Autor: Alina Andrei, Partener Cabot Transfer Pricing

Consiliul Uniunii Europene a publicat în Jurnalul Oficial al UE Decizia pentru autorizarea României să aplice, începând cu 1 ianuarie 2024, facturarea electronică la nivel național pentru toate facturile emise în relațiile B2B între persoane impozabile stabilite pe teritoriul național. În prezent, obligativitatea e-Factura la operațiunile B2B este limitată doar la cele care implică bunuri considerate riscante din punct de vedere fiscal.

Prin această decizie a Consiliului, România a primit în mod oficial permisiunea să deroge de la articolele 218 și 232 din Directiva de TVA, astfel încât să poată impune, de la 1 ianuarie 2024, sistemul de facturare electronică prin platforma e-Factura operată de Ministerul Finanțelor ca unic mod de facturare în toate operațiunile dintre persoanele impozabile stabilite în România.

Derogarea acordată de Consiliul UE este valabilă până în decembrie 2026 și cuprinde, în mod concret, două reguli speciale pe care țara noastră le poate impune:

• România este autorizată să accepte numai facturi emise de persoane impozabile stabilite pe teritoriul României sub formă de documente sau mesaje în format electronic;
• România este autorizată să prevadă că utilizarea facturilor electronice emise de persoane impozabile stabilite pe teritoriul României nu face obiectul acceptării de către destinatarul stabilit pe teritoriul României.

În cererea de derogare trimisă de Ministerul Finanțelor în 2022, România solicită și ca deducerea TVA să fie permisă numai în baza exemplarului original al facturii, considerat cel din platforma e-Factura, dar decizia Consiliului UE nu a acordat autorităților de la București și această derogare, astfel că deducerea TVA nu va putea fi limitată în acest fel.

Decizia Consiliului UE nu produce efecte ca atare, fiind necesar ca Ministerul de Finanțe să modifice legislația națională pentru a introduce obligația de a folosi e-Factura.

Reglementarea e-Factura, în prezent

Emiterea de facturi electronice și raportarea lor prin sistemul național e-Factura a devenit obligatorie de la 1 iulie 2022, însă numai pentru anumite operațiuni. Astfel, în relația B2B, sistemul este obligatoriu în prezent pentru vânzările de produse considerate cu risc fiscal ridicat, iar în relația B2G, sistemul este obligatoriu pentru toate achizițiile publice, atât pentru bunuri, cât și pentru servicii.

Prin sistemul e-Factura, factura electronică este transmisă şi primită într-un format electronic structurat de tip XML, care permite prelucrarea sa electronică şi automată. Sistemul e-Factura este disponibil în Spațiul Privat Virtual, unde accesul se face pe bază de certificat calificat pentru semnătură electronică.

Facturile se încarcă în sistem sub forma unui fișier .xml, sunt validate din punct de vedere al sintaxei de serverul ANAF și, dacă, toate condițiile de formă sunt respectate, sistemul trimite în SPV un mesaj de emitere a facturii atât către destinatar, cât și către beneficiar.

Fișierele de tip .xml pot fi generate actualmente fie printr-o aplicație gratuită, pusă la dispoziție de Ministerul de Finanțe, fie prin aplicații proprii dezvoltate intern de companii sau de dezvoltatorii softurilor de facturare.

Data comunicării facturii electronice către destinatar se consideră data la care factura electronică este disponibilă acestuia pentru descărcare din sistemul naţional privind factura electronică RO e-Factura, iar exemplarul original al facturii electronice se consideră fişierul .xml, disponibil în serverele MF.

Facturile sunt păstrate în SPV timp de 60 de zile, apoi sunt arhivate și disponibile la cerere.

În prezent, firmele se pot înscrie și în mod optional în Registrul e-Factura pentru aplicarea sistemului de facturare electronică, iar înregistrarea duce la obligația de a raporta toate facturile prin sistem. În plus, odată ce au optat pentru aplicarea sistemului e-Factura, companiile nu mai pot să renunțe la opțiunea lor.

Autori:

• Georgiana Iancu, Partener, liderul departamentului Impozite indirecte, EY România
• Georgiana Constantin, Senior Manager, Impozite indirecte, EY România

În data de 27 iulie 2023, Consiliul Uniunii Europene a autorizat România să introducă facturarea electronică obligatorie pentru toate tipurile de tranzacţii B2B efectuate între societăţile stabilite în România. La aproape 2 ani de la solicitarea acestei derogări din partea Consiliului UE, România intră în linie dreaptă din perspectiva autorizărilor necesare, astfel că va putea să adopte e-factura generalizată începând cu data de 1 ianuarie 2024.

