Sinteză de jurisprudență fiscală națională

Autor: Anca-Mihaela Ion, judecător, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal

1. Stabilirea bazei de impozitare prin estimare – impozit pe venit vs. TVA. Nepunere la dispoziția organului fiscal a documentelor necesare. Depunere dovezi în instanță

Din perspectiva impozitului pe venit, contribuabilul care nu a pus la dispoziţia organului fiscal evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile necesare nu poate să înlăture rezultatul estimării realizate de către organul fiscal prin prezentarea ulterioară, în instanţă, a registrelor, documentelor şi informaţiilor pe care ar fi trebuit să le prezinte organului fiscal la solicitarea acestuia, întrucât situaţia acestui contribuabil care, deşi notificat în mod repetat în acest sens, a omis să îşi îndeplinească obligaţia legală de a prezenta organului fiscal cele solicitate nu este similară contribuabilului care se manifestă cu bună-credinţă, punând la dispoziţia organului fiscal informaţiile şi documentele solicitate, iar în instanţă doar suplimentând aceste informaţii şi documente cu unele pe care nu le-a putut procura la momentul inspecţiei fiscale. În ceea ce priveşte TVA-ul, situaţia este diferită, întrucât, spre deosebire de stabilirea bazei de impozitare prin estimare, care nu mai poate fi combătută cu probe suplimentare depuse în instanţă, dacă se concluzionează că a fost realizată legal, din perspectiva TVA-ului, contribuabilul poate depune dovezi în susţinerea apărărilor formulate inclusiv în instanţă, numai o astfel de interpretare fiind în acord cu principiile statuate în jurisprudenţa CJUE privitoare la sistemul comun al taxei pe valoare adăugată.

(C.A. Cluj, dec. civ. nr. 543 din 11 mai 2022)

În memoriul de recurs dedus judecăţii, recurenta PFA A.T.A. a invocat argumente care pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., arătând că instanţa de fond a înlăturat în mod nelegal înscrisurile administrate ca probe în faţa instanţei, că, în ceea ce priveşte impozitul pe venit, nu erau întrunite condiţiile pentru estimarea bazei impozabile, iar, în ceea ce priveşte modul de aplicare a metodei estimării, în mod nelegal se iau în considerare doar veniturile, iar nu şi cheltuielile, și referitor la taxa pe valoare adăugată, recurenta a formulat critici din perspectiva locului prestării serviciilor şi al calităţii de persoană impozabilă a beneficiarului serviciilor.

Analizând susţinerile recurentei, Curtea reţine că, potrivit stării de fapt reţinute de instanţa de fond, prin Decizia de impunere nr. 2576 din data de 27.01.2017, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud – Serviciul inspecţie fiscală persoane fizice, s-au stabilit în sarcina reclamantei PFA A.T.A. obligaţii fiscale suplimentare de plată cu titlu de TVA în valoare totală de 67.111 lei, obligaţii aferente perioadei 01.11.2011 – 01.11.2016, iar, prin Decizia de impunere nr. 2577 din data de 27.01.2017, obligaţii suplimentare cu titlu de impozit pe venit în valoare totală de 19.906 lei, precum şi contribuţii sociale în valoare totală de 4.876 lei, obligaţii aferente perioadei 24.08.2011-31.12.2014.

Anterior emiterii acestor decizii de impunere, organul fiscal a realizat mai multe demersuri pentru contactarea reprezentantului reclamantului în vederea efectuării inspecţiei fiscale.

Astfel, potrivit Procesului-verbal nr. 1882/26.09.2016, în data de 07.06.2016, i-a fost comunicat reclamantei Avizul de inspecţie fiscală nr. 1118/01.06.2016, iar, ulterior, echipa de inspecţie fiscală s-a deplasat la domiciliul fiscal al contribuabilului în vederea începerii inspecţiei fiscale, însă reprezentantul reclamantei nu a fost găsit la domiciliul cunoscut, acesta aflându-se în acel moment în Franța, unde desfăşoară activitate, împrejurare în raport cu care a fost emisă Invitaţia nr. 1883/26.09.2016, prin care s-a solicitat prezenţa contribuabilului în data de 10.10.2016 la sediul organului fiscal, punându-i-se în vedere să prezinte o serie de documente: Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul inventar, Registrul unic de control, declaraţii de venit, deconturi TVA, Jurnale de vânzări, Jurnale de cumpărări, documente privind înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor pentru perioada 24.08.2011-30.04.2016.

Ulterior, ca urmare a faptului că reprezentantul contribuabilului nu a dat curs invitaţiei, a fost emisă Somaţia nr. 1973/11.10.2016, prin care se punea în vedere contribuabilului să se prezinte, în data de 19.10.2016, la sediul organului fiscal, cu documentele anterior menţionate, nici această somaţie nefiind respectată, astfel că organul de inspecţie fiscală a stabilit o nouă dată a începerii inspecţiei fiscale, comunicată reprezentantului contribuabilului prin e-mail, la data de 18.01.2017, la care acesta a răspuns, arătând că, aflându-se în Franţa, a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa organului fiscal, menţionând, totodată, că urma ca în curând să vină în România şi să se prezinte cu documentele solicitate la control.

Ca urmare a celor de mai sus, în data de 20.01.2017, organul fiscal a realizat o nouă comunicare cu reprezentantul contribuabilului, tot prin e-mail, prin care i se aducea la cunoştinţă că inspecţia fiscală nu mai poate fi amânată, îndrumând contribuabilul și cu privire la modalităţile de transmitere a documentelor solicitate expres pentru verificarea fiscală, respectiv că acestea pot fi transmise prin poştă (servicii de curierat), printr-o terţă persoană (contabil) sau scanate şi trimise pe adresa de e-mail. Totodată, contribuabilul a fost avertizat că, în situaţia în care nu prezintă documentele solicitate, organul fiscal va proceda la stabilirea obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere.

Or, în raport de această stare de fapt, Curtea nu poate reţine că estimarea bazei impozabile s-ar fi realizat de către organul fiscal în mod arbitrar, fără a fi îndeplinite condiţiile legale pentru a se proceda în această manieră.

Puteți citi continuarea articolului în nr. 6/2022 al revistei Tax Magazine. Găsiți aici mai multe detalii despre abonamentele Tax Magazine.

Moştenire lăsată de un defunct decedat fără copii, unica succesoare fiind soţia supravieţuitoare. Renunţare la moştenire de către fraţii şi surorile defunctului. Vocaţia descendentei surorii renunţătoare la moştenirea unchiului ei, în temeiul legii nr. 10/2001

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asi Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pe gurări sociale, pentru minori şi familie, decizia n ntru minori şi familie, decizia nr. 1912 din 27 mai 2011

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-NapocA invocată de acesta şi s-a respins acţiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect Legea 10/2001. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia 5187/18.12.2009 emisă de Primarul Mun Cluj-Napoca s-a respins notificarea 2180/2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris iniţial în CF 9589 nr.top 1662 situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35. Pentru a pronunţa această dispoziţie s-a motivat că reclamanta nu face dovada calităţii de moştenitoare a foştilor proprietari tabulari ai imobilului revendicat. Potrivit extrasului CF nr.9589 Cluj asupra imobilului teren şi construcţie înscris pe parcela cu nr. top 1662 proprietari tabulari sub B 1 şi 2 au fost înscrişi S.T. şi soţia născută B.S.. Imobilul a fost preluat in baza Decretului 32/1950 cu titlu de naţionalizare in favoarea Statului Român Din actele de stare civilă depuse de reclamantă rezultă că S.T. a decedat la data de 4.06.1969. La data decesului acestuia a rămas în viaţă S.L., soţie, decedată la rândul său la data de 13.09.1970. S.T. a avut ca soră pe S.E., căsătorită C., decedată în anul 1980. C.E. a avut o singură fiică, reclamanta. Reclamanta justifica calitatea de moştenitor doar a unchiului său S.T., nu şi a soţiei acestuia S.S., având în vedere regulile devoluţiunii legale reglementate de Codul Civil. Instanţa de fond a pus în discuţia părţilor şi a dispus efectuarea uneia drese către Camera Notarilor Publici Cluj, care a comunicat copiile certificatelor de moştenitor 867/1969 prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.T. şi certificat de moştenitor 819/1971, prin care s-a dezbătut masa succesorală după S.S.A. soţia lui S.T. . Prin certificatul de moştenitor 867/1969 s-a stabilit calitatea de unic moştenitor a defunctului S.T. a soţiei S.S.A. soţie supravieţuitoare şi moştenitoare testamentară reţinându-se că prin declaraţii autentice notariale, inclusiv a lui C.E., fraţi şi surorile defunctului au renunţat la moştenire. Tribunalul a constatat că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare după mătuşa sa S.S.A., prin certificatul de moştenitor 819/1971, stabilindu-se calitatea de moştenitor a acesteia în favoarea altor persoane. Susţinerile reclamantei că în cuprinsul certificatului de moştenitor nu s-a avut în vedere imobilul, obiect al notificării sale, au fost apreciate de tribunal ca neavând relevanţă.

Tribunalul a apreciat însă relevant faptul că prin declaraţie autentică cuprinsă în certificatul de moştenitor antecesoarea sa, a pierdut calitatea de moştenitoare a fratelui său şi nu mai justifică calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile legii 10/2001 Faptul că mama sa a renunţat la succesiunea fratelui său, nu justifică admiterea cererii chiar dacă dezbaterea succesiunii nu a avut loc şi cu privire al imobilul în litigiu. În acest sens, sunt şi interpretările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Decizia RIL 11/2008, tot cu privire la aplicarea unei legi de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul anterior, care a stabilit că potrivit dispoziţiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunţă la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. De aceea, cel care renunţă la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care este doar prezumat de lege ca renunţător, ci, dimpotrivă, se dovedeşte cu certitudine (declaraţie notarială) că nu este moştenitor, dat fiind faptul că a renunţat expres la succesiune. Prin efectul renunţării, moştenitorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, iar vocaţia sa succesorală este retroactiv desfiinţată. Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă. Raportat la această constatare, tribunalul a apreciat că nu mai există nici un interes din partea reclamantei în a se analiza şi pronunţa asupra cererii formulată de reclamantă, având ca obiect constatarea preluării imobilului de către Statul Român fără titlu. Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale cerută de dispoziţiile Legii nr.10/2001, a respins acţiunea civilă extinsă, formulată de reclamanta C.L.L., în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca având ca obiect Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta C.L.L. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, reclamanta a învederat instanţei că hotărârea criticată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. În opinia reclamantei recurente, obiect al acceptării sau renunţării îl reprezintă doar drepturile şi bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opţiunii succesorale. În speţă, în anul 1969, la data întocmirii certificatului de moştenitor nr. 867/1969 când defuncta C.E. şi-a exprimat opţiunea de renunţarea la succesiunea după defunctul S.T., imobilul în litigiu nu se găsea în patrimoniul defunctului deoarece era întabulat ca proprietar Statul Român, astfel încât antecesoarea reclamantei nu a renunţat la succesiune. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece prevederile conţinute în art. 696 şi art. 700 C.civ., cu caracter general, nu îşi găsesc aplicarea conform principiului de drept specialia generalibus derogant. Prin notificarea nr. 2180/09.11.2001 prin care reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanta a înţeles să accepte succesiunea celor doi defuncţi. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitor după defuncta S.S.A. deoarece descendenţii renunţătorului pot veni la moştenire în nume propriu în condiţiile art. 698 C.civ., astfel încât în virtutea dreptului de acrescământ, partea renunţătorului profită coerezilor care au acceptat succesiunea. Pârâtul intimat Municipiul Cluj-Napoca, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. În susţinerea poziţiei procesuale, pârâtul intimat a arătat că în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale, tribunalul a reţinut că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare, având în vedere principiul indivizibilităţii patrimoniului succesoral. Pârâtul intimat, Primarul Mun.Cluj-Napoca, deşi legal citat, nu şi-a delegat reprezentant în instanţă şi nu a depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală. Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 304 1 C.pr.civ., reţine următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 2180/09.11. reclamanta C.L.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris în CF nr. 9589, nr. top. 1662 constând din casă şi teren, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri băneşti conform Legii nr. 10/2001. În cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că este moştenitoare legală a proprietarilor tabulară S.T. şi S. care au decedat, în calitate de nepoată de frate. Prin Dispoziţia nr. 5187/18.12.2009 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca s-a respins notificarea nr. 2180/09.11.2001 formulată de reclamantă pentru imobilul înscris iniţial în CF nr. 9589, nr.top. 1662, situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, deoarece revendicatoarea nu a făcut dovada calităţi de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefăcând dovada calităţi de moştenitoare după foştii proprietari tabulari ai imobilului. Conform C.F. nr. 9589 Cluj, A+1, nr. top. 1662 constând din casă, curte şi grădină în situat în str. A., nr. 55, în suprafaţă de 252 stjp. a fost întabulat dreptul de proprietate, în părţi egale, în favoarea lui S.T. şi soţia născută B.S. prin încheierea de C.F. nr. 3649/08.03.1938. În baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naţionalizarea unor imobile şi a extrasului din tabelul anexă, asupra imobilul mai sus arătat, s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de drept naţionalizare, în favoarea Statului Român, în administrarea Sfatului Popular al oraşului Cluj. Ulterior, prin încheierea de CF nr. 98/06.01.1976, în baza planurilor de împărţire pe apartamente, imobilul mai sus menţionat s-as dezlipit din C.F. nr. 9589 şi s-a împărţit în: imobilul cu nr.top.nou 1662/1 constând în casă şi teren în suprafaţă de 157 mp. transcris în CF col.nr. 127112 şi imobilul cu nr.top. nou 1662/2, teren în str. B., nr. 35, în suprafaţă de 750 mp., transcris în CF nr. 127114, în favoarea Statului Român şi în administrarea operativă a mun.Cluj-Napoca. În consecinţă, imobilul mai sus descris a fost preluat în mod abuziv de Statul Român şi face obiectul Legii nr.10/2001, conform prevederilor art.2 lit.a din acest act normativ. S.T. a decedat la data de 04.06.1969, aşa cum rezultă din certificatul de deces. Conform certificatului de moştenitor nr. 867/24.10.1969 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, moştenitoarea defunctului S.T. este S.S.A., în calitate de soţie supravieţuitoare şi moştenitoare testamentară. În cuprinsul acestui act se menţionează că au renunţat la succesiune – sunt decăzuţi din succesiune conform art. 700 C.civ.-, numiţii: S.N., S.I., C.E., M.M., H.M. şi S.S., toţi fraţi şi surori ai defunctului. S.S.A. a decedat la data de 13.09.1970.. Potrivit certificatului de moştenitor nr. 819/15.10.1971 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, moştenitorii defunctei S.S.A. sunt: M.L., B.M. şi O.M.L., în calitate de legatari. S.T. a fost fratele numitei S.E., căsătorită C., care a fost mama reclamantei şi care a decedat la data de 22.10.1980, aşa cum reiese din actele de stare civilă. Art. 696 C.civ. prevede că eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.

Aşadar, titlul de moştenitor al renunţătorului este desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. Potrivit art. 698 C,.civ., eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunţătorul este singur în gradul său, sau dacă coerezii săi renunţă, copii lor vin la succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părţi egale. În consecinţă, partea renunţătorului profită coerezilor săi, fără voia lor, indiferent dacă acceptarea coerezilor s-a făcut înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă. Dacă renunţătorul este singur în grad succesibil, moştenirea trece în cadrul devoluţiunii legale la moştenitorii subsecvenţi. În speţă, aşa cum s-a arătat, toţi fraţii şi toate surorile defunctului S.T., în calitate de colaterali privilegiaţi, au renunţat la succesiunea acestuia, prin declaraţii autentice date în faţa fostului notariat de stat, astfel încât la succesiunea acestuia pe lângă soţia supravieţuitoare S.S.A. are vocaţie concretă şi reclamanta, descendenta renunţătoarei C.E., în calitate de nepoată de soră a defunctului, care vine în concurs cu soţia supravieţuitoare. Critica recurentei referitoare la faptul că obiect al renunţării îl reprezintă doar drepturile şi bunurile care se află legal în patrimoniul defunctului la data exprimării opţiunii succesorale astfel încât antecesoarea sa nu a renunţat la succesiune cu privire la imobilul în litigiu, nu poate fi primită deoarece regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi actului juridic de opţiune succesorală care nu poate fi condiţionat de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea la moştenire reprezintă manifestarea de voinţă a moştenitorului prin care acesta declară că înţelege a nu se folosi de drepturile succesorale pe care vocaţia sa i le conferă astfel încât renunţarea vizează atât bunurile existente în patrimoniul lui de cujus la data decesului, cât şi cele care eventual ar intra în viitor în patrimoniul defunctului. În acest sens actul de opţiune succesorală este indivizibil deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunţa sau accepta moştenirea, dar în întregul ei, astfel încât nu are posibilitatea de a accepta o anumită parte a moştenirii şi de a renunţa la o altă parte. Potrivit art. 4 alin. 3 şi alin. 4 din Legea nr. 10/2001, succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. Prin urmare, reclamanta care nu a acceptat moştenirea defunctului S.T., dar nici nu a renunţat la ea, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, în temeiul textului legal mai sus citat, a fost de drept repusă în termenul de acceptare a succesiunii acestui defunct pentru imobilul situat în ClujNapoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr.top.1662, astfel încât în mod greşit tribunalul a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus citate. Aşa cum s-a arătat, soţia defunctului S.T. a decedat la data de 13.09.1970, ulterior decesului defunctului ei soţ, iar potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare a defunctei S.S.A. întrucât nu are vocaţie succesorală legală concretă şi mai mult decât atât, conform certificatului de moştenitor, moştenitorii acesteia sunt alte persoane fizice decât reclamanta în calitate de legatari, astfel că soluţia tribunalului este legală şi corectă din acest punct de vedere. Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 şi alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite în parte recursul declarat de reclamanta C.L.L. împotriva sentinţei civile nr. 264 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o va casa în parte cu privire la soluţia dată plângerii reclamantei având ca obiect calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 şi, în aceste limite va dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Cluj, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă în ceea ce priveşte respingerea plângerii reclamantei având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită după defuncta S.S.A.. În rejudecare, tribunalul va soluţiona plângerea reclamantei ţinând seama de calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2011 pentru cota de proprietate a defunctului S.T., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., nr. 35, înscris iniţial în CF nr. 9589 Cluj, nr. top. 1662 şi va decide dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios, iar în caz contrar, se va pronunţa asupra măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă. (Judecător Anca Adriana Pop)

Sursa: Curtea de Apel Cluj

Daune morale. Persoană privată de libertate. Admitere

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr.386/A din 5 martie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. …/117/2013, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul G.R.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă: A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului G.R.I. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele: În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice tribunalul a respins-o pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: Potrivit art. 504 alin 2 C proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, alin 3 din stipulând că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauză prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j). În condiţiile în care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legale anterior evocate nu au putut fi reţinute ca fiind pertinente susţinerile pârâtului potrivit căruia demersul reclamantului este inadmisibil, întrucât acesta nu a fost niciodată condamnat şi apoi achitat, această ipoteză fiind imaginată de legiuitor la art. 504 alin 1 Cod. proc. pen. De asemenea, nu a fost primită ca fiind întemeiată susţinerea pârâtului potrivit căruia reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri doar în ipoteza în care procesul penal ar fi încetat în temeiul art.10 lit j C pr pen, în condiţiile în care reclamantul, a invocat în susţinerea construcţiei juridice existenţa unei hotărâri definitive de achitare, făcâd trimitere la dispoziţiile art.504 alin 3 C pr pen. În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că demersul judiciar al reclamantului este parţial fondat pentru următoarele considerente: Verificându-se hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că starea de fapt expusă de către reclamant în considerentele cererii de chemare în judecată corespunde realităţii. Astfel, aşa cum s-a reţinut în sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007, prin încheierea penală nr. 47/C/2007 din data de 30.03.2007 pronunţata de Tribunalul Cluj – Secţia Penala a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheierea penala nr.58/C/2007 până la data de 27.05.2007. După înregistrarea dosarului la instanţa de judecata la data de 25.05.2007 s-a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive potrivit dispoziţiilor art. 3001 C.P.P., măsura arestării preventive fiind menţinută. Împotriva acestei soluţii de menţinere a măsurii arestării preventive inculpaţii, printre care şi reclamantul a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 335/31.05.2007 pronunţata de Curtea de Apel Cluj. La termenele de judecată din datele de 21.06.2007 şi 09.08.2007 măsura arestării preventive a fost menţinută faţă de inculpaţi, respingându-se totodată şi cererile de înlocuire a acestei măsuri cu m măsura obligării de a nu părăsi ţara.

