Termenul de implementare al Directivei MDR (Mandatory Disclosure Regime) la nivelul legislației românești este sfârșitul anului curent. Deși pare confortabil, timpul rămas este destul de scurt. Mai mult decât atât, vor face subiectul raportării tranzacțiile al căror prim pas în implementare a fost făcut începând cu 25 iunie 2018, prin urmare, chiar dacă încă nu se face raportarea, tranzacțiile desfășurate în ultimele 12 luni pot fi raportabile.

Publicată în urmă cu un an, la 5 iunie 2018, Directiva (UE) 2018/822 de modificare a Directivei 2011/16/UE vizează schimbul automat obligatoriu de informații în domeniul fiscal cu privire la modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării¹.

Consacrată sub denumirea internațională de „Directiva MDR” – acronim pentru Mandatory Disclosure Regime (în sensul de regim de raportare fiscală obligatorie), acest act normativ european a intrat în vigoare la data de 25 iunie 2018 și prevede ca termen de implementare la nivelul statelor membre finalul anului 2019.

Directiva MDR (sau „DAC 6”) vine în contextul și în completarea infrastructurii de raportare fiscală și schimb de informații deja consacrate la nivelul UE, reprezentate de directivele cu privire la cooperarea administrativă („DAC”) și anume:

• schimbul automat de informații fiscale stabilit prin Directiva 2011/16/UE („DAC1”);
• standardul comun de raportare (En. Common Reporting Standard – „CRS”) pentru informațiile cu privire la conturile financiare (Directiva 2014/107 – „DAC2”);
• schimbul automat de informații privind soluțiile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră și acordurile de preț în avans (introdus prin Directiva (UE) 2015/2376 – „DAC 3”);
• schimbul automat obligatoriu de informații între autoritățile fiscale privind raportarea de către întreprinderile multinaționale pentru fiecare țară (introdus prin Directiva (UE) 2016/881 – „DAC 4”);
• accesul autorităților fiscale la procedurile de precauție privind clientela aplicate de instituțiile financiare în vederea combaterii spălării banilor (Directiva (UE) 2016/2258 – „DAC 5”).

Directiva MDR introduce un nou mecanism de raportare către autoritatea fiscală națională a tranzacțiilor (denumite modalități) transfrontaliere care îndeplinesc anumite criterii (denumite semne distinctive). Scopul final este de a facilita identificarea de către autoritățile fiscale europene a modalităților transfrontaliere potențial agresive, în urma efectuării între acestea a unui schimb automat al informațiilor raportate la nivel național.

Deși reacțiile și discuțiile la nivel european față de noile obligații de raportare fiscală continuă să fie intense, implicând dezbateri și chiar negocieri între organizațiile patronale ale diverselor tipuri de entități posibil obligate la raportare și organismele fiscale naționale care ar trebui să administreze și să supravegheze raportarea, în România, ecourile noilor cerințe încă nu și-au făcut simțită prezența.

Iată câteva dintre aspectele esențiale ale noii legislații –cine, ce și când ar trebui să raporteze, care sunt punctele „sensibile” care ar merita o analiză și o atenție sporită în implementare atât din partea administrației fiscale naționale, cât și a entităților posibil raportoare.

Intermediarii obligați la raportare

Directiva MDR se aplică în primul rând intermediarilor care proiectează, comercializează, organizează, pun la dispoziție în vederea implementării sau gestionează implementarea unei modalități transfrontaliere care prezintă unul sau mai multe semne distinctive.

În mod distinct, sunt însă obligați să raporteze și prestatorii de servicii care sunt implicați în mod direct sau indirect în modalitatea transfrontalieră respectivă. Aceștia sunt definiți ca fiind persoanele care, având în vedere faptele și circumstanțele relevante și pe baza informațiilor disponibile, a cunoștințelor de specialitate relevante și a înțelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, știu sau ar fi rezonabil să știe că s-au angajat să furnizeze, direct sau prin intermediul altor persoane, ajutor, asistență sau consiliere cu privire la proiectarea, comercializarea, organizarea, punerea la dispoziție în vederea implementării sau gestionarea implementării unei modalități transfrontaliere raportabile.

Sarcina de a dovedi că prestatorul de servicii nu ar fi putut cunoaște, în mod rezonabil, faptul că tranzacția pentru care a prestat serviciile respective prezintă un semn distinctiv pentru a fi raportabilă, îi revine intermediarului respectiv.

