Legislaţie relevantă:

Legea nr. 317/2004, art. 29 alin. (7)

Legea nr. 303/2004, art. 60

Analiza unei cereri de transfer prin prisma criteriilor prevăzute în art.3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006,  nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul  public pe care CSM are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței  justiției și interesului legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

De aceea, soluționarea unei cereri de transfer doar  prin prisma unor criterii  referitoare la volumul de activitate al instanțelor implicate în procedurile de transfer analizate , la numărul posturilor vacante la respectivele instanțe, precum și la vechimea efectivă în funcția de judecător/ vechimea la instanța  de la care se solicită transferul, fără a se ține cont de faptul că, în raport de dispozițiile art.3 din Regulament, respectivele criterii nu au un caracter absolut și nu justifică excluderea de plano a criteriilor de ordin personal, care de altfel, particularizează fiecare cerere de transfer în parte, echivalează cu o motivare deficitară și neconvingătoare a  hotărârii Plenului CSM de respingere a cererii de transfer,  cu consecința  generării excesului de putere din partea acestei autorități publice.

Decizia nr. 721 din 13 februarie 2013

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1009 din 01 noiembrie 2012 a fost respinsă contestația formulată de  GA, judecător la Curtea de Apel Craiova, împotriva Hotărârii nr. 703 din 27 septembrie 2012 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1010 din 01 noiembrie 2012 a fost respinsă contestația formulată de  CC, judecător la Curtea de Apel București, împotriva Hotărârii nr. 732 din 27 septembrie 2012 a Secției pentru Judecători a  CSM.

În considerentele Hotărârilor CSM nr.1009, respectiv nr.1010 din 01 noiembrie 2012, se reține că în soluționarea celor două cereri de transfer formulate, Secția pentru Judecători, a avut în vedere atât motivele în sprijinul solicitării, cât și criteriile prevăzute de dispozițiile art.3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, cu modificările și completările ulterioare,  respectiv: lipsa posturilor de judecător efectiv vacante disponibile la Curtea de Apel București; faptul că încărcătura medie/judecător și  pe încărcătura medie/schemă înregistrate la Curtea de Apel Pitești în anul 2011 și în primul semestru al anului 2012 se situează cu mult sub media națională calculată pentru aceeași perioadă; faptul că încărcătura medie/judecător și pe încărcătura medie/ schemă înregistrată la Curtea de Apel Craiova în anul 2011 și în primul semestru al anului 2012 sunt situate semnificativ peste media națională calculată pentru aceleași perioade;, aspecte în raport cu care, Plenul a apreciat, că în mod justificat, s-a concluzionat că aprobarea transferului ar conduce la perturbarea activității instanțelor de la care s-a solicitat transferul.

Referitor la existența unor avize favorabile, respectiv nefavorabile, exprimate de instanțele implicate, Plenul a reținut că aceste avize sunt analizate în raport și de celelalte criterii prevăzute de Regulament, criterii ce trebuie analizate cumulativ, constituie un indicator relevant în cazul în care toate instanțele implicate transmit avize favorabile, cerință neîndeplinită în ceea ce-i privește pe contestatori.

În ceea ce privește susținerea referitoare la transferul la schimb, s-a reținut că în mod corect, Secția pentru Judecători a apreciat că aceasta nu poate fi primit, ținând seama de faptul că o astfel de procedură nu este prevăzută în Regulament iar pe de altă parte, de faptul că atât recurentul GA  cât și recurenta CC, au optat pentru instanțele la care își desfășoară activitatea de doar câteva luni de la data susținerii concursului de promovare efectivă în funcție de execuție a judecătorilor și procurorilor.

În ceea ce o privește pe recurenta CC, Plenul CSM a reținut și faptul că în mod corect Secția pentru Judecători a avut în vedere, alături de motive de ordin personal din cuprinsul cererii de transfer, și împrejurarea că doamna judecător are o vechime de numai 3 luni la instanța de la care solicită transferul și în gradul aferent instanței de la care solicită transferul, aspecte în raport de care, a apreciat că este necesară asigurarea unei stabilități a personalului pentru buna funcționare a instanțelor judecătorești implicate.

Recursul exercitat de recurenții CC și GA

Împotriva Hotărârilor nr.1009 și nr.1010 din 9 martie 2012 a Plenului CSM au declarat recurs comun CC și GA, solicitând în temeiul art. 29 alin.(7) din  Legea nr. 317/2004, republicată anularea hotărârilor contestate și obligarea intimatului la emiterea unor noi hotărâri prin care să dispună admiterea cererilor de transfer formulate.

Recurenții au   susținut,  în esență, următoarele  motive de  nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește  actele atacate: respingerea cererilor de transfer, cu ignorarea practicii constante a Secției pentru Judecători, în sensul admiterii unor cereri reciproce de transfer (ex. Hotărârile Secției pentru Judecători nr.13, nr.89, nr.176/2008, nr.556 și nr. 586/2012); faptul că lipsa unei prevederi exprese în Regulament cu privire la modalitatea de transfer solicitată( la schimb) nu poate constitui prin ea însăși motiv de respingere a cererilor; soluționarea cererilor fără a fi luate în considerare aspectele de ordin personal expuse  în motivarea cererilor de transfer referitoare la viața privată a fiecărui solicitant(  părinți bolnavi, soțul și copilul la distanță de 250 km, contactarea unor credite bancare) afectată de desfășurarea activității la o distanță de 250 km de domiciliul unde se găsește și familia fiecăruia; faptul că nu au fost luate în considerare toate criteriile legale pentru soluționarea cererii de transfer prevăzute în art.3 din Regulament, ( specializarea judecătorului solicitant, domiciliul acestuia, distanța între sediul instanței și domiciliul judecătorului și timpul afectat parcurgerii acesteia); aprecierea, fără temei legal, a intimatului în sensul că  se impune luarea în considerare doar a criteriilor relevante, ceea ce a dat loc arbitrariului în soluționarea celor două cereri  de transfer; împrejurarea că la data de 03.09.2012 pe sit-ul CSM a fost publicat un post vacant la Curtea de Apel București; faptul că avizul negativ al Curții de Apel București de la care s-a solicitat transferul nu poate susține motivarea respingerii cererii, având în vedere că respectivul aviz nu a fost motivat dar și că un astfel de aviz este facultativ și nu este prevăzut între condițiile de admitere a cererii; inconsecvența intimatei în aprecierea criteriilor în condițiile în care prin Hotărârea nr.575/18.07.2012 Secția pentru Judecători a admis cererea de transfer a recurentei de transfer la Curtea de Apel Craiova.

Apărarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimatul CSM la data de 11.02.2013 a depus întâmpinare conform art.308 alin.(2) Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând în acest sens apărări față de susținerile  recurenților care vizează soluționarea cererilor de transfer.