La termenul de judecată din data de 27.08.2007 s-a dispus faţă de reclamantul G.R.I. înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsii localitatea, instanţa considerând ca temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de acesta(filele 17-22 din dosar). Prin Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007, în baza art. 334 instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.P., reţinuta în sarcina reclamantului, în infracţiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. 1 CP. faţă de partea vătămata N.P.. Cu privire la această infracţiune, instanţa prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.P.P. încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii prealabile(fila 53 din dosar) Prin aceeaşi sentinţă, instanţa, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat art. 10 lit. c C.pr pen., a dispus achitarea reclamantului G.R.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prev. şi ped. de art.13 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 678/2001, modificata prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal(fila 54 verso din dosar). În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d, instanţa a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire, conducere, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Prin sentinţa anterior menţionată a fost revocată faţă de reclamantul G.R.I. măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită prin încheierea penală din data de 03.12.2007. Sentinţa penală nr. 121/D/2008 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2007 a rămas definitivă, fiind respins atât apelul declarat împotriva acestei sentinţe prin Decizia penală nr. 74 pronunţată în şedinţa nepublică din data de 23.11.2010 de către Curtea de Apel Suceava în dosarul cu nr. …/117/2007, cât şi recursurile declarate împotriva acestei decizii prin Decizia penală pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 05.12.2012(fila 97 din dosar). Având în vedere starea de fapt anterior expusă, tribunalul a conchis că în speţă sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 504 alin 2 şi 3 C pr pen. În esenţă, textul legal menţionat anterior are dispoziţii clare, neechivoce, în sensul că Statul Român este obligat la despăgubiri pentru arestarea sau deţinerea persoanei în cazul în care procesul penal este soldat cu o soluţie de achitare, cum este cazul în prezenta speţă, soluţia de achitare însemnând automat, în concepţia legiuitorului român, că arestarea sau deţinerea pe parcursului procesului penal a fost nelegală, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a celor două alin. 2 şi 3 ale art.504 C pr pen. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului privind plata de despăgubiri sub formă de daune morale tribunalul a constatat că sunt întemeiate în parte pretenţiile reclamantului, raportat la durata arestării preventive şi a măsurii de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara, precum şi la prejudiciul moral suferit de acesta, suma de 30.000 lei reprezentând o sumă suficientă şi cu caracter rezonabil aptă de a reprezenta o compensare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. În determinarea cuantumului daunelor morale dispoziţiile legale incidente în materie nu stabilesc criterii concrete, acest cuantum a fost determinat de instanţă în raport cu datele concrete ale speţei, instanţa a avut în vedere elemente precum: atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la integritatea fizică şi sănătate, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional ş.a. Cu privire la acest prejudiciu moral, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului, acestuia iau fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri. Astfel cum rezultă din probatoriul testimonial administrat în cauză, după eliberare reclamantul era o persoană complet schimbată, era mai retras, chiar foarte retras, nu mai era acea persoană comunicativă, era cărunt. Toţi cei trei martori audiaţi în prezenta cauză au relevat că în momentul ridicării reclamantului din casă de către organele de poliţie şi ulterior, pe parcursul menţinerii arestării preventive, copii acestuia au avut de suferit, erau speriaţi şi şocaţi. Astfel, martorul M.E.C. a precizat că în condiţiile în care îi întreba cineva unde este tatăl lor, copiii începeau să plângă, în timp ce martorul G.S.D. a relevat că ştie de la soţia reclamantului că minorii au suferit un şoc şi au fost duşi la psiholog pentru a depăşi mai uşor acest incident. De asemenea, din aceeaşi perspectivă, martorul M.A. a precizat că un coleg de şcoală al unuia dintre copii reclamantului i-a spus acestuia că „tatăl tău este un puşcăriaş”, ocazie cu care copilul reclamantului s-a supărat foarte tare, fiind marcat de spusele colegului său. În aceste condiţii, tribunalul a conchis că măsura arestării preventive aplicată reclamantului, ulterior infirmată de către instanţa de judecată a determinat, din perspectiva situaţiei familiale, pentru reclamant o adevărată traumă psihică. Aşa cum s-a menţionat anterior, ulterior eliberării atitudinea reclamantului faţă de membrii familiei sale s-a schimbat foarte mult, acesta s-a izolat în sine refuzând o comunicare cu cei apropiaţi şi cu prietenii săi. Acuzaţiile aduse reclamantului au produs în cadrul comunităţii un efect negativ, atitudinea acesteia răsfrângându-se asupra reclamantului, acesta simţindu-se izolat şi blamat în cadrul comunităţii în care trăieşte. De asemenea este de remarcat faptul că urmare a aplicării măsurii arestării preventive situaţia financiară a familiei reclamantului a scăzut în mod simţitor, aceasta în condiţiile în care toate afacerile pe care le derula reclamantul anterior arestării sale s-au năruit. Martorul M.A. a precizat că în perioada arestării a fost afectată situaţia financiară a familiei reclamantului, întrucât i s-au stricat toate afacerile fiind închise sălile de jocuri, magazinele alimentare, aspect relevat şi de către martorul M.E.C.. Traumatizant a fost pentru reclamant şi mediul de detenţie pe o perioadă destul de îndelungată având în vedere şi soluţia finală de achitare de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de care a fost acuzat precum şi consecinţele produse de această situaţie faţă de familia sa, aceasta trecând prin reale dificultăţi materiale. Nu în ultimul rând, toţi martorii au relevat, prin depoziţiile lor, că ulterior aplicării măsurii arestării preventive reclamantul a început să aibă probleme de sănătate având mai multe boli, respectiv diabet zaharat, hipertensiune, probleme cu inima, hemoroizi şi apnee în somn ceea ce presupune că, reclamantul de mai multe ori, povestind cu el, stă 5 minute şi apoi adoarme instantaneu, aceste aspecte coroborându-se cu actele medicale existente la dosar(filele 98-108 din dosar, respectiv filele 120-138 din dosar). Raportat la toate probele existente în dosar, anterior evocate, tribunalul a concluzionat că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal în faza urmăririi penale şi în cele trei faze ale judecăţii au afectat prestigiul profesional şi social al reclamantului, sănătatea şi starea sa psihică, pe membrii familiei sale astfel a acordat în favoarea acestuia o despăgubire în cuantum de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal reclamantul şi pârâţii.

Reclamantul G.R.I. a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul de a fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. În motivarea apelului reclamantul a arătat că instanţa de fond reţine în mod corect starea de fapt, în sensul că a fost arestat nelegal în perioada 30.03.2007- 12.09.2007, deci 166 zile, iar până la data de 5.03.2008 a fost privat de libertate, instituindu-se în sarcina lui interdicţia de a păsări localitatea şi ţara, că prin eroarea judiciară intervenită au fost lezate drepturile fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, că are dreptul la repararea prejudiciului produs. Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică cu privire la cuantumul despăgubirilor morale acordate de numai 30.000 lei. Astfel, instanţa de fond a apreciat o sumă mai puţin rezonabilă, de aproximativ 190 lei pentru fiecare zi de arest, sumă care nu este întâlnită în practica judiciară din ţara noastră şi nu a apreciat corespunzător efectul produs prin arestarea sa şi interdicţia de a părăsi ţara, asupra situaţiei sociale, profesionale pe plan fizic şi psihic. În sprijinul motivelor invocate prin apel, reclamantul a invocat practică judiciară, a Tribunalului Maramureş şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că, cererea reclamantului nu se circumscrie cazurilor care dau dreptul la repararea pagubei, conform art. 504 Cor proc. penală. Aceasta, pentru că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, astfel că nu este întrunită nici condiţia prev. de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, în sensul că hotărârea definitivă de încetare a procesului penal nu are ca temei legal art. 10 alin. 1 lit. j Cod proc. penală, ci art. 10 lit. h Cod proc. penală, pentru infracţiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 1, ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate în cauză nu au relevat implicaţiile morale pe care durata reţinerii le-ar fi avut asupra reclamantului, respectiv asupra statutului social de implicaţiile pe plan afectiv legate de reţinerea sa, în condiţiile în care în procesul de apreciere a probatoriului, cu ocazia soluţionării dosarului penal, instanţa de fond a reţinut în mod corect împrejurările faptice concrete, cât şi vinovăţia inculpaţilor. Înscrisurile anexate de reclamant în probaţiune nu conţin un minim de indicii care să facă legătura dintre afecţiunile de care suferă reclamantul şi faptul reţinerii sale. Prin apelul declarat, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT Cluj au solicitat desfiinţarea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi în consecinţă, să se dispună în principal, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulată de reclamantul G.R.I., iar în subsidiar, respingerea ca nefondată a acţiunii sau reducerea cuantumului sumei la plata căreia a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru următoarele considerente: În ce priveşte fondul cauzei, aprecierile instanţei de fond sunt nelegale şi netemeinicie. În primul rând, instanţa de fond a dat o interpretare greşită cazurilor şi condiţiilor care dau dreptul la repararea pagubei reglementate de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, respingând în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Dispoziţia din art. 504 alin. 3 Cod proc. penală este clară, neechivocă şi de strictă interpretare. Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul a fost achitat definitiv doar pentru o parte a activităţii infracţionale ce i-a fost imputată, iar pentru una din faptele deduse judecăţii s-a dispus încetarea procesului penal, dar în alt temei decât cel expres şi limitativ prevăzut de art. 504 alin. 3 Cod proc. penală, respectiv art. 10 lit. h Cod proc. penală, cererea reclamantului nu întruneşte condiţiile legale de admisibilitate. Dreptul la repararea pagubei produse reclamantului se putea naşte doar în măsura în care achitarea sa definitivă se impunea sub aspectul tuturor celor trei infracţiuni deduse judecăţii.

Hotărârea atacată este criticabilă şi sub aspectul temeiniciei, întrucât probele administrate în cauză nu fac dovada existenţei unei legături de cauzalitate între privarea de libertate a reclamantului şi năruirea afacerilor sale, pe de o parte şi degradarea stării sale de sănătate, pe de altă parte. Martorii audiaţi în cauză au relevat faptul că şi după arestarea preventivă a reclamantului, societăţile comerciale în care acesta avea calitate, au continuat să funcţioneze, că societăţile comerciale au intrat în faliment la o dată mult ulterioară punerii în libertate a reclamantului, acest fapt fiind cauzat cel mai probabil de condiţiile generate de criza economică. Sub aspectul stării de sănătate a reclamantului, actele medicale depuse în susţinerea cererii sale, dincolo de faptul că sunt de dată foarte recentă, nu fac dovada debutului vreuneia dintre bolile de care suferă reclamantul în perioada detenţiei preventive şi nici a legăturii de cauzalitate dintre condiţiile privării de libertate şi natura bolilor de care suferă reclamantul. Prin întâmpinarea depusă, intimatul G.R. s-a opus admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că motivul invocat nu subzistă, deoarece motivul arestării lui nu-l constituie infracţiunea de lovire, ci celelalte infracţiuni reţinute în sarcina lui pentru care a fost achitat. Mai mult, motivul invocat că el nu a fost niciodată condamnat definitiv şi apoi achitat, astfel că nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 504 alin. 3 Cod proc. penală nu prezintă relevanţă juridică, deoarece privarea de libertate există, iar printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a dispus achitarea lui. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea apelului acestuia, invocând aceleaşi motive pe care le-a invocat în declaraţia de apel. Examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că sunt nefondate şi în consecinţă în baza art. 296 alin. 1 Cod proc. civ., urmează să le respingă pentru următoarele considerente: În ce priveşte apelurile pârâţilor, având în vedere că motivele invocate în susţinerea lor sunt identice, curtea le va analiza împreună. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 Cod proc. penală. Art. 504 alin. 2 Cod proc. penală prevede că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”, iar alin 3 al aceluiaşi articol prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere d sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit.j”. Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, pentru naşterea dreptului la reparaţie, condiţia cerută de alin. 3 al art. 504 Cod proc. penală este aceea ca privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal să fi fost stabilită printr-o hotărâre definitivă de achitare. Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiect de reglementare al acestei convenţii, se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României. Dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate, este garantat, de asemenea, de art. 5 par. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească anterioară care să constate nelegalitatea reţinerii sau arestării. În cauză, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului şi a restrângerii libertăţii acestuia se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţată în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Astfel, prin încheierea penală nr. 47/C/30.03.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a luat măsura arestării preventive a inculpaţilor, între care şi reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheierea penală nr. 58/C/2007, până la data de 27 mai 2007. Măsura arestării preventive a inculpaţilor s-a dispus pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, şi constituire într-un grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a C. penal. După înregistrarea dosarului la instanţa de judecată în data de 25 mai 2007 s-a procedat la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive, măsură care a fost menţinută, iar recursul declarat împotriva acestei soluţii a fost respins. La termenele de judecată din data de 21 iunie 2007 şi 9 august 2007, măsura arestării preventive a fost menţinută faţă de inculpaţi şi doar la data de 27 august 2007 s-a dispus faţă de inculpatul G.R.I., reclamantul din prezenta cauză, înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea. Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 din 5.03.2008 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor declarate împotriva ei, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 modificată prin Legea nr. 287/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. penal, reţinută în sarcina reclamatului în infracţiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 2 C. penal, infracţiune în legătură cu care, instanţa, prin aceeaşi sentinţă a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b cu art. 10 lit. h Cod proc. penală, încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc.pen., a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod proc.pen., achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire şi sprijinire a unui grup infracţional. Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 a fost revocată faţă de reclamant măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită prin încheierea penală din 23.12.2007. Din această hotărâre judecătorească rezultă aşadar că măsura arestării preventive înlocuită ulterior cu măsura de a nu părăsi localitatea a fost luată faţă de reclamant în considerarea săvârşii infracţiunii prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a şi art. 13 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 678/2001. Aşadar, finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale a reclamantului în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni, respectiv fapta nu a fost săvârşită de inculpat şi faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări deschid dreptul persoanei la repararea prejudiciului suferit, ca urmare a privării sau restrângerii de libertate. În concluzia celor reţinute, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi este nefondată, reclamantul fiind îndreptăţit la repararea prejudiciului moral, prejudiciului de imagine şi de familie suferit. În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant şi pârâţi cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, curtea apreciază că este nefondată.

Art. 505 alin. 1 Cod proc. penală stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabileşte şi criteriile de cuantificare a acestuia. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Nici Curtea Europeană atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Curtea apreciază că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada arestării preventive (30.03.2007 – 27.08.2007) şi interdicţiei de a nu părăsi localitatea (27.08.2007 – 3.12.2007), este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată, cât şi cea socială. Aceasta, având în vedere afecţiunile resimţite de persoana reclamantului, constând în izolarea şi refuzul de a comunica cu cei apropiaţi şi cu prietenii săi, de familia acestuia, a cărei situaţie financiară a scăzut în mod simţitor, de trauma psihică suferită de cei trei copii ai reclamantului, care au suferit un şoc în momentul arestării tatălui lor, fiind nevoiţi să urmeze proceduri speciale la un psiholog pentru a depăşi acest incident. Criticile formulate de pârâţi cu privire la faptul că hotărârea instanţei de fond nu este temeinică, întrucât a apreciat în mod greşit că probele testimoniale şi cu înscrisuri administrate în cauză nu fac dovada existenţei unei legături de cauzalitate între privarea de libertate a reclamantului şi năruirea afacerilor sale, că năruirea afacerilor reclamantului s-a datorat crizei financiare, nu pot fi reţinute în totalitate. Chiar dacă solicitările reclamantului prin raportare la prejudiciul pe care l-a încercat prin pierderea unor relaţii comerciale se regăsesc în patrimoniul societăţii comerciale, reclamantului îi revin beneficiile obţinute din calitatea de administrator, astfel că durata de 166 de zile cât a durat arestul şi 205 zile de limitare a posibilităţilor de deplasare, i-au afectat afacerile. De asemenea, chiar dacă actele medicale sunt ulterioare perioadei luării măsurii arestării preventive şi interdicţiei de a părăsi localitatea, bolile de care suferă reclamantul, cum ar fi diabetul zaharat, pot fi consecinţa traumei psihice pe care acesta a suferit-o pe perioada detenţiei.

Sursa: Curtea de Apel Cluj

Scurte consideraţii privind dreptul de a nu plăti cele mai mari impozite posibile. Studiu de caz în materia taxei pe valoarea adăugată

Rezumat: În dreptul fiscal european şi internaţional, este un loc comun faptul că nimeni nu ar trebui să plătească cele mai mari impozite posibile doar pentru a satisface autorităţile fiscale. Prin urmare, atât timp cât se înscrie în limitele legii, un contribuabil este îndreptăţit să-şi organizeze afacerea după cum doreşte. Judecătorii fiscali români par să nu fie de acord cu această abordare. Câteva comentarii cu privire la un recent dosar de TVA soluţionat de Curtea de Apel Cluj sunt, pentru acest motiv, necesare.

Summary: In European and international tax law, it is common ground that no one should pay the highest possible taxes just to please to tax authorities. Therefore, as long as it stays within the legal boundaries, a taxpayer is entitled to organize a business as it pleases. Romanian tax judges seem to disagree with this approach. A few comments on a recent VAT case decided by the Cluj Court of Appeal are therefore needed.

În această perioadă, ne-a reţinut atenţia o afacere din domeniul taxei pe valoarea adăugată soluţionată de Tribunalul Maramureş (fond) şi Curtea de Apel Cluj (recurs). După cum vom arăta în continuare, această afacere este circumscrisă unui drept de a nu plăti cele mai mari impozite posibile, recunoscut în practica fiscală internaţională, dar ignorat de autorităţile fiscale şi de instanţele de contencios fiscal din România.

În fapt, organele de control fiscal de la nivelul județului Maramureș au efectuat o inspecție fiscală care a vizat activitatea unei societăţi din perioada 2009-2011. Inspectorii fiscali au reținut că societatea datorează obligații fiscale în materie de impozit pe profit, impozit pe venitul microîntreprinderilor și taxă pe valoarea adăugată. Mai precis, organul fiscal a făcut aplicarea art. 11 VCF, în ceea ce privește relația societăţii reclamante, în calitate de școală de șoferi, cu instructorii auto autorizați ca persoane fizice ce desfășoară activitate economică, care erau colaboratorii societății.

Relația dintre școala de șoferi și instructorii auto cu care aceasta colaborează poate fi descrisă după cum urmează: în baza unor contracte de colaborare încheiate între cele două părți, societatea se obliga să asigure pregătirea teoretică a celor ce urmăreau să obțină permisul de conducere, iar instructorii auto să asigure pregătirea practică a acestora. De asemenea, instructorii auto se obligau să realizeze o publicitate adecvată societăţii care patrona şcoala de şoferi, pentru ca aspiranții la obținerea permisului de conducere să urmeze cursurile teoretice la această şcoală de şoferi.

În aceste condiții, persoanele interesate efectuau două plăți pentru fiecare dintre cele două prestări de servicii, independente una de cealaltă. Echipa de inspecție fiscală a apreciat că suntem în prezența unei operațiuni artificiale. Conform celor reţinute prin raportul de inspecţie fiscală, societatea ar fi trebuit să acționeze conform următorului algoritm:

se pornește de la prezumția că suma pe care trebuie să o suporte un candidat pentru a urma cursurile şcolii de şoferi este de 1.000 RON, din care 100 RON reprezintă costul pregătirii teoretice și 900 RON costul pregătirii practice;
în opinia organului de inspecție fiscală, societatea ar fi trebuit să încaseze în întregime suma de 1.000 RON și apoi să direcționeze către instructorii auto, în baza facturilor fiscale emise de către aceștia, suma de 900 RON reprezentând contravaloarea pregătirii practice.

Miza acestei discuţii o reprezenta depăşirea pragului de scutire pentru întreprinderile mici, de 35.000 euro, în perioada supusă inspecţiei fiscale. Astfel, prin modul de organizare a afacerii – două contracte încheiate de candidat şi facturi de 100 RON pentru pregătirea teoretică (emise de societatea care asigura pregătirea teoretică) şi respectiv de 900 RON pentru pregătirea practică (emise de instructorul autorizat să efectueze pregătirea practică) – societatea reclamantă s-a păstrat tot timpul sub pragul de 35.000 euro şi nu s-a înregistrat ca plătitoare de TVA. În opoziţie, inspectorii fiscali au apreciat, în baza mecanismului mai puţin favorabil, că pragul de TVA a fost depăşit.

