Prin intermediul Deciziei nr. 6 din Dosarul 14/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și a dispus în sensul admiterii plângerilor contravenționale cu consecința anulării proceselor – verbale de constatare a unei contravenții în situația în care nu poartă semnătura olografă a agentului constatator.

Instanţa a făcut aplicarea dispozițiilor art. 17 din O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prin raportare la cele ale art. 4 pct 1-4 și art. 7 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică în motivarea deciziei.

Deși Înalta Curte a avut în vedere situația particulară a săvârșirii contravenției prevăzute la art. 17 alin. (1) din O.G. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, respectiv cazul în care contravenientul circulă fără a deţine rovinieta valabilă, soluția reprezintă una deschizătoare de drumuri, în special în domeniile în care constatarea contravențiilor se face cu ajutorul aparatelor electronice sau digitale.

Materialul a fost publicat în Newsletterul Costaș, Negru & Asociații

În zodia controalelor fiscale agresive, inactivitatea unora dintre partenerii comerciali poate ridica probleme semnificative, în special pierderea dreptului de deducere al TVA şi a caracterului deductibil al cheltuielilor efectuate în relaţia cu asemenea parteneri comerciali la calculul impozitului pe profit (conform art. 11 alin. (1¹) – (1⁴) Cod fiscal). Experienţa recentă ne arată faptul că asemenea sancţiuni sunt aplicate automat de organele fiscale, în scopul creşterii veniturilor bugetului de stat. În aceste condiţii, contribuabilii pot şi trebuie să evoce, în inerentele litigii fiscale, teoria părţii inocente dezvoltată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, în situaţiile în care se probează caracterul real al operaţiunilor purtătoare de TVA efectuate şi nu se administrează de către fisc probe din care să rezulte, fără dubiu, implicarea societăţii verificate în tranzacţii frauduloase, exercitarea dreptului de deducere a TVA nu poate fi refuzat. S-a reţinut astfel, în afacerea Maks Pen EOOD că dreptul de deducere al TVA poate fi refuzat doar sub condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă. Instanţele naţionale sunt obligate să verifice temeinic aceste condiţii, pentru a lua o decizie justă.

Materialul a fost publicat în Newsletterul Costaș, Negru & Asociații

Autor: Cosmin Flavius Costaș

În diverse proceduri de insolvenţă, în contextul executării unor antecontracte de vânzare-cumpărare, unii creditori sau practicieni în insolvenţă exhibă o poziţie în sensul în care eventualele sume plătite în plus de contribuabil prin aplicarea unei cote de TVA superioare nu pot fi compensate cu diferenţa de preţ de achitat. Cu alte cuvinte, cinic, promitenţii-cumpărători ar trebui să achite integral diferenţa de preţ plus TVA şi s-ar putea înscrie în tabel, ca şi creditori chirografari, pentru TVA achitată în plus. Soluţia este, credem noi, alta: Ca urmare a modificării cotei de impunere a TVA, se introduce obligativitatea efectuării simultane a două operaţiuni: facturarea cu noua cotă de impunere şi stornarea avansurilor. În aceste condiţii, în funcţie de împrejurarea dacă noua cotă de TVA este mai mare sau mai mică decât cota anterioară, există diferenţe de plată (cazul majorării de TVA de la 19 la 24% pentru persoanele juridice) sau diferenţe de restituit (cazul reducerii de TVA de la 19 la 5% pentru persoanele fizice). Pentru un consumator final, regularizarea se face prin factura de regularizare. Pe cale de consecinţă, cumpărătorul va fi obligat să-i achite vânzătorului o diferenţă de bani (de pildă, în cazul creşterii TVA de la 19 la 24%) sau poate să pretindă vânzătorului restituirea unei diferenţe de bani (de pildă, în cazul reducerii TVA de la 19 la 5%). Pentru persoanele impozabile, înregistrate în scopuri de TVA, regularizarea se face prin decontul de TVA. Într-o speţă de acest tip nu operează compensarea între preţul contractual datorat şi TVA de plată, ci se procedează la regularizarea TVA, ca urmare a existenţei avansurilor şi cotelor diferite de TVA. Această regularizare este obligatorie potrivit dispoziţiilor Codului fiscal şi urmează regulile Codului fiscal, fără ca în speţă să fie necesară sau posibilă aplicarea dispoziţiilor dreptului comun referitoare la compensare. Cu alte cuvinte, promitenţii-cumpărători nu vor suporta riscul insolvenţei societăţii promitente-vânzătoare.

