Ministerul Finanţelor Publice şi-a extins site-ul oficial şi a creat o nouă rubrică: Evoluţia comerţului exterior.

Scopul este acela de a prezenta o evaluare periodică a evoluției economiei naționale care să ofere repere pentru dinamica veniturilor bugetare și suport pentru analiza eficienţei și impactului cheltuielilor bugetare, având în vedere dinamismul ridicat și riscurile ce se manifestă pe plan internațional.

Informațiile și analizele publicate de Institutul Național de Statistică, Eurostat, Comisia Națională de Prognoză etc. vor fi prezentate sintetic astfel încât să sprijine politica bugetară a ministerului.

Tabelele standardizate vor fi actualizate săptămânal.

Legislaţie relevantă:

Codul Vamal al României, art. 57 alin. (1) şi (2) şi art. 58 alin. (1)

Stabilirea noilor valori în vamă în baza art.3 din Acordul privind  aplicarea art. VII GATT este eronată în condiţiile în care societatea importatoare a depus documente justificative privind valoarea reală a mărfii importate,  documente confirmate de experţi şi care au fost prezentate atât  pe durata  controlului cât şi  în cadrul  consultaţiilor  la care  obligă Acordul  privind aplicarea  art. VII al GATT.

Decizia nr. 1444 din 20 martie 2014

Prin sentinţa nr. 263 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea-Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal admis acţiunea formulată de reclamanta SC MG, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, anulând atât Decizia nr. 481/04.11.2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, cât şi Decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 16.658/27.08.2010 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de controlul vamal, precum şi Procesul-verbal de control nr. 16.657/27.08.2010, emise de D.R.A.O.V. Cluj; pârâţii  au fost obligaţi la plata sumei de 6.684,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând onorariu avocat, onorariu expert şi taxe de timbru.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr.418/04.11.2010 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta SC MG împotriva Deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 16.658/27.08.2010 privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi a procesului-verbal de control nr. 16.657/ 27.08.2010, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante, obligaţii suplimentare de plată la bugetul de stat (datorii vamale) în sumă totală de 824.904 lei reprezentând: 11.466 lei taxa vamale; 573 lei – comision vamal; 224.923 lei accize; 92.774 lei – TVA şi 495.168 lei majorări de întârziere aferente.

Cu privire la situaţia de fapt, Curtea de apel a reţinut că, în perioada 2005 – 2006 SC MG din Oradea a importat pe baza a 95 de declaraţii vamale de import peste 1.400 de arme de vânătoare, tir sportiv şi de autoapărare, muniţie şi accesorii fabricate de producători consacraţi pe piaţa mondială din Rusia, Cehia, Germania, Finlanda şi SUA pentru care în scopul diminuării drepturilor vamale plătite la import, prin intermediul firmei H din Ungaria, armele au fost cumpărate de aceasta firmă şi revândute apoi către SC MG la preţuri mult diminuate (chiar cu 50% faţă de preţul de achiziţie, pentru majoritatea bunurilor accizabile), micşorând astfel valoarea în vamă declarată la import.

S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că, în urma verificărilor efectuate şi potrivit documentelor primite de la autoritatea vamală maghiară, organele vamale au constatat că firma H din Ungaria a achiziţionat armele şi le-a revândut către SC MG la preţuri mult diminuate faţă de cele de achiziţie, precum şi că 2 dintre proprietarii firmei H din Ungaria, respectiv MZ şi MG sunt în acelaşi timp asociaţi la SC MG deţinând câte 25% din părţile sociale, rezultând că cele două societăţi sunt legate în sensul Acordului privind aplicarea art. VII al GATT 1994, societatea declarând în mod eronat autorităţii vamale, prin înscrierea la rubrica 7.a) din declaraţiile pentru valoarea în vamă, faptul că vânzătorul şi cumpărătorul nu sunt legaţi în sensul art. 15.4 din acord.

Prin urmare, organele de control au considerat neacceptabilă valoarea în vamă declarată pentru armele importate de la firma din Ungaria şi au procedat la determinarea noilor valori în vamă pentru aceste mărfuri, în baza prevederilor art. 3 din Acordul privind aplicarea art. VII al GATT, respectiv preţuri similare cu preţurile importate, obţinute în urma studierii bazei de date proprii a Autorităţii Naţionale a Vămilor, a datelor relevante din surse externe publice şi în urma efectuării de controale vamale la alte societăţi care au importat mărfuri identice sau similare, stabilind că SC MG datorează la bugetul de stat diferenţe de taxe vamale în sumă de 11.466 lei, comision vamal în sumă de 573 lei, accize în sumă de 224.923 lei şi taxa pe valoarea adăugată în sumă de 92.774 lei.

Curtea de apel a reţinut că organele fiscale au constatat că SC MG nu şi-a îndeplinit obligaţia de a declara la import că vânzătorul şi cumpărătorul sunt persoane legate, situaţie în care, prin excepţie, valorile de tranzacţie ale armelor din tranzacţiile dintre cele două firme legate putea fi acceptată de organele vamale numai dacă aceasta ar fi demonstrat că aceste valori sunt apropiate de cele ale altor vânzări de mărfuri identice sau similare către cumpărători nelegaţi, fapt de asemenea neîndeplinit de către societate, în conformitate cu dispoziţiile art.1 lit. f) şi art. 3 lit. a) şi b) din Acordul GATT.

Judecătorul fondului a reţinut că organele de control vamale au stabilit noile valori în vamă în baza prevederilor art. 3 din Acordul GATT, procedând la determinarea valorilor unitare recalculate pentru tipurile de arme importate pentru care valorile în vamă nu au fost acceptate, au recalculat drepturile vamale de import şi au stabilit prin Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 16.658/ 27.08.2010 că SC MG datorează la bugetul de stat diferenţe de taxe vamale în sumă de 11.466 lei, comision vamal în sumă de 573 lei, accize în sumă de 224.923 lei şi taxa pe valoarea adăugată în sumă de 92.774lei.

S-a apreciat că nu  poate fi reţinută invocarea de către societatea reclamantă a prescripţiei extinctive, prevăzute de art.91 Cod procedură fiscală, cu privire la recalcularea valorilor în vamă pentru bunurile importate anterior datei de 27 august 2010, data dresării procesului-verbal de control şi a deciziei pentru regularizarea situaţiei, deoarece, după cum, în mod corect s-a menţionat în decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, termenul de prescripţie este suspendat de la data începerii primei inspecţii fiscale, inclusiv pe perioada până la refacerea controlului, fiind aplicabile prevederile art.100 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006 privind Codul vamal al României, coroborate cu prevederile art.90 alin.2, devenit art.92 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Curtea de apel a constatat că, având în vedere două expertize tehnice, întocmite de către experţii AV (expert evaluator) şi ML (expert arme), care au concluzionat că armele achiziţionate de SC MG de la furnizorul H din Ungaria, în perioada 2005 – 2006, nu diferă semnificativ faţă de valorile de piaţă, valoarea declarată în vamă la momentul importurilor, a fost foarte apropiată de valoarea de tranzacţie corespunzătoare, către cumpărători nelegaţi, de mărfuri identice sau similare, respectiv cu valoarea în vamă a mărfurilor identice sau similare.

Prin urmare, instanţa a apreciat că societatea reclamantă a depus documente justificative privind valoarea reală a armelor, confirmate prin expertiza de specialitate efectuată, fiind greşită stabilirea de către organul vamal a noilor valori în vamă, în baza prevederilor art.3 din Acordul GATT, adică pe baza-preţurilor de referinţă obţinute în urma studierii bazei de date proprii a ANV, a datelor relevante din surse externe publice, precum şi a datelor obţinute din efectuarea de controale la alte societăţi care au importat mărfuri identice sau similare, prelucrate sau centralizate într-un dosar al preţurilor, sinteza acestora pentru mărfurile importate fiind cuprinsă în anexa nr.4, celelalte afirmaţii privind agenţii economici fiind confidenţiale potrivit art.41 alin.2 din Legea nr.86/2004 privind Codul Vamal al României.

A mai reţinut instanţa că determinarea valorilor în vamă, prin actele administrative contestate este îndoielnică, în condiţiile în care la un interval de numai 3 luni, aceasta s-a diminuat de la suma de 1.114.972 lei, la suma de 824.905 lei (prin luarea în considerare, la reverificare a chitanţei vamale nr. 142864 din 11 octombrie 2006 la determinarea preţurilor pentru un număr de 197 arme din cele importate).

De asemenea, pe durata reluării controlului, în cadrul consultărilor, societatea reclamantă a prezentat ca şi dovezi suplimentare: răspunsul IGP – Direcţia Arme Explozivi si Substanţe Periculoase nr. 295488/SA/MR/28.08.07.2010, care comunica preţurile la arme identice sau similare, în perioada litigioasă chitanţa nr. 677682/11.10.2006 obţinută de la persoana fizica EL, chitanţa 191/A/23.12.2006 obţinută de la persoana fizica TA, pliantul de la F International, nici una nefiind luată în considerare.

Pe de altă parte, deşi reclamanta s-a adresat organului vamal cu solicitarea de a-i pune la dispoziţie baza de date proprii a ANV, a datelor relevante din surse externe publice, precum şi cele obţinute în urma efectuării de controale vamale la alte societăţi care au importat mărfuri identice sau similare, în perioada 2005 – 2006, fără a aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei loiale, societatea reclamantă a fost refuzată prin răspunsul nr. 14651 din 6 august 2010, fiind încălcată obligaţia instituită prin Acordul GATT, respectiv atunci când valoarea în vamă nu poate fi determinată pe baza valorii tranzacţionale, autoritatea vamală şi importatorul trebuie să se consulte prin schimbul de informaţii pentru a găsi baza valorilor prin aplicarea dispoziţiilor art.2 şi 3.

În fine s-a observat că că organul vamal a ignorat principiile generale din Acordul GATT, care obligă la găsirea unui sistem echitabil, uniform şi neutru, de evaluare în vamă a mărfurilor care exclude utilizarea în vamă a unor valori arbitrare sau fictive, care recunoaşte că baza evaluării în vamă ar trebui să fie, pe cât posibil, valoarea de tranzacţie, respectiv că valoarea în vamă ar trebui să fie stabilită după criterii simple şi echitabile, compatibile cu practica comercială şi că procedurile de evaluare ar trebui să fie de aplicare generală, fără distincţie între sursele de aprovizionare.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Oradea, au declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor(în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca) în nume propriu şi pentru  Agenţia Naţională de Administrarea Fiscală precum şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj (preluată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca) în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor (preluată de Agenţia Naţională de Administrarea Fiscală), criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin cererea de  recurs formulată de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în nume propriu şi  în reprezentarea  Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală , întemeiată  în drept pe dispoziţiile art. 304¹ Cod procedură civilă, a fost  criticată soluţia  primei instanţe atât pe fondul pricinii cât şi pe aspectul obligării  sale la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea  rezumativă a  situaţiei de  fapt, recurenta a  arătat că pentru  soluţionarea  cauzei sunt  relevante prevederile  art. 77 (1) şi (2) din Legea nr. 141/1997, menţinute prin dispoziţiile  art. 57(1) şi (2) şi art. 58(1) din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, coroborate cu  prevederile art. 1 din Acordul GATT, în raport de  care  valoarea  în vamă  a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit sau de plătit, la care se adaugă elementele de  cheltuieli suportate de cumpărător efectuate  pe parcurs extern şi care nu au fost incluse  în valoarea  în vamă, pe bază de documente, declarată de  importator printr-o declaraţie pentru  valoarea în vamă care se depune împreună cu  declaraţia de  import, aceasta fiind  regula  generală  care se aplică dacă vânzătorul şi cumpărătorul nu sunt persoane legate  în sensul  prevederilor  Acordului, condiţie  neîndeplinită  în cazul de faţă de către  contestatoare.

Faţă de regula de  bază aşa cum a  fost definită, SC MG nu şi-a îndeplinit  obligaţia de a declara la import că  vânzătorul  şi cumpărătorul sunt  persoane  legate, situaţie în care, prin excepţie, valorile de tranzacţie ale armelor din tranzacţiile dintre cele două firme legate putea fi acceptată de organele vamale numai dacă acestea ar fi demonstrat că aceste valori sunt  apropiate  de cele  ale  altor  vânzări de  mărfuri identice  sau similare către  cumpărătorii nelegaţi, fapt de asemenea neîndeplinit de către  societate, în conformitate cu dispoziţiile  art.1 lit.f) şi art. 3 lit.a) şi b) din Acordul GATT. Ca atare, organele de  control vamal au stabilit  noile valori  în vamă în baza  prevederilor  art. 3 din GATT şi au stabilit prin Decizia pentru regularizarea situaţiei privind  obligaţiile suplimentare nr. 16.658/27 august 2010 că intimata-reclamantă datorează la bugetul de stat diferenţe de taxe vamale,comision vamal, accize şi TVA.

În legătură cu  afirmaţiile  contestatoarei privind  anexele  la  procesul verbal atacat  s-a precizat că de fapt anexa 4 este  tabelul centralizator al preţurilor de referinţă, după cum reiese din procesul verbal, fiind o sinteză a dosarului  preţurilor  de  tranzacţie format de organele vamale din documentele comerciale privind importuri derulate de alţi agenţi economici, astfel că este  normal să cuprindă şi alte  tipuri de  arme decât cele importate, dar şi arme identice  sau similare, faţă de anexa 5 care  cuprinde  tipurile de arme importate a căror  valoare în vamă nu a fost  acceptată datorită  preţurilor  de  cumpărare diminuate  de  furnizorul maghiar (anexa 2) şi nu toate  armele  importate.

S-a reiterat că excepţia  prescripţiei  extinctive  invocată de  reclamantă nu este  întemeiată, aşa cum  s-a argumentat  în drept şi  în faţa primei instanţe.

Referitor la  modalitatea  în care  diferite tipuri de  arme de tir sportiv sau de  vânătoare, pistoale cu gaze  sau cu bile, au fost  comparate între ele sau între categorii, organele de control  au prezentat în detaliu caracteristicile acestora în anexe şi  chiar dacă aceste  caracteristici  nu sunt  aceleaşi  în toate  privinţele, situaţie în care armele ar fi fost identice, le consideră produse similare, regăsindu-se  şi pe pagina de  internet  a contestatoarei încadrate la acelaşi  secţiuni cu cele  în care au  fost cuprinse  de organele vamale.

S-a mai arătat că pe toată durata verificărilor efectuate contestatoarea a avut posibilitatea de a furniza documente sau orice  alte  date  şi informaţii în vederea stabilirii valorilor  în vamă, ca dovadă că la  reverificare a fost luată în considerare chitanţa vamală  nr. 142864/11 octombrie  2006.

În privinţa  majorărilor de întârziere în sumă totală de  495.904 lei aferente taxelor vamale, comisionului vamal, accizelor şi TVA, recurenta a arătat că acestea rămân de plată în sarcina intimatei potrivit principiului de drept „accesorium sequitur principale”, în raport de debitul principal şi că ele au fost calculate conform art. 115(1) şi 116 (1) – devenite art. 119(1) şi 120(1) din OG nr.92/2003 privind Codul de  procedură fiscală, republicată, cu modificările  şi completările  ulterioare şi ale  Legii nr. 210/2005.

S-a apreciat  totodată că în mod greşit prima instanţă a  obligat  Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor la plata  cheltuielilor  de  judecată către reclamantă, aceste  cheltuieli nefiind  justificate.

Recurentele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj şi Autoritatea Naţională a Vămilor au apreciat, la rândul lor, că se impune modificarea sentinţei pronunţate de  Curtea de Apel Oradea în sensul  respingerii  în tot a acţiunii formulate de  SC MG şi a exonerării autorităţii vamale de la  obligaţia  suportării  cheltuielilor de judecată, arătând, în  esenţă, că hotărârea  instanţei de  fond  nu cuprinde  motivele  de  fapt şi de  drept care  i-au format  convingerea  şi de asemenea nu cuprinde  nici  motivele  pentru  care au fost înlăturate  apărările în fapt  şi în drept  formulate  de  aceste  autorităţi. Totodată, concluziile   celor două rapoarte  de expertiză efectuate  în cauză au fost însuşite  de  către instanţă, fără a mai fi cenzurate.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a  arătat că  organele  de  control  au considerat neacceptabilă valoarea în vamă declarată pentru armele  importate  de la firma din Ungaria şi au  procedat  la determinarea  noilor  valori  în vamă pentru aceste  mărfuri în conformitate cu art. 3 din Acordul  privind  aplicarea  art. VII al  GATT, respectiv  preţuri similare  pentru  produsele  importate, obţinute   în urma  studierii bazei de date  proprii a ANV, a datelor  relevante din surse  externe  publice  şi  în urma  efectuării de controale vamale la alte societăţi care au importat  mărfuri identice sau similare. În îndeplinirea obiectivului de a se  găsi valori  în vamă rezonabile pentru  mărfuri identice sau similare cu cele  supuse  controlului s-a  solicitat  societăţii  intimate, pe  toată durata  controlului, să furnizeze toate dovezile suplimentare, documente/informaţii, însă răspunsul acesteia nu a fost concludent, fiind depuse adresa nr. 295488/SA/MR/28 iulie 2010 a IGP Bucureşti (care conţine  date mult prea generale), chitanţa vamală nr.677682/11 octombrie 2006 (pe care  echipa de  control a  luat-o  în considerare la determinarea  preţurilor la un  număr de  197 de  arme  dintre cele circa 1500 importate), chitanţa vamală nr. 142891/23 decembrie  2006 (care se referă la un  tip de armă  diferit, nefiind  luată în considerare), un pliant de  la F (nerelevant pentru  că nu este  vorba de  un  furnizor de arme  dintre cele  supuse verificării).

La stabilirea  noilor valori în vamă autoritatea vamală a avut  în vedere  art. 57 şi 58 din Legea nr. 86/2006, art. 1 lit.f) şi art. 3 lit.a) şi b) din Acordul GATT.