Trebuie observat că în cauză s-a administrat și proba cu expertiza fiscală, expertul desemnat exprimându-se în sensul că modalitatea de interpretare propusă de către organul fiscal este eronată. Cu toate acestea, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea promovată de către societate, arătând că, în speță, modalitatea de achitare în mod separat a sumelor plătite pentru pregătirea unei persoane în scopul obținerii permisului de conducere a condus la o diminuare artificială a bazei de impunere, mai ales în ceea ce privește TVA, în felul acesta societatea nedepășind plafonul de scutire de la plata TVA.

Menţionăm și faptul că, în legătură cu această chestiune, fosta Gardă Financiară a formulat plângere penală împotriva administratorului societății pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005). Soluția a fost de neîncepere a urmăririi penale, organele de cercetare penală concluzionând că, prin comportamentul său, administratorul societății și societatea nu au urmărit să prejudicieze bugetul de stat. Tribunalul Maramureș nu a ținut cont de această soluție, motivând că doar dacă procedura penală s-ar fi finalizat cu o hotărâre a instanței de judecată aceasta ar fi putut să producă efecte și în fața instanței care judecă problema fiscală.

Faţă de această stare de lucruri, trebuie să se observe că, din punct de vedere juridic, atât instanța de fond, cât și organul fiscal s-au prevalat de dispozițiile art. 11 VCF, invocând abuzul de drept care a stat la baza așa-ziselor «operațiuni artificiale». Nici măcar formal însă prima instanță nu și-a pus problema să analizeze care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se reține incidența art. 11 VCF. Dacă se analizează doctrina de specialitate, se poate observa că este necesară îndpelinirea a trei condiții.

Autor: Cosmin Flavius Costaș

Puteți citi continuarea articolului în numarul 5 al revistei Tax Magazine. Găsiți aici mai multe detalii despre abonamentele Tax Magazine 2016.

Titluri executorii fiscale. Plată. Modificarea obligaţiilor stabilite ca urmare a admiterii contestaţiei contribuabilului. Cerere de întoarcere a executării. Respingere

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.8299 din 9 septembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr.1179 din 01.03.2013 pronunţată de Tribunalului Sălaj s-a respins ca nefondată cererea formulată de petenta SC O.L. SRL – Zalău, în contradictoriu cu DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE CLUJ– Oradea şi DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE SĂLAJ– Zalău, pentru desfiinţarea Titlului Executoriu nr.7864/05.05.2012 şi întoarcerea executării silite din dosar de executare silită nr.3575/2012, prin restituirea sumei de 109.826 lei, achitată cu OP nr.1/10.05.2012.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prevederilor art.4041–4043 Cod procedură civilă, reglementează instituţia întoarcerii executării

În speţă însă, aşa cum a rezultat din actele şi înscrisurile aflate la dosar, nu se poarte vorbi despre o desfiinţare „stricto sensu” a titlurilor executorii care au stat la baza executării creanţelor bugetare datorate de reclamantă ci mai degrabă despre o înlocuire sau modificare a acestora, operaţiune care nu a fost contestată de reclamantă aşa încât, intervenind până la ora actuală o compensare legală a datoriilor reciproce dintre părţi, în baza noilor titluri executorii, cererea reclamantei de întoarcere a executării nu a mai avut nici o justificare de ordin practic şi legal.

Faţă de aceste aspecte, acţiunea promovată de societatea reclamantă, a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC O.L. SRL solicitând modificarea hotărârii atacate, ca fiind netemeinică şi pe cale de consecinţă admiterea cererii introductive formulată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că în fapt prin cererea introductivă de instanţă a arătat că împotriva Deciziilor pentru regularizarea situaţiei nr. 03-30/29.02.2012, nr. 38-44/06.03.2012, nr. 46-52/06.03.2012, nr. 53-55/08.03.2012, nr. 59- 60/20.03.2012, nr. 61-77/29.03.2012 şi Deciziile nr. 85/04.04.2012, nr. 83/04.04.2012, nr. 84/04.04.2012, nr. 82/04.04.2012, nr. 86/04.04.2012, prin care s-a stabilit în sarcina acesteia obligaţia fiscala în cuantum de 109.826 lei, reprezentând TVA şi dobânzi/penalităţi de întârziere aferente TVA, a formulat contestaţie solicitând anularea acestora ca fiind netemeinice şi nelegale, contestaţie ce a făcut obiectul dosarului nr. 3058/84/2012, soluţionat de către Tribunalul Sălaj. Prin Sentinţa civila nr. 5011/05.10.2012 pronunţata în dosarul menţionat, Tribunalul Sălaj a dispus respingerea ca rămasa fără obiect a acţiunii în contencios fiscal, reţinând că prin Deciziile nr. 158 şi nr. 159 din 25/09.2012, DGFP Sălaj a admis contestaţiile formulate de recurentă în cadrul procedurii prealabile şi în consecinţa titlurile de creanţa contestate nu mai sunt la data pronunţării în fiinţa.

Astfel, după cum rezultă şi din cuprinsul Deciziilor nr. 158 şi nr. 159 din 25/09.2012, DGFP Sălaj a decis desfiinţarea tuturor titlurilor de creanţa contestate care constituie Titlul Executoriu nr. 7864/05.05.2012 emis de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj.

În consecinţă, atâta timp cât titlurile de creanţa cuprinse în Titlul Executoriu nr. 7864/05.05.2012 în baza căruia a fost începută executarea silită au fost desfiinţate în totalitate, sunt îndreptăţiţi la restituirea sumei de bani în cuantum de 109.826 lei, ce a fost achitata potrivit OP 1/10.05.2012 în contul celei dintâi pârâte.

Prin Sentinţa civilă nr. 1179/01.03.2013, instanţa a apreciat nefondată cererea formulată, dispunând respingerea acesteia. În motivarea acestei soluţii, instanţa s-a rezumat în a arăta că în speţă, aşa cum rezultă din actele şi înscrisurile aflate la dosar, nu se poate vorbi despre o desfiinţare „stricto sensu” a titlurilor executorii care au stat la baza executării creanţelor bugetare datorate de reclamantă ci mai degrabă despre o înlocuire sau modificare a acestora, operaţiune care nu a fost contestată de reclamantă, aşa încât, intervenind până la ora actuală o compensare legală a datoriilor reciproce dintre părţi, în baza noilor titluri executorii, cererea reclamantei de întoarcere a executării nu mai are nici o justificare de ordin practice şi legal.

Menţionează că în mod eronat instanţa a apreciat astfel, întrucât deciziile emise ulterior, în urma emiterii Deciziilor nr. 158 şi nr. 159 din 25/09.2012, prin care DGFP Sălaj a decis desfiinţarea tuturor titlurilor de creanţa contestate iniţial, au fost contestate, nereprezentând obligaţii băneşti certe, care să poată fi supuse unei compensări legale.

În conformitate cu prevederile art. 1144 C. civ., compensaţia operează de drept, în puterea legii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1145 C. civ. în cazul recurentei, atâta timp cât a contestat şi deciziile ulterioare, datoria nu are un caracter cert şi nu întruneşte condiţia exigibilităţii menţionată de art. 1145 C. civ., nefiind recunoscută de către recurentă şi nici constatată printr-o hotărâre judecătorească.

În consecinţă, consideră că nu se află în prezenţa unei compensări legale cum greşit a apreciat instanţa, motiv pentru care solicităm admiterea recursului formulat.

Intimata DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizind recursul declarat prin prisma motivelor invocate Curtea apreciaza ca acesta este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Din analiza cererii de recurs rezulta ca în esenţă recurenta reclamanta a invocat un singur motiv de recurs si anume acela ca in speta nu poate opera compensarea legală întrucât creanta detinuta de catre pârâte nu este certa ,lichida si exigibila în conditiile în care a contestat-o în conditiile art. 205 şi urm din OG 92/2003.

În realitate creanta detinuta de catre pârâte a fost stabilita in conditiile Codului de procedura fiscala prin titluri de creanta fiscala.

Conform art. 141 alin. 2 si 1 din OG 92/2003 titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Scadenta acestor creante fiscale este reglementata de art. 111 din OG 92/2003.

Din aceste prevederi legale rezultă aşadar ca actele de stabilire a creantei datorate de catre reclamanta si contestate in speta au devenit la scadenta si titluri executorii ,ele stabilind astfel creante certe, lichide si exigibile.

Art. 205 si urm din OG 92/2003 permite contestarea acestui titlu de creanţă fiscală fara a prevedea ca formularea acestei contestatii are vreun efect asupra caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală şi implicit asupra caracterului cert, lichid si exigibil.

Art. 215 din OG 92/2003 reglementează posibilitatea obţinerii suspendarii executarii actelor contestate si implicit suspendarea caracterului cert, lichid si exigibil si exigibil al creantei.

Rezultă aşadar că prin prisma prevederilor legale sus menţionate formularea contestaţiei nu are nici un efect asupra caracterului cert, lichid si exigibil, compensarea putând opera chiar si în condiţiile în care creanţa este contestată asa cum aceeaşi creanţă poate fi si executată silit în condiţiile existentei aceleiasi contestaţii.

Singura posibilitatea care ar fi impiedicat in speta realizarea compensării era obţinerea suspendarii executării titlurilor de creanţă fiscala ceea ce in speta nu s-a întâmplat.

Evident ca în masura în care contestaţia va fi admisa iar titlurile de creanţă fiscală vor fi anulate ,efectele compensării sunt înlaturate în mod retroactiv, ipoteză în care reclamanta va putea reitera cererea de restituire a sumelor achitate ,nascându-se o altă situaţie de drept decât cea existentă în prezent si mai sus expusă.

În plus Curtea reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut că în spetă titlul de creanta si implict titlul executoriu nu a fost desfiintat definitiv ci doar in scopul emiterii de noi titluri de creantă în care datoriile fiscale ale reclamantei recurente sa fie legal stabilite astfel ca nu a existat o desfiintare a titlului executoriu în sensul art. 404 indice 1 C.pr.civ pentru a fi incident[ institutia intoarcerii executarii silite.

Având în vedere aceste considerente rezultă ca în speţă în mod legal s-a procedat la compensarea legala astfel ca în temeiul art. 304 indice 1 C.pr.civ ,art. 312 C.pr.civ Curtea va respinge recursul ca nefondat si va menţine sentinţa recurată ca fiind legală şi temeinică.

Sursa: site-ul Curții de Apel Cluj

Contencios fiscal. Lipsa procedurii prealabile. Respingerea excepţiei de către prima instanţă. Interpretarea Deciziei date în RIL nr. 24/2011 a ÎCCJ

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 8810 din 19 septembrie 2013

Prin încheierea din 20.04.2012, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, instanţa a acordat termen de judecată la data de 1 iunie 2012, pentru când s-a încuviinţat obiectivele aşa cum au fost formulate de reclamantă la punctele 1 şi 3 din înscrisul depus la dosar la fila 85, s-a pus în vedere reprezentantului reclamantei să facă dovada achitării avansului onorariu expert în cuantum de 500 lei, după care se va efectua adresă către expertul B.B. pentru a se aduce la cunoştinţă desemnarea în cauză şi pentru întocmirea raportului de expertiză contabilă şi se va anexa adresei un exemplar al obiectivelor încuviinţate, cu menţiunea că obiectivul nr. 2 nu a fost încuviinţat; de asemenea se va aduce la cunoştinţă expertului faptul că a fost încuviinţată cererea formulată de reprezentanţii părţilor privind desemnarea experţilor asistenţi, pentru reclamantă a d-lui expert B.T. şi pentru pârâtă a d-nului expert S.Z. şi s-a emis adresă către Biroul Local de Expertize Bistriţa, pentru a se aduce la cunoştinţă desemnarea expertului B.B..

Prin sentinţa civilă nr. 88 din 25.01.2013, pronunţate în acelaşi dosar, s-a admis în parte acţiunea în contencios fiscal formulată şi ulterior precizată de reclamanta SC C.C. SRL, ulterior introducerii acţiunii fiind deschisă procedura insolvenţei faţă de aceasta şi desemnat administrator judiciar practicianul în insolvenţă C.I.I.S.L.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE BISTRIŢA şi, în consecinţă a fost obligată pârâta AFP Bistriţa să restituie reclamantei suma de 5.290 lei reprezentând majorări de întârziere la impozitul pe profit.

A fost respinsă cererea reclamantei privind restituirea sumei de 13.555 lei reprezentând TVA suplimentar de plată şi majorări de întârziere TVA.

A fost obligată pârâta AFP Bistriţa să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 5.290 lei, ce se va calcula de la data achitării sumei de către reclamantă – 24.02.2010 – şi până la data restituirii efective a sumei de 5.290 lei.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi până la concurenţa sumei de 540 lei, suma cea mai mică, şi a fost obligată pârâta AFP Bistriţa să plătească reclamantei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în măsura admiterii acţiunii.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BISTRIŢA-NĂSĂUD, (ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte în şedinţa publică din 20.04.2012) ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 20.04.2012, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiilor peremptorii invocate în cauză, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi respectiv a respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiuni, pentru motivele consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, astfel încât considerentele care au fundamentat adoptarea acestor soluţii nu vor fi reluate în prezenta expunere, instanţa făcând trimitere la conţinutul încheierii civile menţionate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, respectiv probele administrate în cauză (înscrisuri şi expertiză contabilă), precum şi conţinutul dosarului ataşat nr. …, instanţa a reţinut pe fondul cauzei următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. 31/27.01.2009 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa, au fost stabilite în sarcina reclamantei SC C.C. SRL obligaţii fiscale suplimentare după cum urmează: TVA – 573 lei şi majorări de întârziere – 51 lei, impozit pe profit – 31.455 lei şi majorări de întârziere – 19.609 lei.

Urmare a exercitării contestaţiei administrative în conformitate cu prevederile art. 205 şi urm. C.pr.fiscală, prin Decizia nr. 42/10.07.2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud au fost desfiinţate parţial măsurile dispuse prin Decizia de impunere nr. 31/27.01.2009, în sensul că, în privinţa impozitului pe profit în sumă de 20.970 lei s-a dispus refacerea controlului (pct. 1.), s-a respins contestaţia reclamantei pentru suma de 5.788 lei reprezentând impozit pe profit (pct. 2), desfiinţându-se totodată şi măsurile referitoare la majorările de întârziere în sumă de 19.609 lei aferente impozitului pe profit, urmând ca AFP Bistriţa să recalculeze şi să stabilească suma accesoriilor, în raport cu dispozitivul deciziei de soluţionare, punctele 1 şi 2.

Reclamanta a contestat în faţa instanţei de contencios administrativ fiscal decizia de soluţionare nr. 42/10.07.2009, însă doar parţial, respectiv cu privire la soluţia adoptată cu privire la suma de 5.788 lei stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe profit, acţiune ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 3270/112/2009 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud (ataşat).

Prin sentinţa civilă nr. 88/CA/16.03.2010 pronunţată în dosarul sus menţionat, devenită irevocabilă prin decizia nr. 634/2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj ca urmare a respingerii recursurilor declarate de DGFP B-N şi AFP Bistriţa, a fost admisă acţiunea reclamantei şi, în limitele investirii instanţei, s-a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 42/2009, a Deciziei de impunere nr. 31/2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală generală nr. 196/2009, respectiv în privinţa impozitului pe profit suplimentar la plată în sumă de 5.788 lei, exonerând pe reclamantă de obligaţia de plată a acestei sume.

Anterior pronunţării celor două hotărâri judecătoreşti mai sus arătate, prin decizia de impunere nr. 609/16.09.2009 emisă de DGFP Bistriţa-Năsăud a fost stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit suma de 10.396 lei, ca urmare a măsurii de recalculare a accesoriilor dispusă prin Decizia nr. 42/2009.

Aşa cum rezultă din conţinutul raportului de inspecţie fiscală întocmit la data de 16.09.2009 care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr. 609/16.09.2009, recalcularea majorărilor de întârziere până la data de 26.01.2009 s-a realizat fără a se lua în calcul suma de 20.970 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar contestat şi soluţionat în favoarea societăţii, evident avându-se în vedere suma de 5.788 lei cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar şi pentru care, la momentul recalculării accesoriilor, contestaţia administrativă a reclamantei fusese respinsă de organul fiscal competent în soluţionare.

Or, dispozitivul Deciziei nr. 42/2009, prin care în privinţa măsurii de recalculare a accesoriilor s-a dispus a se realiza conform soluţiilor adoptate la punctele 1 şi 2 din dispozitiv, a fost modificat în ceea ce priveşte punctul 2 al acesteia abia ulterior, devenind executorii măsurile de anulare a sumei de 5.788 lei stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe profit şi de exonerare a reclamantei de la plata acesteia abia la data pronunţării instanţei de recurs prin decizia nr. 634 (11 februarie 2011), conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, astfel încât este evident că la acest din urmă moment evocat, reclamanta, independent de culpa sa, nu se mai afla în termenul legal (de 30 de zile conform art. 207 C.pr.fiscală) de contestare pe cale administrativă a Deciziei de impunere nr. 609/16.09.2009, prin care s-au calculat majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 5.788 lei, deşi în privinţa acesteia din urmă s-a constatat ulterior nelegalitatea impunerii, sens în care, soarta accesoriilor urmează soarta principalului şi în conformitate cu prevederile art. 120 alin. 3 C.pr.fiscală.

Prin urmare, nu poate fi primită apărarea pârâtei AFP Bistriţa în sensul în care, în absenţa contestării pe cale administrativă a Deciziei nr. 609/2009 (contestare pur formală din moment ce soluţia de respingere ca tardivă era mai mult decât previzibilă) şi în condiţiile definitivării acesteia în căile de atac specifice, nu se poate susţine caracterul nedatorat al sumei calculate cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 5.788 lei şi implicit, obligaţia restituirii acesteia de către organul fiscal.

În acest sens, se impune a se remarca, aşa cum s-a reţinut de altfel şi în cadrul considerentelor încheierii civile din 20.04.2012, că obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamant în prezentul dosar este reprezentat de cererea de restituire a unor sume în temeiul prevederilor art. 117 C.pr.fiscală şi a Ordinului MFP nr. 1899/2004, astfel încât, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 24/2011 pronunţată în interesul legii, se impune a se distinge între această din urmă procedură şi cea prevăzută de art. 205 – 218 C.pr.fiscală, din această perspectivă apreciindu-se în considerentele menţionatei decizii că a susţine că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 din Codul de procedură fiscală (şi, implicit, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii administrative, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziţie legală indicată, utilizând argumentul de interpretare “actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat” – un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.

În cadrul aceleiaşi decizii ale cărei dezlegări sunt obligatorii în condiţiile art,. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ., se mai subliniază că nu trebuie ignorate obiectul şi finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea actului administrativ fiscal, cu consecinţa înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire, procedura prealabilă fiind obligatorie numai în cazul primei categorii de acţiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În acelaşi sens, se impune şi precizarea faptului că, tot în raport de obiectul litigiului dedus judecăţii (reprezentat de contestarea refuzului exprimat de pârâta AFP Bistriţa de a da curs în întregime cererii formulate de reclamantă şi înregistrată sub nr. 92 din 18.04.2011, devin incidente prevederile art.1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta considerându-se vătămată într-un drept al său de către autoritatea publică menţionată prin refuzul explicit de recunoaştere a dreptului pretins, cu consecinţa urmăririi de către reclamantă, prin demersul judiciar iniţiat, a reparării pagubei.

Prin urmare, în raport de prevederile art.7 alin.1 şi 5 din Leg.nr.554/2004 raportat la art. 2 alin.2 din acelaşi act normativ, parcurgerea procedurii prealabile nu este obligatorie nici din această perspectivă.

De altfel, aşa cum subliniază reclamanta în notele scrise depuse la filele 76 – 79 dosar, însuşi organul fiscal investit cu cererea de restituire formulată în condiţiile art. 117 C.pr.fiscală nu a înţeles a invoca inadmisibilitatea cererii prin prisma neatacării Deciziei de impunere nr. 609/2009, câtă vreme a dat curs, chiar dacă doar în parte, cererii reclamantei înregistrate sub nr. 92 din 18.04.2011, răspunzându-i acesteia (prin adresa nr. 766/01/31.05.2011) în sensul că s-a operat sentinţa civilă nr. 88/CA/2010 şi că, în ceea ce priveşte recalcularea accesoriilor, s-a emis Decizia de impunere nr. 704/01/19.05.2011 prin care a fost corectată obligaţia înregistrată iniţial prin scăderea sumei de 1428 lei reprezentând majorări de întârziere pentru perioada 26.01.2009 – 15.05.2009.

