Autor: Anda Diaconescu, Avocat Asociat la Biriș Goran

În conformitate cu Decizia nr. 708/2021, Curtea Constituțională a României („CCR”) a declarat neconstituțională modalitatea inițială de stabilire a cuantumului amenzilor pentru persoane juridice, care se realiza raportat la cifra de afaceri.

În acest sens, Legea nr. 214/2023, aplicabilă din 14 iulie 2023, pune în acord Codul penal cu Decizia CCR, în sensul în care se înlocuiește termenul de „cifră de afaceri”, folosit ca indicator în stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă, cu alți indicatori economici, respectiv „venituri totale” și „active totale”.

Criticile aduse de CCR vechiului mod de calcul se refereau la ambiguitățile referitoare atât la definiția „cifrei de afaceri”, sintagma nefiind definită ca atare în Codul penal, cât și la momentul de referință pentru calculul acesteia.

„Legea penală în vigoare nu stabilește înțelesul sintagmei «cifra de afaceri» în raport cu care instanța determină cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă în cazul stabilirii amenzii pentru persoana juridică cu scop lucrativ. Definițiile din domeniul fiscal și al concurenței referitoare la sintagma «cifra de afaceri» au aplicabilitate restrânsă, specializată la materiile precizate, translatarea lor în materie penală pentru a determina cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă în cazul stabilirii amenzii pentru persoana juridică cu scop lucrativ fiind contrară principiului legalității. Totodată, Curtea a constatat că norma penală criticată este lacunară și în ceea ce privește determinarea/reținerea, din punct de vedere temporal, a cifrei de afaceri a persoanei juridice cu scop lucrativ în raport cu care instanța determină cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă”, explica CCR în argumentarea deciziei din 2021.

Legea nr. 214/2023 a introdus în Codul penal noțiunile de „venituri totale” și „active totale” ca indicatori de referință în stabilirea cuantumului amenzilor care vor fi aplicate companiilor. Această schimbare vizează clarificarea bazei de calcul și reducerea incertitudinilor juridice, oferind instanțelor un instrument mai precis de stabilire a sancțiunilor.

Noua normă ar trebui să asigure mai multă claritate și predictibilitate, din moment ce veniturile totale și activele totale sunt indicatori economici clari și ușor de determinat, care reduc necesitatea unor analize complexe, eliminând totodată confuzia și dezacordurile juridice legate de interpretarea noțiunii de „cifră de afaceri”.

În plus, înlocuirea termenului de „cifră de afaceri” cu „venituri totale” și „active totale” poate facilita aplicarea uniformă a legii, având în vedere că aplicarea acestei formule de calcul se poate face unitar, indiferent de natura activității persoanelor juridice sau de vechimea acestora pe piață.

Autori:

• Romana Schuster, Associate Director, Taxation Services, KPMG România
• Lucia Grecu, Associate Manager, Taxation Services, KPMG România

Rezumat: Nu mai e o noutate majorarea cotei de impozit pe dividende distribuite de persoanele juridice române către participanții săi la capitalul social începând cu 1 ianuarie 2023, astfel că reprezentanții acestora se văd obligați să ia decizii cât mai rapide până la finalul anului 2022, urmărind interesul asociaților/acționarilor, însă fără a afecta negativ interesul societății. În prezentul articol, analizăm în linii mari principalele aspecte legate de distribuirea de dividende interimare sub incidența prevederilor legale, contabile și fiscale, cu concentrarea pe modificările impuse de O.G. nr. 16/2022 și a proiectului de lege de aprobare a acesteia. Totodată, analizăm și principalele puncte-cheie care ar trebui luate în considerare de reprezentanți înaintea adoptării unor decizii de repartizare sau nu a rezultatului sub forma de dividende.

Summary: The increase in the dividend tax rate as from January 2023 is not news anymore, but companies’ directors are under pressure to make a few quick decisions before the end of 2022, The decisions they need to take should further the interests of shareholders while preserving companies’ financial health. We analyse here the main accounting, tax, and legal implications of interim distributions of dividends, with a focus on the provisions of G.O. 16/2022 and the draft law to approve this ordinance. We also point out the key points which company directors should consider before making the decision to distribute retained earnings as dividends.

1. Introducere

Din ianuarie 2023, crește de la 5% la 8% cota de impozitare a dividendelor distribuite persoanelor fizice. Modificarea instituită prin O.G. nr. 16/2022[1], aparent simplă și clară, a generat însă numeroase controverse legate de modul de aplicare. Analizăm două situații distincte separat.