Referitor la probatoriul administrat în cauză, respectiv expertizele tehnice şi alte  facturi, chitanţe depuse de  reclamantă, recurenta a apreciat că  s-a  urmărit  de  către reclamantă  a proba că, în realitate, valoare de tranzacţie  între  aceasta şi  societatea H din Ungaria s-ar încadra în prevederile art. 1 lit.f) pct.i) din Acordul GATT, însă acestea nu-şi găsesc aplicaţia în cauză deoarece  facturile/chitanţele în discuţie sunt emise după aderarea României la Uniunea Europeană, moment de la care  nu se mai poate vorbi de  importuri/exporturi , ci de achiziţii intracomunitare.

De altfel, subliniază recurentele, prin modul în care au fost  formulate şi încuviinţate obiectivele expertizelor, este discutabilă obiectivitatea concluziilor experţilor care nu exprimă o opinie  proprie ci se limitează la a analiza strict probele indicate de contestatoare.

Recurentele insistă în afirmaţia că valoarea  de tranzacţie stabilită  între  societatea  intimată şi  societatea H din Ungaria  este  mult diminuată faţă de valoarea de tranzacţie stabilită  între  acesta din urmă şi  furnizorii  proprii  pentru  aceeaşi marfă, încălcând  astfel orice  principiu economic şi chiar  şi  raţiunea de a fi a oricărui comerciant – generare de profit.

Este evident că  valoarea de  tranzacţie a fost  direct  influenţată de  legătura  între cele  două  societăţi  în vederea subevaluării  bunurilor  pentru care legislaţia  naţională  stabileşte  un nivel  ridicat  al impozitelor  şi taxelor (ex. armele de vânătoare- nivelul accizei 100%).

Dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 86/2006 arată în  mod expres  ce cheltuieli de iau în considerare alături de  valoarea  de  tranzacţie  pentru  stabilirea valorii în vamă (cheltuieli generate de  transport, încărcare/descărcare şi asigurarea  pe parcurs  extern).

Ca urmare a determinării  valorilor  unitare recalculate pentru  tipurile  de  arme importate pentru care  valorile  în vamă  nu au fost acceptate, s-au recalculat drepturile vamale  de  import şi  s-a stabilit că intimata-reclamantă datorează la bugetul de stat diferenţe de taxe vamale, comision vamal, accize şi TVA.

Întrucât  obligaţiile de  plată  sunt datorate  de la data  naşterii  datoriei vamale, respectiv de la data de  înregistrare a declaraţiilor de punere în liberă circulaţie a mărfurilor, s-au calculat şi accesoriile  aferente în temeiul art. 119(1) şi art. 120(1) din OG nr. 92/2003 privind Codul de  procedură fiscală, al  Legii nr. 210/2005 şi art. 590 lit.b) din HG nr.707/2006 privind aprobarea Regulamentului de  aplicare a  Codului Vamal al României.

În privinţa  cheltuielilor de  judecată s-a arătat, pe de o parte că faţă de cele expuse nu sunt justificate câtă vreme nu s-a răsturnat prezumţia de legalitate a actelor administrative atacate, iar pe de  altă parte că acestea sunt disproporţionat de mari comparativ cu complexitatea cauzei.

Examinând cauza prin  perspectiva  obiectului ei, a normelor  legale aplicabile, a probatoriului  administrat,Înalta Curte reţine că  sunt  neîntemeiate criticile formulate de autorităţile recurente, astfel că  va  respinge  recursurile, pentru cele ce vor fi  punctate  în continuare.

Reclamanta SC MG s-a adresat  instanţei de contencios  administrativ  şi fiscal a Curţii de  Apel Oradea pentru  anularea  Deciziei nr. 481/4noiembrie  2010 a DGFP Bihor prin care  s-a respins contestaţia administrativă împotriva Deciziei  pentru  regularizarea situaţiei  nr. 16658/27 august  2010 privind  obligaţiile  suplimentare stabilite  de  controlul vamal şi a Procesului  verbal de  control nr.16657/27 august 2010, contestând obligaţiile  suplimentare de plată –datorii vamale  în cuantum  total de  824.904 lei, din care  taxe vamale -11.466 lei, comision vamal -573 lei, accize -294.923 lei, TVA-92.774 lei şi majorări de  întârziere aferente.

Starea de fapt generatoare  a prezentului litigiu nu a fost obiectul vreunei controverse, fiind redată în detaliu în  considerentele  sentinţei recurate, astfel că nu va mai  fi reluată, fiind  însă necesar a se arăta că organele de control vamal au  considerat neacceptabilă valoarea  în vamă  declarată  pentru  armele importate de la firma H Ungaria, procedându-se în consecinţă la  determinarea  noilor valori în vamă pentru aceste  mărfuri prin aplicarea  art. 3 din Acordul  pentru aplicarea  art. VII GATT 1994, mai exact pe baza preţurilor de referinţă obţinute din studiul bazei de date proprii a ANV, a datelor  relevante   din surse  externe publice (prelucrate  şi actualizate în Anexa 4 la procesul verbal de control contestat), precum  şi  a datelor  obţinute  din  controalele  efectuate  la alte  societăţi care  au importat mărfuri identice sau similare (date confidenţiale conform  art. 41 alin.2 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României). Ca urmare a determinării valorilor unitare  recalculate  pentru  tipurile de arme importate  pentru care  valorile în vamă nu au fost acceptate s-au recalculat drepturile vamale de import, stabilindu-se obligaţiile suplimentare ale reclamantei către  bugetul statului prin Decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 16.658/27 august  2010. Determinarea  noilor valori  în vamă a fost justificată de  autorităţile pârâte prin faptul că  revânzarea  de către  firma din Ungaria către societatea reclamantă s-a făcut la preţuri mult  diminuate faţă de cele  la care au  fost  achiziţionate, precum  şi prin faptul că SC MG nu şi-a respectat  obligaţia  de a declara  că  vânzătorul şi cumpărătorul  sunt persoane legate în sensul  art. 15.4 din Acordul  privind  aplicarea art. VII al GATT, rezultând clar că  cele două societăţi sunt  legate întrucât 2 dintre  proprietarii  firmei  H Ungaria sunt şi asociaţi la SC MG, deţinând  câte 25% din părţile sociale.

În evaluarea  acţiunii  în anulare cu care a fost  învestită, prima instanţă a înlăturat, în mod corect, ca neîntemeiată excepţia  prescripţiei  extinctive cu privire la  recalcularea  valorilor  în vamă  pentru  bunurile  importate anterior  datei  de  27 august  2010 când a  fost  încheiat  procesul verbal de control şi s-a emis decizie pentru  regularizarea  situaţiei, reţinându-se  incidenţa  art. 100 (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006 privind Codul Vamal al României coroborat cu art. 90(2), devenit  art. 92(2) din OG nr. 92/2003 privind  Codul  de procedură fiscală, în condiţiile  în care  termenul  de prescripţie este  suspendat  de  la data  începerii  primei  inspecţii fiscale, inclusiv pe perioada  până la  refacerea  controlului.

În acest  context, critica  recurentelor DGFP Bihor şi ANAF pe acest aspect al prescripţiei  nu mai are obiect.

În analiza aspectelor de fond se reţine că  instanţa fondului  a pronunţat o soluţie judicioasă, prin raportare la probele  administrate şi anume la înscrisurile depuse la dosar şi la  concluziile rapoartelor întocmite de expertul evaluator bunuri mobile şi de expertul armurier, precum  şi  la prevederile Acordului privind aplicarea art. VII GATT,  concluzionând, motivat, că în mod  greşit organele de control vamal au uzat de prevederile art. 3 din Acordul menţionat pentru determinarea noilor valori  în vamă şi pe cale de consecinţă la recalcularea drepturilor vamale de import şi la stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare în sarcina SC MG.

Într-adevăr, faptul că vânzătorul şi cumpărătorul sunt  persoane  legate în sensul Acordului  privind  aplicarea art. VII GATT nu constituie prin el însuşi un motiv pentru  recalcularea  drepturilor vamale, dispoziţiile  legale  la care  fac trimitere  recurentele-pârâte, respectiv art. 77(1) şi (2) din Legea nr. 141/1997, menţinute  prin  art. 57(1) şi (2) şi art. 58(1) din Legea nr.86/2006 privind  Codul Vamal, statuând că valoarea în vamă a  mărfurilor  este  valoarea de  tranzacţie.

Judecătorul fondului a apelat la dispoziţiile art. 201(1) Cod procedură civilă, solicitând  în cauză, la cererea reclamantei, părerea unor specialişti având în vedere specificitatea litigiului, iar  concluziile celor doi experţi au fost împărtăşite  cu  o argumentare pertinentă, astfel că nu pot fi primite afirmaţiile recurentelor privind lipsa de obiectivitate a experţilor şi, în final, a instanţei de  judecată.

Ambii experţi desemnaţi în cauză au stabilit, pe baza  înscrisurilor din dosar, a tabelului centralizator depus de  Regionala Vamală Cluj, că  preţurile  armelor  achiziţionate de SC MG  de la furnizorul din Ungaria, în perioada  2005-2006, nu diferă semnificativ faţă de  valorile de piaţă, fiind sesizate doar mici  abateri faţă de preţurile statistice, nesemnificative. În aceste  condiţii, s-a reţinut că valoarea declarată în vamă la momentul  importurilor  a fost  foarte apropiată de valoarea de  tranzacţie corespunzătoare, către  cumpărătorii nelegaţi, de  mărfuri identice sau similare, respectiv cu valoarea în vamă a mărfurilor  identice  sau similare.

Stabilirea noilor valori în vamă în baza art.3 din Acordul privind  aplicarea art. VII GATT este eronată în condiţiile în care societatea reclamantă a depus documente justificative privind valoarea reală a armelor,  documente confirmate de experţi, şi care au fost prezentate atât  pe durata  controlului cât şi  în cadrul  consultaţiilor  la care  obligă Acordul  privind aplicarea  art. VII GATT, între acestea  şi adresa –răspuns  nr. 295488/SA/MR/2010 prin care Inspectoratul General al Poliţiei Române –Direcţia de Arme, Explozivi şi Substanţe  Periculoase comunică preţurile la arme identice sau similare, în perioada  2005-2006.

Nu în ultimul rând, în mod just s-a mai  subliniat că organul vamal a nesocotit obligaţia  instituită prin Acordul  privind aplicarea  art. VII GATT ca, atunci  când  valoarea în vamă nu poate  fi determinată  pe baza valorii de  tranzacţie, autoritatea vamală şi importatorul să se consulte printr-un schimb de  informaţii pentru a găsi baza  valorilor  prin  aplicarea  art. 2 şi 3 din Acord, câtă vreme nu s-a dat curs solicitării societăţii reclamante  de a-i  fi pusă  la dispoziţie  baza  de date  proprii a ANV, a datelor  relevante din surse  externe publice, precum  şi  a celor  obţinute  în urma unor controale vamale  la alte  societăţi  care au  importat  mărfuri identice sau similare, în perioada  2005-2006, fără a aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori  industrială, aşa cum rezultă din refuzul explicit nr. 14651/6 august  2010.

S-a constatat, aşadar, că  dezlegarea  dată de  Curtea de  Apel Oradea –Secţia a II-a  civilă, contencios administrativ şi fiscal  este corectă şi legală şi că nu există motive pentru reformarea  sentinţei.

Legislaţie relevantă:

• Legea nr. 161/2003, art. 90 alin. (1)

Potrivit art. 90 alin.(1) din Legea nr. 161/2003, consilierii judeţeni care au calitatea de asociaţi la societăţile comerciale cu capital privat nu pot încheia contracte de prestări servicii cu instituţiile aflate în subordinea sau autoritatea consiliului judeţean, încălcarea acestor dispoziţii atrăgând, în condiţiile art.92 alin.(1) din aceeaşi lege,încetarea de drept a mandatului la data încheierii contractului.

Ipoteza legală avută în vedere de legiuitor ca fiind generatoarea stării de incompatibilitate în reglementarea art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 presupune cu necesitate deţinerea de către persoana vizată a calităţii de consilier judeţean la momentul încheierii contractului, această concluzie excluzând, prin urmare, de la aplicare, aceste dispoziţii, situaţia în care contractul a fost încheiat anterior momentului începerii mandatului de consilier judeţean, pentru protejarea imparţialităţii şi transparenţei deciziei administrative în acest ultim caz,  Legea nr.161/2003 legiferând alte soluţii juridice de natură a determina sancţionarea încălcărilor legii, cum este, spre exemplu, conflictul de interese.

Decizia 1500 din 21 martie 2014

Prin cererea înregistrată sub nr.821/42/2012 din data de 9.10.2012 la Curtea de Apel Ploieşti, reclamantul PJ a solicitat anularea Raportului de evaluare nr.0957/G/II/2012 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate la data de 20.09.2012.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este eronata constatarea încălcărilor regimului juridic al incompatibilităţilor si regimului juridic al conflictelor de interese.

Privitor la regimul juridic al incompatibilităţii, a arătat reclamantul dispoziţiile art.90 alin.1, art.91 alin.1 din Legea nr.161/ 2003, din care rezultă, coroborând condiţiile impuse prin cele doua texte normative că este prohibita încheierea contractelor menţionate în art.90 cu instituţiile/ regiile/ societăţile indicate numai după validarea mandatului de ales local (art.91 alin.1).

S-a susţinut că din raportul de evaluare întocmit de pârâtă rezultă că validarea mandatului său de consilier judeţean a avut loc la 17.07.2008, iar contractul s-a încheiat la 19.06.2008, anterior validării mandatului.

A precizat reclamantul că art.90 alin.1 din Legea nr.161/2003 interzice expres doar încheierea contractelor, nu şi executarea obligaţiilor asumate prin acestea; în cazul său, contractul a fost încheiat înainte de validarea mandatului şi doar executat ulterior, ceea ce nu este interzis prin norma menţionată.

Privitor la regimul juridic al conflictelor de interese, a arătat reclamantul că acesta este dedus din interpretarea art.46 din Legea nr.215/2001 raportat la art.75 si art.77 din Legea nr.363/2004. Art.46 alin.1 – în vigoare la data apariţiei pretinsului conflict de interese, se referă la “consilierul local, care fie personal, fie prin soţ/ soţie/ afini sau rude până la gradul al patrulea, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local”, evident norma legală nu-i este aplicabilă, având după 17.07.2008 calitatea de consilier judeţean; şi varianta citată în Raport la pag.7 prin care sintagma “consilierul local” este substituită cu “alesul local” se referă tot la membrii consiliilor locale, art.46  făcând parte din Capitolul II  „Consiliile locale – Secţiunea 3 – Funcţionarea consiliului local”.

1.2. Întâmpinarea formulată în cauză

 Pârâta Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pe fondul Raportului de evaluare nr.40957/G/II/ 20.09.2012 privind existenta stării de incompatibilitate, pârâta a arătat că din analiza documentelor şi a informaţiilor solicitate şi primite în scopul desfăşurării activităţii de evaluare, a rezultat că mandatul de consilier judeţean a fost validat la data de 17.07.2008, prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 73/17.07.2008.

Potrivit informaţiilor primite de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, reclamantul a fost identificat ca deţinând calitatea de asociat la S.C. BM SRL, J15/814/2006 .

Consiliul Judeţean Dâmboviţa a transmis că, în perioada 2008 – 2009, a achitat către S.C. BM SRL prin Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, suma de 9300 lei reprezentând contravaloarea unor produse şi servicii, conform Contractului de prestări servicii nr. 11780/09.06.2008, prelungit prin actul adiţional nr. 161/08.12.2008. Astfel, s-au depus un număr de 15 facturi fiscale, însumând 9300 lei, emise de S.C. BM SRL către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, reprezentând contravaloarea serviciilor clinice şi medicina muncii, facturi achitate prin ordine de plată.

Raportul nu menţionează către ce capitol bugetar s-au direcţionat sumele prin care a fost suplimentat bugetul D.G.S.S.P.C. prin cele două H.C.J., fiind cunoscut că disciplina financiară impune utilizarea sumelor bugetare pe capitole bugetare distincte; trebuia să se probeze că sumele alocate prin cele două H.C.J. erau destinate plaţii către furnizorul de servicii S.C. BM SRL şi că aceasta destinaţie era evidentă din Proiectul de hotărâre supus aprobării şi din raportul compartimentului de specialitate ce fundamenta Proiectul de hotărâre.

A mai precizat că potrivit prevederilor art.91 alin.1 teza I starea de incompatibilitate intervine numai după validarea mandatului şi conform dispoziţiilor art.92 alin 2 din Legea nr.161/ 2003 “Consilierii locali şi consilierii judeţeni care au contracte încheiate cu încălcarea art.90 au obligaţia ca, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, să renunţe la contractile încheiate”, astfel încât reclamantul avea obligaţia legală ca după validarea în funcţia de consilier judeţean să se supună regimului juridic al incompatibilităţilor impuse acestei funcţii si să renunţe la contractele de prestări servicii încheiate cu nerespectarea prevederilor art.90 din Legea nr.161/2003.

Este adevărat că societatea în care reclamantul are calitatea de asociat a încheiat contractual de prestări servicii clinice şi de medicină a muncii nr.11782/ 09.06.2008, anterior numirii în funcţia de consilier judeţean, însă potrivit art.92 din Legea nr.161/2003 reclamantul avea obligaţia să se supună regimului juridic al incompatibilităţilor impuse funcţiei de consilier judeţean şi să renunţe la contractele de prestări servicii încheiate cu nerespectarea prevederilor art.90 din Legea nr.161/2003. Mai mult decât atât, reclamantul nu a denunţat contractul şi a ales să îl prelungească printr-un act adiţional, nr.161/ 08.12.2008. prelungind astfel şi starea de incompatibilitate în care acesta s-a aflat.

Pe fondul Raportului de evaluare nr.40957/G/II/ 20.09.2012 privind existenta conflictului de interese, pârâta a arătat faptul că reclamantul deţine calitatea de asociat la S.C. BM SRL, societate care a încheiat cu Consiliul Judeţean Dâmboviţa prin Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului contractul de prestări servicii nr.11780/ 09.06.2008, prelungit prin actul adiţional nr.161/ 08.12.2008.