În acest context, tribunalul a constatat că, deşi în privinţa accesoriilor aferente impozitului pe profit în sumă de 5.788 lei, calculate pentru perioada 25.07.2006 – 26.01.2009 prin decizia de impunere nr. 31/2009, este întrunită ipoteza legală a prevederilor coroborate ale art. 117 alin. 1 lit. b, d şi f din Codul de procedură fiscală invocate de reclamantă, AFP Bistriţa, în cadrul soluţionării cererii nr. 92 din 18.04.2011 a procedat la corectarea obligaţiei de plată a accesoriilor aferente sumei de 5.788 lei doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei nr. 31/2009, respectiv pentru 26.01.2009 – 15.05.2009, fără a avea în vedere efectele retroactive pe care sentinţa civilă nr. 88/CA/2010 le-a produs cu privire la suma cu titlu de impozit pe profit anulată, sens în care apare ca legitimă cererea reclamantei de obligare a acestei pârâte la restituirea, în temeiul prevederilor legale mai sus menţionate, raportate la cele ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget a accesoriilor calculate pentru perioada 26.01.2009 – 15.05.2009, a sumei de 5.290 lei (cuantumul acestor accesorii fiind relevat în cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv la punctul 1 din concluzii – modalitatea de calcul nefiind contestată de părţi prin formularea de obiecţiuni).

Totodată, apar ca neîntemeiate apărările pârâtei vizând faptul că reclamanta nu ar fi achitat în fapt sumele a căror restituire se solicită, aceasta în condiţiile în care reclamanta a depus la dosar nota contabilă nr. 167/24.02.2010 care atestă plata sumei de 10.878 lei cu titlu de impozit pe profit – majorări şi debit – în contul Trezoreriei Bistriţa. În acest sens, este real că totalul accesoriilor recalculate prin decizia de impunere nr. 609/2009 cuantificau o sumă inferioară celei achitate de reclamantă, respectiv suma de 10.396 lei, însă, pe de o parte, aşa cum rezultă din menţiunile notei contabile menţionate, această sumă reprezintă atât majorări impozit pe profit cât şi debit impozit pe profit, iar pe de altă parte, nici măcar organul fiscal pârât nu a fost în măsură a preciza ce altă natură ar putea avea plata acestei sume, limitându-se la a susţine, în cadrul întâmpinării depuse la dosar şi a concluziilor scrise, că natura obligaţiilor achitate de reclamantă este alta decât cea de majorări de întârziere la impozitul pe profit, fără alte specificaţii.

Prin urmare, în lumina considerentelor de fapt şi de drept mai sus prezentate, instanţa a dispus obligarea pârâtei AFP Bistriţa să restituie reclamantei suma de 5.290 lei reprezentând majorări de întârziere la impozitul pe profit încasate în mod nelegal. Perceperea nelegală la buget a unei sume nelegal stabilite produce un prejudiciu contribuabilului prin lipsirea de respectiva sumă de bani pentru perioada cuprinsă între data încasării acesteia şi data restituirii efective. Normele speciale din materia dreptului fiscal nu reglementează acoperirea acestui prejudiciu, neputând opera prin analogie prevederile art. art. 124 alin. 2 raportat la art. 120 alin. 6 şi art. 117 Cod procedură civilă (norme de strictă interpretare şi aplicare doar la situaţia pe care o reglementează), situaţie în care devin incidente normele dreptului comun şi care permit celui vătămat dreptul de a beneficia de repararea integrală a prejudiciului produs prin plata unor sume stabilite suplimentar în mod nelegal şi nerestituite, astfel încât repunerea părţii în situaţia anterioară se va materializa în obligarea pârâtei AFP Bistriţa să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 5.290 lei, ce se va calcula de la data achitării sumei de către reclamantă – 24.02.2010 – şi până la data restituirii efective a sumei de 5.290 lei, în temeiul prevederilor art. 1535 din Noul Cod civil.

În privinţa celui de-al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă prin acţiunea introductivă ulterior precizată, vizând restituirea sumei de 13.555 lei reprezentând TVA suplimentar de plată şi majorări de întârziere TVA, instanţa a constatat că acesta a fost nefondat şi a fost respins ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în cele ce succed.

Sumele mai sus menţionate reprezintă o parte din obligaţiile suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei (respectiv suma de 6.872,878 lei TVA suplimentar stabilit în temeiul facturii fiscale nr. 00509455/21.06.2005 emisă pentru clientul SC Romex România SRL şi suma de 6.635 lei , accesorii pentru perioada 25.07.2005 – 25.01.2006) prin Decizia de impunere nr. 374/30.05.2008, act administrativ fiscal care, spre deosebire de cazul Deciziei de impunere nr. 31/2009 ce a făcut obiectul analizei primului petit al acţiunii, nu a făcut obiectul controlului judecătoresc, nefiind constatat în privinţa sumei solicitate a fi restituită caracterul nedatorat al acesteia, respectiv faptul stabilirii acesteia în mod nelegal în sarcina reclamantei.

Este real că reclamanta, în cererea de restituire nr. 92 din 18.04.2011, se referă şi la această sumă argumentând că în considerentele aceleiaşi sentinţe civile nr. 88/CA/2010, analizându-se raporturile juridice dintre reclamantă şi societatea comercială mai sus menţionată, a constatat faptul că suma de 430.558.7000 lei Rol nu intră în baza de impunere a reclamantei, inclusiv în privinţa TVA.

Însă, în condiţiile în care nu există o statuare expresă a instanţei de judecată care să dispună anularea actului administrativ fiscal care a stabilit în sarcina reclamantei sumele suplimentare cu titlu de TVA, aceasta fiind investită doar cu analiza parţială asupra legalităţii deciziei de impunere nr. 31/2009, cu referire la impozitul pe profit, apare ca neîntemeiată cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul prevederilor art. 117 C.pr.fiscală, legalitatea impunerii sumei cu titlu de TVA nefiind contestată de reclamantă în termen legal, deşi nimic nu o împiedica a exercita căile de atac prevăzute în procedura reglementată de art. 205 – 218 C.pr.fiscală. A valida teza avansată de reclamantă presupune a specula asupra soluţiei pe care organele fiscale, respectiv ulterior instanţa de judecată, după caz, ar fi pronunţat-o în cazul în care reclamanta ar fi uzat de căile legale de contestare puse la dispoziţia sa conform normelor legale mai sus menţionate, ceea ce nu poate fi primit.

Analizând culpa procesuală care în cauză aparţine deopotrivă reclamantei, cât şi pârâtei AFP Bistriţa, în condiţiile admiterii doar parţial a pretenţiilor formulate de reclamantă, instanţa, în temeiul prevederilor art. 274 şi art. 276 C.pr.civ., a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi până la concurenţa sumei de 540 lei, suma cea mai mică, obligând pârâta AFP Bistriţa să plătească reclamantei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în măsura admiterii acţiunii. Dovada efectuării cheltuielilor de judecată se regăseşte în cuprinsul chitanţelor depuse la dosar, iar componenţa acestora este următoarea: onorariu expert asistent achitat pentru pârâtă în sumă de 540 lei, iar pentru reclamant – 500 lei avans onorariu expertiză, 420 lei diferenţă decont expert, 40 lei taxă judiciară şi timbru judiciar, 650 lei onorariu avocaţial.

În privinţa pârâtei DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BISTRIŢA-NĂSĂUD, instanţa a adoptat soluţia respingerii acţiunii reclamantei în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte în şedinţa publică din 20.04.2012, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia şi la înţelege a face trimitere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BISTRIŢA-NĂSĂUD şi ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE BISTRIŢA.

Prin recursul declarat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate şi a încheierii de şedinţa din data de 20.04.2012, în principal, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângeri prealabile fiscale şi în contextul dispoziţiilor art.117 din OG nr.92/2003 invocata de către parata-recurenta Direcţia Generala a Finanţelor Publice Bistriţa Nasaud, iar în subsidiar în sensul respingerii acţiunii în contencios administrativ fiscal ca fiind convingerea instanţei în a dispune o asemenea hotărâre, precum şi cele pentru care au fost înlăturate apărările, punând astfel instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica soluţia adoptata, prin prisma normelor de drept aplicabile spetei.

În motivare arată următoarele:
1.Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile:
Prin acţiunea introductiva precizata de către reclamanta-intimata SC„C.C.” SRL ,s-a solicitat instanţei

de judecata în contradictoriu cu paratele Direcţia Generala a Finanţelor Publice Bistriţa Nasaud şi Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauza dedusa judecaţii sa oblige paratele în solidar la restituirea sumei de 5.290 lei reprezentând majorări de întârziere la impozitul pe profit, restitui rea sumei de 13.555 lei reprezentând 6.873 lei TVA suplimentar de plata şi 6.682 lei majorări de întârziere TVA,precum şi obligarea în solidar a paratelor la plata dobânzilor (nu se precizează ce fel de dobânzi,insa din motivarea în drept a acţiunii introductive rezulta ca este vorba de dobanziie fiscale),calculate de la data achitării de către reclamanta a sumelor solicitate a fi restituite şi pana la data plaţii efective.

Trebuie reţinut faptul ca ambele parate chemate în judecata sunt autorităţi publice care sunt investite legal în materia administrativ fiscala,astfel ca fata de reclamanta-intimata SC,,C.C.”SRL,se manifesta ca organe de realizare a puterii de stat şi nu ca persoane fizice de drept civil.

Potrivit art. 52 alin.(1) din Constituţia României, persona vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim de o autoritate publica,printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri este îndreptăţită sa obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,anularea actului şi repararea pagubei” iar conform alin.(2) „condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organica”.

Prin Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ-lege organica, se prevede ca „orice persoana care se considera vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim de o autoritate publica,printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului,recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzata”.

Dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, stipulează înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămata într-un drept al sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie sa solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului revocarea în tot sau în parte a acestuia. Plângerea se poate adresa în egala măsura organului ierarhic superior daca acesta exista”.

Pe de alta parte dispoziţiile art.109 alin.(2) C.procedura civila arata ca în cazurile anume stabilite de lege,sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile,in condiţiile prevăzute de legea speciala.

Coroborarea acestei dispoziţii din C.procedura civila cu prevederile art.7 din Legea nr.554/2004,conduce la concluzia ca procedura prealabila administrativa este reglementata ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativa cărei neîndeplinire în termen şi condiţiile prevăzute de lege,atrage inadmisibilitatea acţiunii aşa cum constant s-a pronunţat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ex. Decizia nr. 3268/05.10.2006, Decizia nr.146/27.03.2007).

Reclamanta susţine prin acţiunea introductiva ca la data de 18.04.2011 a formulat o cerere prin care a solicitat paratei Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa „operarea în evidentele fiscale a diminuării impozitului pe profit cu suma de 5.788 lei şi diminuarea accesoriilor la aceasta suma”

Cum între plăcerea prealabila şi acţiunea introductiva trebuie sa existe o identitate de obiect, întrucât numai aşa autoritatea publica poate fi deplina măsura de a analiza pretenţiile formulate, jurisprudenţa romana a statuat ca „în cazul în care procedura prealabila nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea fi calificata ca fiind plângerea prealabila ceruta de lege” acţiunea introductiva va fi respinsa ca fiind inadmisibila.

Cu privire la acest aspect se impune a observa următoarele :

– prin adresa nr.92/18.04.2001 înregistrata la parata Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa sub nr.7967/2011 se solicita operarea în evidentele fiscale a diminuării impozitului pe profit cu suma de 5.788 lei şi diminuarea accesoriilor la aceasta suma şi anularea obligaţiilor de plata stabilite suplimentar la TVA în suma de 6.873 lei şi accesoriile aferente.

– prin acţiunea introductiva formulata, reclamanta prin petitul nr. 1 solicita restituirea sumei de 5.296 lei reprezentând majorări de întârziere, iar prin petitul nr.2 restituirea sumei de 13.508 lei reprezentând tva – suplimentar de plata şi majorări de întârziere ;

– prin petitul 3 al acţiunii introductive reclamanta solicita obligarea la plata dobânzilor calculate de la data achitării sumelor a căror restituire se solicita şi pana la data plaţii efective.

Având în vedere cele mai sus precizate,faptul ca legea condiţionează exercitarea recursului jurisdicţional de exercitarea în prealabil a recursului administrativ, precum şi făptui ca intre plăcerea prealabila şi acţiunea introductiva trebuie sa existe o identitate de obiect ceea ce în situaţia de fata nu exista după cum se poate observa, apreciază ca acest înscris nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificat de instanţa ca fiind o plângere prealabila a reclamantei cu privire la pretenţiile formulate, astfel încât acţiunea introductiva precizata în varianta celor trei petite ,sa poată fi admisibila în condiţiile legii.

2. Cu privire ia excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate în contextul dispoziţiilor art.117 din OG nr.92/2003.

Prin acţiunea introductiva precizata de către reclamanta-intimata SC„C.C.” SRL ,s-a solicitat instanţei de judecata în contradictoriu cu paratele Direcţia Generala a Finanţelor Publice Bistriţa Nasaud şi Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauza dedusa judecaţii sa oblige paratele în solidar la restituirea sumei de 5.290 lei reprezentând majorări de întârziere la impozitul pe profit,restituirea sumei de 13.555 lei reprezentând 6.873 lei TVA suplimentar de plata şi 6.682 lei majorări de întârziere TVA, precum şi obligarea în solidar a paratelor la plata dobânzilor (nu se precizează ce fel de dobânzi,insa din motivarea în drept a acţiunii introductive rezulta ca este vorba de dobânzile fiscale) .calculate de la data achitării de către reclamanta a sumelor solicitate a fi restituite şi pana la data plaţii efective.

În materie fiscala, procedura speciala de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget este reglementata de dispoziţiile art.117 C.procedura fiscala şi dispoziţiile pct.2 din Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004.

În lumina dispoziţiilor legale antecitate, apreciază ca restituirea sumei solicitate de către reclamanta- intimata ar putea fi posibila numai în situaţia în care ar fi îndeplinite condiţiile legale stipulate prin dispoziţiile actelor normative mai sus menţionate, ori va rugam sa observaţi ca restituirea sumelor solicitate de către reclamanta, nu poate fi încadrata în niciuna dintre situaţiile enumerate de către art.117 lit.a)-h).

Conform Cap. l pct. 2 şi următoarele din OMFP 1899/2004, restituirea sumelor de la buget se efectuează la cererea contribuabilului,in termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia ii revine obligaţia administraţii creanţelor bugetare,aceasta cerere trebuind a fi în mod obligatoriu însoţita de documentele necesare din care sa rezulte ca suma solicitata este certa pentru a putea face obiectul unei restituiri.

În condiţiile mai sus descrise, apreciază ca acţiunea reclamantei îndreptata împotriva paratelor este inadmisibila şi din acest punct de vedere.

3. Cu privire la fondul cauzei, arată următoarele :

În principal învederam instanţei ca prin hotărârea pronunţata,parata-recurenta nu a căzut în pretenţii,acţiunea fiind respinsa împotriva acesteia prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive prin încheierea de şedinţa din data de 20.04.2012.

Însă reiterează susţinerile şi apărările formulate în contradictoriu cu reclamanta-intimata şi cu reţinerile instanţei de fond,in contextul în care instanţa de control judiciar v-a analiza cauza sub toate aspectele făcând uzanţa de dispoziţiile art. 304 şi 3041 C.procedura civila şi în situaţia în care v-a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei.

Astfel arată instanţei ca urmare efectuării unei inspecţii generale de către Activitatea de Inspecţie Fiscala din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa, a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscala nr. 32/26.01.2009 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr.31/27.01.2009 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în suma totala de 51.688 lei reprezentând, taxa pe valoarea adăugata (573 lei), majorări de întârziere (51 lei), impozit pe profit (31.455 lei) şi majorări de întârziere aferente impozitului pe profit ( 19.609 lei).

Uzând de dispoziţiile art.205 C.procedura fiscala, reclamanta a formulat o contestaţie administrativa, prin care a solicitat anularea în parte a masurilor dispuse prin Decizia de impunere nr.31/27.01.2009, respectiv a solicitat anularea sumei de 46.367 lei din care impozit pe profit (26.758 lei) şi majorări de întârziere în suma de 19.609 lei.

Contestaţia administrativa a fost soluţionata de către organul administrativ – jurisdicţional de la nivelul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa Nasaud prin Decizia nr.42/10.07.2009, soluţia dispusa fiind:

– desfiinţarea parţiala a masurilor cuprinse în Decizia de impunere nr.31/27.01.2009 cu privire la impozitul pe profit în suma de 20.970 lei şi dispunerea refacerii controlului cu respectarea prevederilor pct.12.7 din Instrucţiunile aprobate prin O.M.F.P. nr.519/2005 şi a celor prevăzute în considerente;

– respingerea ca neîntemeiata a contestaţiei formulate pentru suma de 5.788 lei reprezentând impozit pe profit şi pe cale de consecinţa menţinerea în parte a Deciziei de impunere nr.31/27.01.2009 pentru aceasta suma;

– desfiinţarea în totalitate a masurilor referitoare la majorările de întârziere de 19.609 lei aferente impozitului pe profit din Decizia de impunere nr.31.27.01.2009 referitoare la aceste obligaţii fiscale, urmând ca în raport cu dispozitivul decizie de soluţionare, punctele 1 şi 2,organele fiscale ale Activităţii de Inspecţie Fiscala din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa sa recalculeze şi sa stabilească suma accesoriile aferente impozitului pe profit respinse sau desfiinţate cu respectarea prevederilor art.216 alin.(3) din C.procedura fiscala,republicat cu modificările şi completările ulterioare.

Existând pronunţata o soluţie definitiva în calea administrativa de atac, reclamanta a uzat de calea jurisdicţionala, formulând a acţiune în contencios prin care a solicitat anularea parţiala a Deciziei nr.42/10.07.2009 emisa de către Direcţia Generala a Finanţelor Publice Bistriţa Nasaud pronunţata în dosarul nr.28/2009,pe cale de consecinţa anularea parţiala a Deciziei de impunere nr.31/27.01.2009 emisa de către Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa – Activitatea de Inspecţie Fiscala,anularea parţiala a Dispoziţiei privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr.32/26.01.2009 şi anularea parţiala a Raportului de inspecţie fiscala înregistrat la parata de rând 2 sub nr. 196/30.01.2009 privitor la impozitul pe profit stabilit suplimentar la plata în suma de 5.788 lei.

Tribunalul Bistriţa Nasaud, declarându-se competent general,material şi teritorial, s-a investit cu soluţionarea pricinii astfel ca s-a pronunţata prin Sentinţa civila nr.88/CA/2010 din data de 16.03.2010 rămasa definitiva şi irevocabila prin Decizia civila nr.634/2011 din data de 11.02.2011, în sensul admiterii acţiunii formulate, anularea parţiala a Deciziei nr.42/10.07.2009 emisa de către Direcţia Generala a Finanţelor Publice Bistriţa Nasaud pronunţata în dosarul nr.28/2009,pe cale de consecinţa anularea parţiala a Deciziei de impunere nr.31/27.01.2009 emisa de către Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa – Activitatea de Inspecţie Fiscala, a Dispoziţiei privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr.32/26.01.2009 şi a Raportului de inspecţie fiscala înregistrat la AFP Bistriţa – AIF sub nr. 196/30.01.2009, în privinţa impozitului pe profit suplimentar de plata în suma de 5.788 lei ca fiind nelegale şi netemeinice,exonerând pe reclamanta de obligaţia de plata a acestei sume.

Foarte important de subliniat în analiza cauzei deduse judecaţii sunt următoarele aspecte:

a) La data de 16.09.2009 Activitatea de Inspecţie Fiscala a procedat la refacerea controlului cu privire la recalcularea şi stabilirea sumelor accesoriilor aferente impozitului pe profit respinse sau desfiinţate, fiind astfel emisa Decizia de impunere nr.609/16.09.2009 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale bugetare constând în majorări de întârziere în cuantum total de 10.396 lei la impozitul pe profit

– Decizie de impunere a fost emisa la data de 16.09.2009 , potrivit măsurii dispuse de către Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor nr.42/10.07.2009 înainte ca sa existe o soluţie definitiva şi irevocabila cu privire la suma de 5.788 lei contestata, (16.03.2010-solutia instanţei de fond,11.02.2001-solutia instanţei de control judiciar);

– Decizie de impunere nr.609/16.09.2009 putea sa fie atacata de către reclamanta în termen de 30 de zile de la data comunicării ei,sub sancţiunea decăderii potrivit art.207 C.procedura fiscala.

Reclamanta nu a înţeles sa atace acest act administrativ fiscal ce reprezintă titlu de creanţa pentru a-i putea fi deschisa calea jurisdicţionala de atac în conformitate cu dispoziţiile art.218 C.procedura fiscala în contra unui răspuns sau a unei decizii de soluţionare a contestaţiei în calea administrativa de atac cu privire la aceasta.