Astfel, intimatul susține, în esență, că hotărârile recurate sunt temeinice și legale deoarece la adoptarea acestora au fost avute în vedere motivele invocate în cererile de transfer, criteriile prevăzute de art.3 din Regulament dar și faptul că dispozițiile regulamentare nu permit secției să facă un schimb de posturi între doi judecători, postul fiecăruia dintre aceștia, în cazul în care s-ar admite vreuna din cererile de transfer, devenind vacant, urmează a fi alocat unor eventuale, cereri de transfer formulate ulterior.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Examinând  hotărârile atacate emise de  Plenul CSM, prin prisma  criticilor ce le-au fost  adus, a apărărilor intimatului  și față de   prevederile legale  incidente  din   materia  supusă  verificării, Înalta Curte  apreciază că  recursul este   fondat în  sensul  și pentru  considerentele  în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că deși printr-un recurs comun sunt atacate două hotărâri distincte ale Plenului CSM, dată fiind similitudinea  criticilor  și a  motivelor de  recurs  înfățișate  de cei  doi  recurenți, urmează a le analiza grupat,  răspunzând acestora, în principal, prin  argumente  comune. Totodată, legalitatea actelor administrative contestate va fi analizată, în limitele recursului declarat în cauză, respectiv fără a se avea în vedere considerentele referitoare la Tribunalul Dolj,(recurenta CC solicitase transferul de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Craiova sau la Tribunalul Dolj) respectiv la Curtea de Apel Pitești( recurentul G solicitase transferul la Curtea de Apel București sau la Curtea de Apel Pitești).

În acest context, Înalta Curte constată că a fost investită în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu un recurs comun ce are ca obiect Hotărârea nr.1009/01.11.2012 prin care Plenul CSM a respins contestația  formulată de GA, judecător la Curtea de Apel Craiova, împotriva Hotărârii nr.703/27.09.2012 a Secției pentru Judecători a CSM, precum și Hotărârea nr.1010/01.11.2012 prin care Plenul CSM a respins contestația  formulată de CC, judecător la Curtea de Apel București, împotriva Hotărârii nr.732/27.09.2012 a Secției pentru  Judecători a CSM.

În primul rând, Înalta Curte, fără a nega, prin prisma Hotărârilor Secției pentru Judecători nr.89/27.03.2008, nr. 176/05.06.2008, nr.556/18.07.2012nr.586/18.07.2012, faptul că intimatul a consacrat, pe cale  administrativă, noțiunea de cereri reciproce de transfer (transferuri la schimb), pe care le-a considerat admisibile în considerarea unor posturi astfel, vacantate la  instanțele implicate, constată că atâta timp cât o astfel de procedură nu-și găsește corespondent într-o normă de drept, recurenții nu pot pretinde și justifica, în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ,  un drept vătămat în sensul art.2 alin.(1) lit.o) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

Prin urmare, sunt lipsite de temei și vor fi înlăturate ca atare,  criticile  referitoare la nelegalitatea hotărârilor recurate sub aspectul nerespectării, în soluționarea cererilor de transfer ale recurenților, a practicii Secției pentru Judecători a CSM referitoare la agrearea unor transferuri reciproce, Înalta Curte considerând, în acest context, că respectivele hotărâri ale Secției pentru Judecători, nu pot reprezenta, în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ, mai mult decât un reper  a  modului în care intimatul a interpretat și aplicat, în situații concrete, dispozițiile regulamentare referitoare la criteriile și procedura de soluționare a unor cereri de transfer.

Înalta Curte, consideră, însă, ca fiind întemeiate   motivele de recurs înfățișate și dezvoltate de recurenți, subsumate criticilor privind motivarea deficitară și neconvingătoare a  hotărârilor atacate,  cu consecința  generării excesului de putere din partea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest context, Înalta Curte, reamintește, în acord cu jurisprudența sa constantă, că  analiza unei cereri de transfer prin prisma criteriilor prevăzute în art.3 din Regulament,  nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul  public pe care CSM are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței  justiției și interesului legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

Însă, examinând întregul probatoriu administrat, respectiv  înscrisurile  depuse la dosar, Înalta Curte  reține că în cazul  recurenților, intimatul CSM  nu a  examinat în mod efectiv și concret  toate criteriile  invocate  de recurenți în motivarea cererilor de transfer formulate, prin prisma dispozițiilor legale în materie, ceea ce echivalează cu o motivare deficitară, aspect ce va fi reținută ca prim motiv de nelegalitate în cauza de față.

Astfel, analizând hotărârile atacate, în limitele criticilor aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că intimatul în motivarea ambelor hotărâri, s-a rezumat în mare parte l-a  expunerea detaliată a dispozițiile legale incidente precum și l-a redarea unor date statistice referitoare la instanțele implicate în cele două proceduri de transfer( posturi ocupate/vacante, încărcătură medie/judecător, încărcătura medie/schemă) fără a analiza și motivele de ordin personal, invocate de fiecare recurent, de altfel, circumscrise criteriilor prevăzute în art.3 din Regulament, menite   a contura o situație  juridică  individuală  și subiectivă, specifică fiecărei cereri de transfer.

 Așadar, motivele pentru care s-a apreciat, în concret,  că se impune respingerea contestației și implicit a cererii recurentei CC de transfer de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Craiova, se rezumă, practic la două aspecte respectiv vechimea de numai 3 luni la instanța de la care se solicită transferul și în gradul aferent instanței la care se solicită transferul precum și existența unor avize favorabile/nefavorabile exprimate de instanțele implicate.

 Aceeași abordare formală se observă  și  în cazul recurentului GA, în condițiile în care respingerea cererii de transfer de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel București, a fost justificată în esență, prin prisma  lipsei posturilor de judecător efectiv vacante disponibile la Curtea de Apel București  și la avizele exprimate de instanțele implicate.

Așadar, din lecturarea hotărârilor contestate rezultă  că intimatul CSM, trecând, în mod discreționar, peste analiza motivelor de ordin personal invocate de fiecare recurent în motivarea cererii de transfer formulate, circumscrise unor criterii prevăzute de art.3 din Regulament,( domiciliul solicitantului; locul de muncă al soțului sau soției; distanța dintre domiciliul și sediul instanței sau parchetului la care funcționează judecătorul ori procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia; starea de sănătate și situația familială ) a soluționat cele două cereri de transfer, doar,  prin prisma unor criterii  referitoare la volumul de activitate al instanțelor implicate în procedurile de transfer analizate , la numărul posturilor vacante la respectivele instanțe, precum și la vechimea efectivă în funcția de judecător/ vechimea la instanța  de la care se solicită transferul, fără a ține cont de faptul că, în raport de dispozițiile art.3 din Regulament, respectivele criterii nu au un caracter absolut și nu justifică excluderea de plano a criteriile de ordin personal, care de altfel, particularizează fiecare cerere de transfer în parte.