Acest material a fost publicat în Newsletterul Costaș, Negru & Asociații.

Autor: Cosmin Flavius Costaș

Sezonul fiscal 2015 pare să se fi deschis în aceeaşi notă: sub presiunea unui colos birocratic ineficient şi flămând, în cadrul căruia e nevoie de doi funcţionari ca să încaseze o taxă de 20 RON şi de un al treilea ca să-ţi elibereze un certificat de cazier fiscal, fiscul îşi devorează contribuabilii. În general pe cei oneşti şi cu afaceri „la vedere”, pentru că identificarea adevăraţilor evazionişti e dificilă. Desigur, cel mai preţios trofeu al vânătorilor Statului Român este taxa pe valoarea adăugată, de departe cel mai productiv impozit la bugetul statului. Cu o miză enormă, în condiţiile în care, în cele mai multe cazuri, obiectivul vânătorilor este să refuze rambursarea TVA deja colectate la bugetul de stat. Arsenalul utilizat e demn de un teatru de război: echipe de inspecţie fiscală delegate dintr-un judeţ în altul, care să creeze presiune şi să determine contribuabilul să furnizeze mai rapid toate documentele şi informaţiile furnizate (potrivit principiului „O zi inspecţie fiscală la Cluj, o zi inspecţie fiscală la Bistriţa”); trupe de comando etichetate drept anti-fraudă, care colectează toate probele cu un ordin de serviciu general şi apoi sesizează atât organele fiscale, cât şi organele penale; funcţionari fiscali detaşaţi la Parchete, care să înlocuiască experţii independenţi şi să lucreze direct sub (la) comanda Parchetului, în vederea constrângerii contribuabilului să plătească, sub ameninţarea unor acuzaţii penale; măsuri asigurătorii pe trei niveluri, astfel încât orice procedură de contestare a măsurilor asigurătorii să fie ineficientă. Conform unui veritabil ordin de zi pe unitate, toate operaţiunile sunt declarate fictive, majoritatea contribuabililor sunt inactivi, veniturile au o provenienţă incertă şi se impun a fi confiscate, iar cheltuielile sunt în mod evident nedeductibile.

Instanţele de contencios fiscal rămân, în context, ultimul bastion formal nerevendicat de vânătorii de TVA. În forumul înţelepciunii, interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cauze similare deja soluţionate în Polonia, Ungaria sau Bulgaria, ar trebui să primeze. Pentru că TVA nu e privilegiu pe care Statul poate să-l revoce după bunul plac, prin respingerea unei cereri de rambursare, ci esenţialmente un impozit indirect care trebuie să rămână neutru într-o economie de piaţă. Vor fi însă suficiente pledoariile avocaţilor pentru a-i convinge pe magistraţi că într-un stat de drept vânătoarea de TVA e contrară legii?