Reclamantul, în calitate de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Dâmboviţa, a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât a participat ia deliberarea şi adoptarea, votând “pentru”, a Hotărârilor Consiliului Judeţean nr.136/ 14.11.2008 privind rectificarea bugetului propriu al judeţului pe anul 2008 şi nr.144/ 09.12.2008 privind rectificarea bugetului propriu al judeţului pe anul 2008, prin care s-au realizat, indirect, foloase materiale pentru sine, contrar dispoziţiilor art. 46 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001; Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa este instituţie în subordinea Consiliului Judeţean Dâmboviţa şi a funcţionat în anul 2008, în baza bugetului alocat prin Hotărârile Consiliului Judeţean Dâmboviţa.

Prin Sentinţa nr.13/ 21.01.2013 Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea formulată de reclamantul PJ în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a anulat Raportul de evaluare nr.409597/G/11/ 20.09.2012 încheiat de pârâtă. Totodată, s-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că starea de incompatibilitate intervine numai după validarea mandatului, potrivit art.91 alin.1, iar Contractul de prestări servicii nr.11780/ 9.06.2008 a fost încheiat anterior validării mandatului de consilier judeţean, nu a existat o stare de incompatibilitate.

În ceea ce priveşte conflictul de interese, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu s-a aflat în conflict de interese, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că bugetul iniţial al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa pentru anul 2008 a prevăzut la capitolul 68.02 cod 20.14 suma de 43 mii lei, această sumă a fost suplimentată prin Hotărârile Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr.136/ 14.11.2008 şi nr.144/ 09.12.2008, ajungând la 63 mii lei, însă suma pentru care a fost suplimentat bugetul prin Hotărârile Consiliului Judeţean, la a căror adoptare a participat reclamantul, nu a fost folosită la finanţarea contractului nr.11780/ 9.06.2008, împrejurare faţă de care în mod neîntemeiat şi nelegal s-a constatat de către pârâtă încălcarea dispoziţiilor art.46 din Legea nr.215/2001, art.75 şi  art.77 din Legea nr.393/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

În motivele de recurs s-a susţinut că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât avea încheiat cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Contractul de prestări servicii nr.11780/ 09.06.2008, iar ulterior, la 17.07.2008, a fost validat în calitate de consilier judeţean, astfel că avea obligaţia de a renunţa la contractul încheiat.

A arătat recurenta că, prin faptul că intimatul nu a renunţat la contractul încheiat, care producea efecte şi după validarea mandatului, acesta s-a aflat în stare de incompatibilitate.

Recurenta a considerat că instanţa de fond a interpretat greşit existenţa actului adiţional, întrucât contractul s-a încheiat pentru perioada iunie – decembrie 2008, însă acesta s-a derulat şi ulterior, până la eliberarea în totalitate a avizelor medicale.

În ceea ce priveşte conflictul de interese, s-a menţionat că reclamantul a participat la adoptarea Hotărârilor nr.136/ 14.11.2008 şi nr.144/ 09.11.2008 privind rectificarea bugetului propriu al judeţului pentru anul 2008, obţinând astfel indirect foloase materiale.

S-a menţionat că astfel au fost nesocotite prevederile art.46 din Legea nr.215/2001 şi art.77 din Legea nr.393/2004.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentinţa primei instanţe, notele scrise depuse de intimat, legislaţia aplicabilă, constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Prin raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate la data de 20.09.2012, s-a concluzionat că reclamantul PJ, consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Dâmboviţa, a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, în sensul că societatea BM la care era asociat, a încheiat contractul de prestări servicii nr.1178/ 9.06.2008, prelungit prin actul adiţional nr.161/ 8.12.2008, cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa.

Prin acelaşi raport s-a reţinut că PJa nesocotit şi regimul conflictului de interese, întrucât a participat la adoptarea hotărârilor consiliului judeţean prin care s-a suplimentat bugetul D.G.A.S.P.C. Dâmboviţa.

Înalta Curte arată că obiectul analizei judiciare din prezenta cauză îl constituie legalitatea raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, sub aspectul stării de incompatibilitate şi al conflictului de interese.

Prima instanţă a reţinut în mod just că reclamantul nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, argumentele aduse fiind întemeiate pe normele legale aplicabile stării de fapt existente în cauză.

Firma S.C. BM, în cadrul căreia intimatul avea calitatea de asociat, a încheiat cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa contractul de prestări servicii nr.11780/ 9.06.2008 în vederea executării de servicii medicale de medicina muncii, pentru perioada iunie – decembrie 2008, invitaţia de participare la procedura de achiziţie fiind transmisă la 23 mai 2008.

Mandatul de consilier judeţean al reclamantului-intimat a fost validat prin Hotărârea nr.73/ 17.07.2008. Potrivit art.90 alin.1 din Legea nr.161/2003, consilierii judeţeni care au calitatea de asociaţi la societăţile comerciale cu capital privat nu pot încheia contracte de prestări servicii cu instituţiile aflate în subordinea sau autoritatea consiliului judeţean.

Sancţiunea pentru încheierea unui contract în condiţiile art.90 din Legea nr.161/2003 este reglementată de art.92 alin.1 din aceeaşi lege, în sensul că încheierea contractului de către un consilier judeţean atrageîncetarea de drept a mandatului la data încheierii contractului.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că unui consilier judeţean îi încetează calitatea de consilier la data încheierii contractului, aceasta însemnând că persoana respectivă se află în exercitarea mandatului, pentru că un mandat nu poate înceta înainte de a fi obţinut.

Încheierea unui contract în timpul mandatului este de natură a atrage încetarea de drept a mandatului, pentru că atunci intervine starea de incompatibilitate.

În ceea ce priveşte contractele încheiate anterior începerii mandatului, acestea nu pot conduce la starea de incompatibilitate, pentru că legiuitorul se referă la încălcarea dispoziţiilor art.90, ceea ce înseamnă o acţiune care se desfăşoară în timpul exercitării mandatului, corespunzătoare scopului Legii-cadru nr.161/2003 şi Legilor nr.215/ 2001 şi nr.393/2004, care reglementează administraţia publică locală şi statutul aleşilor locali.

Trebuie precizat că scopul instituirii incompatibilităţilor este acela de a evita obţinerea unor avantaje care ar putea conduce la apariţia unui conflict de interese, dispoziţiile legale fiind circumscrise scopului legii, acela de a se asigura imparţialitatea, transparenţa deciziei administrative şi preponderenţa, chiar supremaţia interesului public.

Or, în situaţia unui contract încheiat anterior obţinerii mandatului de consilier judeţean nu poate fi pusă în discuţie încălcarea principiilor exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru că la data încheierii contractului, persoana nu îndeplinea o funcţie a cărei exercitare ar fi împiedicat obţinerea contractului.

Pentru situaţia în care după încheierea unui contract între o persoană care ulterior a devenit consilier judeţean, apar elemente ce ar putea conduce la încălcarea imparţialităţii, a transparenţei deciziei administrative, prin Legea nr.161/2003 au fost legiferate alte soluţii juridice de natură a determina sancţionarea încălcărilor legii, cum este, spre exemplu, conflictul de interese.

Înalta Curte apreciază că ipoteza reglementată de art.90 alin.2 din Legea nr.161/2003, text invocat, de asemenea, pentru argumentarea stării de incompatibilitate, nu are legătură cu situaţia de fapt reţinută de A.N.I. în cauza prezentă.

Textul art.92 alin.(2) se referă la încetarea contractelor încheiate de consilierii judeţeni în condiţiile art.90 din Legea nr.161/ 2003, adică a acelor contracte încheiate de societăţile comerciale la care un consilier judeţeanare calitatea de asociat până la data intrării în vigoare a legii.

Din interpretarea textului, prin metoda gramaticală, sistematică şi logică, se concluzionează că legiuitorul a avut în vedere în cadrul acestei teze normative, situaţia în care la data intrării în vigoare a Legii nr.161/2003, un consilier judeţean aflat în această funcţie încheiase un contract cu o instituţie(…) aflată în subordinea consilierului juridic.

Această normă a avut caracter tranzitoriu, pentru că ipoteza normei se referă la contracte încheiate în timpul mandatului de consilier juridic, anterior intrării în vigoare a legii, dispoziţia priveşte încălcarea interdicţiilor cuprinse în art.90 şi obligaţia de a renunţa la contract, sancţiunea incompatibilităţii şi a conflictului de interese urmând a fi dedusă din ansamblul reglementării, adică relativ determinată.

Structura normei de drept demonstrează că art.90 alin.2 nu se referă la contracte încheiate anterior intrării în mandatul de consilier, pentru că textul foloseşte sintagma „consilierii judeţeni care au contracte încheiate”, ceea ce implică în mod necesar existenţa calităţii de consilier la data încheierii contractului.

În ceea ce priveşte susţinerea Agenţiei Naţionale de Integritate, privind încheierea unui act adiţional la contract, după intrarea în mandatul de consilier, respectiv adresa nr.161/ 08.12.2008, trebuie precizat că aceasta reprezintă o solicitare a S.C. BM de prelungire a Contractului nr.11780/ 09.06.2008, care nu a fost materializată.

Dimpotrivă, instituţia achizitoare, prin rezoluţie, nu a avizat încheierea actului adiţional.

Înalta Curte concluzionează că în raport de situaţia de fapt existentă în cauză şi legislaţia incidentă, raportul de evaluare, sub aspectul stării de incompatibilitate, este nelegal, motiv pentru care în mod legal prima instanţă l-a anulat.

Referitor la conflictul de interese, dedus din participarea la adoptarea Hotărârii nr.136/2008 prin care s-a suplimentat bugetul consiliului judeţean, cu suma de 5000 lei şi Hotărârea nr.144/ 09.12.2008 prin care s-a suplimentat bugetul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului cu suma de 10.000 lei, se constată că reclamatul nu s-a aflat în conflict de interese, aşa cum în mod just a apreciat şi instanţa de fond.

Conflictul de interese este definit legal în cuprinsul art.71 din Legea nr.161/2003, ca reprezentând situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Participarea la adoptarea unei hotărâri de consiliu prin care se suplimentează bugetul unei instituţii, se poate circumscrie noţiunii de interes patrimonial, numai că în fiecare caz în parte interesul patrimonial trebuie dovedit.

În cauză, din analiza celor 2 hotărâri Anexa II, se observă că s-a majorat bugetul D.G.S.A.P.C. Dâmboviţa la capitolul „bunuri şi servicii, capitolul 68.02 – asistenţa socială”, subcapitolele privind asistenţa socială în caz de invaliditate, pentru familie şi copii, alte cheltuieli pentru asigurări şi asistenţa socială, aspecte relevate şi în rapoartele serviciului buget al Consiliului Judeţean Dâmboviţa.

Din examinarea anexelor rezultă că s-a majorat bugetul pentru materiale, lenjerie, reparaţii, etc.

Mai mult, D.G.S.A.P.C. Dâmboviţa a comunicat că sumele alocate prin Hotărârea nr.136/2008 şi Hotărârea nr.144/2008, la Cap. 68.02 cod 20.14 nu au fost folosite pentru finanţarea contractului nr.11780/ 09.06.2008.

De altfel, trebuie precizat că atunci când o autoritate publică organizează o procedură de achiziţie, sumele necesare finanţării sunt deja afectate cu acest titlu prin bugetul existent la data iniţierii procedurii.

În speţă, procedura s-a iniţiat în luna mai 2008, astfel că la acea dată trebuia să existe capitol bugetar cu această destinaţie.

Ca urmare a împrejurării că sumele aprobate prin hotărârile consiliului judeţean nu au fost utilizate pentru finanţarea contractului încheiat de societatea unde reclamantul avea calitatea de asociat, acesta nu s-a aflat în conflict de interese când a participat la vot.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedura civilă, recursul a fost respins ca nefondat, sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică.

În Monitorul Oficial a fost publicată Legea nr. 347 din 23 decembrie 2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgenṭă a Guvernului nr. 31/2015, pentru modificarea şi completarea Legii concurenṭei nr. 21/1996 (denumită în continuare „Legea”), ce aduce schimbări importante legislaṭiei în vigoare până la această dată. Astfel, modificările introduse de Legea în discuṭie vizează atât aspecte de ordin administrativ și financiar, cât şi aspecte legate de procedura de investigare a posibilelor practici anticoncurențiale.

Prin urmare, Art. 34 din legea concurenței este completat cu alin. 21 , 6 şi 7. Primul dintre acestea acordă Consiliului Concurenṭei posibilitatea de a folosi, în cadrul investigaṭiilor, date sau acte ce provin de la alte autorităṭi ori instituṭii publice. Cu titlu exemplificativ, autoritatea de concurență va avea posibilitatea de a obține informații / documente de la Oficiul Naṭional al Registrului Comerṭului sau autoritatea fiscală. Cel de-al doilea alineat menṭionat anterior preia prevederile din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 şi înlesneşte, în acelaşi timp comunicarea dintre autorităṭile române de concurență şi Comisia Europeană sau alte instituṭii similare din celelalte ṭări membre ale Uniunii Europene. Alin. 7 al aceluiași articol 34 completează alin. 6, în sensul că autoritatea română de concurență poate transmite, la rândul său, informaṭii confidenṭiale către alte entităṭi similare din state membre ale UE, cu condiția ca acestea din urmă să respecte caracterul confidențial al informațiilor primite, să utilizeze datele numai în domeniul concurențial și exclusiv în scopul declarat.

Prin Lege se introduce art. 341 , care instituie o nouă categorie de subiecți de drept denumiți generic avertizori de concurență. Dețin calitatea de avertizori de concurență acele persoane fizice care furnizează Consiliului Concurenței, din proprie inițiativă, informaţii referitoare la posibile încălcări ale legii concurenței. Având în vedere calitatea acestor persoane fizice și raportul de muncă cu societatea angajatoare care este suspectată de practici anticoncurențiale, autoritatea de concurență protejează identitatea avertizorului și îl exonerează în mod expres pe acesta de răspunderea pentru o posibilă încălcare a obligației de confidențialitate prevăzută de legislaţia muncii în vigoare, prin instituirea unei excepții de la aceasta.

Un nou articol introdus prin Lege, este art. 351, care reglementează procedura desfășurării interviurilor de către inspectorii de concurență, în cursul investigațiilor, cu privire la posibilele fapte anticoncurenṭiale. Prin urmare, orice persoană fizică sau juridică care şi-a exprimat acordul în acest sens, poate oferi o declarație inspectorilor de concurență, prin orice mijloace, inclusiv pe cale electronică, care va fi consemnată într-un proces-verbal semnat de toți participanții. O altă modificare de interes este cea referitoare la relația dintre client, în calitate de întreprindere investigată şi avocatul său. Astfel, comunicările dintre întreprinderea vizată și avocat, realizate în cadrul și în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare al întreprinderii, respectiv după sau anterior deschiderii procedurii administrative, cu condiția ca aceste comunicări să aibă legătură cu obiectul procedurii, nu pot fi folosite ca probă în cursul procedurilor desfășurate de Consiliul Concurenței.

Un ultim aspect de reținut este acela că prin Art. 55 alin. 2-4, Legea reglementează instituția recunoașterii săvârșirii faptei anticoncurențiale, care face obiectului unei investigații. Astfel, întreprinderea poate formula o cerere expresă prin care să recunoască fapta anticoncurențială şi să declare cuantumul maxim al amenzii pe care este dispusă să o plătească fie înainte de comunicarea raportului de investigație, fie înainte de audierile în Plenul Consiliului Concurenței. În situația în care întreprinderea formulează recunoașterea clară și neechivocă a faptei anticoncurențiale înainte de emiterea raportului de investigație, autoritatea de concurență va institui o procedura simplificată în vederea finalizării investigației.

Recunoașterea expresă a faptei anticoncurențiale și acolo unde este cazul, oferirea de remedii în vederea înlăturării cauzelor încălcării legii concurenței, conduce la diminuarea sanctiunii amenzii cu un procent cuprins între 10% şi 30% din nivelul de bază determinat conform Instrucțiunilor. Nivelul amenzii va fi diminuat inclusiv când acesta este stabilit la minimul prevăzut de lege, fără ca amenda sa fie mai mica de 0,2% din cifra de afaceri realizată în anul financiar anterior sancționării. În ipoteza în care Consiliul Concurenței nu acceptă termenii solicitării adresate de întreprindere, acesta nu va acorda reducerea amenzii, iar recunoașterea formulată nu va fi utilizată ca element probatoriu nici în cadrul procedurii administrative ca urmare a audierilor, nici în cadrul procedurii de contencios administrativ.

Dacă, ulterior recunoașterii, întreprinderea introduce o acțiune în anularea deciziei Consiliului Concurenței, în privința aspectelor care fac obiectul recunoașterii, aceasta va pierde beneficiul diminuării amenzii, în sensul că instanța de judecată nu va ține cont de acesta și va soluționa cauza, stabilind și amenda în consecință. O situație particulară este cea a subiecților investigației, care beneficiază de aplicarea politicii de clemență, fără însă a fi exonerați de răspunderea pecuniară. În cazul recunoașterii faptei anticoncurențiale, aceștia vor beneficia de o reducere aplicată cuantumului amenzii diminuat ca urmare a aplicării procedurii clemenței, fără ca prin aceste diminuări să se depășească 60% din nivelul determinat, conform Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit.p)

În considerarea  realizării  unui drept subiectiv viitor şi previzibil, după cum se  indică în art. 2 alin.(1) lit.p) din Legea contenciosului administrativ, caracterul litigios al dreptului de proprietate nu poate afecta interesul legitim al presupusului proprietar de a  se adresa instanţei de contencios administrativ în vederea anulării actului prin care s-a atestat dreptul de proprietate în favoarea altei persoane.

Decizia nr. 1216 din 11 martie 2014

Prin acţiunea formulată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul CIA, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC C SA, a solicitat  anularea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MO3 nr.7425/14.04.2002 pentru suprafaţa de 2.500 mp, situat în Ploieşti, str. Rezervoarelor F.N. inclus în suprafaţa de 13.315 mp.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamantul a cumpărat dreptul litigios asupra terenului în suprafaţă de 2.500 mp de la BM, că aceasta din urmă dobândise imobilul prin certificatul de moştenitor din 26.05.1977, iar defunctul său tată îl obţinuse prin actul de schimb transcris sub nr. 5/68 de Notariatul Judeţean Prahova.

A mai arătat că, în anul 2008, dorind să efectueze operaţiunile de cadastru şi intabulare, a constatat că terenul se află în posesia pârâtei SC C SA.