Neurmarea corespunzătoare a procedurii administrativ-fiscale de către reclamanta face în opinia noastră ca decizia de impunere nr.609/16.09.2009 prin care au fost stabilite majorările de întârziere în cuantum total de 10.396 lei la impozitul pe profit sa rămână definitiva în sistemul administrativ al cailor de atac, astfel ca aceasta suma cu titlu de majorări de întârziere nu mai poate fi pusa sub discuţie din perspectiva unei eventuale anulari sau restituiri Mata timp cat actul administrativ fiscal nu mai poate fi atacat

– Este de asemenea important de reţinut şi faptul ca prin Raportul de inspecţie fiscala din data de 16.09.2009 s-a consemnat de către organele de inspecţie fiscala ca administratorul societăţii reclamante este de acord cu sumele stabilite suplimentar, conform declaraţiei date de către acesta în data de 16.09.2009.

b) Cât privesc masurile de executare silita întreprinse de către organele de executare silita din cadrul paratei Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa în dosarul execuţional nr. 03824004/06/30/1/2009/15850 ,apreciem ca ele au fost corect demarate, întrucât titlul de creanţa (decizia de impunere nr.609/16.09.2000) s-a bucurat de prezumţia de legalitate,nu a fost suspendata în condiţii legii (întrucât reclamanta a fost de acord cu aceasta obligaţie stabilita), astfel ca a devenit titlu executoriu după expirarea scadentei de plata a obligaţiilor stabilite prin acesta.

Cât priveşte susţinerea reclamantei ca suma de 10.396 lei reprezenta majorări de întârziere a fost achitata potrivit notei contabile nr. 167/24.02.2010, solicită să se observe că pe de o parte natura obligaţiilor achitate de către reclamanta este alta decât cea de majorări de întârziere ia impozitul pe profit, iar cuantumul achitat este de 10.878 lei, altul decât cel de 10.393 lei.

c). Cât priveşte Decizia nr.511/05.11.2009 ,referitoare la obligaţiile de plata accesorii aferente , emisa de către parata Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa în suma totala de 1.939 lei pentru perioada 26.01.2009-15.05.2009. data la care Decizia de impunere nr.31.27.01.2009 a fost suspendata, arată cu privire la aceasta ca majorările de întârziere la impozitul pe profit în cuantum de 1.939 lei stabilite în sarcina reclamantei, au fost corectate urmare punerii în executare a sentinţei civile nr.88/CA/2009 rămasa definitiva şi irevocabila (scăderea obligaţiei de 5.788 lei), prin Decizia nr.704/01/19.05.2011 (necontestata de către reclamanta), în sensul reducerii acestora cu suma de 1.428 lei.

Susţinerea reclamantei potrivit căreia se impune scăderea întregii sume de 10.393 lei reprezentând majorări de întârziere urmare punerii în executare a sent. civile nr.88/CA/2010 este neîntemeiata în opinia noastră pentru următoarele considerente:

– aceste majorări de întârziere nu privesc doar suma de 5.788 lei reprezentând impozit pe profit;

– actul administrativ fiscal prin care au fost constatate,stabilite şi individualizate este Decizia de impunere nr.609/16.09.2009,ramasa definitiva în sistemul cailor de atac, (nu a fost atacata de către reclamanta);

– reclamanta nu deţine o hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva şi irevocabila cu privire la acest act administrativ fiscal care sa dispună anularea lui totala sau parţiala;

– organul fiscal nu poate proceda la aceasta data la revocarea actului administrativ fiscal ,întrucât el fost pus în circuitul civil din luna septembrie 2009;

d). Cu privire la solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr.374/30.05.2008 în ceea ce priveşte suma de 6.873 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugata stabilita suplimentar, arată următoarele:

– chiar daca Tribunalul Bistriţa Nasaud retine prin considerente sentinţei civile nr.88/CA/2010 ca suma de 430.558.700 lei nu intra în baza de impunere a reclamantei, prin dispozitivul acesteia instanţa nu se pronunţa nici cu privire la Decizia de impunere nr.374/30.05.2008 şi nici cu privire la taxa pe valoarea adăugata în suma de 6.873 lei, întrucât nu fusese investita cu un asemenea petit în analiza ,astfel ca în ceea ce priveşte aceasta hotărâre evocata arată ca pe de o parte nu exista o obligaţie a organului fiscal în operarea unei eventuale scăderi din evidenta a sumei de 6.873 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugata, iar pe de alta parte aceasta nu-l conferă reclamante dreptul sa ceara punerea ei în executare cu privire la suma de 6.873 lei reprezentând taxa pe valoare adăugata.

Apreciind ca solicitarea reclamantei de restituire a sumei de 6.873 iei reprezentând taxa pe valoarea adăugata este neîntemeiata, considere ca neîntemeiata nici cererea de restituire a sumei de 6.635 lei reprezentând majorări de întârziere aferente sumei de 6.873 lei, (aşa cum în mod corect şi legal a statuat instanţa fondului).

Cu privire la concluziile raportului de expertiza contabila judiciara, efectuat în cauza dedusa judecaţii, arată :

Instituţia nu a înţeles sa formuleze obiecţiuni fata de concluziile lucrări, având în vedere următoarele considerente:

– Cu privire la concluziile expertizei contabile vizând primul obiectiv,nu am înţeles sa contestam modul de calcul a accesoriilor în suma de 5.290 lei,plecând de la baza impozabila de 5.788 lei, întrucât problematica la care trebuie sa răspundă instanţa este în principal, nu determinarea cuantumului majorărilor de întârziere aferente impozitului pe profit solicitate de către reclamant,ci daca aceasta este îndreptăţită a le solicita.

Din apărările formulate prin scriptul nr. 15.063/15.11.2011 intitulat întâmpinare, cât şi din conţinutul adresei nr. 1175/24.08.2011 emisa de către parata Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa, depusa la dosarul cauzei, rezulta în mod cert ca paratele nu datorează reclamantei pretenţiile, formulate,întrucât toate consecinţele fiscale ce au decurs din punerea în executare a Sentinţei civile nr.88/CA/2010 ,cu privire la suma de 5.788 lei reprezentând impozit pe profit au fost îndeplinite de către organele fiscale, respectiv, aceasta suma a fost scăzuta din evidentele nominale şi centralizate ale fiscului,iar accesoriile calculate prin Decizia de calcul accesorii nr. 511/01.11.2009 în suma de 1.939 lei pana la data de 15.05.2009,data suspendării actului administrative fiscal,au fost diminuate urmare corecţiei efectuate prin decizia de calcul accesorii nr.704/01/19.05.2011 cu suma de 1.428 lei.

Toate aceste operaţiuni fiscale s-au efectuat ţinându-se seama şi de Decizia nr. 609/16.09.2009 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei majorări de întârziere în cuantum de 10.396 lei la impozitul pe profit, decizie rămasa definitiva prin neatacare în sistemul cailor administrative.

Susţine în continuare ca nici din motivarea acţiunii precizate, nici din scriptele depuse în probaţiune de către reclamanta, precum nici din concluziile raportului de expertiza contabila,nu se probează şi nu se dovedeşte ca accesoriile determinate în cuantum de 5.290 lei la impozitul pe profit, nu au făcut obiectul diminuării şi corecţiilor calcului de accesorii efectuate de către organele de inspecţie fiscala prin Deciziile de calcul accesorii nr.511/01.11.2009 şi nr.704/01/19.05.2011,toate în strânsa legătura cu obligaţiile accesorii stabilite prin Decizia nr.609/16.09.2009.

– Cu privire la concluziile expertizei contabile vizând cel de al doilea obiectiv, de asemenea arătam ca nu a înţeles sa contestam modul de calcul a accesoriilor în suma de 6.682 lei,plecând de la baza impozabila de 6873 lei reprezentând TVA, având în vedere următorul raţionament:

Întreg demersul procesual al reclamantei vizând pretenţiile formulate,are ca punct de plecare Sentinţa civila nr.88/CA/2010 pronunţata de către Tribunalul Bistriţa Nasaud, rămasa definitiva şi irevocabila prin care instanţa fondului a desfiinţat în parte Decizia de impunere nr.31/27.01.2009 cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar în cuantum de 5.788 lei.

Ori, cum corect reţin şi experţii prin raportul de expertiza contabila efectuat în cauza, instanţa prin Sentinţa civila nr.88/CA/2010 nu anulează actul administrativ fiscal şi nu dispune masuri în ceea ce priveşte TVA stabili suplimentar în suma de 6.783 lei.

Prin urmare titlul de creanţa fiind menţinut ca temeinic şi legal de către instanţa cu privire la TVA în suma de 6.873 lei, solicitarea de restituire a acestei sume cu acordarea majorărilor de întârziere în cuantum de 6.682 lei calculate de către experţi este neîntemeiata, atâta timp cât actul administrativ fiscal a fost menţinut de către instanţa ca temeinic şi legal cu privire la TVA.

Acest aspect a fost în corect analizat şi statuat de instanţa fondului.

Cat priveşte capătul de cerere vizând acordarea dobânzilor legale calculate asupra sumei de 5.290 lei, de la data plaţii şi pana la data restituirii efective, arată şi apreciază ca acesta este neîntemeiat, arătând următoarele:

Este adevărat faptul ca atunci când o parte este căzuta în pretenţii {in speţa pârâta-recurenta Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Bistriţa), reclamanta ar putea fi îndreptăţită la repararea integrala a prejudiciului produs ,in acest fel fiind respectat principiul echităţii care impune plasarea solvens-ului de a beneficia de suma ca şi cum ar fi folosit-o el însuşi, însă trebuie avut în vedere faptul ca reclamanta atât prin acţiunea introductiva cat şi prin precizarea de acţiune nu a solicitat acordarea dobânzilor legale pe care instanţa le-a acordat, pe de o parte, iar pe de alta parte se poate observa ca nu exista efectuata de către reclamanta nici o motivarea în drept pe un asemenea capăt de cerere.

Prin recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa, s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii acţiunii formulata de SC Original Corn SRL Bistriţa ca netemeinica în ceea ce priveşte restituirea sumei de 5.290 iei şi dobânda legala aferenta, precum şi a cheltuielilor de judecata.

În motivare arată că societatea comerciala C.C. SRL a fost verificata de către inspectorii fiscali din cadrul AIF-DGFP Bistriţa-Năsăud cu privire la toate impozitele şi taxele pana la data de 30.11.2008, mai puţin impozitul pe profit care a fost verificat pana la data de 30.09.2008. în urma verificărilor, în urma Raportului de inspecţie fiscala nr. 10/12.01.2009, pri Decizia de impunere nr.31/2009 s-au stabilit în sarcina societăţii sume suplimentare de piaţa în cuantum de 51.688 lei, reprezentând:

– 31.455 lei = impozit pe profit
– 19.609 (ei = majorări aferente impozitului pe profit
– 573 lei = TVA
– 51 lei = majorări aferente TVA.
Ulterior, societatea a formulat sl depus contestaţie în temeiul art. 205 şi următoarele din OG 92/2003 privind codul deprocedura fiscala, pentru suma de 26.758 reprezentând impozit pe profit şi suma 19,609 lei – majorări aferente impozitului pe profit, sume stabilite prin decizia mai sus menţionata. Contestaţia a fost soluţionata prin Decizia Biroului soluţionare contestaţii din cadrul DGFP BN nr. 42/10.07.2009, în sensul anularii sumei de 20.970 lei impozit pe profit şi a sumei de 19.609 lei majorări, şi s-a dispus, totodată, refacerea controlului. Totodată, prin aceeaşi decizie, s-a respins ca neîntemeiata contestaţia cu privire la suma de 5.788 lei – impozit pe profitÎmpotriva acestei decizii, SC C.C. SRL a formulat acţiune în contencios administrativ înregistrata în dosarul Tribunalului Bistriţa-Năsăud nr. …/112/2009, dosar soluţionat prin Sentinţa Civila nr. 88/CA/2010 din data de 16.03.2010, instanţa de judecata pronunţându-se în sensul exonerării reclamantei de obligaţia de a plaţi suma de 5788 lei reprezentând impozit pe profit.

Menţionează faptul ca organul fiscal a respectat toate dispoziţiile stabilite prin Sentinţa Civila mai sus menţionata şi prin Decizia Biroului soluţionare contestaţii din cadrul DGFP BN nr. 42/10.07.2009, inclusiv referitor Ia refacerea controlului cu respectarea prevederilor pct. 12.7 din instrucţiunile aprobate prin OMFP nr.519/2005, finalizat cu emiterea Raportului de inspecţie fiscala încheiat în 16.09.2009 şi a Deciziei de impunere nr. 609/16.09.2009, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii contestatoare obligaţii de plata în cuantum de 10.396 lei.

Prin acţiunea formulata în prezentul dosar, contestatoarea SC C.C. SRL solicita restituirea sumei de 5.296 lei reprezentând sume stabilite prin decizia de impunere nr. 609/16.09.2009 devenita titlu executoriu, şi neatacata în termenul legal, şi restituirea sumei de 13.508 lei – TVA şi majorări, sume stabilite prin prima decizie, respectiv Decizia de impunere nr.31/2009 şi care nu au fost contestate în termenul legai.

Potrivit art. 209 din OG 92/2003® privind Codul de procedura fiscala, contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, se soluţionează de către structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii, pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesorii ale acestora, precum şi măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 3 milioane lei;

Totodată art. 7 din Legea contenciosului administrativ înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Având în vedere cele mai sus menţionate, solicită instanţei să observe ca în cauza dedusa judecaţii reclamanta nu face dovada realizării unei proceduri prealabile cu instituţia noastră pentru sumele solicitate, situaţie în care apreciem ca acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este inadmisibila.

Referitor la susţinerile contestatoarei cu privire la faptul ca sumele reprezentând majorări aferente impozitului pe profit (5.788 lei) au fost calculate eronat, arătam ca în urma reverificărilor efectuate de organul de inspecţie fiscala, administratorul societăţii contestatoare a fost de acord cu sumele suplimentare stabilite prin Raportul de inspecţie fiscala din data de 16.09.2009 şi Decizia de impunere nr. 609/16.09.2009, dovada fiind şi faptul ca Decizia de impunere nu a fost contestata în termenul prevăzut de lege.

Totodată, cu privire la sumele reprezentând TVA şi majorări TVA pe care prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar contestatoarea le solicita, reiteram ca acestea nu au fost contestate, astfel ca Decizia de impunere nr. 31/2009 a fost anulata doar în parte cu privire la impozitul pe profit, sumele reprezentând TVA şi majorările aferente rămânând certe, tocmai prin necontestarea lor de către nici o persoana interesata.

Pentru motivele mai sus arătate, solicită instanţei modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulata de SC Original Corn SRL Bistriţa ca netemeinicia în ceea ce priveşte restituirea sumei de 5.290 lei şi dobânda legala aferenta, precum şi a cheltuielilor de judecata

În drept, a invocat dispoziţiile articolelor 299 şi următoarele Cod procedura civila şi O.G. nr. 92/2003® privind Codul de procedura fiscala şi prevederile Legii 554/2004 – Contenciosul administrativ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 septembrie 2013, S.C. C.C. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarat de pârâte, cu menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată sub forma acţiunii de contencios fiscal, reclamanta solicită ca instanţa de fond să dispună obligarea pârâtelor în solidar să restituie acesteia diverse sume de bani cu titlu de creanţe fiscale aspect pe care de altfel îl reţine ca atare şi instanţa de fond în considerentele hotărârii atacate.

Corelativ, instanţa de fon reţine pe terenul aplicării dispoziţiilor art. 117 din Codul de procedură fiscală că în astfel de cereri nu mai este necesară procedura prevăzută de lege şi care este concretizată din punct de vedere administrativ procedural prin Ordinul nr. 1899/2004 invocându-se soluţia dată în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 24/2011 a ÎCCJ.

Trebuie notat explicit că deşi teza conform căreia decizia pronunţată în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 din Codul de procedură civilă de la 1865, incident în cauză prin efectul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, text procedural pe care instanţa de fond şi-a fundamentat teza admisibilităţii cererii de restituire direct în justiţie fără a se urma procedura prealabilă grefată pe art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală, această decizie în recurs în interesul legii nu are tangenţă cu litigiul de faţă.

Şi este aşa, deoarece Decizia nr. 24/2011 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii are ca sferă de aplicare doar raporturile juridice în legătură cu restituirea taxei pe poluare.

Aşa cum rezultă din dispozitivul acestei decizii, completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul ÎCCJ a decis în urma admiterii recursurilor în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi s-a stabilit, între altele, că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Prin urmare, excluderea aplicării procedurii prevăzute de art. 205-218 din Codul de procedură civilă s-a făcut exclusiv în cadrul limitat al procedurii de contestare consacrată de art. 7 din OUG nr. 50/2008.

Astfel fiind, nu există nici un temei legal şi procedural pentru a extinde efectele deciziei în recurs în interesul legii peste marginile textului de lege supus interpretării, mai ales că premia unei atari abordări pleacă de la efectele juridice în dreptul intern a unor decizii pronunţate în materia examinată de către jurisdicţia de contencios al dreptului Uniunii Europene.

Din această perspectivă, analiza legalităţii sesizării instanţei inclusiv prin prisma parcurgerii procedurii prealabile a contestaţiei prevăzută de art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală precum şi a obiectului acţiunii judiciare din perspectiva art. 218 alin. 2 din acelaşi cod se impune cu prisosinţă cu atât mai mult cu cât a fost din nou supusă examinării pe calea criticilor de nelegalitate din recurs.

Curtea constată aşadar că în litigiul de faţă instanţa de contencios administrativ nu poate fi învestită cu soluţionarea directă şi nemijlocită a contestaţiei administrative aşa cum solicită reclamanta, căci competenţa de a statua asupra obiectului contestaţiei care este identic cu obiectul acţiunii în contencios administrativ formulat de reclamantă aparţine organului administrativ prevăzut la art. 209 C.pr.fisc.

Cu toate acestea, instanţa poate fi învestită în temeiul art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 corelat cu prevederile art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală cu o acţiune întemeiată pe refuzul nejustificat al autorităţii publice de a răspunde contestaţiei formulate în baza art. 205 şi urm. C.pr.fisc. sau cu o cerere împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.

În această situaţie instanţa de contencios administrativ are a se pronunţa şi poate cenzura exclusiv caracterul justificat sau nejustificat al răspunsului autorităţii publice sau al lipsei răspunsului ori al rezolvării contestaţiei în termenul defipt de lege sau să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ ce emană de la organul de soluţionare a contestaţiei.

În fine, Curtea are în vedere că în practica secţiei de profil a ÎCCJ s-a reţinut în mod constant şi unitar că procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementate de art. 205-218 C.pr.fisc. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicţie specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituţie şi art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. (A se vedea spre pildă, soluţia de principiu adoptată de Plenul judecătorilor Secţiei de Contencios Administrativ şi fiscal a ÎCCJ la 12 februarie 2007 precum şi decizia nr. 106 din 17 ianuarie 2006 a ÎCCJ, precum şi Decizia nr. 409/2004 a Curţii Constituţionale).

Tot astfel, Înalta Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispoziţiile menţionate anterior din Codul de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestaţiei pe cale administrativă reglementată de Titlul IX din OG nr. 92/2003, republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acţiunii în contencios administrativ şi fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 şi decizia nr. 1653 din 20 martie 2007).

Faţă de cele ce precedă, se constată că motivul de recurs axat pe excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâta recurentă DGFP a jud. Bistriţa-Năsăud este întemeiat, instanţa interpretând greşit dispoziţiile legale pertinente incidente în materia analizată astfel că în consens cu prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nrt. 554/2004 şi art. 304 pct. 9 rap. la art. 47, 48 şi 312 C.pr.civ. de la 1865, se va admite recursurile se va modifica sentinţa atacată şi, în consecinţă, conform art. 137 alin. 1 rap. la art. 109 alin. 2 C.pr.civ. corelate cu art.7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 218 alin. 2 C.pr.fisc. se va respinge acţiunea ca inadmisibilă.

Ţinând seama că recursurile au fost examinate pe excepţia antamată restul motivelor de recurs nu vor mai fi analizate, examinarea acestora apărând a fi de prisos.

Sursa: site-ul Curții de Apel Cluj

Contencios fiscal. Amortizarea unor autoturisme. Deductibilitate

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 8489 din 12 septembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 3244 din 22.02.2013, a Tribunalului Cluj, a fost respinsă cererea în contencios administrativ formulată de către reclamantul Cabinet de avocat X.X. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a înregistrat şi a dedus cheltuielile cu amortizarea autoturismul Citroen C4, achiziţionat în luna martie 2008 de către Cabinet de avocat X.X., în sumă de 8.280 lei în anul 2008 şi 8.832 lei în anul 2009.