Totodată, astfel cum Înalta Curte a  statuat deja  în practica sa în această materie împrejurarea că intimatul CSM beneficiază de o marjă largă de apreciere în emiterea  unor  astfel de acte cum sunt cele atacate în cauză nu poate conduce la concluzia că puterea decizională a  instituției se poate  manifesta independent de   criteriile obiective  sau de considerente de oportunitate, întrucât o astfel de hotărâre ar avea un caracter arbitrar.

Așadar, un  motiv comun de nelegalitate al celor două hotărâri contestate, îl reprezintă încălcare dispozițiilor art.3 din Regulament sub aspectul soluționării celor două cereri de transfer prin  raportarea selectivă doar la o parte dintre criteriile reglementate în condițiile în care respectiva normă juridică impune fără echivoc, în analiza unei cereri de transfer,  prin sintagma vor fi avute în vedere următoarele criterii, menținerea unui just echilibru între criteriile de ordin obiectiv referitoare la situația instanțelor/parchetelor implicate într-o procedură de transfer ci criteriile de ordin personal ale solicitantului, ceea ce impune, ca și premisă, analiza tuturor motivelor invocate în susținerea unei cereri de transfer.

Totodată, Înalta Curte constată că  Plenul CSM  prin hotărârile contestate nu a realizat, chiar prin raportare la criteriile reținute,   o motivare  convingătoare, în argumentarea  soluției de respingere a  celor două cererii de transfer.

Astfel, argumentele referitoare la împrejurarea că recurenta CC are o vechime de numai 3 luni la instanța de la care solicită transferul și în gradul aferent instanței la care solicită transferul  apar   ca neavând caracter convingător, chiar în contextul recunoașterii marjei largi de apreciere la care  este îndreptățit CSM, în condițiile în care, intimatul s-a raportat în mod diferit la respectivele criterii atunci când prin  Hotărârea Secției pentru judecători a CSM nr.575/18.07.2012, revocată ulterior prin Hotărârea nr.664/21.08.2012 a Secției pentru Judecători, a aprobat transferul recurentei de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Craiova, chiar în absența unui loc efectiv vacant, la data formulării cererii, începând cu data de 01.10.2012, în considerarea motivelor de ordin personal ale acestei.

Totodată, Înalta Curte constată  că intimatul CSM nu a dat eficiență, în soluționarea cererii de transfer a recurentei nici altor criterii la care a făcut referire în cuprinsul hotărârii contestate, respectiv existența unui post vacant la instanța unde s-a solicitat transferul,  avizul pozitiv  emis de  Curtea de Apel Craiova și criteriului referitor la volumului de activitate de la Curtea de Apel Craiova care depășea atât media națională cât și media Curții de Apel București ( în primul semestru al anului 2012, încărcătura medie/judecător a fost de 907 cauze, față de media națională de 806 cauze/judecător, iar încărcătura medie schemă/schemă a fost de 907 cauze, spre deosebire de media națională de 800 cauze/schemă) împrejurare a conduce la reținerea caracterului  arbitrar al actului administrativ contestat.

În fine, în condițiile în care respingerea cererii de transfer a recurentei CC, nu este justificată prin prisma criteriului referitor la vechimea de numai 3 luni la instanța de la care solicită transferul și în gradul aferent instanței la care solicită transferul, este lesne de reținut excesul de putere al intimatului în emiterea hotărârii contestate.

De asemenea, pe lângă aspectele, deja, expuse care în parte își găsesc aplicare și în cazul hotărârii contestate de recurentul GA, argumentul inexistenței posturilor efectiv vacante la Curtea de Apel București, în contextul modului în care intimatul s-a raportat, în practica sa, la noțiunea de post efectiv vacant, ca și avizul negativ exprimat de instanța la care s-a solicitat transferul, reținut ca atare, în motivarea hotărârii de respingere a cererii de transfer a recurentului GA, nu este apreciat de Înalta Curte, ca fiind convingător în justificarea soluției adoptate, câtă vreme  din situația publicată pe sit-ul intimatului la data de 03.09.2012, în considerarea căreia a și fost formulată respectiva cerere de transfer, apare ca fiind vacant un post iar avizul negativ emis de Curtea de Apel București  nu este  de natură  a  antrena  automat respingerea cererii formulate, în condițiile în care în absența unei motivări  nu are   o natură obiectivă.

Raportat la  argumentele astfel expuse, Înalta Curte, în raportat  la conținutul textelor de lege  incidente în cauză, respectiv prevederile art. 60 din Legea nr. 303/2004,  coroborate cu   prevederile art.3 din Regulament constată că motivarea  soluțiilor  adoptate, prin hotărârile contestată, este  deficitară și neconvingătoare, aspect ce conduce nemijlocit la  conturarea excesului de putere, în sensul  art. 2 lit.n) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, și ca atare  generator  al caracterului  nelegal al celor două acte  supuse  cenzurii instanței.

Drept urmare, fiind întemeiate motivele de recurs de față, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă cu referire la art. 29 alin.( 7) din Legea nr. 317 /2004, se va admite  recursul declarat   și se va dispune anularea Hotărârilor nr.1009 și nr.1010 din 1 noiembrie  2012 a Plenului CSM și a Hotărârilor Secției pentru Judecători nr.703 și nr.732 din 27 septembrie  2012, cu consecința obligării intimatului l-a emite unei noi   hotărâri prin care  să se admită  cererile de transfer pentru recurentul GA de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel București, iar pentru recurenta CC Simona de la Curtea de Apel București  la Curtea de Apel Craiova.

Legislaţie relevantă:

O.G. nr. 79/2003, art. 11 alin. (5) şi (7)

H.G. nr. 1306/2007, art. 8 alin. (1) – (5) şi art.9

Regulamentul CE  nr.1073/1999, art. 9 alin. (2)

În conformitate atât cu dreptul intern, cât şi cu dreptul comunitar, pentru a se  proceda  la   recuperarea ajutorului  financiar acordat beneficiarilor unor contracte cu finanţare europeană, în cazul constatării unor neregularităţi, este necesar să fie finalizate investigaţiile  efectuate  asupra   proiectelor vizate  şi persoanelor  implicate, fie  de către OLAF prin emiterea unui raport final, fie de către instituţiile cu atribuţii în domeniu la nivel naţional, simpla suspiciune de fraudă nefiind suficientă pentru a justifica aplicarea unei sancţiuni administrative care să implice retragerea totală sau parţială a ajutorului financiar   nerambursabil acordat din bugetul Uniunii Europene.