Acest material a fost publicat în Newsletter-ul Costaș, Negru & Asociații SCA

Autor: Cosmin Flavius Costaș

În dosarele penale cu elemente de drept fiscal, Parchetul recurge în prezent la serviciile specialiştilor delegaţi de ANAF la Parchete (şi remuneraţi de ANAF). Prin urmare, fără participarea părţilor, procurorul dispune ca aceşti specialişti să efectueze un raport de constatare tehnico-ştiinţifică pentru problemele de natură fiscală puse în discuţie. În acest sens, reamintim faptul că art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie consacră dreptul de a interoga martorii din proces. Astfel, în privinţa martorilor propriu-zişi, este neîndoielnic faptul că audierea lor în secret, fără informarea suspectului sau a apărătorului acestuia, contravine exigenţelor convenţionale. Prin urmare, în special în cazul martorilor ale căror depoziţii au un caracter determinant şi care au fost audiaţi de organele de urmărire penală, există o încălcare a art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie^[1]. În egală măsură însă, dreptul de a interoga martorii din proces este încălcat şi prin aceea că suspectul sau apărătorii lui nu au posibilitatea de a participa la stabilirea obiectivelor raportului de constatare, de a-l interoga direct pe acest specialist sau de a formula obiecţiuni la raportul de constatare. Mai mult, din practica Parchetelor rezultă faptul că persoana acuzată nu are nici măcar posibilitatea de a propune o contra-probă, adică realizarea unui raport de expertiză de către un consultant fiscal cu privire la aceleaşi chestiuni, ceea ce accentuează violarea art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie. Asupra acestor aspecte, vom reţine faptul că în jurisprudenţa CEDO, obligatorie şi pentru organele de urmărire penală, s-a indicat faptul că în noţiunea de „martor” intră şi expertul, mai ales atunci când o acţiune publică este declanşată în urma raportului pe care acesta l-a redactat^[2], pentru că într-o asemenea ipoteză expertul se apropie de poziţia unui „martor în acuzare”. De altfel, jurisprudenţa convenţională mai recentă se pronunţă cu fermitate pentru sancţionarea acestor abuzuri^[3]. O vor face oare şi instanţele penale naţionale?

Autor: Cosmin Costaș

În urma unei sesizări a Curţii de Apel Timişoara, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat prin ordonanţa din 4 decembrie 2014 în afacerea C-304/13, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) – Centrul Judeţean Timiş vs. Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului Timiş. În ceea ce ne priveşte, soluţia Curţii de Justiţie reprezintă o nouă dovadă a “talentului” Curţii de Conturi de a da cu oiştea în gard, juridic vorbind, în chestiuni de natură fiscală.

În urma unui control al activității APIA Timiș, Curtea de Conturi a României a constatat printre altele că această agenție a acordat pentru anii 2008 – 2010, cu încălcarea dispozițiilor Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 215/2010, plăți naționale directe complementare către o serie de agricultori care aveau diverse datorii fiscale și nefiscale la bugetul local și la bugetul de stat. În cursul procedurii inițiate în fața Curții de Apel Timișoara a fost ridicată problema dacă o condiție potrivit căreia agricultorul nu trebuie să aibă datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local este compatibilă cu dispozițiile Regulamentului nr. 1782/2003. În special, APIA Timiș susține că, în măsura în care această condiție nu este prevăzută de regulamentul menționat, instituirea unei astfel de condiții în legislația românească contravine regulamentului respectiv și conduce la o aplicare neuniformă a acestuia în Uniunea Europeană. În aceste condiții, Curtea de Apel Timișoara a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile [Regulamentului nr. 1782/2003], în special articolul 115 și articolul 135, se opun ca un stat [membru] să instituie condiții suplimentare, neincluse în regulament, pentru acordarea primei către agricultor, respectiv condiția ca acesta «să nu aibă datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local, la data solicitării primei»?”