În perioada de referinţă cabinetul mai deţinea în patrimoniu un autoturism Volkswagen Passat achiziţionat în anul 2004 pentru care s-au înregistrat cheltuieli cu amortizarea în perioada mai 2004 – aprilie 2009.

În acest sens, instanţa a reţinut că în cauză nu au fost întrunite condiţiile legale în vederea deducerii cheltuielilor în sensul art.48 alin.4 lit.a şi lit.c din Legea nr. 571/2003.

Persoanele impozabile au dreptul să deducă cheltuielile în condiţiile în care sunt efectuate în interesul activităţii în scopul realizării de venituri .

În cazul cheltuielilor înregistrate în legătură cu achiziţiile unor mijloace fixe, pentru a fi deduse cheltuielile cu amortizarea se limitează la cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane cu atribuţii de conducere şi administrare în sensul art.21 alin.3 lit. n din Codul fiscal, respectiv instanţa a reţinut că singura persoană cu atribuţii de conducere şi administrare a Cabinetului avocaţial este d-na avocat X.X..

Astfel, având în vedere că la achiziţionarea autoturismului Citroen C4, reclamantul deţinea deja un alt autoturism pentru care s-au înregistrat, de asemenea, cheltuieli cu amortizarea, cheltuielile legate de amortizarea celui de-al doilea autoturism sunt nedeductibile fiscal.

Legea nu limitează numărul de autoturisme care poate fi deţinut de o persoană impozabilă, însă limitează deductibilitatea cheltuielilor cu amortizarea la un singur autoturism.

Este irelevant sub acest aspect împrejurarea invocată de către reclamant că amortizarea celor două autoturisme deţinute a fost făcută pe rând, de asemenea este irelevant şi că reclamantul îşi desfăşoară activitatea la două sedii, unul principal şi unul secundar.

Având în vedere aspectele menţionate, instanţa a reţinut că reclamantul nu a reuşit să aducă în faţa instanţei motive noi care să răstoarne starea de fapt reţinută şi să conducă la anularea actelor atacate, prin urmare a fost respinsă cererea formulată. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Cabinet de avocat X.X., solicitând modificarea sentinţei atacate ca fiind netemenică şi nelegală, a rejudeca cauza cu numărul de mai sus şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulata.

În motivarea recursului hotărârea a fost data cu încălcarea legii – motiv de nelegalitate prevăzut de art.304/2, pct.9, teza I, Cod de procedura civila.

Acest motiv de nelegalitatea se întâlneşte în ipoteza în care instanţa fondului a nesocotit sau a interpretat eronat o norma de drept material aplicabila în cauza. Astfel, normele de drept material nesocotite au fost următoarele: – art. 21, alin.3, lit.n din Legea privind codul fiscal: (3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată: n) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii, exclusiv cele privind combustibilul, aferente autoturismelor folosite de persoanele cu funcţii de conducere şi de administrare ale persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane cu astfel de atribuţii. ”

Prin sentinţa atacata se da o interpretare eronata a normei de drept mai sus indicate, şi anume sintagmei „deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent flecarei persoane cu astfel de atribuţii. ”

Se interpretează în mod eronat norma de drept, raportat la aspectul dedus judecaţii. Prin Sentinţa atacata se analizează numărul de autoturisme achiziţionate de către subscrisul cabinet( doua ) şi nu se analizează şi interpretează, daca amortizarea, pe perioada contestata şi dedusa judecaţii făcuta pentru un singur autoturism se încadrează în prevederile legale, în condiţiile în care, acestea nu stabilesc nici condiţiile de forma şi nici cele de durata conform cărora se va determina care este autoturismul aferent persoanei cu atribuţii de conducere şi administrare.

Ori, în principal, norma indicata, reglementează doar deducerea cheltuielilor cu amortizarea limitat la un singur autoturism şi nu limitează deţinerea a doua sau mai multe autoturisme de către persoana impozabila.

Întreaga motivaţie a sentinţei atacate, vizează în exclusivitate aspectul privitor la numărul de autoturisme deţinute de către cabinet, aspect care nu este de altfel dedus judecaţii şi nu cel privitor la situaţia particulara relevata în conţinutul acţiunii în contencios administrativ şi anume ca, pentru anul 2009, în perioada mai – decembrie, a fost înregistrate în evidentele contabile amortizarea pentru un singur autoturism şi anume autoturismul Citroen C4, aspect necontestat de către organul de control, aceasta fiind perioada relevanta dedusa judecaţii.

În probaţiunea acţiunii am depus tabelul de amortizare denumit, „Situaţia amortizării mijloacelor de transport pe perioada 2004-2009″ în care se evidenţiază ca pe perioada mai – decembrie 2009 singurul autoturism supus amortizării este autoturismul Citroen C4, deoarece autoturismul VW Passat a fost amortizat integral pana în luna aprilie 2009.

Din acesta proba, rezulta cu prisosinţa ca, în luna mai – decembrie 2009, aceasta fiind perioada relevanta pentru calculul amortizării dedusa judecaţii, susnumitul cabinet nu am dedus cheltuieli cu amortizarea decât pentru un singur autoturism – Citroen C4.

Acesta proba nu este analizata şi nu i se da valoare prin Sentinţa atacata, în motivarea Sentinţei nefăcându-se nici o trimitere la argumentele pentru care nu a fost primita, atat vreme cat dovedeşte ca, pentru anul 2009, în perioada mai – decembrie, a fost dedusa amortizarea pentru un singur autoturism şi anume autoturismul Citroen C4.

Menţiunea din Sentinţa atacata, potrivit căreia, faptul ca amortizarea a fost făcuta „pe rand „ este irelevanta, nu poate fi primita, atâta vreme cat prevederile legale şi anume art. 21, alin.3, lit.n din Legea privind codul fiscal nu stabilesc nici condiţiile de forma şi nici cele de durata conform cărora se va determina care este autoturismul aferent persoanei cu atribuţii de conducere şi administrare.

Ori, atât vreme cât, autovehiculele au fost utilizate de către susnumita, în calitate de titular al cabinetului pentru a se deplasa constant atât la sediul profesional din Cluj, cat şi la sediul profesional secundar din Baia Mare, pentru desfăşurarea activităţii profesionale, cel puţin unul dintre cele doua autoturisme trebuia sa fie funcţional, iar autoturismul VW Passat era achiziţionat din anul 2004, deplasarea pe distante lungi fiind tot mai dificila. Aceasta este raţiunea existentei celor doua autoturisme în patrrimoniul recurentului.

Ori, pentru perioada în care nu s-au calculat şi nu s-au dedus în paralel cuantumuri ale amortizărilor pentru doua autovehicule, apreciază ca prevederile legale nu sunt încălcate, deoarece, acestea nu stabilesc nici condiţiile de forma şi nici pe cele de durata conform cărora se va determina care este autoturismul aferent persoanei cu atribuţii de conducere şi administrare.

Numai aceasta interpretare este în acord principiile fiscalităţii prevăzute de art. 3 din Codul Fiscal, modificat şi completat şi anume, principiile certitudinii şi eficientei impunerii. “Art.3 Principiile fiscalităţii – Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii: b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale” ;d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii învestiţionale majore.

Solicită a admite recursul, a modifica sentinţa atacata ca fiind netemenică şi nelegala, a rejudeca cauza cu numărul de mai sus şi a admite acţiunea aşa cum a fost formulata.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 septembrie 2013 pârâta Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a solicitat respingerea recursului promovat de recurentul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3.244/22.02.2013 pronunţata de Tribunalul Cluj prin care a fost respinsa acţiunea reclamantului formulata împotriva actelor emise de instituţia noastră respectiv, deciziei nr.44/24.01.2012 şi implicit decizia de impunere nr.29.932/25.07.2011 întocmita de Activitatea de Inspecţie Fiscala.

În motivare arată că aşa cum poate observa onorata instanţa prin memoriul formulat recurentul nu formulează critici pertinente la adresa soluţiei pronunţate de instanţa fond considerând faptul ca instanţa de fond a reţinut şi interpretat în mod greşit normele de drept material aplicabile în cauza, respectiv art.21 alin.3 lit.n din Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare.

Solicitările recurentului-reclamant sunt lipsite de fundament legal întrucât, împrejurările evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs nu sunt în măsura sa înlăture considerentele reţinute de instanţa de fond în cuprinsul hotărârii criticate care au stat la baza pronunţării soluţiei prin care au fost menţinute constatările din actele de control încheiate de Activitatea de Inspecţie Fiscala din cadrul instituţiei noastre.

În esenţa, recurentul susţine ca instanţa de fond în mod greşit a împărtăşit punctul de vedere al instituţiei noastre, interpretând eronat norma de drept material mai sus menţionata întrucât aceasta “reglementează doar deducerea cheltuielilor cu amortizarea limitat la un singur autoturism şi nu limitează deţinerea a doua sau mai multe autoturisme de către persoana impozabila “.

Susţinerea recurentului este în mod firesc lipsita de orice semnificaţie legala, în condiţiile în care sub aspect fiscal interesează numai modalitatea în care sunt stabilite/achitate obligaţiilor de plata la bugetul general consolidat al statului şi nicidecum deţinerea în patrimoniul a unor sau, mai multor mijloace fixe, în speţa autoturisme.

În realitate, fără a fi în măsura sa formuleze critici pertinente recurentul-reclamant reiterează aspectele învederate în cuprinsul acţiunii potrivit cărora amortizarea dedusa pentru al doilea autoturism în anul 2009 este de 2.944 lei şi nu de 8.832 lei, cum în mod eronat au stabilit organele fiscale întrucât, autoturismul Cotroen C4 nu a fost utilizat pentru folosinţa personala, datorita necesitaţi deplasărilor constante la sediul secundar din Baia Mare şi în instanţa, scop în care trebuie sa fie funcţional cel puţin unul din cele doua autoturisme.

În susţinerea poziţiei procesuale de respingere a recursului promovat în cauza menţionam ca recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 48, alin. (4) lit. c), şi alin. (7) lit. a), ale art. 24, alin. (11), lit. h) şi ale art. 21, alin. (3), lit. i) şi n) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu prevederile pct. 49 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă aprobate prin O.M.F.P. nr.1040/2004, în vigoare în perioada controlata.

Ca urmare a diferenţelor constatate, organul de inspecţie a stabilit în mod corect o diferenţa la baza impozabila pe perioada verificata în suma de 23.664 lei cu consecinţa stabilirii impozitului pe venit suplimentar şi a accesoriilor cuprinse în decizia de impunere nr. 29.932/2 din data de 25.07.2011.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect ca din verificările efectuate, organul de inspecţie fiscala a constatat ca nu toate cheltuielile înregistrate în evidenta contabila a reclamanta îndeplinesc condiţiile pentru a putea fi deduse, în condiţiile în care în perioada verificata cabinetul mai deţinea în patrimoniu un autoturism VW Passat, achiziţionat în anul 2004, pentru care a înregistrat cheltuieli cu amortizarea în perioada mai 2004 – aprilie 2009.

Organul de inspecţie fiscala a considerat nejustificata deducerea cheltuielilor menţionate pentru cel de-al 2-lea autoturism deţinut de reclamant, situaţie în care a stabilit diferenţe la venitul net impozabil, pe cale de consecinţa la impozitul pe venit, calculând dobânzi de întârziere şi penalităţi corespunzătoare.

Condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi deduse, sunt stabilite de prevederile art.48 alin. (4) lit. a) şi lit. c) din Legea nr.571/2003 republicata privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare care stipulează în mod expres următoarele:

“[…](4)[…] a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente; b) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite; c) să respecte regulile privind amortizarea, prevăzute în titlul II, după caz; […]”

De asemenea, potrivit alineatului (7) lit. a) al aceluiaşi articol, „[…] (7) Nu sunt cheltuieli deductibile: a) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale;[…]”

Totodată, în speţa sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (11) lit. h) şi ale art. 21, alin. (3) lit. i şi lit. n) din Codul fiscal, coroborate cu dispoziţiile pct. 49 din Normele metodologice privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin O.M.F.P. nr. 1040/2004, care pe cale le reproducem în continuare:

„[…] ART. 24 Amortizarea fiscală […] (11) Amortizarea fiscală se calculează după cum urmează:[…] h) numai pentru autoturismele folosite în condiţiile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. n).[…]”

„[…] ART.21 Cheltuielii…] (3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:[…] i) amortizarea, în limita prevăzută ia art. 24;[…J

n) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.]…]”

„[…] 49. înregistrarea în evidenţa contabilă în partidă simplă a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz.]…] Cheltuielile cu amortizarea pentru bunuri se admit la deducere, în conformitate cu reglementările din titlul II din Codul fiscal.

Potrivit cadrului legislativ prezentat, în vigoare pe perioada supusa verificării, se retine ca persoanele impozabile au dreptul sa deducă cheltuielile, în condiţiile în care sunt efectuate în interesul activităţii, în scopul realizării de venituri şi sunt justificate prin documente.

Subliniază ca în cazul cheltuielilor înregistrate în legătura cu achiziţia unor mijloace fixe, pentru a fi deduse, acestea trebuie sa respecte regulile privind amortizarea, una din aceste reguli făcând referire expresa la limitarea deductibilităţii amortizării la cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu atribuţii de conducere şi administrare.

Pe toata perioada supusa controlului, recurentul-reclamant deţinea deja un autoturism marca VW Passat, achiziţionat în anul 2004, pentru care a înregistrat cheltuieli cu amortizarea, acceptate de organul de inspecţie fiscala.

Ori, având în vedere cele reţinute precum şi prevederile art. 21 alin. (3) lit. n) şi ale 48, alin. (7) lit. a) în vigoare în perioada supusa verificării, rezulta ca în mod corect organul de inspecţie fiscala a considerat în principal ca sumele reprezentând cheltuielile cu amortizarea aferente celui de-al 2-lea autoturism din patrimoniul cabinetului sunt nedeductibile fiscal, în condiţiile în care aceasta a înregistrat şi chiar i-au fost admise la deducere cheltuielile cu amortizarea primului autoturism din patrimoniul sau.

În subsidiar, este întemeiata constatarea organului de inspecţie potrivit căreia activitatea desfăşurata de reclamanta nu justifica achiziţia a doua autoturisme, considerând cheltuielile înregistrate cu achiziţia autoturismului Citroen C4, drept cheltuieli aferente unui bun folosit în interes personal, prevăzute de art.48, alin. (7), lit. a) din Codul fiscal.

Susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia, a înregistrat cheltuieli cu amortizarea pentru doua autoturisme doar în perioada aprilie 2008 – aprilie 2009, anexând în acest sens o situaţie detaliata, considerând ca sunt deductibile cheltuielile de amortizare înregistrate pentru autoturismul Citroen C4 începând din luna mai 2009, nu prezintă relevanta pentru soluţionarea cauzei, având în vedere ca prevederile legale aplicabile, citate prin prezentul, limitează deductibilitatea amortizării, fără posibilitatea interpretării, pentru cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu atribuţii de conducere şi administrare.

Prin urmare, aşa cum a menţionat la începutul expunerii noastre legiuitor, nu limitează dreptul de a deţine în patrimoniu doua sau chiar mai multe autoturisme, ci doar dreptul acesteia de a deduce la calculul impozitului pe venit, a cheltuielilor cu amortizarea, doar pentru un autoturism şi nu pe rând pentru fiecare din autoturismele din patrimoniul sau.

Totodată, faptul ca recurentul-reclamant îşi desfăşoară activitatea în doua localităţi, invocând în sprijinul tezei sale necesitatea de a se deplasa constant la instanţa şi la sediul profesional secundar din Baia Mare, chiar admiţând aceasta necesitate, nu reprezintă un argument care sa conducă la concluzia unor constatări şi respectiv încadrări legale eronate ale organului de inspecţie fiscala şi deci la anularea deciziei de impunere pentru sumele contestate.

În concluzie, daca pentru autoturismul VW Passat pe care petenta i-l deţinea deja în patrimoniul afacerii sale la data achiziţiei autoturismului Citroen C4, au fost înregistrate şi chiar admise la deducere pentru calculul impozitului pe venit cheltuielile cu amortizarea, constatam ca într-adevăr înregistrarea de către reclamanta a cheltuielilor cu amortizarea în legătura cu un al 2-lea autoturism a fost făcuta cu încălcarea normelor legale în vigoare prezentate. Referitor la accesoriile stabilite prin decizia de impunere atacata contestate de reclamanta pe cale de consecinţa fiscala, conform principiului de drept “accesorium sequitur principale”, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiata şi pentru dobânzi de întârziere în suma de 657 lei şi pentru penalităţi de întârziere în suma de 480 lei aferente impozitului pe venit, modul de calcul al acestora nefiind contestat.

Pentru considerentele mai sus expuse solicită respingerea recursul promovat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, respectiv Tribunalul Cluj.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Starea de fapt nu a fost contestată în cauză iar instanţa de fond a reţinut succint şi lapidar că în perioada de referinţă a speţei cabinetul avocaţial recurent mai deţinea în patrimoniu un autoturism marca Wolkswagen Passat achiziţionat în anul 2004 pentru care s-au înregistrat cheltuieli cu amortizarea în perioada mai 2004-aprilie 2009 astfel că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale în vederea deducerii cheltuielilor în sensul art. 48 alin. 4 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 571/2003.

Mai reţine instanţa de fond că persoanele impozabile au dreptul să deducă cheltuielile în condiţiile în care sunt efectuate în interesul activităţii în scopul realizării de venituri şi că în cazul cheltuielilor înregistrate în legătură cu achiziţiile unor mijloace fixe, pentru a fi deduse cheltuielile cu amortizarea se limitează la cel mult un autoturism aferent fiecărei persoane cu atribuţii de conducere şi administrare în sensul art. 21 alin.3 lit. n) din Codul fiscal.

Din starea de fapt dedusă judecăţii rezultă că pentru perioada mai 2009-decembrie 2009 în contabilitatea recurentului au fost înregistrate cheltuieli pentru amortizare pentru un singur autovehicul şi anume autoturismul marca Citroen C4, autoturismul la care face referire instanţa de fond, recte Wolkswagen Passat achiziţionat în anul 2004, fiind amortizat integral la data de 30 aprilie 2009.

Concluzia este că pentru perioada mai-decembrie 2009 recurenta a înregistrat cheltuieli cu amortizarea pentru un singur autoturism.

Este de necontestat că ambele autoturisme au fost utilizate în interesul şi pentru îndeplinirea obiectului de activitate a entităţii recurente, aspectul că cel de-al doilea autoturism ar fi utilizabil exclusiv în interes personal nu este relevant de vreme ce legea nu interzice deţinerea a mai mult de un singur autovehicul.

Desigur trebuie făcută analiza sub aspect fiscal ce influenţă produce deţinerea a două autovehicule şi dacă cheltuielile de amortizare înregistrate succesiv, ultimele pentru cel de-al doilea autovehicul independent de primul, sunt deductibile.

Conform art. 21 alin.3 lit. n) din Codul fiscal sunt deductibile fiscal limitat la calculul profitului impozabil, cheltuielile de funcţionare , întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare a persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii, iar pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.

Nu se contestă în speţă că documentele cu care recurentul a încercat să justifice cheltuielile cu amortizarea pentru cel de al doilea autovehicul ar fi fost în neregulă.

Astfel fiind urmează să analizăm în ce măsură această normă fiscală paralizează dreptul contribuabilului de a pretinde deductibilitatea limitată la un singur autovehicul.

Trebuie notat că pentru perioada de referinţă a speţei, mai precis mai – decembrie 2009 s-au înregistrat cheltuieli cu amortizarea doar pentru un singur autovehicul destinat persoanei cu funcţie de conducere din firmă.

Decizia cu privire la organizarea activităţii entităţii şi cea privind repartizarea autovehiculelor între angajaţi aparţine entităţii respective.

În speţă nu s-au produs probe din care să rezulte că ambele autovehicule sunt destinate exclusiv persoanei cu funcţii de conducere simultan, pe de altă parte legea nu prevede o interdicţie de a deduce cheltuielile cu amortizarea succesiv dar pentru câte un autoturism dacă la epoca înregistrării cheltuielilor respective autovehiculul respectiv era destinat spre folosinţă persoanei fizice cu atribuţii de conducător.

Prin urmare, deducerea este limitată la un singur autovehicul destinat spre folosire cu atribuţii de conducere ori administrare a persoanei juridice, fără să elimine posibilitatea deducerii cheltuielilor succesiv ori pe rând.