Decizia nr. 5363 din 22 mai 2013

Notă: O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător a fost abrogată la data de 30 iunie 2011 de O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 461 din 30/06/2011

Prin acţiunea  înregistrată la data de 25.11.2010  şi completată  la data de 28.06.2011, reclamanta SC D SRL Râmnicu – Vâlcea a solicitat   anularea  procesului – verbal de   constatare  nr. 13.474/29.06.2010 privind  proiectul  „Modernizare frigorifer şi abator vită, construcţie staţie de epurare  SC D SRL Râmnicu – Vâlcea, comuna Bujoreni, judeţul   Vâlcea”, anularea   notificării nr. 13.876/5.07.2010 privind constituirea   debitului   în sumă   de 3.432.558,19 lei, acte   întocmite de   pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit din cadrul  Ministerului Agriculturii  şi Dezvoltării Durabile, cu obligarea   pârâtei la   restituirea sumei   de 3.432.558,19 lei, care  a  fost   achitată   în baza actelor   administrative contestate.

În subsidiar, reclamanta  a  solicitat anularea în parte  a   celor două   acte  întocmite de pârâtă şi obligarea  acesteia la restituirea   sumei  de 2.716.664,39 lei.

 În motivarea   acţiunii, reclamanta a   arătat   că, în baza   contractului   – cadru  nr. C1.10201544000030/15.08.2006 încheiat   cu   Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit , în calitate de autoritate contractantă, a primit finanţare nerambursabilă în sumă   de 3.432.558,19 lei, plătită   în patru   tranşe  pentru   proiectul „Modernizare frigorifer şi abator vită, construcţie   staţie   de epurare  SC D SRL , comuna   Bujoreni , judeţul Vâlcea”.

Deşi au fost  respectate condiţiile pentru acordarea cofinanţării din fonduri publice   în cadrul Programului SAPARD, reclamanta  a arătat   că, prin cele   două acte contestate   a fost   nelegal   constatată o neregulă în derularea contractului   de finanţare, cu   obligarea   sa la restituirea integrală  a   finanţării primite, fără   desfăşurarea  unui control   efectiv şi fără   analizarea   tuturor elementelor necesare   în cazul  aplicării   unei    sancţiuni.

În acest   sens, s-a precizat că, procesul – verbal de constatare   a  fost   încheiat  ca urmare a controlului   iniţiat la solicitarea   Oficiului   European de Luptă Antifraudă (OLAF), care  a   sesizat   autoritatea  contractantă cu privire  la  existenţa   unor  nereguli   în procedura de achiziţie  a  echipamentelor  pentru linia   de   abatorizare bovine şi utilaje independente, dar  conform   prevederilor   cuprinse în art. 11 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003, art. 2 alin. 2 şi alin. 8 din Normele   metodologice   de  aplicare  a   acestei  ordonanţe   de urgenţă, în Regulamentul  CE nr. 1073/1999 privind   investigaţiile   efectuate de OLAF şi în   Manualul   OLAF , pentru   constatarea  neregulii şi pentru   sancţionarea   celui   vinovat   este necesar   un  control  prealabil efectiv  desfăşurat   de autoritatea   competentă din statul în care s-a produs fapta.

În cauză, s-a învederat că, pârâta nu a efectuat o verificare   reală   cu privire   la   derularea   contractului    de finanţare, nu i-a   adus   cunoştinţă beneficiarului  existenţa    verificării   şi nici   nu a  încercat să obţină   dovezi, care   să conducă   la concluzia  că   reprezentanţii reclamantei ar fi   avut   cunoştinţă de faptul  că   firmele   italiene investigate   au avut o înţelegere prin care   să se   manipuleze procedura   de   achiziţie   şi să   fie   declarată câştigătoare S.C. BE S.R.L.

Reclamanta a arătat că, raportul  OLAF  are doar caracter   de recomandare pentru   autoritatea    naţională , care trebuia   să stabilească   în mod   concret, dacă măsurile    indicate   în raport   pot   fi dispuse, dacă există dovezi cu privire   la vinovăţia beneficiarului  fondurilor comunitare şi dacă, în raport   cu prejudiciile   produse, se poate   dispune   o sancţiune .

Reclamanta a invocat  şi dispoziţiile art. 2 din  Regulamentul CE nr.2988/1995 privind  protecţia intereselor  financiare ale  Comunităţilor Europene, care   prevăd că, măsurile şi sancţiunile administrative trebuie să fie eficace, proporţionale şi convingătoare, astfel   încât să se ofere  o protecţie   adecvată intereselor   financiare   ale   Comunităţilor Europene.

De aceea,   s-a invocat   ca motiv    de nulitate  a  actelor   administrative contestate şi încălcarea normelor   de drept   comunitar, susţinându-se   că, aplicarea   unei măsuri   sau   sancţiuni administrative, cum este  măsura   de restituire  a   finanţării   nerambursabile, se justifică  numai   dacă   există   o prejudiciere  a   bugetului   general al  Comunităţii   Europene şi/sau bugetelor   administrate de aceasta sau în numele ei.

Cum în cauză nu a  existat   un asemenea prejudiciu, reclamanta   a  considerat   că a  fost nelegal   obligată   să restituie   finanţarea  primită, pentru   că şi în situaţia   în care   se consideră că   erau   neconforme ofertele  celor   două   societăţi din Italia, se  impunea menţinerea   finanţării nerambursabile  faţă de   existenţa   unei  proceduri de achiziţie deschise, transparente, cu respectarea deplină a   principiilor directoare instituite pentru  eligibilitatea cheltuielilor în programul   SAPARD.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 7399/6.12.2011, prin care a   respins   acţiunea   ca  neîntemeiată.

Hotărând astfel, instanţa de fond a considerat că, prin procesul – verbal de constatare   nr. 13474/29.06.2010 întocmit de pârâtă în baza notei de informare nr. D/004523/11.05.2010  a Oficiului  European de Luptă Antifraudă, s-a reţinut în mod  corect   existenţa   unei nereguli, în sensul  dispoziţiilor  art. 2 lit. a din Ordonanţa  Guvernului   nr. 79/2003, în procedura  de achiziţie   declanşată de reclamantă în vederea  achiziţiei   de  echipamente   pentru linia de abatorizare bovine şi de  utilaje necesare desfăşurării activităţii în cadrul abatorului, în executarea  contractului  – cadru nr. C1 10201544000030/15.08.2006 încheiat de părţi pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condiţiile  Programului special de  preaderare pentru  agricultură şi dezvoltare   rurală SAPARD  – România.

Existenţa neregulii a  fost   constatată   de prima   instanţă în raport  cu împrejurările    de fapt avute în vedere la emiterea  actelor  administrative contestate  şi care au fost stabilite în urma verificărilor  efectuate în Italia, la societăţile participante la procedura de achiziţie, reţinându-se că, această procedură s-a desfăşurat cu încălcarea principiilor liberei   concurenţe, transparenţei  şi eficienţei utilizării fondurilor, în condiţiile în care  ofertele a   două dintre  societăţile  italiene participante  la licitaţie au fost pregătite sub îndrumarea   şi la solicitarea expresă a firmei declarată câştigătoare şi nu la solicitarea sau în concordanţă cu   cerinţele beneficiarului finanţării SAPARD.