A menţionat că, ulterior, a promovat o acţiune în revendicare, constituindu-se dosarul nr.2378/105/2009 în care s-a efectuat o expertiză topografică de expert SF, prin care s-a constatat că terenul în litigiu se găseşte în posesia societăţii pârâte, conform certificatului de atestare a cărui anulare o solicită.

Prin întâmpinare, pârâtul MECMA a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, motivat de faptul că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă conform art. 7 alin. 3 din legea contenciosului administrativ şi art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, susţinându-se că, în situaţia în care o atare procedură a fost îndeplinită, termenul de 6 luni curge de la momentul cumpărării drepturilor litigioase, respectiv 23.09.2010, dreptul de proprietate asupra terenului fiind intabulat.

S-a mai invocat de acelaşi pârât excepţia tardivităţii acţiunii, susţinându-se că aceasta a fost promovată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 11 alin. 1 şi 2  din Legea nr. 554/2004, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta SC C SA a formulat întâmpinare, prin care a  invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, susţinând că procedura administrativă prealabilă  a fost efectuată de reclamant cu depăşirea termenului prevăzut de art. 7 alin. 1 din Legea 554/2004, CIA luând cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate la 23.08.2010, cu prilejul autentificării contractului de cumpărare drepturi litigioase.

Societatea a mai invocat şi excepţia tardivităţii acţiunii, arătând că nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, excepţia autorităţii de lucru judecat  raportat la sentinţa civilă 482/22.03.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova,  prin care  IE, IG, IM şi SC au obţinut despăgubiri sub forma unor măsuri reparatorii prin acordarea de acţiuni, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum şi excepţia prescripţiei achizitive, întrucât  deţine posesia şi folosinţa acestui teren încă din 1979, deci de peste 30 de ani.

În şedinţa publică din 3.10.2011, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii şi a tardivităţii acţiunii, invocate de cele două pârâte prin întâmpinări, excepţii respinse, potrivit considerentelor din încheierea din 5.10.2011, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC C SA fiind respinsă prin încheierea din 14.11.2011.

Totodată, prin încheierea din 14.11.2011 s-a dispus ca excepţia prescripţiei achizitive să fie unită cu fondul.

Prin sentinţa nr. 306 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul  CIA, în contradictoriu cu pârâţii  Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC C SA.

De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâta SC C SA, în contradictoriu cu reclamantul CIA.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiată susţinerea reclamantului potrivit căreia terenul dobândit prin cumpărarea dreptului litigios are un alt amplasament, constatând că actul de schimb trecut în registrul de transcripţiuni nr. 5 din 21.02.1968 nu are nicio schiţă de plan care să evidenţieze dimensiunile laturilor şi configuraţia acestora, singurele repere fiind str. xxxx şi proprietatea lui PE, aceste vecinătăţi fiind evocate şi de martorul GE.

În teren a fost identificată proprietatea lui PE, în prezent PA, aceasta a fost reconstituită de expertul desemnat, conform planului 63/1979, procedându-se în acest mod la evidenţierea pe schiţa de plan a terenului reclamantului, respectiv suprafaţa de 2.500 mp, identificată prin punctele de contur precizate mai sus de expertul VM.

Instanţa de fond a reţinut că în favoarea societăţii pârâte s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr.7425 din 17.04.2002, prin care s-a atestat că terenul în suprafaţă de 13.315 mp situat pe raza localităţii Ploieşti este proprietatea exclusivă a pârâtei, teren ce a fost identificat pe schiţa de plan de expert VM, conturul 1.2.3.4.5,6,7,8,9,10,1, fiind situat pe str. xxxx cu vecinătăţile precizate de acelaşi expert, pe teren existând construcţii cu destinaţia de birouri, grup social, centrală, atelier, magazie, precum şi parcare, certificatul fiind emis în baza documentaţiei prevăzute de HG nr.834/1991.

Anterior, terenul a fost dat în administrarea societăţii pârâte, fostă Întreprinderea de Transport Ţiţei, prin Decretul nr.73/1979, prin care a fost scoasă din producţia agricolă definitiv, fără expropriere, suprafaţa de 2.691 mp şi expropriată suprafaţa de 9.259 mp, iar pentru suprafaţa de 2.691 mp a fost emisă Decizia nr.914 din 4.05.1979 de Consiliul Local Ploieşti.

Întreaga suprafaţă de teren, ce a făcut obiectul Decretului nr.73/1979, măsoară 11.950 mp, perimetrul a,b,7,c,d,8,e,f,g,h,i,j,a,  conform constatărilor expertului VM, iar cele două parcele de 2.691 mp evidenţiate atât în Decretul nr.73/1979, cât şi în Decizia nr.914/1979 se suprapun în parte, după cum a concluzionat acelaşi expert, astfel că prin Decizia nr.914/1979, terenul dat în administrarea pârâtei are o întindere de 1.071 mp.

  Întreaga suprafaţă de teren pentru care s-a atestat dreptul de proprietate în favoarea SC C SA a făcut obiectul scoaterii definitive din circuitul agricol, conform Decretului 73/1979, iar suprafaţa de 9.259 mp a făcut şi obiectul exproprierii, potrivit aceluiaşi act normativ, identificarea în teren a imobilului şi evidenţierea pe schiţa de plan realizându-se în conformitate cu planul 63/1979, anexă la decret.

Prima instanţă a constatat că procedura prevăzută de HG nr. 834/1991, prin care s-a atestat dreptul de proprietate în favoarea societăţii comerciale, a fost respectată întru totul de SC C SA. În acelaşi timp, instanţa a reţinut că din actele ce dovedesc succesiunea proprietarilor rezultă  că terenul  pretins  proprietatea  reclamantului, în privinţa identităţii  căruia  există  incertitudine, nu se  suprapune  peste  parcela de  803 mp, inclusă  în  suprafaţa de  11.950 mp, ce a  făcu obiectul  Decretului  nr. 73/1979.

În privinţa  excepţiei prescripţiei  achizitive, instanţa a  reţinut că  societatea  nu poate  invoca în acelaşi timp două modalităţi  de dobândire a dreptului de proprietate, câtă vreme i s-a atestat dreptul de proprietate conform art.20 alin.(2) din Legea nr. 15/1990.

Împotriva  acestei  sentinţe a  declarat recurs în termen legal  reclamantul  CIA. Recurentul-reclamant a  invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, solicitând modificarea sentinţei în  sensul  anulării  parţiale a  certificatului de  atestare a dreptului de  proprietate, pentru terenul de 2.500 mp sau, cel puţin, pentru  terenul  în suprafaţă de 803 mp identificată de expertul  desemnat  în cauză; în subsidiar a cerut  casarea  sentinţei  şi   trimiterea cauzei spre  rejudecare pentru refacerea  raportului de  expertiză.

Motivându-şi calea de atac exercitată, recurentul a  reiterat  argumentele din  acţiunea  judiciară, susţinând că:

•  la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare drepturi  litigioase nu a  cunoscut  că  SC C SA beneficia de un certificat de   atestare a dreptului de  proprietate;
• nu s-a ţinut seama de expertiza efectuată de expertul SF  din care  rezultă că terenul  său nu a fost niciodată expropriat, aflându-se în posesia pârâtei la momentul  actual şi că sunt edificate  clădiri  pe acesta;
• certificatul de  atestare s-a emis abuziv, deşi  statul  nu avea  nici un drept de proprietate, doar  în considerarea faptului că  era un  teren viran;
• raportul de expertiză efectuat în cauză conţine constatări  contradictorii care  nu au  fost  în măsură  să edifice instanţa; în schimb nu s-a ţinut  seama de  opinia  expertului  consilier BN  care a  concluzionat  că terenul  recurentului se regăseşte  în totalitate în suprafaţa  ocupată de  SC C SA.

Prin întâmpinarea  înregistrată la  27 februarie 2014, intimata SC C SA a solicitat  respingerea  recursului  părţii  adverse, reiterând  principalele  considerente  ale  sentinţei.

În esenţă, intimata a  subliniat ă reclamantul nu a reuşit  să demonstreze  că terenul  în suprafaţă de  2.500 mp este  încorporat  în  suprafaţa de 13.315 mp cu privire la care i s-a  atestat dreptul de  proprietate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor  recurentului, a apărărilor din întâmpinare, a concluziilor  scrise  formulate   de recurentul-reclamant, cât  şi sub toate aspectele, în temeiul  art. 304¹ Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că  nu există  motive  pentru  modificarea  ori casarea acesteia.

Recurentul-reclamant CIA a învestit instanţa de contencios administrativ cu o  acţiune având  ca obiect anularea  parţială a unui act administrativ individual: certificatul  de  atestare  a dreptului de proprietate asupra terenurilor  seria  M 03 nr. 7425 emis la data de  17 aprilie  2002 de  Ministerul Industriei  şi Resurselor, afirmând că autoarea sa cu titlu particular (vânzătoarea dreptului litigios) BM a  fost proprietara  terenului  în suprafaţă de  2.500 mp situat  în Ploieşti, str. Rezervoarelor, F.N., încorporat  în suprafaţa totală de  13.315 mp deţinută de SC C SA.

Pe baza  unui  amplu probatoriu, ce a inclus: înscrisuri, interogatoriu, declaraţii de  martori,  expertiza topo, curtea de apel a ajuns la  concluzia că  actul administrativ atacat a fost emis  cu respectarea  procedurii  prevăzute de  HG 834/1991. Totodată a punctat că poziţionarea  terenului în litigiu, în contextul inexistenţei  unor repere suficiente, în  interiorul suprafeţei proprietatea  SC C SA este incertă, aşa încât reclamantul  nu a  probat  existenţa unei  vătămări în dreptul său de proprietate, conform art. 1, 8 şi 18 din Legea  nr. 554/2004.

Soluţia primei  instanţe este legală, fiind  împărtăşită şi de instanţa de  control judiciar.

Reevaluând probele administrate pentru a răspunde la criticile  formulate de recurenţi, Înalta Curte  reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a  dobândit dreptul litigios ce face  obiectul   Dosarului  nr. 2378/105/2009 aflat  pe rolul Tribunalului Prahova-Secţia civilă (a cărui judecată este suspendată la acest  moment în temeiul dispoziţiilor  art. 244 pct.1 Cod procedură civilă) prin contractul  autentificat  la nr.2016/23 august  2010.

Potrivit contractului,  dreptul litigios cumpărat  de la BM, reclamantă  în acţiunea  în revendicare  imobiliară   în contradictoriu cu  pârâta SC C SA, este  limitat la suprafaţa de „2.400 mp, teren situat în Ploieşti, str. xxxx, judeţul Prahova”.

Ca urmare, invocarea  unui  pretins  drept   de proprietate asupra  unei  suprafeţe mai  mari (2.500 mp)  nu are  nici un suport.

Distinct de aceasta, chestiunea existenţei dreptului de  proprietate este discutabilă. În contextul în care potrivit  certificatului  de moştenitor nr. 1811/1976/26.05.1977 eliberat de  Notariatul de  Stat Judeţean Prahova, dobândirea  terenului  în discuţie de către  moştenitoarea minoră  BM era  condiţionată de obţinerea  autorizaţiei prevăzute de art. 46 din Legea nr. 59/1974 cu privire la  fondul funciar, autorizaţie care nu există, apare  explicabilă nemenţionarea  acesteia în „Tabelul cuprinzând  proprietarii ale căror terenuri  (…) se expropriază şi se trec în proprietatea statului” anexă  la  Decretul  Prezidenţial nr. 73/1979 ca şi pasivitatea  extrem de  îndelungată (până în anul 2008).

Fără a tranşa problema  expusă întrucât  aceasta excede limitelor  învestirii şi specializării  instanţei, Înalta Curte  se limitează  să  constate  că recurentul-reclamant nu a demonstrat un drept  vătămat, în sensul  pe care  art. 2 alin.(1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, deşi sarcina  probei în această privinţă îi incumbă.

Dacă la acest moment dreptul de proprietate este încă „litigios”, nu se poate  nega  că recurentul-reclamant  a avut  totuşi un interes legitim de a  acţiona împotriva actului administrativ prin care s-a atestat dreptul de proprietate al recurentei-pârâte SC C SA, „în considerarea  realizării  unui drept subiectiv viitor şi previzibil”, după cum se  indică în art. 2 alin.(1) lit.p) din Legea contenciosului administrativ.

În pofida eforturilor experţilor topografi, specialişti în geodezie-cadastru, care au  prezentat  concluzii în această cauză; VM (desemnat de instanţă), BN (expert- parte reclamant) şi  PA (expert -parte pârâtă) încadrarea   în plan a terenului în litigiu prezintă un grad ridicat de  incertitudine din cauza identificării  defectuoase a acestuia  în actul de schimb, trecut  în  registrul de  transcripţiuni sub nr. 5/21.02.1968 (fila 15, vol. I, dosar fond), nefiind  indicate dimensiunile  laturilor  pe vecinătăţi, configuraţia, etc.

  La data de 17 aprilie 2002 s-a emis de către Ministerul Industriei şi Resurselor certificatul  de atestare  a dreptului de  proprietate seria M 03 nr. 7425 prin care  s-a atestat dreptul de  proprietate exclusivă a  societăţii asupra  suprafeţei de  13.315 mp, conform planurilor topografice cuprinse în  anexele 4 şi 5 din  documentaţia de  stabilire  şi evaluare a  terenurilor,  înregistrată sub nr. 1365 din 8 noiembrie  2001 la Oficiul de  Cadastru, Geodezie şi  Cartografie  al Judeţului Prahova.

Potrivit art. 20 alin.(2) din Legea nr. 15/1990 privind  reorganizarea  unităţilor   economice  de  stat ca regii autonome şi  societăţi comerciale, bunurile din  patrimoniul societăţii comerciale, fostă unitate economică de stat sunt  proprietatea  acesteia. Ulterior, în aplicarea  acestui  text legal s-a emis  HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile  comerciale cu  capital de  stat, care,  la art. 1, a indicat  condiţiile  de  „determinare” a acestor terenuri, respectiv existenţa lor în  patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data  înfiinţării şi utilitatea sau necesitatea lor în raport de obiectul de activitate al acestora.

În speţă nu s-a contestat îndeplinirea acestor condiţii: întreaga suprafaţă de teren vizată de certificatul de atestare a existat în patrimoniul societăţii comerciale la înfiinţarea  acesteia. Recurenta-pârâtă este succesoarea Întreprinderii de transport ţiţei prin conducte – Ploieşti, care a avut   terenul  în administrare, parte ca efect al decretului de  expropriere menţionat, parte  urmare Deciziei  nr. 914/8 mai  1979 a Consiliului Popular al Judeţului Prahova. Terenul era împrejmuit pe toate  laturile (cu gard de  beton sau de metal) conform  procesului verbal de  delimitare  din  17 mai  2000. De asemenea, toţi experţii topo au confirmat că pe teren sunt  edificate  construcţii  specifice  activităţii  beneficiarei certificatului.

Verificând  documentaţia  care a stat la baza emiterii actului administrativ Înalta Curte nu decelează nici un motiv de nelegalitate, reţinând, ca şi judecătorul fondului, că nu există motive pentru a dispune anularea certificatului de  atestare a dreptului de  proprietate atacat.

Această soluţie nu închide însă recurentului-reclamant posibilitatea  de a-şi  valorifica pretinsul drept, ci doar confirmă că titlul pe care se fundamentează dreptul de proprietate al  recurentei-pârâte SC C SA  a fost  obţinut  în mod legal.

Revine instanţei  de drept comun să examineze  validitatea  titlului  recurentului-reclamant şi, eventual, să compare titlurile părţilor spre a-i da preferinţă  celui mai  caracterizat.

Legislaţie relevantă:

Codul de procedură  civilă, art. 261 alin. (1) pct.5

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , art. 6

Este acceptabilă din punctul de vedere al cerinţelor impuse de dreptul la un proces echitabil motivarea hotărârii judecătoreşti realizată prin preluarea în considerente a unei părţi din argumentele invocate, în cadrul dezbaterilor, de către una dintre părţi.

Câtă vreme  această preluare nu s-a  realizat automat, ci este  rodul propriului  demers al judecătorului de interpretare  şi aplicare  a  legii  la situaţia  de fapt prin prisma  susţinerilor  părţilor, nu există   suport  pentru  a se aprecia  că argumentele  celeilalte părţi ar fi fost ignorate.

Decizia nr. 1312 din 13 martie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. E S.R.L., societate aflată în reorganizare, a formulat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău contestaţie împotriva: deciziei de Impunere nr. 792/03.12.2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău prin Activitatea de Inspecţie Fiscală, Raportului de inspecţie fiscală nr. 25608/03.12.2010 emis de Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău prin Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul Inspecţie Fiscală 4; deciziei nr. 620/18.02.2011 emisă de Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău, ca urmare a soluţionării contestaţiei împotriva măsurilor dispuse de organele de inspecţie fiscală prin decizia de impunere nr. 792/03.12.2010.

În motivare, reclamanta a arătat că prin actele administrativ-fiscale atacate s-au stabilit în mod greşit baze impozabile suplimentare pentru TVA  şi impozitul pe profit, faţă de suma declarată, cu majorări de întârziere/dobânzi şi penalităţi. Obiectul contestaţiei îl constituie suma de 782.488 lei reprezentând:

A. Pentru perioada 01.10.2006-31.12.2009 s-a stabilit total bază impozabilă suplimentară pentru calculul TVA  în sumă de 1.460.368 lei. TVA stabilită suplimentar faţă de suma declarată-261.872 lei, majorări de întârziere/dobânzi în sumă de 208.449 lei, penalităţi de întârziere în sumă de 39.271 lei. Total debite stabilite suplimentar în sumă de 509.592 lei;

B. Pentru perioada 01.01.2005-31.12.2009  s-a stabilit total bază impozabilă suplimentară pentru calculul impozitului pe profit în sumă de 1.059.803 lei, impozit pe profit stabilit suplimentar faţă de suma declarată în sumă de 163.836 lei, majorări de întârziere/dobânzi în sumă de 84.485 lei, penalităţi de întârziere în sumă de 24.575 lei. Total debite stabilite suplimentar în sumă de 272.896 lei.