Există și o concesie pe care Directiva MDR o face cu privire la persoanele calificate ca intermediari, și anume aceea de apermite statelor membre să excepteze de la obligația raportării pe intermediarii care fac obiectul unui privilegiu profesional legal în temeiul dreptului intern al statului membru respectiv. În cazul legislației române, candidații ideali pentru a beneficia de privilegiu sunt avocații.

Este neclar dacă și alte persoane obligate de legea română la confidențialitatea față de client ar putea fi exceptate. În orice caz, pentru a beneficia cu adevărat de excepție, legislația românească de implementare ar trebui să indice în mod expres persoanele beneficiare ale excepției.

În cazul în care intermediarul este exceptat de la raportare, obligația de raportare revine altui intermediar în tranzacție (dacă există) sau însuși contribuabilului relevant, ca participant la tranzacție. Obligația de raportare revine contribuabilului și în cazul în care nu există un intermediar în tranzacție.

Pentru a preveni raportări inutile pentru una și aceeași tranzacție, un intermediar nu este obligat să raporteze dacă are dovada că o altă persoană în aceeași tranzacție a raportat deja.

Obiectul raportării – modalitățile transfrontaliere care prezintă semne distinctive

Directiva MDR are în vedere raportarea modalităților transfrontaliere care îndeplinesc unul sau mai multe dintre semnele distinctive enumerate de directivă.

Interpretând puțin, modalitatea transfrontalieră raportabilă poate însemna una sau mai multe tranzacții, părți sau pași dintr-o tranzacție, care implică entități din mai multe state membre sau/și state terțe. Într-un sens larg, se referă la participanți la tranzacții sau activități în jurisdicții diferite sau, în mod separat, la tranzacții care ar putea avea un impact asupra schimbului automat de informații sau a identificării beneficiarilor reali.

Chiar dacă Directiva MDR vorbește în mod clar de tranzacții transfrontaliere, există deja cazuri în care statele membre au implementat, sau au în vedere, extinderea obligației de raportare și cu privire la tranzacții locale – a se vedea în acest sens Polonia, care are o legislație MDR funcțională încă de la începutul anului 2019, sau Germania unde legislația de implementare este la nivel de proiect destul de avansat.

Semnele distinctive sunt împărțite în mai multe categorii, fiecare categorie având la rândul ei mai multe subcategorii:

• semne distinctive generice sau specifice, legate de testul beneficiului principal – în sensul că beneficiul principal sau unul dintre beneficiile principale pe care o persoană se poate aștepta în mod rezonabil să le obțină de pe urma unei modalități este obținerea unui avantaj fiscal;
• semne distinctive specifice legate de tranzacțiile transfrontaliere;
• semne distinctive referitoare la schimbul automat de informații și la beneficiarii reali;
• semne distinctive specifice referitoare la stabilirea prețurilor de transfer.

Cu privire la semnele distinctive, redactarea Directivei MDR este destul de largă și nu dă exemple concrete și detaliate, ceea ce apare ca problematic în situația deciziei de a califica efectiv o tranzacție. Pentru a da doar un exemplu, unul dintre semnele distinctive este documentația și/sau o structură puternic standardizată disponibilă pentru mai mult de un contribuabil relevant fără a fi necesară personalizarea substanțială a acesteia în vederea implementării. Deși este calificat ca un semn distinctiv generic legat de testul beneficiului principal, se pune întrebarea în ce măsura un serviciu (de exemplu bancar) acordat pe o documentație standard, care nu a fost în sine proiectată pentru a crea un beneficiu fiscal – dar ar putea totuși să îl creeze în mod indirect sau neintenționat – ar putea intra în această categorie și deveni raportabil pe scară largă? În lipsa unei interpretări oficiale sau practici consacrate local, răspunsul este incert.

Termenele de raportare

Directiva MDR prevede că va fi aplicabilă din 1 iulie 2020, în sensul de intrare în vigoare a obligațiilor de raportare ale intermediarilor. Începând cu această dată, persoanele raportoare sunt obligate să efectueze raportarea într-un termen de 30 zile care începe să curgă în mod diferit în funcție de tipul de entitate raportoare (iar aici un aspect interesant de particularizat este dacă raportarea va fi făcută de contribuabilul propriu-zis sau de prestatorul de servicii/consultantul).