2. Distribuirea de dividende interimare în contextul modificării cotei de impozitare

Controversele vizează în special cazul dividendelor interimare, creșterea cotei generează din motive evidente presiuni de repartizare a profitului exercițiului financiar curent în vederea economisirii unui procent de 3% din valoarea brută a dividendului. Ordonanța nu menționează vreo regulă tranzitorie pentru situația regularizării dividendelor distribuite în baza situațiilor financiare interimare cu ocazia închiderii exercițiului financiar 2022. Din acest motiv, în proiectul de lege de aprobare a prezentei ordonanțe, PL-x nr. 628/2022[2], este inserat un paragraf care să pună capăt controverselor privind impactul fiscal al regularizării dividendelor distribuite în baza situațiilor financiare interimare, efectuată pe baza situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar 2022. Acesta ar urma, conform clarificării aduse, să se realizeze tot la cota de 5%, valabilă până în anul 2022, deși se face în anul 2023. În lipsa acestei stipulații, pentru dividendele distribuite și/sau plătite în cursul exercițiului financiar 2022 în baza situațiilor financiare interimare s-ar fi recalculat impozitul pe dividende la noua cotă, de 8%. Din păcate însă, legea de aprobare a O.G. nr. 16/2022 nu va intra în vigoare, aproape cert, la 1 ianuarie 2023, fiindcă a fost contestată recent la Curtea Constituțională a României (denumită în continuare „CCR”). În ciuda intențiilor legislativului, contestarea la CCR prelungește starea de incertitudine fiscală, în condițiile în care oricum acest subiect, în ultima perioadă, a generat numeroase discuții legate de distribuirea de dividende interimare aferente trimestrului IV, părerile fiind împărțite dacă discutăm de dividende interimare la trimestrul IV, și care ar fi cota aplicabilă.

[1] Art. I pct. 3 din O.G. nr. 16/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative și alte măsuri financiar-fiscale (publicată în M. Of. nr. 716 din 15 iulie 2022).

[2] PL-x nr. 628/2022 – Proiect de Lege privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative și alte măsuri financiar-fiscale, disponibil pe https://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2022/pr628_22.pdf.

Puteți citi continuarea articolului în nr. 6/2022 al revistei Tax Magazine. Găsiți aici mai multe detalii despre abonamentele Tax Magazine.

În ziua de 6 aprilie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României, al art. 11 alin. (1) lit. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

“(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.

(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;

b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.”

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Curtea a reținut că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia. Totodată, Curtea a observat că supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.139 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, față de orice persoană, independent de calitatea avută de aceasta în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem.

În continuare, Curtea a constatat că elementele la care art.138 alin.(1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală face referire și care constituie metode speciale de supraveghere reprezintă intruziuni/ingerințe în viața privată a persoanelor. Totodată, Curtea a constatat că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

În acest context, Curtea a reținut că paragraful 2 al articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și alineatul 2 al articolului 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului dreptului la viață privată să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.

Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori dispunerii acestora, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării  îndeplinirii condițiilor și, implicit, al legalității măsurii respective. Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică.

Astfel, raportat la cauza dedusă judecății, Curtea a constatat că reglementarea actuală a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane altele decât inculpatul, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect, ceea ce se constituie într-o  încălcare a prevederilor art.26 și art.53 din Constituție, precum și a celor ale art.8 și art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală.

Argumentele reținute în motivarea soluțiilor pronunțate de Plenul Curții Constituționale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În ziua de 6 aprilie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit.d) din Constituţia României, al art.11 alin.(1) lit. d) și al art.29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere următoarea excepție de neconstituționalitate:

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr.198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi şi drumuri naționale, modificate prin art.IV pct.3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.228/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative,  prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care au următorul cuprins:

„(3) Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art.21-27 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.” Dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994, în care se regăsește sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” au următorul conținut: „(2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.”

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art.9 alin.(3) din Legea nr.198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi şi drumuri naționale, astfel cum au fost  modificate prin art. IV pct.3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.228/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative,  prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea, având în vedere  dispozițiile art.26 alin.(1) din Legea nr.33/1994, potrivit cărora „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite”,  precum și jurisprudența sa anterioară în materie, a constatat că, deși transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, în ipoteza în care persoana expropriată nu este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite pe cale administrativă, aceasta urmează a beneficia de o despăgubire stabilită pe cale judiciară al cărei cuantum nu se raportează la data transferului dreptului de proprietate, ci la cea a realizării expertizei. În schimb, Legea nr.33/1994, legea generală în materie de expropriere, prevede transferul dreptului de proprietate la data îndeplinirii obligațiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere; de aceea, în acest din urmă caz este just ca expertiza judiciară să se realizeze într-un moment temporal cât mai apropiat de pronunțarea hotărârii judecătorești.