A arătat reclamanta că înţelege să conteste actele administrativ fiscale indicate, bazele impozabile suplimentare, precum şi obligaţiile de plată aferente suplimentar stabilite, reprezentând TVA suplimentară cu majorări de întârziere/dobânzi şi penalităţi şi impozit pe profit stabilit suplimentar faţă de suma declarată, cu majorări de întârziere/dobânzi şi penalităţi aşa cum au fost indicate mai sus la lit. A şi B, să fie desfiinţate în întregime actele administrative fiscale atacate, să se înlăture bazele de impunere suplimentar stabilite şi să fie exonerată de plata obligaţiilor fiscale suplimentare, în sumă de 782.488 lei (TVA şi impozit pe profit suplimentare cu majorări de întârziere/dobânzi şi penalităţi), obligând totodată organul emitent să emită o noua decizie de impunere cu o noua bază de impozitare corespunzătoare.

Prin sentinţa nr. 173 din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei şi a respins contestaţia formulată de reclamanta S.C. E S.R.L.- ca nefondată. Totodată, a dispus obligarea reclamantei la plata onorariului de expert în cuantum de 2800 lei.  Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin decizia de impunere nr.792/3.12.2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei SC E SRL Oneşti, obligaţii fiscale suplimentare de plată de către inspecţia fiscală în sumă de 782.488 lei, reprezentând: 261.872 lei TVA; 208.449 lei majorări de întârziere aferente TVA; 39.271 lei penalităţi de întârziere aferente TVA; 163.836 lei impozit pe profit; 84.485 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 24.5751ei penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit.

Împotriva deciziei de impunere a formulat contestaţie SC E SRL, respinsă prin Decizia nr.620/18.02.2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău.

Motivele invocate de către contestatoare în atacarea deciziei de impunere au fost reiterate în plângerea formulată la instanţă împotriva deciziei nr.620/18.02.2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău.

Referitor la baza de impunere suplimentară de 174.032 lei şi TVA nedeductibilă fiscal în sumă de 33.066 lei.

Contestatoarea a susţinut că organul de control a ajuns la suma de 33.066 lei printr-un simplu artificiu matematic şi că, indiferent de modalitatea de declarare, lunară sau trimestrială, aceasta fiind doar o formalitate, relevanţă are soldul final.

În anul 2006 reclamanta a avut ca perioadă fiscală trimestrul, de la 1 ianuarie 2007, perioada fiscală fiind luna calendaristică.

Teza prezentată de către reclamantă ar fi admisibilă, numai dacă ar fi întocmit decontul de TVA pe primul trimestru, respectiv în luna martie, însă, aşa cum rezultă din vectorul fiscal existent la AFP Oneşti şi necontestat, în anul 2007 reclamanta a depus lunar deconturile de TVA, inclusiv pentru lunile ianuarie şi februarie, ulterior fiind preluate şi în decontul lunii martie, ca şi un decont trimestrial de TVA.

Expertul contabil nu face nici o menţiune privitoare la TVA aferentă lunii ianuarie şi februarie 2007, ci menţionează că eroarea provine din declaraţia lunii martie 2007.

Având în vedere că TVA deductibilă din luna ianuarie şi februarie 2007 a fost înregistrată atât pe fiecare lună în parte cât şi în decontul lunii martie 2007, ca fiind aferentă întregului trimestru, în mod corect organele fiscale au stabilit o bază de impunere suplimentară în sumă de 174.032 lei şi TVA nedeductibilă fiscal în sumă de 33.066 lei, ca diferenţă între TVA deductibilă înregistrată în decontul lunii martie 2007aferentă întregului trimestru în sumă de 41570 lei şi TV A deductibilă aferentă lunii martie în sumă de 8504 lei.

Prima instanţă a înlăturat constatările expertului contabil referitoare la acest punct şi concluziile privitoare la modificarea bazei de impunere şi a TVA deductibile reţinând că nu s-a contestat realitatea calculului matematic, ci raţionamentul organului fiscal în determinarea acestei sume.

Cu privire la critica operaţiunii de achiziţie de la SC MC SRL şi livrarea către  SC AME SRL.

Reclamanta a susţinut realitatea operaţiunilor şi justificarea economică a acestora.

Conform dispoziţiilor art.155 alin.5,lit.l din Codul fiscal în vigoare la data întocmirii facturii fiscale în discuţie, (5) Factura cuprinde în mod obligatoriu următoarele informaţii: l) data la care au fost livrate bunurile/prestate serviciile sau data încasării unui avans, cu excepţia cazului în care factura este emisă înainte de data livrării/prestării sau încasării avansului;

Organul de inspecţie fiscală a reţinut că facturile de livrare către SC AME SRL nu sunt completate la rubricile data facturii şi date privind expediţia şi nici nu au fost declarate prin declaraţia nr.394 şi toate cele trei exemplare au fost găsite în dosarul SC E, reprezentantul societăţii în nota explicativă precizând că facturile au fost primite fără dată, din eroare şi tot din eroare nu au fost cuprinse în declaraţia nr.394.

Reclamanta  nu face nici o referire la aceste aspecte, ci invocă apărări în sensul că operaţiunea este reală deoarece a achitat impozit şi TVA şi că omisiunea declarării operaţiunii în declaraţia 394 nu poate avea ca sancţiune înlăturarea cheltuielilor deductibile.

Având în vedere prevederile art.155 alin.5 lit.l) din Codul fiscal, nerespectate de către contestatoare, prima instanţă a constatat că în mod corect organele fiscale au stabilit o bază de impunere suplimentară în sumă de 110.656 lei şi TVA nedeductibilă fiscal în sumă de 21.025 lei.

S-a mai reţinut că organul fiscal a făcut verificări suplimentare pentru a stabili realitatea situaţiei de fapt şi a constatat că valoarea la preţ de vânzare la care au fost recepţionate mărfurile este egală cu valoarea pe care SC E SRL o mai avea de achitat la SC AME SRL  în luna februarie 2007, operaţiunea nefiind declarată prin declaraţia 394 de către ambele societăţi.

În opinia instanţei, nedeclararea operaţiunii în declaraţia nr.394 nu impune aprecierea operaţiunii ca fiind nereală, însă este de natură a întări această convingere în situaţia în care facturii îi lipseşte unul dintre elementele obligatorii prevăzute de lege.

Referitor la critica din contestaţie privind punctul 4 din raportul de inspecţie fiscală, la care inspecţia fiscală a stabilit o bază de impunere suplimentară de 383.290 lei, calculată prin diferenţă între stocul înregistrat de contribuabil şi cel calculat la control şi TVA colectată suplimentar în sumă de 61.213 lei, calculată prin diferenţa între TVA neexigibilă înregistrată de contribuabil şi TVA neexigibilă stabilită la control.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că în luna decembrie 2007 prin Nota de contabilitate nr.2/31 decembrie 2007, la poziţia 6 cu explicaţia „ Se înregistrează în jurnal cumpărări mărfuri conform NIR 596 – 783″, au fost efectuate următoarele înregistrări fără documente justificative: credit cont 378 -356.077 lei şi credit cont 4428 – 95.867 lei, adaosul comercial şi TVA neexigibilă aferente cumpărărilor de mărfuri din decembrie 2007 înscrise de contribuabil în centralizatorul notelor de intrare recepţie fiind în sumă de 33.395 lei şi respectiv de 34.670 lei;

În nota explicativă, reprezentantul legal al societăţii a declarat că în decembrie 2007, s-a înregistrat un adaos comercial, fără să rezulte din recepţia mărfurilor deoarece s-au majorat unele preţuri de vânzare fără să se modifice recepţiile, însă nu au fost prezentate documente care să justifice înregistrarea altor sume decât cele înscrise în centralizatorul notelor de intrare-recepţie.

În condiţiile date, curtea de apel a reţinut că în mod corect organul de inspecţie fiscală, a procedat la determinarea influenţei fiscale asupra bazelor de impunere pornind de la vânzarea mărfurilor la preţ cu amănuntul, adaosul comercial şi TVA neexigibilă calculate de către contestatoare în centralizatorul notelor de intrare recepţie,la calculul adaosului comercial pentru marfa vândută utilizându-se coeficientul mediu de adaos pentru cumpărările de mărfuri pentru anul 2007 rezultat din calcul, modalitatea de calcul nefiind contestată de către reclamantă.

Prin înregistrarea unui adaos comercial mai mare cu 322.092 lei faţă de cel înscris în centralizatorul notelor de intrare-recepţie s-au diminuat cheltuielile cu mărfurile vândute pentru anul 2007 cu suma de 230.418 lei rezultând un stoc fictiv de mărfuri în valoare de 383.290 lei.

Contestatoarea critică modalitatea de determinare a bazei de impunere suplimentară de 383.290 lei şi implicit TVA colectată suplimentar în sumă de 61.213 lei, fără însă a face vreo discuţie privitoare la lipsa documentelor care să justifice înregistrarea altor sume decât cele înscrise în centralizatorul notelor de intrare recepţie, declaraţia administratorului societăţii, în sensul că „s-au majorat unele preţuri de vânzare” în lipsa susţinerii acesteia şi de documente contabile nu poate fi avută în vedere ca justificare a înregistrării unui adaos comercial mai mare cu 322.092 lei faţă de cel înscris în centralizatorul notelor de intrare recepţie.

În intenţia de a stabili corect situaţia de fapt, organul de inspecţie fiscală a solicitat reclamantei să prezinte listele de inventariere pentru fiecare an din perioada  verificată, care însă nu au  putut fi prezentate inventarierea mărfurilor nefiind efectuată.

Instanţa a apreciat că organul de inspecţie fiscală a stabilit în mod corect o bază de impunere suplimentară de 383.290 lei, calculată ca diferenţă între stocul înregistrat de contribuabil şi cel calculat la control şi TVA colectată suplimentar în suma de 61.213 lei, calculată prin diferenţă între TVA neexigibilă înregistrată de contribuabil şi TVA neexigibilă stabilită la control.

Expertul contabil, deşi reţine aceeaşi situaţie de fapt constatată şi de către organul de control fiscal, apreciază însă că nu este lipsă în gestiune, ci numai un stoc contabil majorat prin creşterea adaosului comercial aferent, nefiind o lipsă materială.

Aceste aprecieri şi concluzii ale expertului contabil au fost înlăturate de instanţă, în lipsa unor documente justificative.

Conform centralizatorului notelor de intrare recepţie adaosul comercial era de 33.985 lei şi TVA neexigibilă de 34670 lei, înregistrându-se o diferenţă de 322.092 lei la adaos comercial şi 61197 lei la TVA neexigibilă, fără a exista documente justificative, diminuându-se cheltuielile cu mărfurile vândute cu suma de 230.418 lei pentru anul 2007, rezultând în acelaşi timp un stoc fictiv de mărfuri (lipsă mărfuri) în va        loare de 383.290 lei care, potrivit  dispoziţiilor art.128 alin.4 lit.d) din Legea nr.571/2003, este asimilat livrărilor de bunuri pentru care se colectează TVA.

Cu privire la critica punctului 5 al raportului de inspecţie fiscală:

În opinia reclamantei, în mod greşit s-a stabilit baza de impunere suplimentară de 526.637 lei şi TVA nedeductibilă fiscal de 96.076 lei iar pentru factura pentru care nu s-a aplicat taxare inversă o bază de impunere suplimentară de 15.966 lei şi TVA calculată suplimentar în sumă de 3033 lei pentru perioada mai 2007 – decembrie 2009 aferentă facturilor centralizate în anexa 5, facturi fiscale ce cuprind materiale de construcţii şi prestări servicii în construcţii, acest capitol fiind nul deoarece organul fiscal nu motivează în concret fapta imputată.

Organul fiscal a reţinut că facturile din anexa 5 în baza cărora reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă şi fiscală TVA deductibilă în sumă de 96.076 lei aferentă perioadei mai 2007 – decembrie 2009, au fost înregistrate direct în contul de imobilizări corporale în curs, fără a fi însoţite de documente justificative, respectiv: note de recepţie, fişe de magazie şi bonuri de consum pentru lucrările executate în regie proprie cu materialele achiziţionate, procese verbale de recepţie,contracte şi situaţii de lucrări pentru facturile de prestări servicii achiziţionate din care să rezulte necesitatea şi realitatea efectuării acestor prestări pentru nevoile firmei în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile, precum şi modul de calcul al sumelor facturate.

Organul fiscal a solicitat contestatoarei să prezinte autorizaţii de construire, note de recepţie întocmite pentru fiecare factură de bunuri achiziţionate şi înregistrate, fişele de magazie şi bonurile de consum pentru lucrării executate în regie proprie cu materialele achiziţionate,procese verbale de recepţie,contracte şi situaţii de lucrări pentru facturile de prestări servicii achiziţionate,procese verbale de recepţie,reprezentantul legal al societăţii anexând doar devizele pentru facturile emise de SC T SRL şi SC TAL SRL, fără recepţii de lucrări, situaţii de lucrări.

Organul fiscal a solicitat Primăriei Oneşti copii după autorizaţiile de construire şi de funcţionare eliberate în perioada 2005 – 2009 pentru SC E SRL, aceasta comunicând organului fiscal că reclamanta nu figurează înregistrată cu autorizaţii de construire.

Cât priveşte facturile emise de către SC T SRL pentru confecţii tâmplărie geam termopan, s-a reţinut că pe formularele de facturi nu este făcută nici o menţiune cu privire la locul prestării, nu aveau anexate documente din care să rezulte locul prestării, reprezentantul legal depunând la solicitarea organului fiscal copiile după trei situaţii de lucrări aferente lunilor noiembrie, decembrie 2007 şi iunie 2008 întocmite pentru montat tâmplărie geam termopan, fără contract de prestări servicii în baza căruia au fost achiziţionate aceste servicii. Din situaţiile de lucrări prezentate nu a rezultat adresa unde lucrările au fost executate, data întocmirii situaţiilor, data recepţiei lucrărilor, pentru a da posibilitatea organului fiscal să verifice realitatea efectuării prestării în folosul reclamantei.

Baza de impunere suplimentară în sumă de 15966 lei   şi TVA-colectată suplimentar în sumă de 3033 lei s-a calculat pentru facturile emise de SC T  SRL  nr.9682446/28.11.2007 şi  nr.9682447/5.12.2007,pentru care  societatea nu a aplicat măsurile de simplificare prevăzute de lege în cazul facturilor pentru confecţii tâmplărie geam termopan.

Referitor la facturile emise de SC TAL SRL  pentru  lucrări amenajare şi renovare restaurant şi lucrări de tâmplărie, reclamanta nu a prezentat autorizaţie de construire şi nici documente din care să rezulte că lucrările au fost executate la adresa menţionată în factură, operaţiunile efectuate, ori preţul unitar pentru a da posibilitatea organului fiscal să verifice dacă achiziţiile au fost efectuate în scopul operaţiunilor taxabile.

La solicitarea organului fiscal a depus contractul de lucrări nr.79/04.08.2008 şi devizul ofertă anexă la contractul intitulat renovare restaurant, fără menţionarea adresei, reţinându-se din actele încheiate de către organul fiscal că societatea contestatoare are trei restaurante care poartă acest nume.

Organul fiscal a reţinut de asemenea neconcordanţă între valoarea totală a lucrărilor de renovare menţionată în contractul nr.79/2008 şi valoarea totală a facturilor emise de SC TAL SRL (90.000 lei şi respectiv 112.100 lei), neconcordanţă între perioada de executare a lucrărilor menţionată în contract şi perioada în care au fost emise facturile, nu există situaţii de lucrări,etc.

Cu privire la facturile emise de SC I  SRL şi SC A & I SRL Oneşti, a reţinut organul fiscal că pe facturi nu este făcută nici o menţiune referitoare la numărul de contract, adresa unde s-au efectuat lucrările, încât să se poată aprecia dacă sumele facturate şi achiziţiile au fost efectuate în scopul operaţiunilor taxabile.

Cu privire la materialele de construcţie, materiale instalaţii electrice, piese electrice, etc. achiziţionate şi înregistrate în contul 231, s-a reţinut că nu au fost prezentate organului de inspecţie fiscală note de recepţie, fişe de magazie,bonuri de consum,procese verbale de recepţie sau orice alte documente din care să rezulte că acestea au fost consumate, în ce locaţie şi, prin urmare,  reclamanta nu a făcut dovada că facturile înregistrate în contul 231 sunt aferente unor operaţiuni necesare, reale şi legale.

Argumentaţia reclamantei că necesitatea lucrărilor este stabilită de conducerea societăţii şi ca realitatea operaţiunilor se determină din facturile fiscale şi din posibilitatea de identificare a lucrărilor,în lipsa unor documente care să ateste realitatea efectuării lucrărilor la imobilele menţionate, nu a fost primită de curtea de apel.

Expertul contabil a verificat cu ocazia efectuării expertizei contabile, dacă facturile de prestări servicii emise pentru confecţii tâmplărie geam termopan ,lucrări de amenajare, renovare sunt însoţite de documente din care să rezulte necesitatea şi realitatea efectuării acestor prestări de servicii pentru nevoile firmei în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile, constatând că facturile de achiziţii materiale de construcţii, materiale şi instalaţii electrice, piese electrice sunt însoţite de note de intrare recepţie care nu poartă semnăturile persoanelor care le-au întocmit, nu există documente de identificare a obiectivului de investiţii, nu există procese verbale de recepţie a lucrărilor efectuate,confirmându-se situaţia de fapt reţinută de organul de inspecţie fiscală, reclamanta nedepunând alte înscrisuri cu care să facă dovada contrarie celor reţinute.

Având în vedere situaţia reţinută, instanţa a constatat că nici această critică nu este întemeiată,organul fiscal motivând în fapt şi în drept fiecare situaţie în parte.

Privitor la contestarea punctului 6 din raportul de inspecţie fiscală:

Contestatoarea a susţinut că în mod greşit s-a stabilit o bază suplimentară de impunere de 20.895 lei şi TVA nedeductibilă fiscal în sumă de 39691ei, organul fiscal depăşindu-şi atribuţiile legale.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că în perioada ianuarie 2008 – ianuarie 2009, contestatoarea a înregistrat în evidenţa contabilă şi fiscală TVA dedusă în sumă de 3969 lei în baza facturilor de prestări servicii centralizate în anexa 6, facturi care nu sunt însoţite de documente din care să rezulte necesitatea şi realitatea efectuării acestor prestări pentru nevoile firmei, în scopul
desfăşurării de operaţiuni taxabile, precum şi modul de calcul al sumelor facturate.

