele centrale, zonale şi judeţene ale autorităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa  alimentelor pentru efectuarea de analize pentru produsele supuse supravegherii şi controlului….”.

Reclamanta a susţinut că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor deţine controlul asupra laboratoarelor de stat din subordinea direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi ale municipiului Bucureşti care desfăşoară preponderent şi activităţi comerciale cu agenţii economici pe care îi îndrumă să efectueze programele de autocontrol cu acestea, deşi aceleaşi activităţi le efectuează şi laboratoarele private. De asemenea, deţine controlul şi asupra inspectorilor cu atribuţii privind autorizarea, înregistrarea, controlul şi sancţionarea agenţilor economici; laboratorului de referinţă IISPV (Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Veterinară) şi direcţiei de autorizare a laboratoarelor.

În aceste condiţii, reclamanta a apreciat că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor nu asigură imparţialitatea şi echidistanţa obligatorii conform legii, întrucât comisiile de autorizare sunt constituite exclusiv din personalul autorităţii pârâte care îşi autorizează propriile compartimente.

În acest mod, laboratoarele de stat din subordinea direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor sunt puse în postura dublă de arbitru şi jucător pe piaţa efectuării contra cost a examenelor de laborator din cadrul programelor de autocontrol, fiind astfel încălcate dispoziţiile Legii concurenţei nr.21/1996 şi ale Legii nr.161/2005.

Reclamanta a mai arătat că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să servească scopului său existenţial, respectiv protecţia publică şi libera concurenţă şi nu crearea unui monopol, prin aplicarea unor dispoziţii şi dezvoltarea lor prin acte de tip administrativ.

Pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă de la 9.05.2012, Curtea a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 48 alin. 5 din OG nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin pct. 62 al Legii nr. 215/2004, invocată de reclamantă.

Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr.3318 din 18 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal  a admis acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia EVO şi a anulat dispoziţiile art.3 din Ordinul nr. 17, emis la 30 martie 2011 de către Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Pentru a pronunţa soluţia, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu reglementarea dată de O.G. nr.42/2004 aprobată cu modificări din Legea nr. 215/2004, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor este instituţia cu atribuţii de control în domeniul veterinar şi singura autoritate care poate constata contravenţii şi aplica sancţiuni în materie, iar în vederea exercitării acestei activităţi de control, dispune de laboratoare de cercetare şi analiză, finanţate de la bugetul de stat.

Instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art.48 alin.(5) din O.G. nr.42/2004, astfel cum a fost modificat prin pct.62 al Legii nr.215/2004, nu aduc atingere principiului concurenţei loiale, nefavorizând în niciun fel institutele şi direcţiile sanitar-veterinare în raport cu operatorii economici privaţi.

Referitor la art. 3 din Ordinul nr.17/2011, instanţa de fond constată că acesta se referă efectiv la încheierea contractelor cu laboratoarele centrale, zonale şi judeţene ale autorităţii sanitar-veterinare, inclusiv în scopul autocontrolului, într-o formulare care nu lasă de înţeles, în mod evident, că astfel de contracte pot fi încheiate cu operatori economici din mediul privat care acţionează în domeniu.

Or, raţiunea legiuitorului, care a prevăzut că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor coordonează tehnic şi administrativ, organizează şi controlează efectuarea activităţilor publice sanitar-veterinare, în timp ce activităţile de asistenţă, precum şi desfăşurarea de analize în laboratoare autorizate pentru activitatea de autocontrol, le-a lăsat la dispoziţia mediului privat, a fost tocmai aceea de a nu se încălca legislaţia în materia concurenţei, precum şi evitarea eventualelor conflicte de interese.

Astfel că, în opinia instanţei de fond, interpretarea art. 48 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, altfel decât în sensul că veniturile din tarife se referă exclusiv la activităţile sanitar-veterinare şi de laborator etc., desfăşurate în contextul activităţii date în sarcina Autorităţii Naţionale Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor de lege (coordonare, organizare, control) este evident de natură să conducă, atât la încălcarea art.2 alin. (1) lit.b şi art.9 alin. (1) din Legea nr.21/1996 (referitoare la interzicerea actelor şi faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, săvârşite de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa), cât şi a prevederilor Regulamentului CE nr. 882/2004 referitoare la evitarea oricărui conflict de interese în rândul personalului care efectuează controalele oficiale.

Prin urmare,  Ordinul nr. 17/2011 emis de ANSVSA prin art. 3 deschide calea încălcării principiilor concurenţei loiale, inclusiv prin poziţia dominantă pe care ar dobândi-o pe o piaţă în care, în mod evident, agenţii economici ar fi mai interesaţi sau chiar forţaţi să obţină, spre exemplu, un buletin de analize emis chiar de laboratoarele A.N.S.V.S.A., decât de un laborator privat autorizat, ştiind că activitatea de verificare şi control aparţine exclusiv autorităţii administrative.