Conform  art. 1  alin. 2 din Anexa   nr. 1 – Prevederi Generale la contractul   de finanţare, s-a avut   în vedere   că,  reclamanta în calitate    de beneficiar, avea  obligaţia   să implementeze proiectul cu maximum de profesionalism, eficienţă şi vigilenţă, în  concordanţă   cu cele   mai bune practici în domeniul   vizat, ceea ce    impunea   ca, ofertele în procedura de selecţie să fie   depuse   de ofertanţi independenţi, eligibili să   participe în calitate  de furnizori   în cadrul unui proiect implementat   de SAPARD, pentru a  se asigura   astfel preţuri   autentice şi  competitive în mod real.

Cererea reclamantei  de efectuare a  unei expertize tehnice   de specialitate  a fost respinsă, cu motivarea că, proba nu este relevantă şi utilă în soluţionarea cauzei   pentru   că nu se  impune stabilirea valorilor de piaţă (preţuri practicate pe piaţă) la data achiziţiei pentru  produse similare şi compararea  cu preţul de achiziţie plătit, în condiţiile în care ofertantul câştigător a fost desemnat în considerarea unor oferte neconforme, care nu   conţineau preţurile reale pe care ofertanţii le-ar fi oferit în cazul în care elaborau ofertele   în mod independent.

Cu privire la stabilirea  obligaţiei de restituire în integralitate a sumei reprezentând ajutor financiar nerambursabil, instanţa de fond a reţinut că pârâta a aplicat  corect dispoziţiile   art. 17 alin. 4 din Anexa nr. 1 la contractul   de finanţare, care prevăd că, în cazul înregistrării unei neregularităţi rezultată din culpa beneficiarului, acesta   are  obligaţia   să   restituie   integral  valoarea finanţării primite din partea   autorităţii   contractante în termen   de   15   zile de la data   confirmării de primire   a   notificării.

Din acest motiv, s-a considerat  că este  vădit   nefondată   susţinerea  reclamantei  că nu există temei contractual pentru obligarea sa la restituirea  sumelor obţinute  prin finanţare SAPARD, cu atât mai   mult cu cât, apărarea a fost invocată faţă de dispoziţiile art. 11 alin. 2 din contract, care se referă la   încetarea  contractului  şi nu faţă de dispoziţiile   art. 17 alin. 1 din Anexa nr.1 la contract, care au fundamentat  actele atacate, întrucât reglementează  consecinţele  unei   neregularităţi din culpa   beneficiarului.

Instanţa   de fond a constatat că sancţiunea de obligare la   restituirea   fondurilor   nerambursabile este justificată în cauză şi faţă de vinovăţia   reclamantei, rezultată   din  neîndeplinirea  culpabilă a obligaţiei de  rezultat şi nu  de diligenţă, de a lua   toate măsurile  necesare pentru a asigura  derularea procedurii de achiziţie în condiţii de legalitate, prin verificarea autenticităţii ofertelor depuse,dat fiind că, beneficiarul este cel care răspunde  în faţa autorităţii contractante de implementarea proiectului, care include şi modul de  desfăşurare a procedurilor  de achiziţie.

În acest sens, s-a  avut în vedere că, nerespectarea culpabilă a prevederilor contractului de finanţare referitoare la desfăşurarea procedurilor de achiziţie are drept consecinţă vicierea  rezultatului procedurilor şi implicit, prejudicierea fondurilor comunitare   şi a bugetului de stat prin utilizarea neeficientă a fondurilor primite în baza contractului    încheiat  de părţi.

Instanţa de fond a respins şi susţinerea reclamantei privind încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Regulamentul CE nr. 1073/1999 prin emiterea actelor contestate înainte de primirea raportului final al OLAF, cu motivarea  că, această  împrejurare  nu este de natură   să afecteze legalitatea   actelor , în condiţiile  în care nota transmisă de OLAF  constituie  o sesizare provenită din exteriorul autorităţii, în sensul dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din   Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003.Conform acestei prevederi legale, s-a reţinut că autoritatea pârâtă avea obligaţia să dea curs sesizării, ca autoritate competentă în gestionarea  fondurilor comunitare care trebuie să identifice neregulile prin toate mijloacele   administrative, luând în considerare şi sesizările  interne şi externe.

Calea   de atac exercitată

Împotriva  acestei sentinţe şi împotriva încheierii din şedinţa publică de la15.11.2011, a declarat recurs reclamanta SC D SRL, solicitând  în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în  subsidiar, modificarea   hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi completată.

Ca prim motiv de recurs s-a  invocat, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9   Cod procedură civilă, încălcarea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii şi dreptului la apărare, pentru   că  instanţa de fond a soluţionat cauza în  baza unor probe care  nu au fost   depuse la dosar, respectiv în baza unor documente şi rapoarte inexistente la dosar, dar   considerate de OLAF ca o dovadă  certă a comiterii intenţionate a  unei neregularităţi care a afectat selecţia   de ofertă   organizată de  societatea   recurentă.

Recurenta a  precizat  că, singurul act administrativ de drept european care ar fi   putut să stea la baza raţionamentului instanţei este raportul OLAF (care  să constate nereguli sesizate , prejudiciul   financiar produs, sancţiunea   recomandată a   fi aplicată   pentru   neregula constatată) , dar  nu  asemenea  raport   nu a  fost   întocmit.

Considerând  că există o distincţie foarte clară   între valoarea probatorie a raportului OLAF şi celelalte adrese/informări/corespondenţe emise  de OLAF , recurenta   a  arătat  că, chiar şi în măsura în care  acest raport   final  şi  celelalte documente/rapoarte ar fi existat în cauză, toate  aspectele  reţinute de OLAF  nu au şi nu pot avea  un  caracter  obligatoriu  pentru autorităţile naţionale, ci doar un caracter  de recomandare, nefiind   apte, în lipsa  altor probe cu care  să se coroboreze, să conducă la concluziile instanţei de fond asupra   situaţiei  de fapt, reţinută prin   hotărârea   pronunţată.

Ca motiv de nelegalitate a  hotărârii atacate, s-a invocat  în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, interpretarea greşită a dispoziţiilor  legale care  stabilesc  obligaţia autorităţilor naţionale de a derula un control efectiv şi de a  face propriile verificări anterior  dispunerii unor  sancţiuni.