Urmare solicitării reprezentantului legal al societăţii de documente justificative conţinând elementele care au stat la baza calculului sumelor facturate acesta a declarat că devizul de la factura nr.1024/18.01.2008 al SC BIVILCOM SRL s-a pierdut şi nu se mai poate reconstitui deoarece societatea se află în procedura de faliment, declaraţie care nu este în opinia instanţei de  fond de natură a clarifica situaţia,fără’ alte dovezi în sensul completării menţiunilor privitoare la data constatării pierderii devizului, ori eventualele demersuri întreprinse pentru refacerea acestuia.

Referitor la factura nr.287/5.01.2009 în valoare de 1385 lei plus TVA în valoare de 263,15 lei emisă de SC RE EURO SRL Vaslui pentru contravaloare transport Oradea-Oneşti, reprezentantul legal a declarat în nota explicativă că reprezintă transport scaune şi mese de la Oradea conf. facturii nr.84/20.12.2008 de la V SRL, fără însă a prezenta documente justificative (contract, foaie de parcurs) iar data de expediere şi data înregistrării în contabilitate nu corespund, înregistrarea în contabilitate fiind anterioară datei de expediere.

Cu privire la factura nr.1139/11.07.2008 în valoare de 8165 lei plus TVA în valoare de 1151 lei emisă de SC RTE SRL Bucureşti pentru transport marfă pe ruta Italia—România, conform contractului nr.205/3.07.2008, a reţinut organul fiscal că din contractul respectiv nu rezultă că serviciul a fost prestat în scopul obţinerii de venituri din operaţiuni taxabile din contract rezultând că acesta s-a încheiat pentru transportul unor vitrine frigorifice şi utilaje carmangerie din Italia iar contestatoarea a declarat că nu a efectuat achiziţii intracomunitare.

Deşi i s-au solicitat documente justificative din care să rezulte persoana impozabilă căreia îi aparţin bunurile transportate şi care sunt elementele din care rezultă că aceste cheltuieli de transport au fost efectuate în vederea obţinerii de venituri şi dacă sunt aferente operaţiunilor taxabile, acestea nu au fost depuse.

Nu poate fi reţinută critica reclamantei că acest capitol este nul deoarece organul fiscal şi-ar fi depăşit atribuţiile legale, fiindcă potrivit dispoziţiilor art. 7 alin.2 din OG nr.92/2003,în exercitarea rolului său activ, organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată, organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz iar în exercitarea atribuţiilor sale prev. la art.94 alin.2 lit.a) din acelaşi act normativ, una din atribuţiile organului fiscal este constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau a altor persoane, privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi, relevante pentru aplicarea legii fiscale.

Cu ocazia expertizei contabile, expertul contabil verificând facturile în discuţie a constatat că lipsesc documentele care să justifice achiziţia şi intrarea în gestiune a acestor utilaje specificate în contract.

Ca urmare, instanţa  a constatat că în mod corect organul fiscal a stabilit că societatea datorează TVA nedeductibilă fiscal în sumă de 3969 lei.

Referitor la stabilirea unei baze de impunere suplimentară de 25210 lei şi TVA colectată suplimentar în sumă de 4790 lei, ca urmare a înscrierii facturii nr. 100208/30.06.2008 emisă pentru transport auto BC 05 DPU în contul de venituri 704 şi nu ca avans pentru un serviciu viitor.

Reclamanta a menţionat că factura iniţială a fost stornată ca urmare a anulării operaţiunii comerciale înscrisă în această factură.

În luna septembrie 2008 societatea a înregistrat în evidenţa contabilă şi fiscală factura nr.100217/10.09.2008 emisă pentru SC A SRL reprezentând storno factura nr. 100208/30.06.2008, diminuând veniturile cu suma de 25210 lei şi TVA colectată în sumă de 4790 lei.

Organul fiscal a reţinut că factura nr. 100208/30.06.2008 a fost emisă pentru transport auto BC 05 DPU şi înregistrată în luna iunie 2008 în contul de venituri 704 şi nu ca avans, rezultând astfel că factura a fost emisă pentru un serviciu prestat şi nu pentru un avans în contul unui serviciu viitor.

La solicitarea organului fiscal reclamanta nu a depus documente care să ateste emiterea facturii de stornare.

Având în vedere dispoziţiile art. 138 alin.1 lit.a) din OG 92/2003, care sunt în sensul că baza de impozitare se reduce în următoarele situaţii: a) dacă a fost emisă o factură şi, ulterior, operaţiunea este anulată total sau parţial, înainte de livrarea bunurilor sau de prestarea serviciilor, precum şi cele ale art. 159 alin.2 din acelaşi act normativ privitoare la modalitatea de corectare a documentelor şi lipsa documentelor care să ateste îndeplinirea condiţiilor pentru emiterea facturii de stornare, instanţa a constatat că măsura organului de inspecţie fiscală este întemeiată.

Cu privire la contestarea punctului nr.8 al raportului de inspecţie fiscală prin care s-a stabilit o bază de impunere suplimentară de 227.735 lei şi TVA nedeductibilă fiscal în sumă de 43270 lei, ca urmare a înscrierii în evidenta contabilă a unui număr de 59 facturi fiscale care, potrivit organului de control, nu au calitatea de documente
justificative:

Şi  în privinţa acestui capitol reclamanta a susţinut că este nul deoarece organul de control nu motivează în concret fapta imputată rezumându-se în a face afirmaţii generale, nu enumeră facturile în cauză, nu le individualizează în parte, nu indică elementele concrete care lipsesc.

Organul de inspecţie fiscală a constatat că în luna decembrie 2008 societatea a înregistrat în evidenţa contabilă şi fiscală TVA dedusă în baza a 59 de facturi fiscale.

Facturile respective au fost înregistrate în evidenţa contabilă,în următoarele conturi: în contul de mijloace fixe 214 suma de 29.7801ei cu TVA aferentă în sumă de 5658 lei; în contul de cheltuieli cu materiile prime suma de 197.955 lei cu TVA aferentă în sumă de 37.611 lei.

Pentru verificarea deductibilităţii TVA înscrisă în aceste facturi s-a examinat data exigibilităţii taxei colectată de către furnizori, respectiv s-a procedat la verificarea datei când a avut loc faptul generator pentru fiecare livrare de  bunuri în parte, întrucât faptul generator intervine la data livrării bunurilor, cu excepţia cazului în care factura este emisă înainte de data livrării, formularul trebuind obligatoriu să conţină data livrării bunurilor.

Din cele 59 de facturi fiscale, un număr de 56 de facturi fiscale nu au completate datele de livrare, pentru achiziţiile respective neputându-se cunoaşte momentul la care ia naştere dreptul de deducere, pentru 52 de facturi fiscale numele delegatului şi nr. cărţii de identitate au fost înscrise eronat, pentru un nr. de 6 facturi fiscale nr. cărţii de identitate aparţine altor persoane iar la una din facturi nu este trecut numărul cărţii de identitate.

La rubrica  mijloc de transport fie nu au fost înscrise mijloacele de transport, fie numerele de înmatriculare înscrise pe facturi la rubrica date privind expediţia nu figurează în registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi înmatriculare a vehiculelor.

Conform chitanţelor anexate la facturi, a reţinut organul de inspecţie fiscală, toată contravaloarea bunurilor din aceste facturi a fost achitată cu numerar dar înregistrarea plăţilor nu s-a făcut în registrul de casă, ci prin majorarea rulajului creditor al contului 455 – sume datorate asociaţilor. De asemenea, s-a reţinut, din constatările organului fiscal că nici una dintre aceste facturi nu a-fost declarată prin declaraţia nr.394 nici de către contestatoare şi nici de presupuşii furnizori menţionaţi în facturi.

S-au solicitat reprezentantului legal informaţii privitoare la modul de contactare a furnizorilor, verificarea calităţii persoanelor cu care s-a intrat în contact, explicaţii cu privire la neînregistrarea în registrul de casă a plăţilor celor 59 de facturi etc., locul unde se află bunurile înregistrate în contul de mijloace fixe şi i s-a solicitat să prezinte documentaţiile tehnice, notele de recepţie şi fişele mijloacelor fixe pentru aceste achiziţii.

În determinarea corectă a situaţiei de fapt organul de inspecţie fiscală a solicitat relaţii de la SPCLEP Oneşti, SPCRPCIV Bacău, din răspunsurile primite reţinându-se că în şase cazuri cărţile de identitate înscrise pe facturi aparţin altor persoane decât cele înscrise la rubrica date privind expediţia, iar în restul cazurilor cărţile de identitate înscrise pe facturi aparţin altor persoane decât cele înscrise la rubrica date privind expediţia.

De asemenea 15 din cele 59 de facturi fiscale nu au  înscrise la rubrica date privind expediţia, mijloacele de transport, 11 dintre numerele de înmatriculare înscrise pe facturi nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a Permiselor de Conducere şi Înmatriculare a vehiculelor, 15 aparţin unor autoturisme având ca proprietari diverse persoane particulare, 2 numere aparţin unor semiremorci, unul aparţine unui tractor rutier şi nici unul dintre mijloacele de transport auto înscrise pe facturi nu aparţine prezumtivilor furnizori sau cumpărătorului.

Pentru a stabili legalitatea şi realitatea efectuării achiziţiilor în baza celor 59 de facturi fiscale, precum şi modul de valorificare, pentru achiziţiile înregistrate în luna decembrie 2008, în contul de mijloace fixe, organul fiscal s-a deplasat împreună cu reprezentantul legal la locul indicat de acesta ca fiind cel de depozitare, însă bunurile din facturi nu au putut fi identificate.

Pentru suma de 246.000 lei înregistrată în contul 708-venituri din prestări diverse, în luna decembrie 2008 s-a constatat că nu există documente justificative( facturi sau bonuri fiscale), iar pentru încasări a fost prezentată copia unui monetar fără număr (pentru suma de 225.1811ei). Pentru suma de 20.819 lei s-a făcut menţiunea că se înregistrează jurnal vânzări de mărfuri în baza a 5 facturi fiscale emise de S.C. B Electric SRL, facturi nedeclarate prin declaraţia nr.394 de reclamantă iar urmare a efectuării unui control încrucişat, s-a constatat că toate cele 5 facturi au fost înregistrate de către SC B Electric SRL dar nu au fost  declarate prin declaraţia nr.394.

Ca documente justificative privind realitatea achiziţionării şi utilizării pentru nevoile firmei a bunurilor din cele 5 facturi au fost prezentate 5 bonuri de consum pe care era făcută menţiunea „materiale consumabile”.

Toate elementele şi verificările efectuate de către organul fiscal conduc spre convingerea că operaţiunile cuprinse în cele 59 de facturi fiscale nu au caracter real.

Având în vedere dispoziţiile legale invocate de către organul de inspecţie fiscala, dispoziţii în baza cărora a procedat la efectuarea de verificări în interesul determinării realităţii operaţiunilor cuprinse în cele 59 de facturi şi rezultatele verificărilor, prima instanţă a reţinut că organul fiscal a motivat constatările efectuate în concret măsura dispusă a fost argumentată în fapt şi în drept în mod temeinic.

Referitor la contestaţia privind impozitul pe profit:

Cu   privire la  suma  de  18872 lei     reprezentând  bază  de  impunere suplimentară şi impozit  pe profit  suplimentar în sumă de 3020 lei pentru  anul  2006 societatea a  susţinut că sumele au fost greşit stabilite.

Reclamanta a arătat în contestaţie că diminuarea profitului impozabil a avut loc ca urmare a pierderilor fiscale raportate în declaraţia anuală pe 2006 în sumă de 19714 lei, compusă din pierderi raportate în anii precedenţi cont 117 de 18872 lei la care se adaugă 842 pierderi din anul 2005 în total 19714 lei, care a fost diminuat din profitul anului 2006, adică brut 30327 lei, rămânând profit impozabil de 10523 lei,16% = 1684 lei impozit pe profit la finele anului 2006.

Organul fiscal a determinat corect baza de impunere suplimentară şi impozitul pe profit suplimentar, având în vedere dispoziţiile art.26, alin.1 din Legea nr.571/2003,potrivit cărora (1) Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutiv.  Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora, precum şi dispoziţiile din pct.74 din normele de aplicare a prevederilor art.26 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind codul fiscal care sunt în sensul că Pierderea fiscală reprezintă suma înregistrată în declaraţia de impunere a anului precedent,  în declaraţia aferentă anului 2005 fiind  declarată o pierdere fiscală de recuperat în sumă de 842 lei, societatea nefăcând nici o dovadă că ar fi declarat o pierdere fiscală de recuperat de 19714 lei, aşa cum a susţinut în contestaţia formulată.

Pentru anul 2007, instanţa a constatat că organul fiscal în mod corect a stabilit o bază de impunere suplimentară de 234.721 lei şi impozit pe profit suplimentar în sumă de 37.556 lei, cu privire la achiziţia de la SC MC SRL şi vânzarea către SC AME SRL,instanţa reţinând la capitolul anterior motivat faptul ca în mod corect organele fiscale au stabilit o bază de impunere suplimentară în sumă de 110.656 lei şi TVA în sumă de 21.025 lei.

De asemenea, critica privitoare la stabilirea unei baze de impunere suplimentare în sumă de 91659 lei şi impozit pe venit suplimentar în sumă de 14.666 lei, nu este întemeiată, instanţa clarificând aceste  aspecte atunci când a analizat contestaţia la punctul 4 din raportul de inspecţie fiscală.

În nota explicativă reprezentantul legal al societăţii a declarat că în decembrie 2007, s-a înregistrat un adaos comercial, fără să rezulte din recepţia mărfurilor însă nu au fost prezentate documente care să justifice înregistrarea altor sume decât cele înscrise în centralizatorul notelor de intrare recepţie.

Prin înregistrarea unui adaos comercial mai mare cu 322.092 lei faţă de cel înscris în centralizatorul notelor de intrare recepţie s-au diminuat cheltuielile cu mărfurile vândute pentru anul 2007 cu suma de 230.418 lei rezultând un stoc fictiv de mărfuri în valoare de 383.290 lei.

La acest punct instanţa a observat că reclamanta a reluat motivarea de la primul capitol, stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în sumă de 37.556 lei fiind consecinţa stabilirii bazei de impunere suplimentară.

Referitor la suma de 5185 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, ca urmare a stabilirii unei baze de impunere suplimentară în sumă de 34.406 lei:

Reclamanta nu este de acord cu constatările organului fiscal, motivând că a prezentat contractele de împrumut cu casa de amanet SC CP SRL, contracte în care S.C. E SRL figurează ca împrumutat.

Organul fiscal a confirmat existenţa contractelor de împrumut, sumele împrumutate fiind înregistrate în Registrul de casă în baza contractelor de împrumut în lunile în care au fost restituite sumele.

Aşa cum în mod corect au menţionat organele fiscale,pentru a face dovada că SC E SRL a utilizat sumele împrumutate, se impunea a se prezenta documente în acest sens, din care să se poată reţine inclusiv scopul pentru care împrumuturile au fost angajate.

Delegaţia permanentă nr.78/1.01.2007 neautentificată la notariat şi care nu poate face dovada realităţii datei la care a fost întocmită, din care rezultă că BI este delegat să reprezinte SC E SRL în relaţia cu SC CP SRL nu face dovada, împreună cu contractele de împrumut şi chitanţele de restituire, că împrumuturile au fost angajate în folosul SC E SRL şi nici a scopului pentru care împrumuturile au fost angajate.

Prin urmare, instanţa a constatat că în mod corect organele fiscale au stabilit o bază de impunere suplimentară de 32406 lei şi impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 5185 lei.

Cu privire la stabilirea de către organul fiscal a unei baze de impunere suplimentară de 272.455 lei şi impozit pe profit suplimentar în sumă totală de 43592 lei, pentru anul 2008.

Reclamanta a  afirmat că şi acest capitol este nul deoarece organul de control şi-a depăşit atribuţiile, că necesitatea efectuării acestor prestări pentru nevoile firmei a fost stabilită de către conducerea societăţii fiind în acord cu obiectul de activitate al acesteia şi în scopul majorării veniturilor, că organul de control se poate  pronunţa  doar  dacă  cheltuielile  în  cauză  sunt  în  sensul desfăşurării obiectului de activitate.

Prima instanţă a reţinut că motivaţiile societăţii care sunt în sensul că la factura fiscală nr.1024/18.01.2008 emisă de SC BCOM SRL devizul de lucrări a fost pierdut şi nu mai poate fi reconstituit deoarece societatea a intrat în faliment ,nu sunt suficiente în situaţia în care aşa cum în mod corect a reţinut organul fiscal, pe formularul de factură nu se regăseşte nici o menţiune privitoare la natura serviciului prestat, locul prestării, nr. de contract în baza căruia s-a făcut achiziţionarea serviciului, prezentarea acestui contract, date referitoare la momentul constatării pierderii devizului şi dacă societatea a făcut unele demersuri pentru reconstituirea acestuia.

Având în vedere  situaţia  reţinută, instanţa a constatat  că nici  această critică  nu este  întemeiată, organul  fiscal  motivând  în fapt şi  în drept fiecare situaţie în parte.

În consecinţă, instanţa  a  reţinut  că nu se impune  modificarea  constatărilor  organului fiscal de control, respectiv anularea deciziei de   impunere nr. 972/3.12.2010, a raportului de  inspecţie  fiscală nr. 25608/3.12.2010 şi a  deciziei  nr. 620/18.02.2011 de soluţionare  a  contestaţiei, având  în vedere că  acestea sunt corecte.

Împotriva sentinţei curţii de  apel a formulat  recurs în termen legal  reclamanta de S.C. E S.R.L., formulând  critici pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct.5, 7 şi 9 din Codul de  procedură civilă.