În plus, Directiva MDR prevede și așa-zisa raportare retrospectivă, în sensul că modalitățile transfrontaliere raportabile al căror prim pas în implementare a avut loc între data intrării în vigoare a directivei (respectiv 25 iunie 2018) și data aplicării directivei (1 iulie 2020) trebuie raportate până la 31 august 2020. Ceea ce este problematic aici este însă faptul că textul Directivei nu definește ce înseamnă „primul pas în implementare”.

Posibile penalități

Conform Directivei, rămâne la latitudinea fiecărui stat membru să stabilească sancțiunile aplicabile pentru încălcarea regulilor de raportare astfel încât acestea să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare. Cu titlu de exemplu, din experiența legislațiilor care au implementat sau sunt în curs de implementare avansată a Directivei, sancțiunile diferă de la zeci de mii până la sute de mii de euro – un exemplu fiind, din nou, Polonia, unde legislația prevede un minim de penalitate de 500.000 euro.

În loc de concluzie – este o veste bună faptul că mai avem timp pentru transpunerea Directivei MDR?

În următoarele șase luni, potențialii raportori vizați ar trebui deja să inițieze o analiză a tuturor tipurilor de tranzacții în care sunt în mod predilect implicați pentru a determina care dintre aceste tranzacții pot prezenta semne distinctive, urmată de o implementare la nivel organizațional a unei abordări cu privire la, printre altele, alocarea responsabilităților în analiză și în raportarea efectivă.

În paralel, toate tranzacțiile susceptibile de semne distinctive și al căror prim pas în implementare a fost făcut între 25 iunie 2018 și 1 iulie 2020 ar trebui deja analizate din perspectiva Directivei MDR și apoi pregătite informațiile pentru a permite o raportare efectivă cel târziu la data de 31 august 2020.

În plus, timpul rămas ar putea fi utilizat pentru inițierea de discuții proactive la nivelul organizațiilor profesionale în colaborare cu autoritățile fiscale, pentru a înțelege și clarifica aspectele care au fost lăsate netranșate de Directiva MDR. Aceste arii „gri” ar putea fi utilizate ca spațiu de manevră în sens pozitiv pentru a construi o interpretare – de preferat, prin ghiduri de clarificare emise și validate inclusiv de autoritățile fiscale.

Autor: Andra Cașu, Partener Asociat, Departamentul de Asistență Fiscală și Juridică EY România și Alexandra Ovedenie, Avocat, Radu și Asociații SPRL

***

Despre EY România

EY este una dintre cele mai mari firme de servicii profesionale la nivel global, cu 260.000 de angajaţi în peste 700 de birouri din 150 de ţări şi venituri de aproximativ 34,8 miliarde de USD în anul fiscal încheiat la 30 iunie 2018. Reţeaua noastră este cea mai integrată la nivel global iar resursele din cadrul acesteia ne ajută să le oferim clienţilor servicii prin care să beneficieze de oportunităţile din întreaga lume. În România, EY este liderul de pe piaţa serviciilor profesionale încă de la înfiinţare, în anul 1992. Cei 800 de angajaţi din România şi Republica Moldova furnizează servicii integrate de audit, asistenţă fiscală, asistenţă în tranzacţii şi servicii de asistenţă în afaceri către companii multinaţionale şi locale. Avem birouri în Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi şi Chişinău. EY România s-a afiliat în 2014 singurei competiții de nivel mondial dedicată antreprenoriatului, EY Entrepreneur Of The Year. Câștigătorul ediției locale reprezintă România în finala mondială ce are loc în fiecare an în luna iunie la Monte Carlo. În finala mondială se acordă titlul World Entrepreneur Of The Year. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina noastră de internet: www.ey.com

 

Despre Radu și Asociații SPRL

Radu și Asociații SPRL este o societate de avocați ce oferă servicii juridice complete, care includ atât servicii de consultanță juridică cât și asistență și reprezentare în fața instanțelor de judecată, având o practică importantă de controverse și dispute fiscale.

Radu și Asociații SPRL este membră a societăților ce fac parte din grupul Ernst & Young Global Ltd și face parte din rețeaua globală EY Law, aflată în plină expansiune, în cadrul căreia lucrează peste 2.300 de avocați în 84 de țări.

Experiența noastră a fost recunoscută de piață și de publicații internaționale. Chambers Global 2019 a recunoscut practica noastră de Corporate/M&A în timp ce Chambers Europe 2019 a plasat practica noastră de Controverse Fiscale pe banda 1. Totodată, The Legal 500 Europe, Middle East and Africa 2019 a premiat practica noastră de Drept Comercial, Drept Societar și M&A precum și pe cea de Controverse Fiscale.