În plus, instanţa de fond a considerat că, prin precizările referitoare la activitatea de autocontrol, Ordinul adaugă la actul normativ cu forţă juridică superioară reprezentat de O.G. nr. 42/2004, aprobat prin Legea nr. 215/2004, lărgind fără temei domeniul de competenţă stabilit de legiuitor.

Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară  şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.) a atacat cu recurs sentinţa   menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii   reclamantei, pentru motive   pe care le-a încadrat în prevederile  art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurenta – pârâtă a   criticat sentinţa ca fiind netemeinică şi nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, arătând, contrar concluziei instanţei, că art. 3 din Ordinul nr. 17/2011 nu impune operatorilor economici obligaţia de a încheia contracte doar cu laboratoarele centrale, zonale şi judeţene ale autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, din formularea “pot încheia” rezultând, într-o manieră care nu lasă loc de interpretare, că aceştia pot încheia contracte pentru efectuarea de analize pentru produsele supuse supravegherii şi controlului, cuprinse în programele prevăzute la art. 1 din Ordin şi cu laboratoarele private.

Cu referire la considerentele privind conflictul de interese şi poziţia dominantă a A.N.S.V.S.A. în relaţia cu laboratoarele sanitare şi pentru siguranţa alimentelor private, recurenta – pârâtă a arătat că, în contextul normativ trasat de O.G. nr. 42/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi H.G. nr. 1415/2009, privind organizarea şi funcţionarea A.N.S.V.S.A. şi a unităţilor din subordinea acesteia, prin emiterea   Ordinului  nr. 17/2011, A.N.S.V.S.A. şi-a îndeplinit prerogativele de putere publică, de reprezentant al statului, asigurând condiţiile necesare pentru supravegherea siguranţei alimentelor, inclusiv prin efectuarea examenelor de laborator din cadrul programelor de autocontrol de cătrelaboratoarele centrale, zonale şi judeţene ale autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.

Având în vedere argumentele expuse, a considerat că motivaţia instanţei de fond cu privire la “‘poziţia dominantă”, “concurenţă neloială”, “conflict de interese”, nu poate fi primită, ANSVSA îndeplinindu-şi misiunea, în limitele competenţelor legale ce i-au fost delegate de către statul român.

Cu privire la încălcarea de către A.N.S.V.S.A. a prevederilor art. 9 din Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a arătat că prevederile legale invocate trebuie coroborate cu prevederile art. 2., alin. (1) lit. b) „Dispoziţiile prezentei legi se aplică actelor şi-faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, săvârşite de:…  b) autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.”

Având în vedere considerentele expuse, A.N.S.V.S.A., prin aprobarea Ordinului 17/30 martie 2011, a urmărit realizarea misiunii stabilite de statul român prin lege, şi anume apărarea unui interes public major: sănătatea publică.

În altă ordine de idei, recurenta – pârâtă  a  arătat că   art. 3 din Anexa la Ordinul nr. 48/2010 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor privind autorizarea laboratoarelor supuse controlului sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor stabileşte categoriile de laboratoare, acreditarea acestora fiind făcută de către RENAR, instituţie independentă de A.N.S.V.S.A., iar pachetul de igienă  (Regulamentele  852 şi 853/2004) care  reglementează programul de asigurare a  calităţii, prevede că autocontrolul poate fi realizat şi de către operatorii economici, fără a   exclude efectuarea lui  de laboratoarele  din cadrul  direcţiilor sanitare veterinare şi pentru  siguranţa alimentelor   judeţene.

Prin urmare, este neîntemeiată reţinerea instanţei de fond că art. 3 din Ordinul nr. 17/30 martie 2011 încalcă prevederile Regulamentului CE nr. 882/2004 referitoare la evitarea oricărui conflict de interese în rândul personalului care efectuează controalele oficiale.

Asociaţia EVO nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) Cod procedură civilă, dar   a   depus la dosar note scrise  prin care  a  răspuns criticilor formulate în recurs, considerându-le nefondate, în principal  pentru motivul că  art. 3 din Ordinul  nr. 17/2011, care se referă efectiv la încheierea contractelor pentru autocontrol, nu lasă de înţeles că astfel de contracte pot fi încheiate cu operatorii economici din mediul privat care acţionează în domeniu.

În plus, a arătat că O.G. nr. 42/2004 nu stipulează posibilitatea  ca laboratoarele judeţene să desfăşoare activităţi de autocontrol, în caz contrar existând  riscul  unei distorsiuni majore a   pieţei de specialitate la nivel naţional,  efect al dublei  posturi, de a controla şi a sancţiona, cumulată de A.N.S.V.S.A.

Recursul   nu este   fondat.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, intimata   – reclamantă a   supus controlului instanţei de contencios administrativ articolul 3 din Ordinul A.N.S.V.S.A. nr. 17/30 martie 2011,  pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia medului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor şi caprinelor pentru anul 2011, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Programului de supraveghere şi control în domeniul siguranţei alimentelor pentru anul 2011.