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că în speţă problema de drept a fost deja clarificată, în special prin interpretarea oferită în cuprinsul hotărârii din 9 iunie 2011, în afacerea C-115/10, Bábolna. Prin urmare, a oferit instanţei naţionale următorul răspuns:

Articolul 143c din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003 de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori și de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 2019/93, (CE) nr. 1452/2001, (CE) nr. 1453/2001, (CE) nr. 1454/2001, (CE) nr. 1868/94, (CE) nr. 1251/1999, (CE) nr. 1254/1999, (CE) nr. 1673/2000, (CEE) nr. 2358/71 și (CE) nr. 2529/2001, astfel cum a fost modificat prin Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, și articolul 132 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care exclude de la beneficiul ajutorului național complementar producătorii care, la data depunerii cererii lor de ajutor, au datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local, în măsura în care nicio condiție privind inexistența unor astfel de datorii nu a făcut obiectul unei autorizări prealabile a Comisiei Europene.

Soluţia Curţii de Justiţie ridică din nou serioase semne de întrebare asupra dreptului şi abilităţii Curţii de Conturi de a interpreta legislaţia fiscală, reglementările privitoare la fonduri europene şi alte dispoziţii în materie şi de a institui, prin actele de control, cu titlu retroactiv, condiţii care nu fost instituite nici prin lege şi nici prin reglementări ale Comisiei. Curtea de Justiţie a reţinut expres că, din materialul disponibil, rezultă că Deciziile Comisiei din 17 octombrie 2008 [C(2008) 5965], din 25 septembrie 2009 [C(2009) 7088] și din 29 noiembrie 2010 [C(2010) 8254] prin care România era autorizată să acorde, pentru anii 2008, 2009 și, respectiv, 2010, plăți naționale directe complementare, nu prevedeau nicio condiție referitoare la inexistența unor datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local la data solicitării plății.

Materialul a fost publicat pe site-ul Costaș, Negru & Asociații

Statul Român percepe, cu începere din 2006, o taxă pe viciu, conform art. 361 – 367 din Legea nr. 95/2006. Această taxă este în fapt o supra-acciză care vizează consumul de tutun şi băuturi alcoolice (altele decât vinul şi berea). Valoarea taxei pe viciu este de 10 euro/1.000 ţigarete, 10 euro/1.000 bucăţi ţigări şi ţigări de foi, 13 euro/kg pentru tutunul destinat fumatului şi respectiv 200 euro/hectolitru de alcool pur. Taxa pe viciu este datorată de persoanele juridice care produc şi/sau importă produse din tutun şi băuturi alcoolice. De asemenea, pentru persoanele juridice care încasează venituri din activităţile publicitare la produse din tutun şi băuturi alcoolice, se percepe o taxă pe viciu de 12% din valoarea acestor încasări.

Conform expunerii de motive a proiectului de lege prin care a fost introdusă taxa pe viciu, destinaţia veniturilor colectate o reprezintă: dezvoltarea infrastructurii sistemului sanitar; susţinerea programelor naţionale de sănătate; finanţarea activităţilor de combatere a consumului de alcool şi tutun, precum şi a altor nevoi ale sistemului de sănătate în cadrul programelor de sănătate.

Vom observa că, la nivelul Uniunii Europene, accizele pentru tutun prelucrat şi alcool/băuturi alcoolice sunt armonizate. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din Directiva 92/12/CEE, statele membre pot introduce alte taxe indirecte pentru aceste produse, în “scopuri specifice”.

Prin hotărârea din 27 februarie 2014, pronunţată în afacerea C-82/12, Transportes Jordi Besora SL vs. Generalitat de Catalunya, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 3 alin. (2) din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care instituie o taxă pe vânzarea cu amănuntul de uleiuri minerale, cum este taxa pe vânzările anumitor uleiuri minerale (Impuesto sobre las Ventas Minoristas de Determinados Hidrocarburos) în discuție în litigiul principal, o asemenea taxă neputând fi considerată ca urmărind un scop specific în sensul acestei dispoziții, din moment ce această taxă, destinată să finanțeze exercitarea de către colectivitățile teritoriale în cauză a competențelor lor în materie de sănătate și de mediu, nu urmărește, în sine, să asigure protecția sănătății și a mediului.