Ca atare, stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului. Dacă în privința exproprierii reglementate de legea generală această exigență constituțională este pe deplin respectată prin dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în privința legii speciale, în speță fiind vorba de Legea nr.198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.184/2008, aplicarea art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994, respectiv sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, generează o situație juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este „dreaptă” în sensul art.44 alin.(3) din Constituție, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională.

În aceste condiții, prevederile legale criticate sunt neconstituționale prin raportare la art.art.44 alin.(3) din Constituție, potrivit cărora „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

În ziua de 25 octombrie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României şi a art.29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în ansamblul său, și în mod special ale art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6, art. 7, art. 8, art. 10 și art. 11 din aceasta.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi:

1. A admis excepția și a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, este neconstituţională.

2. A admis excepția și a constatat că prevederile din art.11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

3. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza întâi raportate la dispoziţiile art.3 teza întâi, precum şi excepția de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza a doua din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

4. A respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, şi a constatat că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate.

Declararea ca neconstituţională a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” (menţionată la pct.1) din art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 a avut în vedere faptul că devalorizarea bunurilor imobile nu este incidentă, în raport de obiectul contractelor de credit (sume de bani).

Soluţia pronunţată de Curtea Constituţională la pct.2 a avut în vedere, în principal, încălcarea art.1 alin.(5), referitoare la calitatea legii, în componenta sa privind cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii şi a art.21 – Accesul liber la justiţie din Constituţie.

Respingerea, ca inadmisibilă, a prevederilor menţionate la pct.3 a avut în vedere faptul că toate dosarele în care au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate vizează contracte de credit încheiate între anii 2007-2009, şi anume sub regimul Codului civil din 1864, astfel că aceste prevederi nu au legătură cu soluţionarea cauzelor, fiind incident art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanțelor care au sesizat Curtea Constituțională.

Argumentele reţinute în motivarea soluției pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Conform unui comunicat de presă al CCR, în ziua de 2 iunie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu următorul conținut: „Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii.[…]”.

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale în măsura în care persoana aleasă pentru ocuparea unui loc vacant îşi exercită calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa constituţională a reţinut că este obligată să se pronunţe asupra dispoziţiilor legale în noua interpretare pe care autorităţile publice implicate (Senatul României şi Consiliul Superior al Magistraturii) le-o conferă şi să constate neconstituţionalitatea acestora prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei şi obligaţia respectării legilor, în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor, şi în art.133 alin.(4) care stabileşte durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Durata mandatului constituţional şi legal al Consiliului vizează autoritatea publică, în ansamblul său, în vreme ce persoanele alese dobândesc calitatea de membru al acestuia şi o exercită până la împlinirea termenului de 6 ani. Prin urmare, având în vedere trăsătura Consiliului Superior al Magistraturii de organism colegial, mandatul membrilor săi expiră la împlinirea termenului de 6 ani, deci la aceeaşi dată pentru toţi membrii. Cu alte cuvinte, persoanele care dobândesc calitatea de membru al Consiliului pe parcursul termenului de 6 ani, ocupând un loc vacant în cadrul organismului colegial, îşi vor îndeplini atribuţiile legale şi constituţionale de la data validării sau alegerii în funcţie, după caz, pentru restul de mandat rămas până la expirarea acestui termen. Orice interpretare contrară, în sensul că fiecare membru al Consiliului Superior al Magistraturii poate fi validat sau ales pe un mandat întreg de 6 ani, care curge individual, independent de mandatele celorlalţi membri, este neconstituţională.

Decizia este  definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituțională a decis: angajatorii nu vor mai putea suspenda contractul de muncă pe perioada cercetării disciplinare.

„În ziua de 5 mai 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit.  d) din Constituţia României şi a art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003-Codul muncii, cu următorul conținut:

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt neconstituţionale.

Curtea a constatat că măsura suspendării contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, pe durata cercetării disciplinare prealabile, constituie o restrângere disproporţionată a dreptului la muncă, ocrotit de art. 41 alin. (1) din Constituţie.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalului Brăila – Secţia I civilă”, se arată în decizia CCR