Sistematizând aspectele  învederate  prin  amplul memoriu de recurs, Înalta Curte reţine  că hotărârea  fondului este  combătută  din  următoarele motive:

Proba cu  expertiză în specialitatea construcţii a fost  respinsă în mod greşit, cu o motivare neconvingătoare, fiind  încălcat  dreptul la apărare al reclamantei, drept  garantat de art. 6 din CEDO . În acest  mod, afirmă  recurenta, a fost împiedicată să dovedească realitatea  operaţiunilor  pentru care  au fost  emise  facturile  centralizate în  anexa  nr. 5 a  raportului de  inspecţie fiscală.

Expertiza  contabilă efectuată nu  a răspuns  motivat  la obiectivele  fixate de instanţă, cuprinzând  afirmaţii generale preluate  de la  organele fiscale. Recurenta susţine că  respingându-i-se  atât  obiecţiunile, cât şi  solicitarea  de a se  efectua  o  contraexpertiză, practic, instanţa nu a avut  la dispoziţie concluzii pertinente  pentru  fiecare  operaţiune şi  document  justificativ contabil în parte.

Concluziile instanţei sunt străine  de  probele administrate

Cu privire la  baza  de impunere  suplimentară în sumă de  174.032 lei, recurenta  afirmă că aceasta nu  este  reală, împrejurare  susţinută  de  expertul contabil care  a observat că  eroarea  provine din  declaraţia aferentă lunii martie, în care  s-a cumulat  TVA în sumă  corespunzătoare întregului  trimestru. Nici  considerentul  potrivit  căruia  nu ar fi  contestat realitatea  calculului  matematic nu este corect, obligaţiile fiscale suplimentar stabilite fiind  contestate  în întregime.

Referitor la baza  de impunere suplimentară de  383.290 lei, calculată prin  diferenţă  între  stocul  înregistrat  de contribuabil şi cel calculat  la control, recurenta  arată că  explicaţiile sale au fost ignorate, deşi este clar că majorarea  preţului  de vânzare  în luna  decembrie  2007 s-a datorat  unor  oportunităţi  de piaţă, vânzările   fiind făcute  în preajma  sărbătorilor  de iarnă.

Această apărare este  susţinută atât  de  concluziile  expertizei, cât şi de nota contabilă nr. 21/31.12.2007, ignorată de către  organele fiscale.

– Instanţa de  fond a  făcut  o apreciere generală asupra  facturilor  fiscale, considerându-le  nemotivat  incomplete. Nu sunt  indicate  lipsurile, nu sunt  examinate în mod real  susţinerile  sale, ca urmare  baza de  impunere  stabilită  suplimentar  nu are  suport. Operaţiunile  derulate cu SC MC SRL şi SC AME SRL sunt  reale şi  justificate  economic.

– Criticile referitoare la obligaţiile fiscale  de la pct.5 şi 6 din  RIF nu au fost examinate, preluându-se practic motivarea organului fiscal . Facturile  de prestări  servicii emise de SC T SRL, SC TAL SRL,  SC A şi I SRL, SC I SRL privesc lucrări necesare, legale şi  reale, a căror oportunitate a fost decisă  de conducerea societăţii, nefiind cenzurabilă de instanţa de   judecată. Nici  punctul de  vedere al  expertului  nu poate fi  primit  pentru că „nu există prezumţie de culpă în lipsa unei dovezi concrete”.

– Referitor la operaţiunile de transport de marfă, atât instanţa, cât şi expertul au examinat parţial înscrisurile  administrate, nefiind observate facturile prin care recurenta achiziţionase bunurile  transportate de cei trei transportatori.

– Operaţiunile  aferente celor  59 facturi (pct.8) au fost reale, bunurile  au fost  revândute şi au  adus  profit. Împrejurarea că  sumele aferente au fost  plătite direct  de  către administrator şi nu au  mai  trecut  prin casă, nefiind  înregistrate, nu este  relevantă, legea neprevăzând obligativitatea înregistrării operaţiunilor  „exclusiv în registrul  de  casă”. Rezultatele  controalelor încrucişate la furnizorii săi nu îi pot   fi imputate.

– Referitor la impozitul pe profit, recurenta susţine că motivarea fondului este contradictorie, pentru că deşi se recunoaşte  existenţa  contractelor  de împrumut, care au caracterul unor documente justificative, totuşi reţine că nu  s-a  dovedit că împrumuturile  au fost  angajate  în folosul  SC E SRL.

Examinând sentinţa atacată  prin prisma  criticilor  formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinare, cât şi  sub toate  aspectele , după cum permit   dispoziţiile  art. 304¹ Cod procedură civilă, Înalta Curte  constată că  recursul este  nefondat.

Recurenta-reclamantă S.C.E S.R.L. a supus controlului de legalitate pe calea  reglementată de  art. 218 alin.2  din Codul de procedură  fiscală decizia  nr. 620 din  18.02.2011 prin care  DGFP Bacău i-a respins ca  neîntemeiată  contestaţia  formulată împotriva deciziei de  impunere  nr. 792/2010 şi raportului de inspecţie fiscală nr. 25608/2010 cu acelaşi  emitent, pentru  suma  totală de  782.488 lei, reprezentând  TVA, impozit  pe profit şi accesorii aferente.

Debitele fiscale au fost stabilite în urma  unei inspecţii  parţiale care a avut ca obiective verificarea modului de evidenţiere a  impozitului  pe profit pentru  perioada 1.01.2005-31.12.2009 şi a TVA pentru  perioada 1.10.2006-31.12.2009.

Prima instanţă a  verificat  punctual  criticile reclamantei, analizând detaliat susţinerile cu privire la fiecare sumă,  considerentele expuse  rezumativ la pct.2 al acestei decizii justificând  cu prisosinţă această constatare. Concluzia  finală adoptată reflectă înţelegerea  corespunzătoare a raportului  de drept fiscal supus  examinării, instanţa  de recurs  neidentificând  motive apte să conducă la  reformarea  sentinţei.

Referitor la  probele administrate

Înalta Curte  reţine, mai  întâi, că prin  încheierea  din 15 decembrie  2011, curtea  de apel a structurat  obiectivele  expertizei  contabile  încuviinţate la un termen precedent, la solicitarea reclamantei. Instanţa a fost   preocupată  să cunoască  părerea unui specialist asupra unor  „împrejurări de fapt”, conform art. 201 alin.(1) Cod procedură civilă  iar nu  asupra  modului  în care  se interpretează  anumite  prevederi din legislaţia  secundară ori referitor  la  efectele   generate de   anumite  operaţiuni  juridice   derulate  de  contribuabil, aspecte care ţin strict de  apanajul  judecătorului.

În aceste  coordonate apar ca  vădit  nefondate  pretenţiile  recurentei, reiterate  în  cuprinsul majorităţii  criticilor  sale, de a  fi luate în  considerare anumite  concluzii ale expertizei de specialitate şi de  a fi înlăturate  altele.

 Distinct de problema semnalată, Înalta Curte  observă că  atunci  când  instanţa a  adoptat  o altă  concluzie în privinţa  unei  constatări care  intra  în atribuţiile expertului, e.g. cea  referitoare la  deconturile  de TVA pe  primul  trimestru, respectiv pentru  luna  martie  2007, şi-a  motivat  în mod logic, convingător soluţia  aleasă.

 Nu este  fondată nici critica  referitoare la  respingerea  probei  cu expertiza în specialitatea construcţii având ca obiectiv  „materialele  de  construcţie şi serviciile (…) pentru care  s-a stabilit baza de  impunere  suplimentară (…) care se regăsesc în imobilele  aflate în  proprietatea  subscrisei (…) şi dacă aceste imobile şi îmbunătăţiri (…) servesc îndeplinirii obiectului de  activitate”.

Prin considerentele  încheierii  indicate  anterior, instanţa de fond a  explicat  convingător  că scopul  acestei  probe poate fi  atins prin administrarea celeilalte expertize, cea contabilă, fiind  discutabilă posibilitatea  identificării  elementelor  arătate  de reclamantă la momentul respectiv.

 În fine, Înalta Curte mai  remarcă  împrejurarea  că la  un termen  anterior: 27 octombrie  2011, când părţile  au avut  cuvântul  asupra  probelor, reclamanta  solicitase  doar  o expertiză contabilă cerând  termen  pentru  a depune  obiectivele acesteia. Odată cu obiectivele, prin „nota de  probe” prezentată la termenul  din  17 noiembrie  2011 a suplimentat  şi probatoriul  prin încorporarea  unei noi expertize, în specialitatea construcţii. Nefiind însă în vreuna din situaţiile indicate limitativ de art. 138 din Codul de  procedură civilă, în condiţiile în care dovada nu a fost cerută potrivit  art. 112 şi 132 din acelaşi cod, recurenta-reclamantă nu mai putea să formuleze solicitări suplimentare.

Referitor la calitatea motivării sentinţei

În această  privinţă, recurenta formulează, în esenţă, două critici: că nu i s-au examinat toate  apărările  şi că a fost  adoptat punctul de  vedere  al  fiscului.

Înalta Curte constată că  sentinţa atacată răspunde  exigenţelor  cuprinse  în art. 261 alin.(1) pct.5 din Codul de procedură  civilă dar  şi  în art. 6 din  Convenţia Europeană , din perspectiva dreptului  la un proces  echitabil.

În acord cu întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în problema analizată, instanţa de recurs  reţine că  au fost efectiv examinate toate  apărările  de substanţă formulate de contribuabil şi chiar majoritatea argumentelor  neesenţiale. În condiţiile  în care apărarea  reclamantei nu a  înţeles să-şi structureze  acţiunea  pe probleme distincte  de drept,  preferând  o abordare contabilă, nu se  poate  pretinde  instanţei de  judecată să  urmeze  acelaşi tipar.

Faptul că  raţionamentul  judiciar  l-a condus pe judecător la  concluzia  că punctul de  vedere exprimat  de organul fiscal este  corect, justifică  preluarea  unora dintre  argumentele acestuia. Câtă vreme  această „preluare” nu s-a  realizat automat, ci este  rodul  propriului  demers de interpretare  şi aplicare  a  legii  la situaţia  de fapt, prin prisma  susţinerilor  părţilor, nu există   suport  pentru  afirmaţia  că argumentele  reclamantei ar fi fost ignorate.

Referitor la  constatările de  fapt ale  organului  fiscal

Controlul  fiscal a identificat foarte  multe   nereguli care  au determinat  organul fiscal  să sesizeze  parchetul competent, care prin  rezoluţia din 5  aprilie  2011 a început  urmărirea  penală  împotriva  administratorului societăţii din perioada  2006-2009 (fila  37, vol. II, dosar fond).

Deşi  până la pronunţarea  unei  hotărâri definitive în  procesul  penal nu se pune  problema  unei  autorităţi de lucru judecat în privinţa  faptelor  şi operaţiunilor  anchetate, Înalta Curte  observă că  majoritatea  constatărilor  organului fiscal nu au fost combătute sau  au  fost  combătute  fără nicio  explicaţie  rezonabilă.

 Astfel, nu s-a  lămurit  modalitatea  de obţinere  a veniturilor de la punctele de lucru  nedeclarate, respectiv în spaţiile  comerciale din  halta  B denumite Alimentara şi Restaurant  U.

De asemenea  nu s-a  combătut constatarea potrivit căreia la nici un punct de  lucru societatea  nu  deţine  raport de  gestiune  care  să  permită verificarea stocurilor: la  unele  puncte de  lucru nu există  în dotare aparate  de  marcat electronice  fiscale etc.

În acest context general –nereguli descrise pe zeci  de  pagini în raportul de inspecţie fiscală – instanţa de fond a păşit la  examinarea în detaliu a apărărilor   contribuabilului, însă, cum  se va  prezenta  la  punctele  următoare privind TVA şi  impozitul  pe profit, acestea nu  au  fost   convingătoare.

Referitor la  TVA

Potrivit art. 145 alin.(2) lit.a) din  Codul fiscal „Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile.”

De asemenea, art.146 alin.(1) lit.a) din acelaşi  cod  stabileşte că „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155, precum şi dovada plăţii în cazul achiziţiilor efectuate de către persoanele impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, respectiv de către persoanele impozabile care achiziţionează bunuri/servicii de la persoane impozabile în perioada în care aplică sistemul TVA la încasare.”

În esenţă, multe din operaţiunile  derulate  de contribuabil, supuse analizei din perspectiva îndeplinirii  condiţiilor  procedurale  şi de fond pentru recunoaşterea  dreptului de  deducere  a TVA, au fost  considerate  nereale, chiar dacă formal  erau  constatate  printr-o factură, înregistrată în evidenţa contabilă.

Astfel, facturile  grupate  în anexa  nr. 5 a raportului de  inspecţie fiscală, înregistrate  în evidenţa  contabilă în  perioada  mai 2007-decembrie 2009 nu sunt însoţite de documente  justificative privind  necesitatea   şi realitatea  prestărilor  de servicii respective, nu  există  note de  recepţie, fişe de magazie ori bonuri  de consum pentru lucrările executate în regie proprie cu  materialele  achiziţionate,  situaţii de  lucrări etc. iar  solicitările adresate în scris administratorului societăţii au rămas fără  răspuns.

Aceeaşi stare de  lucruri – lipsa unor  documente care  să demonstreze caracterul  real al  operaţiunilor  – a fost  pe drept cuvânt reţinută  şi  în  cazul  facturilor  centralizate în anexele 6 şi 7 ale  raportului de inspecţie fiscală.

În plus, cele 59 de facturi din anexa 7 nu conţin menţiuni esenţiale, cum ar fi  datele de  livrare ori  bunul sau  serviciul la care  se  referă, lipsind caracteristici minime care să permită  identificarea  acestuia. Niciuna dintre aceste facturi nu a fost declarată de  recurentă ori de vreunul dintre  presupuşii furnizori. Nu în  ultimul  rând, după cum  bine  punctează judecătorul  de la curtea de apel, organul fiscal a avut disponibilitate pentru  clarificarea  situaţiei, deplasându-se  la locaţia  unde  reprezentantul  societăţii a  afirmat  că sunt  depozitate bunurile  respective, însă acestea nu  au  putut fi identificate, în  absenţa unor  minime  repere.

Susţinerea  recurentei potrivit căreia  sumele  aferente acestor facturi  ar fi  fost  plătite direct  de  administrator, din  resurse  proprii, urmând a  se desocoti ulterior  cu  societatea, este  lipsită de finalitate, câtă vreme realitatea operaţiunilor  nu a fost  demonstrată  şi se  pretinde  recunoaşterea   dreptului de a deduce  TVA aferentă.

În fine, tot la  capitolul TVA,  s-a identificat şi alt tip de nereguli cum ar fi  completarea  eronată a unor  deconturi de TVA, instanţa validând punctul de vedere al fiscului privind  modalitatea  de  declarare  lunară  a  decontului de TVA (pentru  ianuarie  şi  februarie  2007) suprapusă  cu  declararea  trimestrială a  TVA (pentru  intervalul  ianuarie-martie  2007), care  a  generat  o bază de  impunere  suplimentară  de  174.032 lei şi TVA nedeductibilă de  33.066 lei.

 De asemenea, în privinţa  operaţiunilor  comerciale (achiziţii de mărfuri, respectiv vânzări) derulate cu partenerii  SC MC  SRL şi SC AME SRL, concluziile   primei instanţe sunt  la adăpost de  orice critică, în  contextul  în care  facturile  sunt incomplete (lipsesc datele emiterii facturii şi date privind  expediţia) şi toate cele  3 exemplare ale facturilor  de livrare  către  SC AME SRL au   fost identificate  în dosarul  aferent lunii martie, la recurentă.

Şi operaţiunea de  înregistrare a  unui adaos comercial mai  mare cu  322.092 lei faţă de  cel înscris  în  centralizatorul  notelor de  intrare recepţie pentru luna  decembrie  2007 a fost  corect  apreciată în raport de  prevederile art. 128 alin.(4) lit.d)  din Codul fiscal, lipsa  mărfurilor  din  stoc fiind asimilată  livrărilor de  bunuri  efectuate cu plată pentru care  se  colectează TVA.

Conchizând  în această privinţă, Înalta Curte  reţine  că este  pe deplin  justificată stabilirea  unei  baze de  impunere suplimentare  în  sumă totală de  227.735 lei  şi a  unei TVA  suplimentare  de plată  de  261.872 lei  la  care se  datorează  accesorii calculate conform  art. 119 din Codul de procedură  fiscală.

Referitor la impozitul pe profit

Organele fiscale  au stabilit  pentru  perioada  1 ianuarie  2005-31 decembrie 2009 un impozit  pe profit suplimentar de  plată în sumă  de  163.836 lei,  rezultat  ca diferenţă  între  impozitul  pe  profit stabilit  suplimentar în sumă de  169.569 lei  şi  impozitul  declarat de  contribuabil în anul  2009 în sumă de  5.733 lei.

Baza  impozabilă a fost  majorată  considerabil (1.059.804 lei) ca efect al  reconsiderării  unor  cheltuieli  pretins  deductibile şi a veniturilor  impozabile, în sensul  celor  deja  dezvoltate la punctul  anterior, când  operaţiunile au fost  examinate din  perspectiva TVA.

Potrivit dispoziţiilor  art. 19 alin.(1) din Codul fiscal „Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare”.

Impozitul  calculat  suplimentar provine din reconsiderarea a 7 operaţiuni, recurenta poziţionându-se divergent în raport  cu  fiscul, în privinţa  tuturor  acestora.

Instanţa de  fond a  analizat detaliat  susţinerile  părţilor, ajungând la  concluzia, însuşită  de  instanţa de control judiciar, potrivit  căreia  punctul de  vedere exprimat  de societate nu are suport  în probele  administrate.

Referitor la  evidenţierea  pierderilor  fiscale din anii  2005 şi 2006 sunt incidente prevederile  art. 26 alin.(1) din Codul  fiscal, reproduse  la  pct. 2 al acestei decizii, precum  şi  pct.74 din normele de aplicare a acestora care  stipulează că  „pierderea  fiscală  reprezintă suma înregistrată în declaraţia de impunere a anului  precedent”.

Or, prin  declaraţia fiscală aferentă anului  2005, recurenta a  declarat  o  pierdere fiscală de  842 lei iar nu de  19.714 lei, cum  pretinde  în calea de  atac, baza de  impunere suplimentară  fiind  rezultatul   diferenţei  dintre  19.714 lei  şi  842 lei ( 18.872 lei).