În opinia Costaş, Negru & Asociaţii, această interpretare a Curţii de Justiţie deschide posibilitatea recuperării taxei pe viciu achitate în România, în perioada de prescripţie. Explicaţia rezidă în aceea că reglementarea conţinută în Legea nr. 95/2006 nu are un scop specific, colectarea taxei pe viciu fiind făcută din raţiuni de finanţare generală a sistemului.

Materialul a fost publicat in Newsletter-ul Costaș, Negru & Asociații.

Potrivit art. 152¹din Codul fiscal, există un regim special de TVA, aplicabil doar agenţiilor de turism. În esenţă, în cazul în care o agenţie de turism acţionează în nume propriu în beneficiul direct al călătorului şi utilizează livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate de alte persoane, toate operaţiunile realizate de agenţia de turism în legătură cu călătoria sunt considerate un serviciu unic prestat de agenţie în beneficiul călătorului.

Acest serviciu unic este considerat ca fiind prestat în România. Baza de impozitare a serviciului unic este constituită din marja de profit, exclusiv taxa, care se determină ca diferenţă între suma totală care va fi plătită de călător, fără taxă, şi costurile agenţiei de turism, inclusiv taxa, aferente livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în beneficiul direct al călătorului, în cazul în care aceste livrări şi prestări sunt realizate de alte persoane impozabile.

Cu alte cuvinte, pentru un pachet de servicii turistice în valoare totală de 1.000 euro cu TVA inclus achiziţionat de către agenţia de turism şi revândut clientului, la care agenţia adaugă un comision de 50 euro (marja de profit), agenţia va înscrie pe factură, va percepe şi va vira la buget TVA doar pentru marja de profit de 50 euro. În cazul în care livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate în beneficiul direct al clientului sunt realizate în afara Uniunii Europene, serviciul unic al agenţiei de turism este considerat serviciu prestat de un intermediar şi este scutit de taxă. În cazul în care livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate în beneficiul direct al clientului sunt realizate atât în interiorul, cât şi în afara Uniunii Europene, se consideră ca fiind scutită de taxă numai partea serviciului unic prestat de agenţia de turism aferentă operaţiunilor realizate în afara Europene.

Este de reţinut faptul că agenţia de turism nu are dreptul la deducerea sau rambursarea taxei facturate de persoanele impozabile pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în beneficiul direct al călătorului şi utilizate de agenţia de turism pentru furnizarea serviciului unic.

Unele probleme s-au pus, în acest domeniu, şi în jurisprudenţa interpretative a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în afacerea Minerva (cauza C-31/10), Curtea a decis că regimul special nu se aplică vânzării izolate de către o agenţie de turism de bilete la operă, fără prestarea unei operaţiuni de turism (spre pildă, servicii de cazare, masă, transport). De asemenea, prin hotărârea din afacerea Maria Kozak (cauza C-557/11), Curtea a decis că regimul special nu este aplicabil atunci când, alături de pachetele de servicii turistice incluzând cazare şi masă revândute, agenţia de turism a oferit şi servicii proprii de transport, prin intermediul flotei proprii de autocare.

Articolul a fost publicat în Newsletter-ul Costaș, Negru & Asociații.

În diverse contracte de credit bancar au fost cuprinse, de-a lungul vremii, o varietate de clauze abuzive. Un exemplu în acest sens îl constituie clauza referitoare la comisionul de risc, configurată astfel: “ … pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului” (spre pildă, 0,1% din soldul creditului).