Norma  administrativă contestată are următorul conţinut: „Pentru asigurarea prin analize de laborator pentru realizarea acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, precum şi a unui autocontrol privind sănătatea animală şi siguranţa alimentelor conform prevederilor legale în vigoare, operatorii economici  pot  încheia,   în   condiţiile   legii,   contracte   cu laboratoarele centrale, zonale şi judeţene ale autorităţii sanitar – veterinare şi pentru siguranţa alimentelor pentru efectuarea de analize pentru produsele supuse supravegherii şi controlului cuprinse în programele prevăzute la art. 1.”

În esenţă, în fundamentarea soluţiei   de admitere a   acţiunii, instanţa  de fond a  reţinut că prevederile art. 48 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au  fost modificate prin pct. 62 al Legii   nr. 215/2004, prin ele însele nu aduc atingere principiului concurenţei  loiale, nefavorizând  structurile publice în raport  cu operatorii economici  privaţi. Totuşi art. 3 din Ordinul nr. 17/2011, emis   pentru organizarea executării legii, prin modul în care  a  fost formulat, nu lasă de înţeles în mod evident că operatorii   economici pot recurge şi  la entităţile private care acţionează în domeniu, deschizând calea încălcării principiilor concurenţei loiale, inclusiv prin poziţia dominantă pe care   ar dobândi-o pe piaţă laboratoarele  A.N.S.V.S.A., autoritate care are şi funcţia de verificare şi control.

Contrar susţinerilor recurentei – pârâte, soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea   corectă a prevederilor   legale referitoare la rolul şi atribuţiile A.N.S.V.S.A., analizate   în contextul mai larg al respectării  principiilor unei pieţe concurenţiale şi evitării   conflictelor de interese.

Împărtăşind concluzia judecătorului fondului, instanţa   de control judiciar nu neagă dreptul structurilor A.N.S.V.S.A. de a presta, contra   cost, activităţile enumerate în art. 3 din Ordinul nr.  17/2011, în condiţiile în care   art. 48 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004 prevede  că veniturile proprii pentru institutele veterinare şi pentru direcţiile sanitar-veterinare, „se constituie din exercitarea activităţii de inspecţie şi control sanitar-veterinar, din tarife pentru activităţi sanitar-veterinare şi de laborator, din consultanţă şi din alte prestaţii specifice: acţiuni de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare, examene şi analize de laborator, precum şi din alte activităţi din domeniul sanitar-veterinar“.

Având însă în vedere cumulul de atribuţii de supraveghere, prevenire şi control pe care îl deţine autoritatea  publică în domeniul său  de activitate, şi, mai cu seamă, poziţia dominată pe care o ocupă aceasta în virtutea  prerogativelor   de putere  publică pe care   legea i  le pune la dispoziţie pentru realizarea interesului   public evocat în recurs, A.N.S.V.S.A. avea obligaţia, rezultată din exigenţele bunei administrări, să emită, pentru organizarea activităţii sale, norme administrative clare, care să nu genereze riscul distorsionării liberei concurenţe şi apariţiei conflictelor de interese.

Or, prevăzând că operatorii economici “pot încheia” contracte cu laboratoarele teritoriale şi centrale ale autorităţii publice, fără a menţiona expres şi posibilitatea încheierii unor  astfel de contracte cu agenţii privaţi acreditaţi conform Ordinului nr. 48/2010, art. 3 din Ordinul nr. 17/2011 nu îndeplineşte condiţia de claritate care  să excludă interpretarea menţionată mai  sus, prin deturnarea scopului prevederilor  legale în aplicarea   cărora a   fost   emis, situaţie ce poate  fi încadrată în definiţia excesului de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea   nr. 554/2004.

Având în vedere toate   considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat, în temeiul art.  312 alin. (1) Cod procedură civilă , nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi 304¹ Cod procedură civilă.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 51 alin. (1) lit. a)

Stabilirea de către producător, în conţinutul contractelor de dealer şi de vânzare-cumpărare privind distribuţia produselor proprii, a unor sancţiuni privitoare la nerespectarea listei de preţuri convenite cu societăţile distribuitoare, înlătură posibilitatea aprecierii acestor preţuri ca având un caracter de recomandare, astfel încât  este corectă calificarea acestei fapte drept o înţelegere anticoncurenţială pe verticală, ce cade sub incidenţa interdicţiei prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Prin restrângerea libertăţii intermediarilor de a determina singuri sau de a negocia preţurile de vânzare pentru respectivele produse în funcţie de costurile înregistrate de fiecare comerciant şi prin raportare la cerere şi ofertă, această faptă intră în categoria restricţionărilor grave ale concurenţei, interzise „per se” de legislaţia în domeniu, pentru care se aplică o amendă de până la 10% din cifra de afaceri, această faptă neputând fi încadrată în categoria celor de gravitate mică, pentru care se aplică o amendă în procent de 2% până la 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.