Contrar celor reţinute de   instanţa   de fond,  recurenta   a  arătat că, în interpretarea  corectă a dispoziţiilor   legale   incidente, este   de   neconceput sancţionare a sa  doar în baza   unor informaţii comunicate de OLAF  către   autorităţile naţionale şi în lipsa unui   raport final, respectiv a  unui control efectiv realizat  de autorităţile  naţionale competente   cu privire   la   pretinsele nereguli sesizate , anterior sancţionării, pentru   stabilirea condiţiilor   răspunderii   şi a  sancţiunii corespunzătoare.

 Un alt motiv de nelegalitate  a fost invocat, de asemenea în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din Normele  metodologice de aplicarea   Ordonanţei   Guvernului   nr. 79/2003 aprobate   prin  Hotărârea Guvernului nr.1306/2007, conform cărora, controlul efectiv are caracter obligatoriu, iar  procedura  de control prevede  atât  obligaţia celui verificat de a transmite toate informaţiile necesare autorităţii competente, cât şi obligaţia autorităţii de a-l   încunoştinţa pe cel  verificat şi de a-i  da posibilitatea să îşi prezinte   obiecţiunile.

În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 Cod procedură civilă, s-a invocat ca motiv de  nelegalitate încălcarea  dispoziţiilor  legale incidente (inclusiv  pct. 5A 13 1 b din Secţiunea  F din Acordul multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia comunităţilor Europene şi art. 1 alin. 2 din  Regulamentul  CE nr. 2988/1995) care definesc neregularitatea ca fiind orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a  unei   acţiuni sau omisiuni a  unui  agent economic, care   poate   sau   ar putea   prejudicia bugetul   general al Comunităţilor sau  bugetele   gestionate de  acesta, fie  prin  diminuarea  veniturilor   acumulate  din   resurse  proprii, colectate   direct   în numele   comunităţilor , fie prin cheltuieli   nejustificate.

Faţă de aceste  dispoziţii legale, instanţa  de fond  a constatat  în mod greşit existenţa  unei neregularităţi pentru care   se impune restituirea fondurilor  acordate , fără   a se   avea   în vedere că nu  este îndeplinită condiţia prejudicierii bugetului  general al Comunităţii Europene şi nici condiţia culpei  beneficiarului, chiar în forma uşoară, pentru că la dosarul  cauzei nu există nicio probă din care să rezulte vinovăţia recurentei pentru pretinsa neregularitate reţinută.

Pentru acest considerent, s-a solicitat în principal casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se dispune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care să verifice dacă în realitate a existat o neregularitate, în sensul prevederilor legale citate anterior şi care să justifice sancţionarea administrativă a societăţii   recurente.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost invocată de recurentă şi în baza dispoziţiilor  art. 304  pct. 5 şi pct. 9 Cod procedură civilă, cu motivarea că a fost greşit interpretată    clauza cuprinsă la art. 17 din Anexa nr. 1 la contractul  de finanţare, care  nu  stabileşte o răspundere proprie şi distinctă de cea  reglementată la art. 11 din Anexa   nr. 1 a aceluiaşi   contract şi care se aplică în toate cazurile în care se invocă o încălcare a prevederilor   contractuale.

Recurenta a învederat că art. 17 alin. 4 din Anexa nr. 1 la contractul de finanţare nu are  valoarea unui  pact comisoriu de gradul  4, cum de altfel nu are nici art. 11 din Anexa nr. 1 la acelaşi contract, ceea ce dovedeşte raţionamentul greşit al primei instanţe asupra   interpretării dispoziţiilor legale şi contractuale incidente în cauză.

În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 Cod procedură civilă, recurenta a  criticat hotărârea instanţei de fond pentru încălcarea principiilor proporţionalităţii şi al respectării prezumţiei de nevinovăţie, reglementate explicit de legislaţia comunitară şi de  cea   internă, care garantează individualizarea şi stabilirea obligaţiilor de plată doar  cu privire la sumele   în strictă legătură  de  cauzalitate cu neregulile dovedite ca săvârşite.

În acord cu principiile enunţate anterior, s-a arătat că, şi în cazul constatării unei   nereguli, se impune să fie restituit numai beneficiul obţinut în mod nejustificat, iar nu plata unor sume mai mari  decât cele aflate în raport de cauzalitate cu neregula  constatată.

În atare situaţie, recurenta a considerat că nu există nici o justificare, de fapt  sau legală, pentru a fi obligată să returneze întreaga  sumă finanţată, cum în mod greşit s-a dispus  prin actele contestate în cauză.

Prin ultimul motiv de recurs, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a  avut în vedere la  soluţionarea  cauzei  documentele emise de autorităţile naţionale cu privire   la situaţia  recuperării fondurilor nerambursabile.

Cum aceste documente au fost emise chiar de agenţia intimată în speţe similare, recurenta  a arătat  că au fost greşit ignorate de instanţa de fond deşi, prin conţinutul lor nu au   valoarea   probatorie a   unor simple   corespondenţe, dovedind susţinerea   din  acţiune privind  necesitatea  unui raport final al OLAF pentru sancţionarea  beneficiarului fondurilor europene.

Examinând  actele şi lucrările  dosarului, în raport şi cu  dispoziţiile  art. 304 şi art. 304¹ Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii din şedinţa publică de la 15.11.2011 şi va  admite recursul declarat împotriva   sentinţei civile nr. 7399/6.12.2011, pentru  următoarele  considerente:

Recursul declarat de recurenta – reclamantă împotriva încheierii dată în şedinţa publică de la 15.11.2011va fi respins ca nefondat, constatându-se că, printr-o interpretare  corectă a legii şi cu o motivare argumentată, a fost  respinsă  întemeiat cererea acestei   părţi de efectuare  a  unei expertize  tehnice de specialitate, având ca obiective:

– identificarea şi descrierea liniei de abatorizare bovine şi a utilajelor independente achiziţionate în cadrul finanţării proiectului „Modernizare frigorifer şi abator vită, construcţie staţie de epurare S.C. D SRL, comuna Bujoreni, judeţul Vâlcea, cu  precizarea  dacă este  funcţională  în prezent şi când a  fost  dată în folosinţă;

– stabilirea sumelor decontate exclusiv pentru finanţarea liniei de abatorizare  şi a utilajelor  independente achiziţionate;

– descrierea caracteristicilor pieţei de comercializare a liniilor de abatorizare   similare celei achiziţionate, la data  de achiziţie şi livrare;

– stabilirea  valorilor de piaţă la data achiziţiei pentru  produse  similare (linii   de abatorizare şi utilaje   independente) şi compararea cu preţul de achiziţie  efectiv achitat   de   recurenta  – reclamantă.

În raport cu obiectul cauzei, prin care s-a contestat legalitatea  actelor  administrative  întocmite de intimata – pârâtă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit pe baza   documentaţiilor depuse la dosar, instanţa de fond a  stabilit   judicios că expertiza solicitată nu este utilă, concludentă şi pertinentă soluţionării litigiului, faţă de obiectul probei   respective, precizat prin indicarea obiectivelor menţionate anterior.