În privinţa  cheltuielilor  cu mărfurile  înscrise în facturile  emise  în cadrul raporturilor  derulate cu partenerii SC MC  SRL şi  SC AME SRL, argumentele expuse la punctul  anterior demonstrează că operaţiunile  nu au  fost reale, facturile  prezentate  neavând  caracterul de document justificativ;la  fel, nici  cheltuielile cu achiziţiile  de materii prime  şi mijloace  fixe efectuate  în baza  celor  59 de facturi (anexa  7 a RIF) nu pot fi deductibile  fiscal. Pe lângă argumentaţia expusă la punctul  privind TVA, Înalta Curte  mai reţine că  din datele  furnizate prin adresa nr. 23022/5 octombrie  2010 de  SCPLEP Oneşti  şi prin adresa  nr. 23038/5 octombrie  2010 de  SPCRPCIV Bacău  rezultă  şi alte  nereguli: cărţi de identitate care  aparţin altor persoane decât cele  înscrise  la rubrica Date privind expediţia ori vehicule cu numere de  înmatriculare care nu  figurează în Registrul Naţional de  Evidenţă a  Permiselor  de Conducere şi  Înmatriculare a  Vehiculelor, aparţin unor autoturisme având  ca proprietari  persoane  particulare ori  sunt  atribuite  unor   tractoare  sau  semiremorci.

Referitor la  bunurile  de natura stocurilor, constatate  lipsă  în  gestiune, care  au  determinat un impozit pe profit suplimentar  de  14.666 lei trebuie reţinut că  recurenta nu  contestă  că a încălcat  dispoziţiile  art. 7 din  Legea nr. 82/1991, fiind  legală  dispoziţia  de  măsuri nr. 24953/8 noiembrie  2010 în baza  căreia  chiar  echipa de  inspecţie  a  realizat  inventarierea, stabilind  că  mărfurile  lipsă  trebuie  asimilate unei  livrări de bunuri  efectuate  cu plată, după cum  s-a detaliat  anterior.

În privinţa cheltuielilor cu  dobânzile  şi comisioanele  aferente împrumuturilor  contractate  de  la case de amanet, aferente lunilor martie  şi septembrie  2007, Înalta Curte observă că deşi recurenta critică sentinţa sub  toate aspectele, nu  formulează observaţii  clare cu  privire la  acestea. Este evident  că neprezentând  dovezi din care să  rezulte cine  a utilizat  sumele, data împrumuturilor  ori  modul de calcul al comisionului, cheltuielile în discuţie nu pot fi  recunoscute din  perspectiva examinată.

Referitor la cheltuielile  în sumă totală de  547.532 lei (aferente anilor 2008 şi 2009), la fel, nu  există  dovezi că prestările de servicii respective au  fost  efectuate  în scopul realizării  veniturilor.

Pe  lângă  faptul că facturile  prezintă deficienţe de  substanţă, Înalta Curte reţine  că  este  justă  concluzia  fondului  în condiţiile  în care în cauză se  regăseşte situaţia  reglementată de  art. 21 alin.(4)  lit.f din  Codul fiscal, respectiv nu s-a justificat  necesitatea  şi  scopul prestării  serviciilor  respective.

 La dosar nu există documente care  să  susţină punctul de vedere al  contribuabilului ci, dimpotrivă, există  elemente  care  conduc  către ideea  unor  operaţiuni fictive, de exemplu s-a prezentat  contractul  nr. 205/3 iulie  2008 având  ca obiect  transportul  unor  utilaje  din  Italia  dar, în  acelaşi  timp, contribuabilul a  declarat că  nu a efectuat  achiziţii intracomunitare în anul  respectiv.

Cât  priveşte  apărarea  referitoare la  oportunitatea  efectuării  unor  operaţiuni economice care, într-adevăr, ţine de  aprecierea  societăţii, Înalta Curte  observă că  în speţă nu s-a  pus  în  discuţie  o atare prerogativă, ci  chiar  realitatea  operaţiunilor  ori  utilitatea  lor  în  raport cu  activităţile  derulate  în ansamblu  de  acesta. În orice caz, contribuabilul este  liber  să facă  orice  cheltuieli  dar, în măsura  în care are pretenţia ca  acestea  să  fie  socotite de fisc deductibile, trebuie să se supună rigorilor enunţate,  specifice  unui  raport de drept  public.

În fine, şi în privinţa celorlalte  cheltuieli: aferente  facturilor   înregistrate în contul 231– Imobilizări corporale ori aferente  operaţiunii de stornare a facturii 100208/2008, explicaţiile  judecătorului de la curtea de apel nu comportă adăugiri suplimentare, concluzia  fiind la adăpost  de orice  critică.

Pentru toate  considerentele  expuse văzând  că nu există  motive  pentru  reformarea  sentinţei atacate,  în temeiul  art. 20 din  Legea  nr. 554/2009 şi art. 312 alin.(1) –(3) din Codul de procedură civilă, recursul a fost respins, ca nefondat.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din data de 11 februarie 2016, a fost publicată Decizia nr. 36/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din data de 29 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.178/62/2014.

În speţă, Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 29 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.178/62/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare (Codul silvic), coroborat cu art. 6 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice şi de efectuare a controalelor de fond (Hotărârea Guvernului nr. 861/2009) prin raportare la art. 4 lit. s) pct. 4 coroborat cu art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010), este în sensul că, pentru acordarea, după data de 1 ianuarie 2010, a compensaţiilor prevăzute de Codul silvic, singura condiţie de acordare este existenţa deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat sau în sensul că, pe lângă avizul Comisiei Europene, este necesară adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010?”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din data de 29 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.178/62/2014, şi a stabilit că:

Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010.

Ordinul nr. 90 din 14 ianuarie 2016 pentru aprobarea conținutului cererii de acordare a eșalonării la plată și a documentelor justificative anexate acesteia, precum și a Procedurii de aplicare a acordării eșalonării la plată de către organul fiscal central

Cuprinsul Ordinului nr. 90

Ordinul nr. 90 cuprinde dispoziţii privind cererea de acordare a eșalonării, documentele justificative anexate cererii de acordare a eșalonării la plată, obiectul înlesnirilor la plată, organul fiscal competent pentru soluționarea cererilor de acordare a înlesnirilor la plată, eliberarea certificatului de atestare fiscală și conținutul acestuia în scopul înlesnirilor la plată, procedura de emitere a acordului de principiu sau a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale şi a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare ori a deciziei de respingere a cererii de acordare a eşalonărilor la plată a obligaţiilor fiscale, garanţii, procedura de emitere a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale şi a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare, condiţii de menţinere a valabilităţii înlesnirilor la plată, regimul executării silite pe perioada eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale, finalizarea eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale, pierderea valabilităţii înlesnirilor la plată, menţinerea valabilităţii eşalonării la plată la cererea debitorului, stingerea obligaţiilor fiscale înainte de emiterea deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale, regulile speciale privind fuziunea debitorilor, regulile speciale privind divizarea debitorilor, regulile speciale privind punerea în aplicare a suspendării executării unui act administrativ-fiscal,modificarea deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale/ a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare, prevederi speciale pentru debitorii cu risc fiscal mic, contestarea deciziilor.

Dispoziții privind cererea de acordare a eșalonării

Ordinul nr. 90 stabilește autoritatea fiscală competentă unde trebuie depusă cererea de acordare a eșalonării la plată, precum și elementele pe care aceasta trebuie să le conțină în funcție de temeiul legal.

Documentele justificative anexate cererii de acordare a eșalonării la plată

Ordinul nr. 90 precizează documentele justificative care trebuie anexate cererii de acordare a eșalonării la plată în funcție de temeiul legal care stă la baza cererii de acordare a eșalonării la plată.

Obiectul înlesnirilor la plată

Ordinul nr. 90 precizează categoriile de înlesniri la plată a obligațiilor care pot fi acordate de organul fiscal, definirea noțiunii de obligații fiscale, procedura prealabilă emiterii certificatului de atestare fiscala cu mențiunea că doar obligațiile fiscale din cuprinsul acestuia din urmă vor putea face obiectul înlesnirii la plată.

Organul fiscal competent pentru soluționarea cererilor de acordare a înlesnirilor la plată

Ordinul nr. 90 stabilește organul competent pentru soluționarea cererilor de acordare a înlesnirilor la plată, termenul de depunere a cererii de acordare a înlesnirilor la plată.

Eliberarea certificatului de atestare fiscală și conținutul acestuia în scopul înlesnirilor la plată

Ordinul nr. 90 reglementează procedura de soluționare a cererii de acordare a eșalonării la plată, respectiv: (i) verificarea îndeplinirii de către aceasta a condițiilor legale (ii) emiterea certificatul de atestare fiscală. Este reglementată procedura de înlăturare a neregularităților din cuprinsul cererii. De asemenea, este reglementat conținutul certificatului de atestare fiscală.

Procedura de emitere a acordului de principiu sau a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale şi a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare ori a deciziei de respingere a cererii de acordare a eşalonărilor la plată a obligaţiilor fiscale

În acest sens, Ordinul nr. 90 stabilește că ulterior eliberării certificatului de atestare fiscală, organele fiscale: (i) verifică îndeplinirea condițiilor de acordare a eșalonării la plată, și (ii) întocmesc un referat care va fi însoțit de documentele care dovedesc îndeplinirea condițiilor legale și concomitent întocmesc acordul de principiu sau decizia de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată. De asemenea, sunt reglementate situațiile în care se emite decizia de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată.

Garanţiile

În acest sens, ordonanța nr. 90 reglementează: (i) termenul de constituire a garanțiilor, (ii) obligațiile fiscale care trebuie acoperite de garanții în funcție de tipul garanției (iii) documentele pe care contribuabilul trebuie să le depună la organul fiscal în funcție de categoria de garanție aleasă, (iv) raportul de evaluare (v) procedura de înlocuirea sau redimensionarea a garanției (vi) termenul de eliberare a garanțiilor.

Procedura de emitere a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale şi a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare

În acest sens, Ordinul nr. 90 reglementează: (i) condițiile care trebuie îndeplinite pentru emiterea decizie de eșalonare la plată, (ii) condițiile a căror neîndeplinire atrag respingerea cererii de acordare a eșalonării la plată, (iii) perioada pe care se acordă eșalonarea la plată, (iv) categoriile de înlesniri la plată acordate în cazul penalităților de nedeclarare, (v) rata de eșalonare, (vi) termenul de plată al ratelor.

Condiţii de menţinere a valabilităţii înlesnirilor la plată

Ordinul nr. 90 reglementează condițiile în care se acordă menținerea valabilității înlesnirilor la plată.

Regimul executării silite pe perioada eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale

Ordinul nr. 90 stabilește obligațiile fiscale pentru care executarea silită nu continuă pe perioada eșalonării la plată.

Finalizarea eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale

Ordinul nr. 90 reglementează : (i) condițiile care trebuie îndeplinite pentru emiterea deciziei de finalizare a eșalonării la plată și decizia de anulare a penalităților de întârziere (ii) efectele finalizării eșalonării la plată cu privire la penalitatea de nedeclarare.

Pierderea valabilităţii înlesnirilor la plată Ordinul nr. 90 reglementează condițiile a căror neîndeplinire atrag pierderea înlesnirilor la plată.

Menţinerea valabilităţii eşalonării la plată la cererea debitorului pentru menținerea unei eșalonări a cărei valabilitate a fost pierdută și efectele acesteia, condițiile a căror neîndeplinire atrag emiterea decizie de respingere, precum și termenul de soluționare a cererilor de menținere a valabilității eșalonării.

Stingerea obligaţiilor fiscale înainte de emiterea deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale

Ordinul nr. 90 reglementează ordinea stingerii obligațiile fiscale în cazul efectuării plăților în perioada cuprinsă între data eliberării certificatului de atestare fiscală și data comunicării decizie de eșalonare la plată.

Regulile speciale privind fuziunea debitorilor

Ordinul nr. 90 reglementează situația intervenirii fuziunii prin absorbție pe perioada de valabilitate a eșalonării la plată, condiții pentru menținerea valabilității eșalonării la plată.

Regulile speciale privind divizarea debitorilor

Ordinul nr. 90 reglementează ipoteza în care pe parcursul valabilității eșalonării la plată intervine divizarea debitorului și modalitatea de repartizare a soldului obligațiilor fiscale.

Regulile speciale privind punerea în aplicare a suspendării executării unui act administrativ-fiscal

Ordinul nr. 90 reglementează ipoteza în care pe perioada de validitate a înlesnirii la plată debitorul obține suspendarea executării actului administrativ – fiscal în care sunt individualizate creanțe fiscale care fac obiectul eșalonării la plată și efectele asupra deciziei de eșalonare la plată.

Modificarea deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale/a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare

Ordinul nr. 90 reglementează situația în care, ulterior emiterii deciziei de eșalonare la plată și/sau a deciziei de amânare la plată a penalităților de întârziere și a penalităților de nedeclarare, se constată erori în conținutul acesteia sau se achită anticipat mai mult de 3 rate.

Prevederi speciale pentru debitorii cu risc fiscal mic

Ordinul nr. 90 reglementează procedura emiterii decizie de eșalonare la plată în cazul contribuabililor care prezintă risc fiscal mic.

Contestarea deciziilor

Deciziilor emise în temeiul Ordinului nr. 90 pot fi contestate în condițiile legii.

Prin OUG 1/2016 s-a modificat Codul de procedură civilă (CPC), respectiv Legea nr. 134 / 2010 privind CPC. Principalele modificări privesc procedura de executare silită. „Curtea Constituţională a constatat, recent, că declanşarea executării silite fără un control judecătoresc prealabil încalcă exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin lipsa garanţiilor de imparţialitate şi independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti.

Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că încuviinţarea executării silite nu poate fi delegată executorului judecătoresc, acesta nefăcând parte din autoritatea judecătorească”. „S-a revenit la vechea formulă prin care erau declanşate executările judecătoreşti prin decizia instanţei”, a precizat purtătorul de cuvânt al Guvernului, Dan Suciu. În acest sens, potrivit noilor modificări, executorul judecătoresc, de îndată ce primeşte cererea de executare, prin încheiere, dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, refuză motivat deschiderea procedurii de executare. În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc solicită încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi înaintează documentele prevăzute de lege.

Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă, simultan sau succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării produce efecte pe întreg teritoriul României. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.

În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării. Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare. Prin urmare, procedura de executare silită va fi mai lungă, incluzând şi perioada necesară pentru obţinerea încheierii de încuviiţare a executării silite de la instanţa de judecată competentă.

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L336/23.12.2015 a fost publicată Directiva 2015/2436 din 16.12.2015 a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Directiva a intrat in vigoare pe 13.01.2016, statele membre fiind obligate să își armonizeze legislația cu prevederile Directivei 2436/2015 până la 14.01.2019. Excepție fac prevederile referitoare la procedura de decădere din dreptul la marcă sau de declarare a nulității, pe care statele sunt obligate să le transpună în legislația internă până la 14.01.2023.

Directiva 2015/2436 urmărește să asigure același nivel de protecție a mărcilor în sistemele juridice ale tuturor statelor membre, prin apropierea atât a normelor de drept material, cât și a dispozițiilor procedurale. Parlamentul European și Comisia consideră oportun să stabilească o listă exemplificativă de semne care pot constitui o marcă și, totodată, să enumere exhaustiv motivele de refuz sau de nulitate a mărcii. Parlamentul European și Comisia consideră că o contrafacere a unei mărci nu poate fi stabilită decât în cazul în care se constată că marca sau semnul contrafăcut este utilizat în cursul schimbului comercial pentru a diferenția produsele sau serviciile. Utilizarea semnului în alte scopuri decât cel al diferențierii produselor sau serviciilor ar trebui să intre sub incidența legislațiilor naționale. Noțiunea de contrafacere a unei mărci include utilizarea semnului ca denumire comercială sau ca denumire similară, în măsura în care o astfel de utilizare se face în scopul diferențierii produselor sau serviciilor.

Titularul unei mărci este îndreptățit să împiedice părțile terțe să introducă produse, în cursul schimbului comercial, în statul membru în care este înregistrată marca, fără a le pune în liberă circulație în statul respectiv, atunci când aceste produse provin din țări terțe și poartă, fără a fi autorizate, o marcă identică cu sau identică în esență cu marca înregistrată pentru produsele respective. În spiritul Directivei 2015/2436, titularii de mărci UE ar trebui să poată să împiedice, în toate situațiile vamale, intrarea și plasarea produselor contrafăcute, inclusiv, în special, în cadrul tranzitului, al transbordării, al antrepozitării, al zonelor libere, al depozitării temporare, al perfecționării active sau al admiterii temporare, inclusiv atunci când aceste produse nu sunt destinate a fi introduse pe piața statului membru în cauză.

Totodată, Directiva 2015/2436 urmărește să interzică aplicarea unei mărci contrafăcute pe produse, precum și anumite acte pregătitoare desfășurate anterior acestei aplicări. Totuși, titularul drepturilor asupra mărcii va fi răspunzător pentru daune față de deținătorul produselor, în cazul în care se dovedește ulterior că produsele în cauză nu au încălcat un drept de proprietate intelectuală Parlamentul European și Comisia urmăresc să asigure un tranzit neperturbat al medicamentelor generice, considerând că titularul unei mărci nu ar trebui să aibă dreptul de a împiedica o parte terță să introducă produse în statul membru în care este înregistrată marca, fără a le pune în liberă circulație în statul respectiv, pe baza similarității dintre DCI (denumirii comerciale internaționale) a ingredientului activ din medicamente și marca respectivă. În cazul în care titularul unei mărci a tolerat un timp îndelungat folosirea unei mărci similare cu a sa, nu va mai putea solicita anularea mărcii ulterioare și nici nu se va mai putea opune folosirii acestea, cu excepția situației în care înregistrarea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea-credință.

Directiva 2015/2436 impune o cerință de utilizare efectivă a mărcilor, în sensul că solicită ca mărcile înregistrate să fie efectiv utilizate în legătură cu produsele sau serviciile pentru care sunt înregistrate sau, în cazul în care nu sunt utilizate în termen de cinci ani de la data finalizării înregistrării, ca titularul lor să poată fi decăzut din drepturile sale.