Decizia nr. 1472 din 21 martie 2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat anularea deciziei nr. 99/27.12.2011 emise de acesta.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâtul Consiliul Concurenţei a făcut o greşita aplicare a prevederilor Ordinului nr. 420/2010, modificat prin Ordinul nr. 898/2011 privind individualizarea sancţiunii, respectiv a încadrat fapta la nivelul mediu de gravitate în loc de nivelul mic; a aplicat, în mod nelegal, o majorare la amenda aplicata, pentru realizarea efectului preventiv al sancţiunii şi nu a făcut aplicarea nici unei circumstanţe atenuante, deşi în cauză erau incidente mai multe astfel de circumstanţe.

Reclamanta a invocat nulitatea Deciziei nr. 99/2011 sub un dublu aspect. În primul rând, pentru încălcarea de către Consiliul Concurentei a normei imperative prevăzute de art. 36 din Legea nr. 21/1996.

Astfel, în Decizia nr. 99/2011 sunt menţionate numai Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 456 din 02 decembrie 2009 privind declanşarea investigaţiei şi Ordinul nr. 477 din 17 decembrie 2009 prin care a fost extinsă investigaţia la toţi distribuitorii SC S.A.P.D. SRL, însă din raportul investigaţiei rezultă că au fost emise mai multe ordine, prin care investigaţia a fost extinsă şi la alte societăţi comerciale, dar societatea reclamantă nu a avut niciodată cunoştinţa despre existenţa niciunuia dintre aceste ordine.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (4) şi alin. (6) din Legea nr. 21/1996, obligaţia de informare a persoanei supuse investigaţiei este imperativa si de la acest text de lege nu se poate deroga. Această normă de drept a fost instituită în beneficiul întreprinderii, care trebuie sa fie informată cu privire la declanşarea investigaţiei, pentru ca aceasta sa aibă posibilitatea propunerii unor angajamente Consiliului Concurentei, în scopul înlăturării situaţiei care a condus la declanşarea investigaţiei, după cum rezulta din prevederile art. 462 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

Reclamanta a susţinut că Decizia nr. 99/2011 este de asemenea supusă nulităţii, pentru încălcarea prevederilor art. 15 din Ordinul nr. 668 din 19 august 2011 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei şi ale art. 16 din O.U.G. nr. 2/2001, respectiv Consiliul Concurentei nu a indicat faptele concrete de restrângere ale concurenţei şi nu a făcut dovada existenţei unui presupus raport de concurenţă între anumite firme din lanţul de la producător la consumator, nefiind răsturnată nici prezumţia de nevinovăţie a reclamantei.

Pe fond, reclamanta a arătat că, în cauză, nu este vorba despre o înţelegere sau o practică concertată şi, ca o consecinţă, nu poate exista obiectul împiedicării, restrângerii sau denaturării concurentei pe piaţă.

Din raportul de investigare şi din actele care au stat la baza fundamentării acestuia rezultă, în mod indubitabil, că preţul la vânzare nu a fost impus societăţii, ci numai i s-a recomandat. Or, între termenul impus – care semnifică o obligaţie imperativă – şi termenul de recomandare – care are caracter facultativ – este o diferenţă de natură şi forţă juridică, care nu lasă locul unei confuzii între aceşti termeni.

Preţul recomandat nu a fost respectat aproape de niciuna dintre firmele vânzătoare ale produsului, fiecare dintre aceste firme aplicând la vânzare preţuri care au ţinut exclusiv de politica lor comercială.

Reclamanta a susţinut că din datele deţinute inclusiv de Consiliul Concurentei rezultă că toate firmele, la un loc, afectate de înţelegere, au o cota de piaţa care se situează sub 1% din piaţa relevanta, astfel ca din acest punct de vedere sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

Consiliul Concurentei a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi a Ordinului nr. 420/2010, modificat prin Ordinul nr. 898/2011, privind individualizarea sancţiunii şi nu a ţinut cont de criteriile concrete stabilite în acest ordin şi, drept urmare, a încadrat fapta la nivelul mediu de gravitate, astfel încât s-a încadrat în cuantumul de 2% la 4%, de sancţiune, din cifra de afaceri, în loc să o încadreze la nivelul mic de gravitate, asupra căruia se aplica un cuantum de 0,6 % până la 2%.

Potrivit dispoziţiilor Ordinului 420/2010, faptele de gravitate mică sunt definite ca fiind acele fapte care au „un impact redus asupra pieţei sau care afectează o parte limitată a acesteia”.

Toate firmele, la un loc, afectate de înţelegere, au o cotă de piaţă care se situează sub 1% din piaţa, astfel că fapta, ca atare, nu poate fi încadrată decât la fapte de gravitate mică.