Cum aceste  obiective nu erau de natură să  lămurească  împrejurări  de fapt utile  pentru exercitarea  controlului  de legalitate pe calea acţiunii în anulare  formulată împotriva    celor două acte  contestate, se  reţine că  judecătorul  fondului a aplicat corect  dispoziţiile  art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă, respingând cererea  recurentei – reclamante de administrare  a  dovezilor cu expertiza  tehnică de specialitate.

Nefiind întemeiat motivul   de casare invocat în prima critică  din recurs va fi respins ca   nefondat recursul declarat  de reclamantă împotriva  încheierii din şedinţa   publică   de la   15.11.2011.

Recursul declarat de aceeaşi parte împotriva  hotărârii pronunţate pe fondul cauzei va fi admis pentru motivul de modificare invocat  în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, constatându-se că prima instanţă a menţinut în mod greşit actele  deduse judecăţii, pe care le-a considerat legale şi a respins acţiunea formulată pentru   anularea lor.

Hotărârea instanţei de fond va fi modificată pentru interpretarea greşită dată  dispoziţiilor legale care reglementează procedura de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat beneficiarilor unor contracte cu finanţare europeană, în urma  constatării  unor  neregularităţi.

Astfel, se reţine că, recurenta – reclamantă, beneficiară a unei finanţări nerambursabile  în condiţiile  Programului special de  preaderare pentru   agricultură şi dezvoltare rurală – SAPARD, a contestat procesul–verbal de constatare nr. 13.474/29.06.2010 şi notificarea nr. 13876/5.07.2010, prin care intimata – pârâtă a   efectuat o verificare  documentară pentru analizarea naturii debitului semnalat în adresa nr. D/004523/11.05.2010 a Oficiul   European   de   Luptă Antifraudă (în continuare OLAF).

În urma controlului  documentar finalizat prin cele  două acte  întocmite  de intimata – pârâtă, s-a dispus obligarea  recurentei – reclamante să restituie integral ajutorul  financiar nerambursabil acordat prin contractul – cadru nr. C1.10201544000030/15.08.2006 încheiat   de părţi pentru punerea   în aplicare a  proiectului intitulat „Modernizare frigorifer şi abator  vită, construcţie staţie de epurare, S.C. D S.R.L., comuna   Bujoreni, judeţul Vâlcea”.

Instanţa de fond a înlăturat   fără temei primul  motiv de nelegalitate  invocat în  acţiunea în anulare cu privire la prematuritatea emiterii celor două acte atacate, prin  care a fost angajată răspunderea contractuală şi a fost stabilită obligaţia restituirii integrale a   finanţării  acordate recurentei – reclamante, în lipsa  unui raport final întocmit de OLAF sau   a actului de control al Departamentului de Luptă Antifraudă, respectiv a rechizitoriului  Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Acest prim motiv  de nelegalitate  se dovedeşte a  fi întemeiat faţă de dispoziţiile   art. 9   alin. 2 din  Regulamentul   CE nr. 1073/1999, care prevăd că,  singurul înscris care poate constitui  o probă admisibilă  în   procedurile  administrative  sau  judiciare ale statelor   membre  este   raportul   final de control al OLAF, respectiv   raportul  care se  întocmeşte    de acest oficiu, sub  autoritatea  directorului, la   încheierea   investigaţiei  fiecărui  caz  în parte.

În mod necontestat, un asemenea raport final nu a  fost  întocmit de OLAF cu privire la  presupusele  nereguli în finanţarea  SAPARD acordată beneficiarului S.C. D S.R.L. prin contractul   – cadru nr. C1 10201544000030/15.08.2006.

Din adresa  nr. 13.500/8.05.2013  a Comisiei Europene – OLAF rezultă că pentru  acest contract  a  fost   deschis  numai   un caz   de monitorizare  şi nu  o anchetă   externă , ca  pentru alte  proiecte şi nu s-a  elaborat un raport final, întrucât cazul  a  fost   considerat ca fiind  închis în luna octombrie 2011, ca urmare a închiderii monitorizării  administrative şi juridice.

În atare situaţie, nota de informare nr. D/004523/11.05.2010 prin care OLAF a   transmis intimatei – pârâte Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, în  calitate   de  autoritate naţională competentă, toate dovezile disponibile în privinţa presupuselor nereguli în cadrul finanţării acordate recurentei – reclamante, cu  recomandarea de a  rezilia contractul  de finanţare SAPARD şi de a recupera întregul ajutor achitat, nu  reprezintă    decât   o sesizare cu caracter extern, în sensul   dispoziţiilor  art. 10 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1073/1999, ca  fiind o sursă de informaţii obţinută de acest organism în cursul investigaţiei externe, care ar fi trebuit să genereze deschiderea de către autorităţile naţionale în domeniu, respectiv Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi DLAF , a unor   controale în cadrul cărora să se stabilească, pe bază de probe  şi nu de prezumţii, existenţa   unor neregularităţi în executarea obligaţiilor contractuale, răspunderea  persoanelor  implicate, prejudiciul cert cauzat bugetului Comunităţilor Europene, cu indicarea   prevederilor   legale încălcate şi cu  stabilirea sumei  de recuperat, corespunzător neregulii  constatate, prin aplicarea  principiului  proporţionalităţii.

Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de legislaţia  naţională, respectiv dispoziţiile   art. 11/1 alin. 5 şi alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003, art.   2 alin.   1 – 12, art. 8 alin. 1 – 5 şi art. 9 din Hotărârea   Guvernului   nr. 1306/2007, conform   cărora  , Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, ca autoritate cu atribuţii în gestionarea  fondurilor comunitare  şi a  cofinanţării aferente, poate să stabilească şi să individualizeze obligaţiile  de plată prin emiterea  titlului de creanţă numai în momentul în care deţine o notă de control a  Departamentului pentru Luptă Antifraudă sau rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Pentru acest considerent, prin nota nr. 4457/870 întocmită la data de 28.02.2011 de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – directorul Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiilor formulate împotriva  proceselor verbale de constatare întocmite  de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, până la obţinerea notei de control DLAF,a raportului final OLAF sau a  rechizitoriului DNA, reţinându-se necesitatea obţinerii acestor documente de către  Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit pentru  demararea procedurii de recuperare a   debitelor   sau pentru soluţionarea contestaţiilor la  procesele verbale de constatare care au ca obiect debitele semnalate urmare investigaţiilor desfăşurate de OLAF asupra proiectelor   din cadrul Măsurii nr. 1.1, submăsura 02 – „carne, produse din carne şi ouă”, implementate prin   Programul SAPARD  în România.

