Din vara lui 2013, ca urmare a reorganizării activităţii fiscului, Direcţiile Antifraudă organizate la nivel regional au dobândit atribuţiile vechii Gărzi Financiare, cărora le-au fost adăugate veritabile atribuţii de control fiscal.

Practic, în prezent, cu excepţia controalelor referitoare la rambursarea TVA, controlul de fond (inspecţia fiscală generală) dispare din peisajul juridic fiscal. În schimb, echipele de control ale Direcţiilor Antifraudă, sub masca declarată a combaterii evaziunii fiscale, tind să urmărească două obiective: amenzi consistente şi confiscări de bunuri sau venituri.

Se ajunge astfel la situaţia în care, mai ales într-un an electoral, inspectorii antifraudă cer contribuabililor să facă dovada prestării efective a unor servicii şi procedează la confiscarea veniturilor pentru provenienţa cărora nu se prezintă o documentaţie extensivă, conform pct. 48 din normele de aplicare ale art. 21 Cod fiscal (anexe la facturi, rapoarte de lucru, situaţii de lucrări etc.).

Prin urmare, în cazul demarării control, asistenţa din partea unui avocat şi/sau a unui consultant fiscal este absolut obligatorie, pentru a tempera elanul inspectorilor antifraudă şi a asigura respectarea drepturilor societăţilor vizate de controlul fiscal.

Existenţa unei poziţii ferme, documentate şi argumentate juridic şi fiscal din partea contribuabilului este cu atât mai importantă cu cât, cel puţin la unele instanţe, judecătorii apreciază că în lipsa formulării unor argumente în apărare în faza incipientă a controlului fiscal, aceste argumente nu vor mai putea fi iterate ulterior.

Materialul a fost publicat in Newsletterul Costas, Negru & Asociatii

Pentru anumite categorii de raporturi juridice, Noul Cod Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 a fixat termene de prescripţie speciale, derogatorii de la termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod Civil, care trebuie observate cu atenţie din două motive: pentru configurarea unor mecanisme contractuale asociate şi pentru demararea cu celeritate, în interiorul termenelor fixate de Codul Civil, a eventualelor acţiuni judiciare.

De exemplu, conform art. 2071 Cod Civil, dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni.

Conform art. 2520 Cod Civil, se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune al: 1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează; 2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; 3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; 4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; 5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6.avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.

Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului.

În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; 7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor.

Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; 8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.

Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

De asemenea, se prescrie într-un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.

Materialul a fost publicat in Newsletterul Costas, Negru & Asociatii.

Cu ocazia analizării de către fisc a cererilor de rambursare a TVA, una dintre problemele frecvente este cea referitoare la facturi. Mai exact, sub diverse pretexte anumite facturi sunt considerate neconforme şi astfel se refuză exercitarea dreptului de deducere al TVA.

De cele mai multe ori, acest refuz este per se contrar unei jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în interpretarea Directivei a şasea şi respectiv a Directivei 2006/112/CE care tinde să acorde prevalenţă fondului asupra formei. Spre pildă, Curtea de Justiţie s-a pronunţat în sensul interzicerii, în contextul unui mecanism de taxare inversă, a unei legislaţii retroactive destinate să priveze de dreptul de deducere al TVA persoanele care nu corectau facturile emise şi nu depuneau un decont de TVA suplimentar, deşi fiscul dispunea de toate informaţiile necesare pentru a determina persoana obligată să achite TVA şi cuantumul acestui impozit (afacerea C-392/09, Uszodaépítö).

În cazul unei sume menţionate eronat cu titlul de TVA pe o factură (în condiţiile în care taxa nu era datorată), ca parte a preţului total al serviciilor, această sumă nu poate fi considerată TVA şi nu poate fi prelevată cu acest titlu (afacerile reunite C-78/02, C-79/02 şi C-80/02, Maria Karageorgou, Katina Petrova şi Loukas Vlachos).

În fine, conform unei alte hotărâri, principiul neutralităţii fiscale a TVA impune autorităţilor naţionale să permită contribuabililor ajustarea TVA facturate în mod eronat, în condiţiile în care aceştia au eliminat într-un interval rezonabil riscul oricărei pierderi de venituri fiscale la buget.

Într-o asemenea situaţie, ajustarea TVA nu poate fi condiţionată de faptul ca emitentul facturii să fi acţionat cu bună-credinţă (afacerea C-454/98, Schmeink & Cofreth AG & Co. KG).

Materialul a fost publicat in Newsletterul Costas, Negru & Asociatii