În consecinţă, fapta presupus comisă de societate se încadrează în categoria faptelor de mica gravitate şi, drept urmare, ar urma să fie sancţionată cu o amendă în cuantum de la 0.6% la 2%. Păstrând aceeaşi individualizare a sancţiunii, si anume către minim, aşa cum a procedat Consiliul Concurentei, ar trebui ca sancţiunea aplicata sa fie de 0.6% din cifra de afaceri.

Reclamanta susţine că, având în vedere cifra de afaceri realizată pe anul 2010 de 736.724 lei, cuantumul amenzii trebuia sa fie de 3.683, 62 lei (736.724 x 0.6% – circumstanţe atenuante).

În concluzie, în situaţia în care se apreciază că au fost încălcate totuşi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, se impune a se constata că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 51 alin. (3) din lege si, văzând conceptul politicii de clemenţă definit de Consiliul Concurentei, societatea urmează sa fie absolvita integral de amenda contravenţionala aplicată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 7172 din 18 decembrie  2012, a respins acţiunea formulată de reclamanta  SC S.A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţă de fond a reţinut, în esenţă, că decizia atacată cuprinde descrierea faptei contravenţionale (capitolul IV intitulat „Acte şi fapte constatate”, de la paragraful nr.(51) până la paragraful (88), criticile reclamantei nefiind fondate.

Cu privire la fapta contravenţională reţinută în sarcina reclamantei instanţa de fond a constatat că nu se poate reţine că preţul prevăzut în Anexa nr. 2 la contractul nr. 9 din 28 mai 2010 a fost unul de recomandare în condiţiile în care nerespectarea acestuia dădea naşterii dreptului vânzătorului „de a refuza a onora alte comenzi ale cumpărătorului”.

Instanţa de fond a constatat că înţelegerea respectivă a avut ca obiect stabilirea preţului, fiind o încălcare „prin obiect”, neavând relevanţă care au fost în concret efectele acesteia („sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia”- art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996).

Prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente prevederilor art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/1996, nedovedindu-se faptul că respectiva înţelegere a contribuit la „îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri, la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelaşi timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie ori practică concertată”).

Limitele prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 nu sunt aplicabile înţelegerilor care, în mod direct sau indirect, au ca obiect fixarea preturile de vânzare a produselor către terţi.

Instanţa de fond a constatat că împrejurarea invocată prin acţiune cu privire la lipsa unei structuri de personal de specialitate economică sau juridică nu poate constitui un element exonerator de răspundere.

De asemenea, a constatat că individualizarea sancţiunii s-a realizat potrivit dispoziţiilor art. 51 şi 52 din lege şi Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art.51 din Legea concurenţei nr.21/1996, emise de către Consiliul Concurenţei, aprobate prin Ordinul nr. 420/2010.

Instanţa de fond a apreciat că, în mod corect, pârâtul a reţinut că fapta părţilor contractante intră în categoria restricţionărilor grave ale concurenţei, interzise „per se” de legislaţia de concurenţă, punând în pericol concurenţa şi aplicarea liberă a principiului economiei de piaţă, privind jocul liber cerere-oferta, afectând interesul cumpărătorului final. Având în vedere natura faptei săvârşite, nu se poate concluziona că aceasta este de o gravitate mică.

Reclamantei i-a fost aplicată o amendă în cuantum de 2,3% din cifra de afaceri (procentul de 2% fiind cel maxim pentru faptele de gravitate mică şi respectiv cel minim pentru cele de gravitate medie, conform Ordinului nr. 420/2010).

Prin Decizie nu s-a dispus aplicarea unui cuantum adiţional de 65%, ci a unui cuantum adiţional cuprins între 0 şi 65%, în funcţie de durata concretă a încălcării în cazul fiecărui participant.

Referitor la dispoziţii din Ordinul nr. 420/2010, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr.898/2011 invocate de reclamantă prin acţiune, instanţa de fond a constatat că aceste dispoziţii au intrat în vigoare la 29.12.2011, după emiterea deciziei contestate (27.12.2011).

3. Motivele de recurs înfăţişate de reclamantă

Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs, în termen legal reclamanta SC S.A. SRL Ploieşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 şi art. 304¹ C. proc. civ.

Recurenta critică modul în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 36 alin. 4 din Legea nr. 21/1996 care se referă la comunicarea copiei certificate a ordinului de abilitare a inspectorilor de concurenţă cu puteri de inspecţie ce au fost introduse prin O.U.G. nr. 75/6.07.2010, act normativ ulterior emiterii Ordinului nr. 477/17.12.2009.