La emiterea acestei note  a  fost  avută în vedere  şi adresa  nr. D/004352/6.05.2010 a OLAF  în care s-a precizat că, în baza art. 10 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1073/1999, pot fi transmise informaţii oricând pe parcursul desfăşurării investigaţiei, dar acestea nu sunt la fel de relevante, suficiente şi puternice asemenea unui  raport   final, care ar trebui să conţină  tot  materialul probator.

De asemenea, s-a avut în vedere că, simplele constatări ale OLAF sunt rezultatul unor verificări care depăşesc  competenţele şi instrumentele avute  la dispoziţie de  Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, cu atât  mai mult cu cât   Direcţia   Control şi Antifraudă din cadrul  acestei agenţii nu deţine metode de lucru şi nici  pârghiile legale pentru a desfăşura verificarea sesizărilor OLAF, în care sunt implicate elemente de   extraneitate, ca  de exemplu, ofertanţii participanţi în cadrul procedurilor de achiziţii din afara spaţiului naţional.

Intimata – pârâtă a procedat deja  la executarea acestei note, recunoscând implicit caracterul prematur al actelor  sale  de   recuperare a finanţărilor   europene emise  înainte   de primirea  raportului final OLAF, a notei de control a DLAF sau a rechizitoriului întocmit de DNA şi în situaţii similare cu aceea dedusă judecăţii, prin deciziile nr. 22.088/23.09.2011 şi nr. 20.555/16.09.2011 a admis contestaţiile formulate de alţi beneficiari ai finanţării   nerambursabile, a   anulat   procesul – verbal de constatare şi implicit, debitul de recuperat, reţinând   că, în măsura  în care  ulterior  se va   constata, prin raportul  final   OLAF, nota   de control DLAF sau   prin   rechizitoriul DNA, că fondurile  nerambursabile acordate   prin Programul   SAPARD au fost  prejudiciate, să demareze din nou procedura de recuperare a   debitelor , conform   legislaţiei   în vigoare.

În consecinţă, se  reţine că, în conformitate  atât  cu dreptul intern, cât şi cu dreptul comunitar, pentru a se proceda la recuperarea ajutorului financiar acordat beneficiarilor unor contracte cu finanţare europeană, în cazul constatării unor neregularităţi, este necesar să fie finalizate investigaţiile  efectuate asupra  proiectelor vizate şi persoanelor implicate, fie  de către   OLAF  prin emiterea unui raport  final, fie de către instituţiile cu atribuţii în domeniu la nivel naţional, deoarece simpla  suspiciune de fraudă nu justifică aplicarea unei sancţiuni   administrative, care să implice retragerea totală sau parţială a ajutorului financiar   nerambursabil  acordat din bugetul  Uniunii Europene.

În absenţa finalizării  unor investigaţii administrative sau judiciare, după caz, menite a constata existenţa unor   neregularităţi în derularea unor contracte   cu finanţare europeană şi implicit, vinovăţia persoanelor implicate în încălcarea legii sau  obligaţiilor  contractuale, este deci prematur a se proceda  la luarea măsurilor de recuperare a eventualelor  prejudicii, ca efect al aplicării sancţiunii administrative prevăzute de art.  5 lit. c) din Regulamentul   CE nr. 2988/1995.

În cazul societăţii recurente, în baza informaţiilor  comunicate de OLAF cu adresa nr. D/004523/11.05.2010, intimata – pârâtă  a procedat direct la demararea procedurii  de   recuperare  a prejudiciului, prin emiterea   unui  proces – verbal de constatare cu valoare de titlu de creanţă, fără a efectua, în prealabil, propria investigaţie administrativă în legătură cu executarea contractului de finanţare nr. C1.10201544000030/15.08.2006, în raport cu presupusele  neregularităţi  sesizate de OLAF şi fără a  avea rezultatul final al unei   astfel de investigaţii  efectuate   de OLAF, prin   raportul final, de DLAF, prin nota de control sau de D.N.A., prin  rechizitoriu.

Dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2185/1996, care prevăd că raportul  OLAF ar constitui dovadă admisibilă în acţiunile administrative sau  judecătoreşti din statul membru, nu pot   fundamenta din punct de vedere juridic cele două acte contestate, nefiind  aplicabile în cauză, întrucât OLAF nu a  transmis  un raport final al investigaţiilor  privind  aceste  achiziţii, considerând   cazul   închis, astfel că, în mod  greşit , intimata  Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a calificat  sesizarea OLAF  ca act de control şi a  aplicat sancţiunea administrativă de retragere  a  sprijinului financiar, dispunând restituirea integrală a ajutorului financiar nerambursabil acordat  societăţii recurente.

Concluzia care   rezultă  şi faţă de care  nu se   mai impune a  fi   examinate celelalte   motive de recurs este aceea că, în lipsa unui raport final întocmit de OLAF asupra   investigaţiei sau a unor verificări administrative sau judiciare efectuate de autorităţile  naţionale cu atribuţii  în gestionarea  fondurilor comunitare şi în cofinanţarea aferentă, conform reglementărilor naţionale şi comunitare enunţate  anterior, procesul  – verbal de constatare nr. 13.474/29.06.2010 şi notificarea nr. 13.876/5.07.2010 au fost încheiate de  intimata – pârâtă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit fără temei legal.

Pentru considerentele  care au fost   expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 7399/6.12.2011, va modifica  această sentinţă, în sensul că, va admite   acţiunea  formulată  de reclamanta   S.C. D S.R.L. , va dispune  anularea procesului – verbal de constatare nr. 13474/29.06.2010 şi notificarea nr. 13.876/5.07.2010 încheiate   de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, cu obligarea  pârâtei Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit  de a restitui reclamantei suma de  3.432.558,19 lei, achitată în executarea actelor anulate cu ordinul de plată nr. 2374/4.08.2010.

Cererea recurentei – reclamante de obligare a intimatei Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit la plata  cheltuielilor de judecată suportate la instanţa de fond şi la   instanţa de recurs, va fi respinsă, constatându-se că, potrivit   art. 274 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, nu s-a  dovedit  cu  înscrisuri suma  pretinsă cu acest titlu.

Astfel, se reţine că, recurenta – reclamantă nu a depus contractele de asistenţă   judiciară pentru  a se verifica  dacă  acestea se referă la dosarul în cauză şi sumele plătite cu titlul de onorariu de avocat  pentru reprezentarea   judiciară  a   părţii.

Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 7399/6.12.2011 a fost admis,   sentinţa atacată a fost modificată, în sensul admiterii acţiunii  formulate de  reclamanta  S.C. D  S.R.L., anulării procesului – verbal de constatare nr. 13.474/29.06.2010 şi a  notificării  nr. 13.876/5.07.2010 încheiate de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, cu obligarea pârâtei Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit să restituie reclamantei suma de 3.432.558,19 lei.