Pentru mai multe informații vă rugăm accesați www.ra-law.ro.

[1] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?qid=1561451548643&uri=CELEX:32018L0822

În Monitorul Oficial nr. 840 / 02.10.2018 a fost publicată OUG 88/2018 privind modificarea unor acte normative (denumită în continuare “OUG 88/2018”). Reglementările introduse de OUG 88/2018 vizează  şi modificarea Legii 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (denumită în continuare “Legea insolvenţei” sau “Legea”).

Actul normativ urmăreşte modificarea procedurii privind insolvenţa, având scopul de a se evita folosirea prevederilor legii în mod abuziv de către persoanele juridice care, aflate în această situaţie, daunează mediului de afaceri  şi organelor administraţiei fiscale.

• Valoare – prag

Noua definiţie prevede faptul că cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, introdusă de debitor, va trebui să conţină un nivel al creanţelor bugetare mai mic de 50% din totalul creanţelor declarate de debitor. De asemenea, creanţele fiscale constatate printr-un act administrativ fiscal contestat vor fi admise la masa credală şi înscrise sub condiţie rezolutorie până la soluţionarea acţiunii.

• Fond de comerţ

OUG 88/2018 defineşte fondul de comerţ ca fiind „ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale – mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial utilizate de un operator economic în vederea desfăşurării activităţii sale”.

• Creanţă anterioară

Legea va include în sfera termenului creanţele bugetare stabilite printr-o decizie de impunere întocmită ulterior deschiderii procedurii, dacă activitatea impozitată a fost desfăşurată anterior acestui moment.

• Administratorul special

OUG 88/2018 interzice numirea unei persoane fizice sau juridice care deţine şi calitatea de creditor al unei societăţi aflate în insolvenţă.

• Administratorul judiciar

OUG 88/2018 introduce o nouă obligaţie de a include în raportul lunar, ce trebuie depus la dosarul cauzei, informaţii privind respectarea obligaţiilor fiscale referitoare la obţinerea sau necesitatea actualizării autorizarilor şi autorizaţiilor pentru desfăşurarea activităţii, precum şi referitoare la actele încheiate de organele de control care au efectuat inspecţii în respectiva lună.

O altă modificare introdusă de OUG 88/2018 în legatură cu activitatea administratorului judiciar vizează desemnarea persoanelor de specialitate cu care acesta poate colabora de-a lungul desfăşurării procedurii insolvenţei. Astfel, administratorul judiciar nu va putea numi persoane care se află într-o relaţie contractuală sau într-o relaţie de afiliere cu administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitorul în insolvenţă sau cu vreunul dintre creditori ca avocaţi, experţi contabili, evaluator sau alte tipuri de profesii specializate.

• Deschiderea procedurii insolvenţei

OUG 88/2018 modifică Legea Insolvenţei în sensul în care cererea de deschidere a procedurii va fi respinsă şi în cazul în care aceasta nu conţine dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia parţilor, în anumite condiţii prevăzute de Lege.

• Desfăşurarea procedurii insolvenţei

Administratorul judiciar va avea un termen de 10 zile pentru analizarea cererilor de plată având ca obiect creanţele asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. De asemenea, OUG 88/2018 prevede faptul ca termenul menţionat anterior se va aplica şi cererilor formulate în cadrul proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a actului normativ.

• Planul de reorganizare

Acesta va putea prevedea conversia creanţelor bugetare în acţiuni, însa numai cu îndeplinirea unor condiţii prevăzute de Legea insolvenţei, între care se află şi consimţământul creditorului bugetar.

• Falimentul unei societăţi

OUG 88/2018 impune instanţei de judecată un termen de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor de faliment pentru nerespectarea planului de reorganizare ori pentru acumularea de noi datorii către creditorii din cadrul procedurii acesteia. O astfel de cerere va putea fi depusă şi de titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile mai veche de 60 de zile, iar soluţionarea acesteia va avea loc în acelaşi termen de 30 de zile.

• Antrenarea răspunderii patrimoniale

Cu privire la antrenarea raspunderii patrimoniale a persoanelor culpabile de starea de insolvenţă a societăţii debitoare, administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar va avea obligaţia de a promova o acţiune în acest sens, în situaţia în care identifică persoanele vinovate. De asemenea, aceeaşi acţiune va putea fi introdusă şi de creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală sau de preşedintele comitetului creditorilor, urmare a hotărârii adunării creditorilor.