Se arată că instanţa de fond s-a limitat să observe anterioritatea emiterii Ordinului nr. 477/2009 fără însă să supună analizei esenţa susținerilor sale cu privire la comunicarea ordinelor emise de Consiliul Concurenţei şi a efectelor pe care această comunicare le produce. Susţine recurenta că nu a avut cunoştinţă de niciunul dintre ordinele emise de Consiliul Concurenței privind declanşarea, respectiv, extinderea investigaţiei ce o viza.

Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că decizia Consiliului Concurenţei cuprinde descrierea faptei contravenţionale, întrucât din lecturarea respectivei decizii nu rezultă împrejurările în care s-au comis presupusele fapte, intimatul limitându-se să afirme că a încălcat dispoziţiile art. 5 alin.1 lit. a) din Legea nr. 21/1996.

O altă critică vizează concluzia judecătorului fondului în sensul că preţul prevăzut în anexă la contract nu poate fi considerat unul de recomandare, în condiţiile în care nerespectarea acestuia oferea posibilitatea vânzătorului de „a refuza, a onora alte comenzi ale cumpărătorului”.

În realitate, arată recurenta, instanţa de fond nu a fost preocupată de a interpreta termenii contractului pentru a determina efectele juridice ale acestor termeni, întrucât termenul „recomandat” trebuia înţeles în sensul său obişnuit, acela de „a sfătui, a indica, a propune” (aşa cum este definit de DEX).

Or, în aceste condiţii, „obiectul” înţelegerii îl reprezintă o „recomandare” de preţ şi o obligaţie „să nu se încalce procedurile concurenţiale”, astfel că niciuna dintre cele două categorii ale „obiectului” înţelegerii nu se încadrează în noţiunea de „obiect” definită de art. 81 CE.

În mod greşit instanţa de fond nu a analizat cererea sa privind exonerarea de răspundere, faţă de lipsa de personal angajat, de specialitate economică sau juridică.

În fine, recurenta critică şi modalitatea de individualizare a sancţiunii aplicate, arătând că judecătorul fondului a făcut constatări generice, fără să le încadreze în norme de drept, prin corelare cu situaţia de fapt.

4. Apărările intimatului Consiliul Concurenţei

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 3.02.2014, intimatul Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor invocate de recurentă.

Intimatul a susţinut, în esenţă, că dovada înştiinţării reclamantei cu privire la extinderea investigaţiei declanşate este depusă la dosar – adresa nr. 20/15.01.2010, la care reclamanta a formulat răspuns înregistrat sub nr. 61/10.02.2010.

De asemenea, arată intimatul, că fapta imputată reclamantei constituie o faptă ce aduce de atingere normelor de concurenţă, întrucât aceasta împreună cu celelalte contraveniente au participat la o înţelegere anticoncurenţială pe verticală, pe lanţul de distribuţie, materializată prin semnarea unor contracte ce cad sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 99/2011 emisă de Consiliul Concurenţei, prin care s-a constatat o încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată, de către producătorul D.P.P.I.I.S.V.T. Ltd Şirketi, importatorii SC W.C.I. SRL, SC S.A.P.D. SRL şi SC P.D.T. SRL, prin încheierea unor contracte în care preţurile de vânzare cu amănuntul către consumatorii finali din România au fost stabilite de către producătorul turc, în înţelegere cu importatorii români.

Recurenta-reclamantă SC S.A. SRL a participat la înţelegerea anticoncurenţială prin încheierea contractelor de dealer şi vânzare-cumpărare privind distribuţia de produse de parfumerie marca D&P Parfum, fiind sancţionată cu o amendă contravenţională în valoare de 16.945 lei, reprezentând 2,3% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010.

Iniţial investigaţia având ca obiect posibila încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr.21/1996 a fost declanşată din oficiu, conform Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 456/2.12.2009, iar ulterior a fost extinsă la toţi distribuitorii SC S.A.P.D. SRL prin Ordinul nr.477/ 17.12.2009.

Referitor la extinderea investigaţiei dispusă prin Ordinul nr. 477/2009 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, recurenta-reclamantă a fost încunoştinţată prin adresa înregistrată sub nr. 20/15.01.2010, aceasta comunicând un răspuns înregistrat sub nr.61/10.02.2010.

Astfel, critica recurentei cu privire la faptul că nu a avut cunoştinţă de niciunul dintre ordinele emise de Preşedintele C.C., este nefondată.

De altfel, reclamanta a participat la audierea în faţa Plenului Consiliului Concurenţei, unde a fost prezentat raportul de investigaţie şi a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul de apărare.

Evident, trimiterea pe care recurenta o face la dispoziţiile O.G. nr. 75/2010 privind modificările aduse art. 36 alin. 4 din Legea nr. 21/1996, este eronată, întrucât aceste dispoziţii legale reglementează situaţia inspecţiei inopinate, când inspectorul de concurenţă are obligaţia înmânării unei copii certificate a ordonanţei de inspecţie inopinată, dispoziţii legale intrate în vigoare ulterior emiterii ordinului de extindere a investigaţiei.