Trebuie notat că textul art. 21 alin. 3 lit.n) din Codul fiscal introduce o restricţie privind deducerea cheltuielilor strict în legătură cu acele autoturisme utilizate exclusiv de către angajaţii cu funcţii de conducere şi administrare, pentru care norma legală examinată admite dreptul de deducere doar la un singur autoturism. Pentru cheltuielile cu celelalte autoturisme care sunt folosite de către ceilalţi angajaţi ai persoanei juridice şi de către administratori, fie că sunt date spre utilizare anumitor persoane ori structuri interne ale entităţii sunt deductibile fără limită, cu condiţia să fie justificate cu documente legale.

Prin urmare, deţinerea a unuia sau mai multor autovehicule în cadrul entităţii nu este interzisă iar dacă se dovedeşte că acestea se utilizează în scopul şi pentru executarea obiectului de activitate nu se poate afirma cu temei, în lipa unor probe legale certe şi verificabile, că autovehiculele sunt utilizate în scop personal.

Mai mult deţinerea anterioară a unui autovehicul de către entitate şi repartizat spre utilizare exclusiv de către persoana cu funcţii de conducere şi pentru care s-au obţinut deducerea limitată a cheltuielilor nu împiedică ca ulterior acesta autovehicul să fie repartizat spre folosinţă unui alt angajat iar entitatea să achiziţioneze un alt autovehicul care să fie folosit exclusiv de persoana cu funcţii de conducere şi pentru care să se ceară şi să se obţină în mod legal deducerea limitată a cheltuielilor de funcţionare (inclusiv de amortizare) în sensul art. 21 alin. 3 lit. n) din Codul fiscal.

Pe cale de consecinţă, Curtea găseşte întemeiat recursul, în speţă fiind dat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. de la 1865, aplicabil în cauză prin efectul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, sens în care în temeiul art. 20 alin. 3 din legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. se va admite recursul, sentinţa va fi desfiinţată în întregime şi ca o consecinţă, se va admite acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamant şi drept urmare: se va anula Decizia nr. 44/24.02.2011, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, se va anula parţial Decizia de impunere nr. 29932 din 25.07.2011 emisă de corpul de inspecţie fiscală din cadrul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj Activitatea de inspecţie fiscală şi se va exonera reclamantul de la plata sumelor de 2.738 lei impozit pe venit net stabilit suplimentar, de 657 lei dobânzi şi de 480 lei penalităţi de întârziere.

Ţinând seama că cererea de cheltuieli de judecată a vizat exclusiv judecata înainte instanţei de fond, Curtea în temeiul art. 274 C.pr.civ. va obliga pe pârât să plătească reclamantului suma de 4,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi contravaloarea timbrului mobil judiciar aplicat pe cererea introductivă.

Sursa: site-ul Curții de Apel Cluj

Impozit pe clădiri. Taxă pe clădiri. Asociație. Imobil proprietate publică închiriat. Legalitatea impunerii

Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 10713 din 8 noiembrie 2013

Prin sentința civilă nr. 5714 din 01.04.2013, a Tribunalului Cluj s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociația Culturală D. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj- Napoca, având ca obiect contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Deciziile de impunere nr. 2011-259488/492/13.09.2011 şi nr. 2011- 259504/492/13.09.2011 emise de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, Direcția Impozite şi Taxe Locale s-a stabilit în sarcina reclamantei Asociația Culturală D. obligația de a achita impozitul pe clădiri în cuantum de 3.441 lei şi taxa pe clădiri în cuantum de 12.568 lei.

Cu respectarea art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestație împotriva acestor acte administrative fiscale, respinsă prin Dispoziția Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 5140/27.10.2011, iar acum reclamanta atacă în contenciosul administrativ deciziile menționate.

Asociația Culturală D. susține în primul rând că deciziile au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 250 alin. 1 pct. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Potrivit acestui text legal, „clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații şi culte, potrivit hotărârii consiliului local” sunt clădiri pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii.

După cum se poate lesne observa, această scutire este condiționată în mod expres de existența unei hotărâri de consiliu local care să indice clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații şi culte, scutite de plata impozitului. Reclamanta însăşi recunoaşte că nu există o astfel de hotărâre la nivelul municipiului Cluj-Napoca, iar consecința firească este aceea de inaplicabilitate a scutirii legale, iar nu de recunoaştere a dreptului la această scutire în favoarea tuturor asociațiilor, fundațiilor şi cultelor.

Reclamanta se prevalează apoi de scutirea prevăzută de art. 250 alin. 1 pct. 1, care vizează „clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfăşurate în relație cu persoane juridice de drept public”.

Reclamanta subliniază că, dacă pentru clădirile pe care le are în proprietate statul nu se datorează impozit, asociația, în calitate de chiriaş al unei încăperi dintr-un imobil proprietate a statului, nu poate fi obligată la plata impozitului, cu atât mai mult

cu cât nu realizează niciun fel de activitate economică, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din O.G. nr.26/2000.

Tribunalul a apreciat că prevederea citată trebuie coroborată cu art. 249 alin. 3, care statuează: „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri”.

Astfel, doar persoanele juridice de drept public sunt scutite de plata taxei pe clădiri atunci când sunt titularele unui drept de concesiune, locațiune, drept de administrare sau de folosință asupra unei clădiri proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de scutirea de la art. 250 pct. 1, care reprezintă situația generică de scutire a statului, unităților administrativ- teritoriale sau oricăror instituții publice de la plata impozitului (în corelație cu faptul că art. 249 alin.3 instituie obligația de plată a taxei pe clădiri în sarcina persoanelor juridice de drept privat care desfăşoară activități economice în spațiile proprietate publică sau privată), şi aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantei i-ar fi incident cazul special de scutire de la pct. 19, deja analizat.

Dacă asociațiile ar fi fost avute în vedere şi ar fi fost incluse în cazul de la pct. 1, nu s-ar mai justifica precizările şi condiționările de la pct. 19. Tocmai de aceea, unicul caz de scutire aplicabil reclamantei este cel de la pct. 19, dar căruia nu i se poate da eficiență în lipsa hotărârii de consiliu local.

În subsidiar, Asociația Culturală D. arată că niciuna dintre cele două decizii de impunere nu indică temeiul legal al obligațiilor stabilite în sarcina sa şi nu cuprind perioada pentru care sunt calculate sumele pretinse, debitele nu sunt defalcate şi nu se indică ce sume reprezintă debite principale şi care sunt debitele accesorii.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Cluj s-a pronunțat prin decizia de casare în sensul că reclamanta a formulat critici de fond față de actele fiscale atât în faza administrativă cât şi în cea jurisdicțională şi de aceea nu se poate valida un viciu al nemotivării deciziilor atacate.

În temeiul art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul este ținut de această dezlegare dată de instanța de control judiciar.

Pe cale de consecință, s-a reținut că, potrivit întâmpinărilor depuse în cauză, Decizia de impunere nr. 259488/492/2011 priveşte impozitul pe clădiri pentru perioada 01.01.2006-01.01.2007 şi se compune din debit în sumă de 1257 lei (calculat prin aplicarea cotei de impozitare de 0,75% stabilită prin H.C.L. nr. 339/2005 la valoarea de inventar a clădirii de 167.632,29 lei) şi majorări de întârziere calculate la data emiterii deciziei, 13.09.2011, în cuantum de 2184 lei, iar Decizia de impunere nr. 259504/492/2011 priveşte taxa pe clădirea închiriată pentru perioada 01.01.2007- 30.09.2011 şi se compune din debitul pentru anii 2007, 2008, 2009, 2010 şi 2011 în cuantum total de 7291 lei (calculat prin aplicarea cotei de impozitare de 0,75% stabilită prin H.C.L. nr. 746/2006, nr. 344/20074, nr. 414/2008 la valoarea de inventar a clădirii de 29183,50 lei pentru anii 2007, 2008 şi 2009 şi respectiv a cotei de impozitare de 0,90% stabilită prin H.C.L. nr. 509/2009 şi nr. 400/2010 la valoarea de inventar a clădirii de 29183,50 lei pentru anii ulteriori) şi majorări de întârziere calculate până la data emiterii deciziei, 13.09.2011, în cuantum de 5277 lei.

De asemenea, pârâții au arătat că Decizia de impunere nr. 259488/492/2011 priveşte impozitul pe clădiri pentru perioada 01.01.2006-01.01.2007, dată de la care

denumirea obligației fiscale s-a modificat din impozit pe clădire în taxă pe clădire, sens în care începând cu data de 01.01.2007 s-a calculat în sarcina reclamantei taxa pe clădirea închiriată.

łinând cont de aceste explicații, urmează că nu este fondat nici argumentul dublei impuneri, invocat de reclamantă.

În fine, nici susținerea asociației că impozitul pe clădiri ar fi în sarcina proprietarului imobilului şi nu al locatarului nu are bază legală, prin prisma dispozițiilor legale incidente mai sus redate, care stabilesc obligația persoanelor juridice de drept privat care închiriază un spațiu aflat în proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale de a suporta taxa pe clădiri.

De asemenea, anterior datei de 01.01.2007, art. 249 alin. 3 prevedea expres că „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, impozitul pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz”, iar în temeiul acestei dispoziții legale reclamanta era ținută să suporte impozitul pe clădiri (până la data de 01.01.2007, când a devenit taxa pe clădiri).

Prin concluziile scrise depuse cu ocazia primei judecăți, reclamanta a mai invocat vătămarea suferită datorită necomunicării în termen a actelor administrative fiscale.

De fapt, reclamanta contesta neemiterea deciziilor de impunere mai devreme, aspect care priveşte, concret, dreptul Municipiului Cluj-Napoca de a stabili taxele şi impozitele cu unica cerință legală de a respecta termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligații fiscale.

Or, art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte termenul de prescripție de 5 ani, care „începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală”. Observând că în speță pârâtul a respectat termenul legal de prescripție, nu se pot valida susținerile reclamantei.

De asemenea, indicarea în cuprinsul actelor fiscale a Fundației D. în locul Asociației Culturale D. reprezintă o eroare materială în sensul art. 48 alin. 3 din Codul de procedură fiscală iar nu un element de natură a atrage nulitatea deciziilor, art. 46 făcând referire expresă şi limitativă la lipsa denumirii contribuabilului.

Pe de altă parte, identificarea reclamantei este realizată prin celelalte elemente cuprinse în deciziile de impunere: codul de identificare fiscală, adresa sediului, data înregistrării la Registrul Comerțului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, s-a respins ca nefondată prezenta cerere.

În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, s-a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta ASOCIAłIA CULTURALĂ D. solicitând admiterea recursului în temeiul prev, art. 312 alin. 1 raportat la prev. ort. 304 pct. 9 şi 304 ind.l C.pr.civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii, iar prin decizia ce se va pronunța să se dispună modificarea ei, în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate de către reclamantă; obligării pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei în prezentul recurs.

În motivarea recursului reclamanta a arătat următoarele:

Aşa cum în mod constant a arătat, la baza raporturilor juridice cu Municipiul Cluj-Napoca prin Direcția de Impozite şi taxe locale, stă Contractul de închiriere

nr.2004/14.04.2004. Scopul şi obiectul acestui contract a fost ” desfăşurarea obiectului de bază al asociației” art.l lit. A din contractul de închiriere -adică Asociație Culturală, fără scop patrimonial şi care a funcționat, a existat şi este susținută din cotizațiile membrilor fondatori.

Acest contract de închiriere a fost prelungit şi modificat de-a lungul timpului prin mai multe acte adiționale, însă niciodată nu a fost anunțată în vreun fel, că în afara chiriei lunare ar mai datora ceva.

Este adevărat faptul că, potrivit disp. art.249 alin.3 C.fiscal, pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz persoanelor juridice, se stabileşte taxă pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.

Însă, conform art. 250 alin.l pct.l din acelaşi act normativ, clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.

Coroborând dispozițiile legale enunțate anterior concluzia clară este aceea că pentru clădirile proprietate a statului, a unităților admistrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz persoanelor juridice, se stabileşte taxă pe clădiri în condiții similare impozitului pe clădiri, însă acestea se datorează doar pentru încăperile care sunt folosite pentru activități economice.

Nu este cazul reclamantei, deoarece Asociația Culturală D. este o asociație înființată în conformitate cu prevederile OG nr.26/2000, este persoană juridică fără scop patrimonial şi care nu desfăşoară nici un fel de activitate economică.

In speță, reclamanta nu desfăşoară activități economice astfel cum acestea sunt definite în accepțiunea codului comercial. Acest fapt nu a fost, de altfel, contestat în vreun mod de către pârâții recurenți şi nici nu s-a dovedit contrariul său.

Prin efectul legii, asociațiile sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri şi nu este necesară o Hotărâre de Consiliu Local, în acest sens.

Prin necomunicarea în termen a actelor administrativ fiscale, respectiv Deciziile de impunere nr. 259488/492/2011 referitoare la impozitul pe clădiri închiriate (pentru perioada 01.01.2006-01/01/2007) şi a Deciziei de impunere nr. 259504/4925/13.09.2011 referitoare la taxa pe clădiri (pentru perioada 01.01.2007 – 30.09.2011 ) se produce o vătămare evidenta a drepturilor sale, vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acestor decizii.

Nu poate fi primită aprecierea instanței de fond potrivit căreia pârâta a emis deciziile de impunere în termenul de prescripție şi că unica cerință legală este aceea de a respecta termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligații fiscale.

Reclamanta nu a fost informată corect şi la timp despre existența deciziilor contestate, de conținutul acestor decizii, precum şi de obligațiile care i se impun prin aceste decizii. Nu a avut posibilitatea legală de a verifica aceste decizii şi, la acea dată, de a le contesta, respectiv dreptul de a se apăra cu privire la obligațiile de plată ce-i sunt puse în sarcină.

Codul de procedură fiscală, prin art.44, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța nr.2 din 25 ianuarie 2012 pentru modificarea şi completarea OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală: stabileşte că actul administrativ-fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia este destinat, iar această comunicare se realizează după cum urmează: “art.44 alin.2 Actul administrativ fiscal se comunică

prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.”

Direcția de Taxe şi Impozite Cluj-Napoca, organul fiscal competent avea obligația să îndeplinească procedura de comunicare conform prevederilor legale.

Prin urmare, neîndeplinirea acestei prevederi în termenul legal nu ne poate fi considerată opozabilă, neexistând dovada înştiințării asupra actului administrativ fiscal.

Comunicarea actelor administrativ fiscale e obligatorie, deoarece numai din momentul comunicării acestea încep să producă efecte juridice potrivit Codului de procedură fiscală.

Astfel, prin art.45 “Opozabilitatea actului administrativ fiscal” din Codul de procedură fiscală se dispune: “(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului…” (2) Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce nici un efect juridic”.

Cu siguranță dacă în anul 2007, i-ar fi fost comunicat faptul că datorează pentru spațiul închiriat şi altceva decât obligația de plată a chiriei, ar fi hotărât în cunoştință de cauză. Reclamanta este o asociație non profit, care există din cotizațiile membrilor fondatori, a cărei scop este unul umanitar, nu este o societate comercială care obține profit.

Totodată trebuie să avem în vedere şi prevederile pct.44.1 din Hotărârea Guvernului nr.1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora “44.1. Organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii”.

Prin urmare actul administrativ fiscal produce efecte de la data comunicării.

Data comunicării actelor administrativ fiscale este deosebit de importantă întrucât reprezintă în fapt momentul de la care începe să curgă termenul de contestație, adică termenul în care respectivul act poate fi atacat în justiție, iar în ceea ce priveşte deciziile de plată accesorii(dobânzi,penalități),scadența sau termenul de plată al creanțelor fiscale individualizate se stabileşte în funcție de aceeaşi dată a comunicării.

Pe lângă aceasta, dovada comunicării actului reprezintă probatoriul care arată faptul că s-a adus la cunoştință contribuabilului actul emis pe numele său.

Pentru toate cele de mai sus enunțate, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul intimat Municipiul Cluj-Napoca, Direcția de Taxe şi impozite locale, reprezentat prin primar Emil Boc a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:

Prin recursul formulat, reclamanta solicită modificarea sentinței civile nr.5714/01.04.2013 pronunțată de Tribunalul Cluj şi pe cale de consecință anularea deciziilor de impunere nr. 259488/492/13.09.2011 şi nr. 259504/492/13.09.2011 emise de Municipiul Cluj-Napoca-Direcția Taxe şi Impozite Locale şi a Dispoziției nr. 5140/27.10.2011 emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca în soluționarea contestației administrative îndreptată împotriva deciziilor de impunere menționate mai sus.

În fapt, prin contestația înregistrată la Direcția de impozite şi taxe locale cu nr.289544/11.10.2011, recurenta susținea că impozitul/taxa pentru clădirea situată în Cluj-Napoca, str. X., nr.13, deținută în baza contractului de închiriere nr. 2004/14.04.2000 şi a actelor adiționale la acesta încheiat cu Municipiul Cluj-Napoca, stabilită prin deciziile de impunere nr. 259488/492/13.09.2011 şi nr. 259504/492/13.09.2011, emise de Direcția de taxe şi impozite locale, a fost calculată cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, deoarece aceste decizii de impunere nu respectă prevederile art. 250 alin. 1 pct. 19 din Codul Fiscal, şi nu indică temeiul legal al obligațiilor ce s-au stabilit în sarcina petentei.

Urmare analizării situației fiscale de fapt şi de drept a reclamantei, a fost emisă Dispoziția nr. 5140/27.10.2011 de către Primarul Municipiului Cluj-Napoca, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația administrativă.

Prin deciziile de impunere nr.259488/492/13.09.2011 şi nr.259504/492/13.09.2011, emise de către Direcția de taxe şi impozite locale din cadrul Municipiului Cluj-Napoca, a fost comunicat petentei faptul că aceasta figurează în evidențele fiscale ale Municipiului Cluj-Napoca cu obligații de plată scadente constând în impozit/ taxa pe clădire, calculate în baza prevederilor art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, pentru perioada 01.01.2006 – 30.09.2011, cu calcularea de accesorii până la data emiterii, 13.09.2011.

Raportat la criticile de nelegalitate invocate, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 249 alin.3 din Legea nr. 571/2003, republicată: ” Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.”

Intimata arată corect că prin modificarea adusă textului legal amintit mai sus prin Legea nr. 76/2010, legiuitorul a clarificat în mod indubitabil sfera persoanelor care datorează această taxă, respectiv singurele entități care sunt scutite de la plată fiind persoanele juridice de drept public, recurenta nefăcând dovada prin documentele anexate contestației că ar deține această calitate, după cum în mod just a constatat instanța de fond.

De altfel, o astfel de soluție era valabilă şi anterior modificărilor aduse în anul 2010, coroborarea şi interpretarea normelor legale incidente fiind corect realizată de către tribunal.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia doar de la data de 15.07.2009 ar datora această obligație fiscală, în condițiile în care aceasta deținea calitatea impozabilă de chiriaş al unei clădiri proprietate a unității administrativ teritoriale pe toată perioada de calcul al sarcinii fiscale în termenul legal de prescripție de 5 ani de zile, 2006 – 2011, iar obligația de a achita această taxă fiscală se aplică ex lege, fără a avea relevanță mențiunile din actele juridice prin care petenta a dobândit dreptul de folosință. Faptul că recurenta invocă o culpă proprie de necunoaştere a legii fiscale, nu poate să-i creeze acesteia un drept de scutire de la plata obligațiilor fiscale legal stabilite, deoarece nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.

Aşa cum corect relevă intimata, impozitul/taxa pe clădire pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, se datorează conform prevederilor Legii nr.494/2004 privind aprobarea O.G.nr.83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu începere de la 01.01.2005. Anterior datei de 01.01.2007, (când prin Legea nr.343/2006 de modificare a Codului

Fiscal s-a schimbat denumirea din impozit pe clădire în taxă pe clădire), obligația fiscală numită astăzi taxa pe clădire purta denumirea de impozit pe clădire.

Deşi purta aceeaşi denumire ca şi obligațiile fiscale aferente clădirilor deținute în proprietate, sarcina fiscală prevăzută în textul art. 249 alin. 3 cădea în sarcina titularilor dreptului de folosință asupra clădirii, şi nu în sarcina proprietarilor. În mod indubitabil, petenta este titulara unui drept de folosință, sintagmă prevăzută în mod expres de Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, în art. 249 alin.3, drept care generează obligația corelativă de a achita taxa pe clădire, şi implicit majorările de întârziere aferente.

Recurenta nu se poate prevala de disp. art. 250 alin. 1 pct. 19 din Legea nr. 571/2003, deoarece această scutire este condiționată în mod expres de existența unei hotărâri de consiliu local care să indice clădirile utilizate pentru activități social- umanitare de către asociații, fundații şi culte, scutite de plata impozitului. Reclamanta însăşi recunoaşte că nu există o astfel de hotărâre la nivelul municipiului Cluj-Napoca, iar consecința firească este aceea de inaplicabilitate a scutirii legale, iar nu de recunoaştere a dreptului la această scutire în favoarea tuturor asociațiilor, fundațiilor şi cultelor, statuările instanței de fond fiind corecte.