OUG 88/2018 a intrat în vigoare la data publicării actului normativ, mai exact în data de 02.10.2018.

În data de 19 decembrie 2017 a fost publicată Hotărârea nr. 905 din 14 decembrie 2017 privind registrul general de evidență a salariaților (prin care se abrogă HG 500/2011 privind registrul general de evidență a salariaților) în care se menționează că, prin excepție, orice modificare a prevederilor contractului individual de muncă referitoare la salariul de bază lunar brut, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri care se produc de la data intrării în vigoare a hotărârii și până la 31 martie 2018, se transmit în registrul general de evidență a salariaților (REVISAL) până la 31 martie  2018.
Netransmiterea de către angajator a informațiilor privind modificarea salariului lunar brut în termenul menționat constituite contravenție și se sancționează cu amenda de la 5.000 lei la 8.000 lei.

Ulterior datei de 31 martie, regula de transmiterea în REVISAL a oricărei modificări a salariului de bază lunar brut, precum  şi a indemnizațiilor, sporurilor și ale altor adaosuri stabilite contractual, este de 20 de zile lucrătoare de la data producerii acesteia.

Amintim că extinderea termenului de transmitere a informațiilor privind modificarea salariului brut până la 31 martie 2018 a intervenit în contextul modificării legislației fiscale privind impozitarea indivizilor, respectiv trecerea contribuțiilor sociale suportate de angajator în sarcina angajatului și majorarea salariului minim brut pe economie la suma de 1.900 lei.

În plus, actul normativ prevede că înregistrarea în REVISAL a următoarelor informații despre persoanele angajate se face cel târziu în ziua anterioară începerii activității de către fiecare persoană care urmează să se afle într-un raport de muncă cu angajatorul:

a) datele de identificare ale angajatorului cum ar fi: denumire, cod unic de identificare – CUI, codul de identificare fiscală – CIF, sediul social şi numele şi prenumele reprezentantului legal – pentru persoanele juridice, respectiv: numele, prenumele, codul numeric personal – CNP, domiciliul – pentru persoanele fizice;

b) datele de identificare ale salariaţilor, cum ar fi: numele, prenumele, codul numeric personal – CNP, cetăţenia şi ţara de provenienţă – Uniunea Europeană – UE, non-UE, Spaţiul Economic European – SEE;

c) data încheierii contractului individual de muncă şi data începerii activităţii;

d) funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România (COR) sau altor acte normative;

e) tipul contractului individual de muncă;

f) durata contractului individual de muncă, respectiv nedeterminată/determinată;

g) durata timpului de muncă şi repartizarea acestuia, în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parţial;

h) salariul de bază lunar brut, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, astfel cum sunt prevăzute în contractul individual de muncă sau, după caz, în contractul colectiv de muncă;

i) datele de identificare ale utilizatorului, în cazul contractelor de muncă temporară.

Angajatorul mai are obligația de a transmite către inspectoratul teritorial de muncă și  modificări ale contractului individual de muncă privind:
•    detașarea (data la care începe şi data la care încetează detaşarea, precum şi datele de identificare ale angajatorului la care se face detaşarea), cel târziu în ziua anterioară datei de începere/încetare a detaşării salariatului;
•    detașarea transnațională (data la care începe şi data la care încetează detaşarea transnaţională sau detaşarea pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European), cel târziu în ziua anterioară datei de începere/încetare a detaşării salariatului pe teritoriul altui stat;
•    suspendarea contractului de muncă (perioada, cauzele de suspendare şi data încetării suspendării contractului individual de muncă, cu excepţia cazurilor de suspendare în baza certificatelor medicale), cel târziu în ziua anterioară datei suspendării/datei încetării suspendării, cu excepţia situaţiei absenţelor nemotivate când transmiterea în registru se face în termen de 3 zile lucrătoare de la data suspendării;
•    încetarea contractului de muncă ( data şi temeiul legal al încetării contractului individual de muncă), cel târziu la data încetării contractului individual de muncă/la data luării la cunoştinţă a evenimentului ce a determinat încetarea contractului individual de muncă.

În ceea ce privește corecția erorilor survenite în completarea registrului, se face la data la care angajatorul a luat cunoștință de aceste erori.
Datele în registru se completează și se transmit on-line pe portalul Inspecției Muncii.

HG nr. 905/2017 intră în vigoare la data de 19 decembrie 2017, data publicării în Monitorul Oficial, cu excepția prevederilor privind sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a hotărârii care intră în vigoare la 10 zile de la data publicării.