Nici critica referitoare la lipsa din cuprinsul Deciziei nr. 99/2011 a descrierii faptelor concrete de presupusă restrângere a concurenţei şi a împrejurărilor în care s-au comis presupusele fapte, nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

În mod corect judecătorul fondului a reţinut că decizia atacată cuprinde descrierea faptei contravenţionale [Cap.IV – Acte şi fapte constatate; paragraful nr.(51); paragraful nr.(88)].

Astfel, s-a reţinut că potrivit clauzelor contractuale inserate la pct.5 din Contractul nr. 9/28.05.2010, „reclamanta, în calitate de dealer, va folosi la vânzare/ revânzare preţurile din anexa la contract, nerespectarea acestei obligaţii având drept sancţiune rezilierea necondiţionată a contractului de dealer”.

Rezultă aşadar, că reclamanta a participat în cadrul procesului de distribuţie la înţelegerea anticoncurenţială având ca obiect stabilirea preţului produselor de parfumerie, fiind o încălcare „prin obiect”, fără a avea relevanţă existenţa sau nu a efectelor acesteia.

Fapta recurentei-reclamante intră în categoria restricţionărilor grave ale concurenţei, denumite per se de legislaţia de concurenţă. Mediul concurenţial a fost distorsionat în sensul că distribuitorilor, intermediarilor, revânzătorilor, li s-a restrâns libertatea de a determina singuri sau de a negocia preţurile de vânzare pe care doresc să le practice pentru produsele turceşti de parfumerie, în funcţie de costurile înregistrate de fiecare comerciant, precum şi în raport de cere şi ofertă.

Argumentul recurentei în sensul că preţul prevăzut în anexa la contract nu a fost impus ci doar recomandat,  nu poate fi împărtăşit de instanţă, întrucât existenţa clauzei prevăzute la pct. 5.6. – „Vânzătorul îşi rezervă dreptul de a refuza, a onora alte comenzi ale cumpărătorului în situaţia în care nu sunt respectate preţurile prevăzute în anexa 2 a prezentului contract”, contrazice această susţinere.

Existenţa acestei sancţiuni contractuale convenite prin acordul de voinţă al părţilor contractante înlătură caracterul de recomandare al preţului, confirmând caracterul imperativ al obligaţiei de respectare a listei de preţuri, anexă la contract.

În ceea ce priveşte neanalizarea de către instanţa de fond a cererii de absolvire de răspundere pecuniară ca urmare a aplicării unei politici de clemenţă la care face referire alin. 33 din art. 53 din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că o astfel de susţinere nu se regăseşte în cererea de chemare în judecată, pentru ca instanţa de fond să fi fost în măsură să o analizeze.

Cu privire la individualizarea sancţiunii aplicate, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 21/1996, încălcarea prevederilor art.5 alin.1 se sancţionează cu o amendă de 0,5% până la 10% din cifra de afaceri totală, realizată de întreprinderile implicate, în anul anterior sancţionării pentru faptele săvârşite.

Fiind în prezenţa unei înţelegeri cu privire la preţul de vânzare, fapta săvârşită de reclamantă intră în categoria restricţionărilor grave ale concurenţei, interzise „per se” de legislaţia în domeniu şi astfel nu poate fi încadrată în categoria celor de gravitate mică, pentru care se aplică o amendă în procent de 2% până la 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării .

Individualizarea sancţiunii s-a realizat în conformitate cu dispoziţiile art. 51, 52 din lege şi ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile emise de Consiliul Concurenţei, aprobate prin Ordinul nr.420/2010.

Legat de durata încălcării ce trebuie luată în considerare pentru a distinge între încălcările de lungă durată şi cele de scurtă durată (mai puţin de 1 an), recurenta susţine că a încheiat două contracte a căror derulare s-a situat sub perioada de 1 an, astfel că în cauză nu trebuie să se aplice nici un cuantum adiţional conform Ordinului nr.420/2010.

Înalta Curte reţine că durata încălcării a fost stabilită în mod corect în raport de durata contractelor încheiate de reclamantă, aceasta situându-se peste pragul de 1 an, prin încheierea de contracte succesive (contracte de dealer nr.103/ 4.01.2010, de vânzare-cumpărare nr.009/ 28.05.2010 şi nr.58/3.01.2011), ceea ce a condus la aplicarea unui spor al amenzii corespunzător criteriului încălcării de durată medie.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că nu există motive pentru anularea actului administrativ atacat, prin care s-a constatat încălcarea prevederilor art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.21/ 1996 de către reclamantă şi i-a fost aplicată o amendă în sumă de 16.945 lei, reprezentând 2,3% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., a fost respins recursul ca nefondat.

Potrivit unui comunicat de presă, Ministerul Finanțelor Publice a semnat acordul de licenţiere a Trezoreriei Statului ca acceptator de plăți electronice cu carduri MasterCard și Maestro în condițiile stabilite de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria Statului.