Reclamanta-recurentă a înțeles să se prevaleze în susținerea demersului şi de disp. art. 250 alin. 1 pct. 1, care vizează „clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfăşurate în relație cu persoane juridice de drept public”.

Tribunalul a constatat însă cu temei că prevederea citată trebuie coroborată cu art. 249 alin. 3, care statuează: „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri”.

Totodată, Curtea ia act de faptul că din analiza celor două decizii de impunere se poate constata faptul că acestea cuprind elementele obligatorii a fi conținute de un act administrativ fiscal, sub sancțiunea nulității absolute, în lumina prevederilor art. 46 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În plus, corect a reținut tribunalul că cele două acte atacate menționează temeiul legal al obligațiilor ce s-au stabilit în sarcina petentei şi defalcarea acestor sume, neputându-se reține apărările conform cărora suntem în speță în situația unei duble taxări, deoarece cele două decizii de impunere privesc perioade fiscale diferite, şi stabilesc obligații de plată raportat Ia calitatea reclamantei de titular al dreptului de folosință asupra unei clădiri proprietate a unității administrativ-teritoriale, şi nu în calitatea ei ( de altfel inexistentă) de proprietar, pentru a fi incidente prevederile art. 249 alin. 1 Cod Fiscal.

Recurenta mai arată că nulitatea actelor de impunere este atrasă şi de faptul că ele nu i-ar fi fost comunicate în termenul legal.

Or, corect a reținut instanța de fond că, de fapt, reclamanta contestă neemiterea deciziilor de impunere mai devreme, aspect care priveşte, concret, dreptul

Municipiului Cluj-Napoca de a stabili taxele şi impozitele cu unica cerință legală de a respecta termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligații fiscale, care a fost respectată în speță.

Pe de altă parte, comunicarea deciziilor de impunere este atestată chiar de către preambulul contestației administrative formulate de către reclamantă (f. 50, din dosarul de fond, constituit în primul ciclu procesual), aceasta subliniind că actele fiscale i-au fost aduse la cunoştință la 13.09.2011.

Totodată, aceste apărări nu sunt de natură să ducă la concluzia, susținută de recurentă, conform căreia modul de calcul al accesoriilor ar fi eronat.

Aceasta întrucât, aşa cum corect arată intimata, el respectă prev. art. 120 din Codul de procedură fiscală, conform cărora: „(1) Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 119 din acelaşi act normativ: „Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere. (2) Nu se datorează majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligații fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei. (3) Majorările de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța principală.”

Pornind de la aceste prevederi imperative, se justifică susținerea conform căreia situațiile în care un contribuabil este scutit prin efectul legii de la plata obligațiilor fiscale accesorii, sunt limitativ stabilite de legiuitor, în speță nefiind în prezența unei ipoteze de scutire conform textelor legale ilustrate mai sus.

Pentru toate considerentele arătate, Curtea va respinge recursul formulat ca neîntemeiat, în baza prev. art. 312 alin. 1 C.pr.civ., art. 20 din LCA.

Cerere de suspendare a executării unui act administrativ. Recurs. Respingere. Solicitare de completare a hotărârii instanţei de recurs cu dispoziţia privind restituirea cauţiunii. Respingere

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1990 din 3 martie 2014

Prin decizia civilă nr. 722/27.01.2014 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. …, s-a respins recursul declarat de reclamanta SC E.T.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 11982/23.08.2013, pronunţată în dosarul nr. …/117/2013 al Tribunalului Cluj.

Analizând recursul, Curtea a constatat, în esenţă, că Tribunalul Cluj a reţinut în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ, în sensul că reclamanta a invocat doar valoarea semnificativă a obligaţiilor stabilite în sarcina sa, arătând faptul că prin demararea executării s-ar crea un prejudiciu direct patrimoniului său, precum şi că simpla valoare a sumelor datorate este nerelevantă şi nu poate constitui pagubă iminentă. A mai observat că în recurs susţinerile reclamantei au fost, în linii mari, aceleaşi. S-a arătat că deşi nu este important cuantumul sumei executate, este importantă iminenta pagubei, iar faţă de recurentă s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător, care, in urma ajungerii la scadenta a creanţei fiscale, se transformă într-o măsura executorie, putându-se trece direct la vânzarea celor 5 autocamioane asupra cărora s-a instituit măsura sechestrului asigurător; s-a invocat şi blocarea conturilor.

Curtea a reţinut şi că, într-adevăr, simpla executare a unui act fiscal nu are caracterul unei pagube iminente. Inconvenientul care este încercat de persoana juridică obiect al unei măsuri de executare fiscală trebuie să aibă o oarecare însemnătate pentru a se putea vorbi despre un prejudiciu. Din această perspectivă, este important de cunoscut care este impactul sumei de executat în patrimoniul reclamantei recurente, în fluxurile băneşti ale acesteia, în rezultatul financiar, în lichiditatea firmei, aspecte care nu au fost antamate, necum demonstrate, de reclamantă. Prin urmare, condiţia pagubei iminente a fost considerată neîndeplinită, iar, ca urmare a acestui fapt, Curtea a fost dispensată de analiza cazului bine întemeiat.

În data de 17.02.2014, reclamanta SC E.T.S. SRL a depus cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 772/27.01.2014 a Curţii de Apel Cluj, în sensul pronunţării restituirii către reclamantă a cauţiuni în valoare de 12.000 lei depusă în dosarul nr. …/117/2013.

În motivarea cererii se arată că prin Decizia Civila nr.722/27.01.2014 a Curţii de Apel Cluj s-a respins recursul formulat de S.C. E.T.S. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 11982/23.08.2013 a Tribunalului Cluj, pe care instanţa de control a menţinut-o în întregime.

Obiectul dosarului nr…./117/2013 l-a constituit soluţionarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ-fiscal, in speţa a Deciziei de Impunere J-CJ1 din 04.03.2013. Potrivit dispoziţiilor art.215 alin.2 C.pr.fiscală, suspendarea executării unui act administrativ-fiscal, va putea fi dispusa de instanţa competenta, potrivit Legii nr.554/2004 privind Contenciosul administrativ, doar in situaţia depunerii unei cauţiuni de pana la 20% din cuantumul sumei contestate.

In prezentul dosar, instanţa de fond, respectiv Tribunalul Cluj, a pus in vedere reclamantei, prin Citaţia emisa la data de 10.06.2013, sa facă dovada depunerii unei cauţiuni in cuantum de 12.000 Lei.

La primul termen de judecata, din 21.06.2013, S.C. E.T.S. S.R.L., a depus la dosarul cauzei originalul chitanţei si recipisei de consemnare a cauţiunii in cuantum de 12.000 Lei.

De altfel, in considerentele Sentinţei Civile nr.11982/23.08.2013, instanţa a constatat ca recurenta a făcut dovada îndeplinirii a doua din condiţiile legale necesare pentru suspendarea unui act administrativ (respectiv formularea unei contestaţii administrative împotriva actului si depunerea unei cauţiuni in cuantumul stabilit).

Soluţionând recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel Cluj a menţinut in totalitate Sentinţa atacata, omiţând sa se pronunţe si in ceea ce priveşte restituirea cauţiunii de 12.000 lei către recurenta.

Acesta obligaţie, incumbă instanţei de recurs, raportat la dispoziţiile art.1063 alin.4 C.pr.civ., potrivit cărora in cazul in care cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsa instanţa va dispune din oficiu si restituirea cauţiunii. Cum soluţionarea definitiva, in sensul respingerii cererii de suspendare a actului administrative, s-a făcut de către Curtea de Apel Cluj, acesta trebuia sa dispună si restituirea cauţiunii de 12.000 Lei către S.C. E.T.S. S.R.L.

Dispoziţiile art.444 C.pr.civ. care reglementează procedura completării hotărârilor judecătoreşti, in situaţia in care instanţa a uitat sa se pronunţe asupra unui capăt de cerere, sunt aplicabile, in opinia sa si cazurilor in care omisiunea priveşte aspecte asupra cărora instanţa era obligata sa se pronunţe din oficiu.

Analizând cererea de completare, Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu art. 444 din Noul cod de procedură civilă, intitulat Completarea hotărârii, dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare (alin. 1).

Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător (alin. 2).

Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor (art. 444 alin. 3).

Recurenta consideră că soluţionând recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel Cluj a menţinut în totalitate Sentinţa atacata, omiţând să se pronunţe şi în ceea ce priveşte restituirea cauţiunii de 12.000 lei către recurentă.

Mai arată că această obligaţie incumbă instanţei de recurs raportat la dispoziţiile art. 1063 alin. 4 NCPC.

Potrivit textului legal citat de recurentă, în cazul în care cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii. Din analiza acestuia, Curtea reţine că textul nu este aplicabil deoarece Curtea nu a soluţionat cererea pentru care s-a depus cauţiunea, ci recursul împotriva hotărârii de respingere a cererii, iar pentru această ipoteză procedura de restituire nu este cea urmată de recurentă.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 444 din Noul cod de procedură civilă, Curtea urmează să respingă cererea.

Sursa: www.curteadeapelcluj.ro

Cerere de suspendare provizorie a executării unei hotărâri judecătoreşti. Condiţii. Instituţie publică. Nedepunerea cauţiunii

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, încheiere civilă nr. 79 din 20 februarie 2014

Prin cererea formulată la data de 19.02.2014, petenta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ NAPOCA a solicitat instanţei suspendarea provizorie a executării sentinţei civile nr. 13147/2013, pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. …, până la soluţionarea cererii de suspendare ce face obiectul dosarului cu nr. …/33/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 844/2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în cadrul recursului.

Petenta arată că prin decizia civilă atacată cu contestaţie în anulare, Curtea de Apel Cluj a respins recursul formulată de către subscrisa, împotriva sentinţei civile nr. 13147/2013 a Tribunalului Cluj, contestaţia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. 1, pct. 1 C. pr. Civ., respectiv art. 318 C. pr. Civ.

Se arată de către petentă faptul că intimata M.P. SRL a demarat formalităţile de executare cu privire la sumele contestate, iar pe de altă parte se arată că termenul stabilit pentru soluţionarea contestaţiei în anulare este foarte scurt, 10.03.2014, astfel încât, la acest moment nu se justifică restituirea sumelor către intimată, existând posibilitatea unei eventuale întoarceri a executării, cu atât mai mult, cu cât prejudiciul cauzat de întârzierea în efectuarea restituirii ar fi mai degrabă în sarcina petentei, decât în sarcina intimatei.

Nu în ultimul rând, petenta arată că este scutită de la plata cauţiunii, invocând în acest sens dispoziţiile art. 6, alin. 4 şi 5 din OG nr. 22/2002, completată prin Legea nr. 92/2011.

Examinând cererea de suspendare, Curtea reţine următoarele:

1. Curtea are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. 4 C.pr.civ. de la 1865 coroborat cu art. 3 alin. 1 din legea nr. 76/2012, aplicabile prin efectul normei de trimitere conţinută la art. 3191 parte finală din acelaşi cod, în cazuri urgente, daca s-a platit cautiunea, presedintele instantei poate dispune, prin incheiere si fara citarea partilor, suspendarea provizorie a executarii pana la solutionarea cererii de suspendare de catre instanta. Incheierea nu este supusa nici unei cai de atac. Cautiunea care trebuie depusa este in cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile in bani. Cautiunea depusa este deductibila din cautiunea stabilita de instanta, daca este cazul.

Hotărârea a cărui suspendare provizorie se solicită a fi dispusă prin mijlocirea preşedintelui instanţei, este pronunţată de curtea de apel în recurs în procedura contenciosului administrativ fiscal.

Mai precis, prin decizia civilă nr. 844 din 29.01.2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dos. nr. …/117/2012 s-a respins ca tardiv recursul declarat de petenta din acest dosar împotriva sentinţei civile nr. 13147 din 20.09.2013 pronunţată în dos. nr. …/117/2012 al Tribunalului Cluj care a fost menţinută în întregime. A fost obligată petenta să plătească intimatei SC M.P. SRL suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Împotriva acestei decizii la data de 14 februarie 2014 în dos. nr. …/33/2014 petenta a înregistrat contestaţie în anulare solicitând să se dispună anularea deciziei atacate şi ca o consecinţă să fie judecat pe fond recursul.

2. Sub aspectul regularităţii sesizării instanţei, Curtea are în vedere trei aspecte de inadmisibilitate a cererii de suspendare: prima dată de obiectul cererii şi efectul urmărit în timp privind suspendarea, cel al nerespectării cerinţei privind cauţiunea şi cel rezultat din natura hotărârii judecătoreşti a cărei suspendare se cere.

3. Din economia prevederilor art. 403 alin. 4 C.pr.civ. de la 1865 coroborat cu art. 3 alin. 1 din legea nr. 76/2012, aplicabile prin efectul normei de trimitere conţinută la art. 3191 parte finală din acelaşi cod rezultă că prealabil sau consecutiv depunerii cererii de suspendare petentul trebuie să facă dovada consemnării cauţiunii în funcţie dacă obiectul este evaluabil în bani (cuantumul este fix în procent de 10% din valoarea obiectului cererii) sau fix în valoare de 500 lei dacă cererea nu are un obiect evaluabil în bani.

În cazul de faţă, obiectul cererii este evaluabil în bani pentru că prin cererea de suspendare petenta urmăreşte oprirea temporară a executării unei sentinţe prin care s-a recunoscut dreptul de creanţă în valoare 24.713 lei cu titlu de principal şi a sumei de 10.327 lei accesorii.

Din cuprinsul cererii de suspendare, Curtea reţine că petenta se prevalează de dispoziţiile art. 6 alin. 4 şi 5 din OG nr. 22/2002, completată prin Legea nr. 92/2011, temei faţă de care susţine că este scutită de plata cauţiunii.

Curtea reţine că regula în materie consacrată de art. 403 alin. 4 C.pr.civ. de la 1865 este de plată a cauţiunii iar excepţiile de la această regulă trebuie să fie expres prevăzute de lege, aplicate cu stricteţe şi strict la ipoteza vizată de norma legală care le consacră.

În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile art. 6 alin. 4 şi 5 din OG nr. 22/2002, completată prin Legea nr. 92/2011 consacră dreptul de scutire de la plata cauţiunii doar în anumite situaţii exprese care excedează cererii de suspendare provizorii.

Conform art. 6 din OG nr. 22/2002:
„(1) În cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective.

(2) În cazurile în care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instituţia debitoare poate solicita instanţei care a dat această hotărâre luarea măsurilor prevăzute la alin. (1), care se aplică în mod corespunzător.

(3) Dacă obligaţia de plată este stabilită printr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, cererea formulată potrivit alin. (1) se soluţionează de către instanţa de executare competentă.

(4) Instanţa sesizată potrivit alin. (1)-(3), la cererea instituţiei debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, va putea suspenda începerea ori continuarea executării silite până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a cererii privind acordarea termenului/termenelor de plată a sumei datorate. Suspendarea se dispune fără plata unei cauţiuni. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

(5) În cazuri urgente, instanţa prevăzută la alin. (4), la cererea instituţiei debitoare, poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare formulate potrivit alin. (4). Suspendarea se dispune fără plata unei cauţiuni. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.

(6) Cererile introduse potrivit alin. (1)-(5) sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi se judecă cu precădere. Hotărârea dată în cauzele prevăzute la alin. (1)-(3) poate fi atacată numai cu recurs. “

Din economia dispoziţiilor legale mai sus redate rezultă că fie în cauza pendinte fie ulterior, în funcţie de starea titlului executoriu, instituţia publică debitore poate solicita instanţei acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective iar în contextul judecării unor atari cereri conform alin. 4 la cererea instituţiei debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, instanţa va putea suspenda începerea ori continuarea executării silite până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a cererii privind acordarea termenului/termenelor de plată a sumei datorate.

Trebuie notat că cererea de suspendare formulată în prezenta cauză nu are nicio legătură cu existenţa vreunei cererii de aplicare a măsurii de eşalonare ori acordării termenului de graţie ci exclusiv cu existenţa unei contestaţii în anulare.

Prin urmare, numai în ipoteza în care instituţia publică debitoare ar formula o cerere încadrată pe una din ipotezele art. 6 alin. 1-3 ar putea în carul cererii de suspendare a executării să solicite efectul exonerator de plată a cauţiunii prevăzut la art. 6 alin. 4 ori în ipoteza de la alin. 5 pentru obţinerea suspendării provizorii din OG nr. 22/2002.

Faţă de cele ce precedă, şi din această perspectivă, cererea de suspendare este inadmisibilă, deoarece petenta nu a îndeplinit condiţia privind plata cauţiunii prevăzută de art. 403 alin.4 din Codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil prin norma de trimitere consacrată de art. 3191 din acelaşi cod.

4. Dintr-un alt unghi de vedere, dacă s-ar admite prin absurd că cererea de supendare are ca obiect decizia nr. 844/2014 a Curţii de apel Cluj, aceasta ar putea viza doar executarea sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă care însă nu a fost solicitată la executare de către creditor.

Şi este aşa, deoarece, doctrina stabileşte că hotărârea judecătorească, mai exact actul jurisdicţional care reprezintă actul final al judecăţii, produce două categorii de efecte, respectiv efecte substanţiale şi efecte procesuale.

Unul dintre efectele procesuale este reprezentat de caracteristica conform căreia hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile care sunt susceptibile de executare silită constituie titluri executorii şi pot fi puse în executare silită, fiind astfel aduse la îndeplinire prin intermediul forţei coercitive a statului.

Sub aspectul hotărârilor susceptibile ori nesusceptibile de executare silită, Legea (Codul de procedură civilă) recunoaşte existenţa acestei categorii de hotărâri, utilizând noţiunea de „hotărâri irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită”. Această sintagmă este folosită de legiuitor în art. 319 C.proc.civ., care reglementează termenul în cadrul căruia poate fi formulată contestaţia în anulare. Dincolo de această împrejurare, doctrina recunoaşte în mod constant existenţa mai multor categorii de hotărâri judecătoreşti care nu sunt susceptibile de executare silită.

Dintre acestea o categorie aparte şi care interesează prezenta speţă este formată din hotărârile prin care se respinge acţiunea introductivă de instanţă sau calea de atac, ordinară sau extraordinară; aşadar, orice soluţie negativă, prin care instanţa respinge forma de exerciţiu a acţiunii civile cu care a fost sesizată

Faţă de cele precizate mai sus este evidentă şi deci fără echivoc concluzia potrivit căreia o hotărâre care nu este susceptibilă de executare nu poate fi suspendată. Este de neconceput suspendarea executării în ipoteza în care o executare nu există, nu poate exista şi nu poate fi, nici măcar teoretic, imaginată. În situaţia contrată în care se pronunţă totuşi o hotărâre prin care se dispune suspendarea executării unei hotărâri care nu este susceptibilă de executare, hotărârea de suspendare nu produce în fapt nici un fel de efecte juridice, fiind ineficace.

Norma prevăzută la art. 3191 C.pr.civ. reglementează numai posibilitatea instanţei de a dispune suspendarea executării hotărârii judecătoreşti care formează obiectul căii de atac – cererea de suspendare care vizează o altă hotărâre judecătorească pronunţată în acea cauză, dar care nu reprezintă obiectul direct al căii respective de atac sau o procedură execuţională începută în baza acelei hotărâri, este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare.

Pe cale de consecinţă, cererea de suspendare a unei decizii pronunţate de instanţa de recurs prin care se respinge recursul nu este susceptibilă de executare şi deci nu poate face obiectul vreunei cereri de suspendare chiar dacă formal poate fi susceptibilă de a fi atacată cu contestaţie în anulare. În acest context cererea de suspendare este inadmisibilă.

Pe de altă parte, dat fiind ipoteza normei consacrate de art. art. 3191 C.pr.civ. obiectul cererii de suspendare poate fi format exclusiv din hotărârea judecătorească care formează obiectul căii de atac deoarece cererea de suspendare care vizează o altă hotărâre judecătorească pronunţată în acea cauză, dar care nu reprezintă obiectul direct al căii respective de atac sau o procedură execuţională începută în baza acelei hotărâri, este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare, aşa cum s-a evidenţiat mai sus.

Aşa fiind şi din această perspectivă cererea de suspendare provizorie formulată în cauză este inadmisibilă.

Faţă de cele ce precedă, în temeiul art. 404 alin. 4 coroborat cu art. 3191 parte finală C.pr.civ. se va respinge, ca inadmisibilă, cererea de suspendare formulată de petentă.

Sursa: www.curteadeapelcluj.ro