O asemenea clauză, care îi conferă Băncii dreptul de a percepe comisionul de risc, este una abuzivă și se pliază pe matricea descrisă de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. În conformitate cu aceste prevederi, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În primul rând, cu privire la această chestiune, se va reţine că un contract de credit este unul de adeziune, care nu este negociat cu consumatorul. Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul; singura opțiune este de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul clientului, element în funcție de care, după analiza dosarului (pentru care banca încaseaza un comision considerabil), banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform scoringului; voința consumatorului, chiar atât de redusă ca opțiuni, este în plus alterată de timpul scurt în care trebuie să semneze contractul. În al doilea rând, clauze precum cea referitoare la comisionul de risc generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Astfel, în toate cazurile, banca omite să stipuleze în contract o clauză de restituire a comisionului de risc perceput, în cazurile în care consumatorul restituie integral creditul, iar riscul de plată nu s-a produs. Totodată, după cum au reținut și unele instanţe, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de către bancă, în contextul în care banca îşi ia măsuri suplimentare de evitare a riscului neplății ratelor, de regulă prin instituirea unei garanții reale (ipotecă).

Suplimentar, clauza este abuzivă și din perspectiva faptului că acest comision de risc a fost impus fără să se arate în funcție de ce indicatori obiectivi a fost stabilit și când se produce așa-zisul ”risc” ori în ce constă acesta, lăsând loc la echivoc. Acest comision este menit să asigure banca în contra riscului dat de portofoliul său de credite neperformante, ceea ce înseamnă că riscul băncii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de bancă, nici de către debitorii-problemă, ci de către debitorii buni-platnici.

Cu privire la această chestiune, jurisprudenţa naţională (inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) pare să se fi cristalizat în sensul constatării caracterului abuziv al unor asemenea clauze şi a obligării băncilor la restituirea integrală a comisionului de risc. Termenul de prescripţie pentru formularea cererii de restituire a sumelor achitate începe să curgă de la data constatării caracterului abuziv al clauzei, cu consecinţa repudierii acelei clauze din contractul de credit bancar încheiat de părţi.

Articolul a fost publicat în Newsletter-ul Costaș, Negru & Asociații

Cotele de contribuţii de asigurări sociale datorate de angajatori se modifică, cu începere de la 1 octombrie 2014. Astfel, noile cote de contribuţii sociale obligatorii vor fi de 15,8%, 20,8% şi respectiv 25,8%, în funcţie de condiţiile de muncă. Modificarea a fost adusă de Legea nr. 123/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 19 septembrie 2014 şi se aplică, potrivit art. II din Legea nr. 123/2014, veniturilor aferente lunii octombrie 2014. În context, trebuie amintit faptul că, la data de 1 octombrie 2014, cotele de contribuţii sociale obligatorii, determinate de art. 296¹⁸ din Codul fiscal, sunt următoarele:

a. Contribuţii sociale obligatorii angajator: contribuţia de asigurări sociale de stat – 15,8% pentru condiţii normale de lucru; 20,8% pentru condiţii deosebite de lucru; 25,8% pentru condiţii speciale de lucru;contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale – 0,15 – 0,85% (în funcţie de tarifele de risc stabilite, pentru fiecare domeniu, prin Hotărârea Guvernului nr. 144/2008); contribuţia de asigurări sociale de şomaj – 0,75% (cotă în care este inclusă contribuţia de 0,25% la Fondul pentru garantarea creanţelor salariale); contribuţia de asigurări sociale de sănătate – 5,2%; contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate – 0,85%. Trebuie menţionat faptul că sunt „condiţii deosebite de lucru” cele în care îşi desfăşoară activitatea poliţiştii şi cadrele militare în activitate, respectiv sunt „condiţii speciale de lucru” cele în care îşi desfăşoară activitatea personalul minier, personalul navigant din aviaţia civilă, personalul care lucrează în cadrul metrolului şi personalul de pe platforme marine sau condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea balerinii, dansatorii, jonglerii, clovnii.

b. Contribuţii sociale obligatorii angajat: contribuţia de asigurări sociale de stat – 10,5%; contribuţia de asigurări sociale de şomaj – 0,5%; contribuţia de asigurări sociale de sănătate – 5,5%. Trebuie menţionat că angajaţii nu datorează contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate şi nici contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Articolul a fost publicat in Newsletter-ul Costas, Negru & Asociații