Implementarea sistemului de plată online, inclusiv extinderea serviciilor de internet banking ale Trezoreriei Statului, se va realiza din fonduri europene prin proiectul „Îmbunătăţirea capacităţii procesului decizional la nivelul sectorului financiar din România – TREZOR”. În urma evaluării de către Autoritatea de Management a Programului Operațional Capacitate Administrativă (POCA), acesta a fost acceptat în vederea finanţării.

Proiectul va dezvolta o componentă dedicată plății cu cardul, prin intermediul căreia contribuabilii vor putea efectua plata online a tuturor tipurilor de impozite și taxe atât la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, cât și la cele administrate de alte instituții publice. Contribuabilii nu vor plăti comisioane la tranzacţii.

„E un pas important pe care Ministerul Finanţelor Publice îl face pentru a veni în întâmpinarea contribuabililor. Aceștia își vor putea plăti taxele și impozitele de acasă și de la serviciu, cu ajutorul unui sistem sigur și accesibil. Consider că uşurinţa cu care ne plătim taxele şi impozitele este esenţială pentru o colectare mai eficientă şi pentru creşterea gradului de conformare voluntară. Este și o expresie a respectului pe care îl avem pentru cetățean. Infrastructura nou creată este deschisă pentru toate sistemele de plată care acceptă autorizarea Trezoreriei în condiţiie legislaţiei în vigoare”, a declarat ministrul Finanţelor Publice, Anca Dragu.

„MasterCard are o tradiție în colaborarea fructuoasă cu guvernele și autoritățile din jurul lumii pentru dezvoltarea și implementarea de proiecte cu impact pozitiv la nivelul contribuabililor și a economiilor. Licențierea Trezoreriei Statului ca acceptator de plăți cu cardurile MasterCard sau Maestro reprezintă o premieră mondială și suntem mândri că astfel ne alăturăm autorităților în demersurile lor de creștere a gradului de fiscalizare a economiei, cu ajutorul mijloacelor de plată electronice”, a adăugat Cosmin Vladimirescu, manager general al MasterCard pentru România.

În perioada următoare, MasterCard va realiza implementarea tehnică, care va dura maximum trei luni.

Potrivit prevederilor pct. 36^29 din Legea nr. 358/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal și a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, articolul 465, alineatul (2) din Codul fiscal a fost completat cu alineatul (21), cu următorul cuprins:

„În cazul unui contribuabil care deține mai multe terenuri situate în intravilanul aceleiași unități/subdiviziuni administrativ-teritoriale, suprafața de 400 m2 prevăzută la alin. (2) se calculează o singură dată, prin însumarea suprafețelor terenurilor, în ordine descrescătoare”.

Aceste prevederi sunt aplicabile de la data de 1 ianuarie 2016. În consecință, exemplele de calcul a impozitului pe teren de la punctele 83 și 84 din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal nu vor fi luate în considerare de către autoritățile locale.

Ministerul Finanţelor Publice menţionează în comunicatul de presă că, în prezent, este în curs de elaborare un proiect de modificare a H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în care sunt prezentate exemple de calcul a impozitului pe terenurile amplasate în intravilan, înregistrate la altă categorie de folosință decât de cea de terenuri cu construcții, conform modificării legislative mai sus menționate.

Ca urmare a modificării Legii nr. 207 / 2015 privind Codul de procedură fiscală, începând cu data de 1 ianuarie 2016, contribuabilul sau plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără personalitate juridică este declarat/ă inactiv/ă și îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivității dacă se află în una dintre următoarele situații:

a) nu își îndeplinește, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligație declarativă prevăzută de lege;

b) se sustrage controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal identificarea acestuia;

c) organul fiscal central constată că nu funcționează la domiciliul fiscal declarat;

d) inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerțului;

e) durata de funcționare a societății este expirată;

f) societatea nu mai are organe statutare;

g) durata deținerii spațiului cu destinația de sediu social este expirată.

Practic, cele mai des apărute situații care pot conduce la declararea societății ca inactivă sunt (i) expirarea duratei mandatului administratorilor societății și (ii) expirarea duratei sediului societății. Cu privire la literele d)-g) de mai sus, în baza unei proceduri, Oficiul Național al Registrului Comerțului comunică ANAF informații despre contribuabilii sau plătitorii care se află în vreuna din situațiile menționate, în vederea demarării de către ANAF a procedurii de declarare a inactivității acestora.

Pentru a evita declanșarea de către organele fiscale a unei astfel de proceduri, vă recomandăm să verificați dacă vă aflați într-una din situațiile mai sus menționate (ex.: chiar dacă ați încheiat un act adiţional de prelungire a duratei spaţiului cu destinație sediu social, vă rugăm să aveți în vedere că acesta trebuie înregistrat la Registrul Comerțului) sau dacă există iminența unei astfel de situații.