Această derogare a fost necesară în contextul unui cadru legal de facturare prevăzut prin Directiva de TVA, care permite companiilor să factureze atât pe suport de hârtie, cât şi în format electronic. De asemenea, în prezent, utilizarea facturii electronice se poate face doar cu acceptare din partea destinatarului.

Astfel, derogarea obţinută permite României să adopte facturarea electronică obligatorie. Ce ar însemna acesta pentru pentru mediul de afaceri? În baza acestei derogări, autorităţile fiscale ar putea solicita ca facturile să fie emise exclusiv în format electronic, prin respectarea unui standard de facturare şi transpunerea într-un format xml prestabilit şi ulterior comunicat prin sistemul RO e-factura, administrat de Ministerul Finanţelor Publice. În acest sens, emitentul nu va mai avea nevoie să obțină acordul destinatarului pentru a emite o factură în format electronic.

Derogarea este aplicabilă începând de la 1 ianuarie 2024, până la 31 decembrie 2026 sau până la data la care statele membre ale UE urmează să aplice prevederile naționale privind pachetul european ViDA (VAT in the Digital Age), în funcție de data care survine mai întâi. România are posibilitatea să transmită Comisiei o cerere de prelungire a aplicării derogării după data de 31 decembrie 2026.

În următoarele 30 de zile, prin ordin al președintelui ANAF ar trebui să se stabilească categoriile de contribuabili vizate şi data de la care intervine această obligaţie. Aşadar, până cel mai târziu pe data de 25 august 2023 ar trebui să se decidă termenul pentru adoptarea facturării electronice.

Un termen precum începutul anului 2024 pentru trecerea la e-factura generalizată aduce provocări reale din perspectiva timpului foarte scurt în care companiile vor trebui să gestioneze aspectele asociate îndeplinirii tuturor cerințelor de generare e-factură din perspectivă fiscală, operațională și comercială, dar și implementarea unor soluții tehnice adecvate.

Implementarea e-factura se dovedește a fi un proces foarte complex, pornind de la momentul la care o societate stabileşte care sunt elementele ce ar trebui incluse în e-factura (peste 200 de elemente ce ar trebui analizate) până la momentul implementării unor soluții adecvate. Companiile ar trebui să se asigure că soluția tehnică aleasă le va permite atât gestionarea facturilor emise, cât și a facturilor primite, gestionarea unui volum suficient de date, dar și funcționalități precum primirea sau transmiterea de mesaje prin spațiul privat virtual – SPV către parteneri pentru facturile primite și emise sau verificarea condițiilor de validare tehnică a fișierului XML.

Se desprind, de asemenea, două direcţii în ceea ce priveşte implementarea facturării electronice obligatorii în România. Situaţia în care, cel puţin într-o prima fază, facturarea electronică să fie tratată doar ca o raportare a datelor din facturi în timp cvasi-real, menţinându-se obligaţia transmiterii facturilor şi în formatul clasic, agreat de partenerii comerciali. Această situaţie ar fi, mai degrabă, o simplificare acordată temporar companiilor, întrucât derogarea primită de România vizează în mod cert situaţia în care e-factura devine exemplarul original al facturii, aceasta find aplicabilă chiar şi în lipsa unei acceptări din partea destinatarului.

Dacă modul în care România va implementa e-factura generalizată va conduce către e-factura ca fiind singurul exemplar original, consecinţele unei implementări tardive sau deficitare a procesului de facturare electronică pot fi multiple. Concret, laolaltă cu implicaţiile fiscale legate de deducerea TVA, ar trebui avute în vedere consecinţele de natură comercială generate de întârzieri în procesul de facturare şi chiar impactul asupra fluxurilor de numerar sau supply-chain.

Având în vedere că România este la un pas de implementarea e-factura generalizată, dar şi experienţa proceselor de digitalizare implementate recent, cum ar fi raportarea SAF-T sau Ro-transport, iată ce spun companiile din România despre cât de pregătite sunt să facă pasul către facturarea electronică, conform celui mai recent sondaj derulat de EY chiar pe parcursul lunii iulie 2023.

Majoritatea companiilor participante la sondaj (78%) ştiu despre intenţia autorităţilor fiscale ca e-factura să devină aplicabilă cu caracter generalizat. În ce măsură consideră companiile românești că sunt pregătite pentru aplicarea facturării electronice de la 1 ianuarie 2024? Nu suntem pregătiți – au răspuns 39%, suntem pregătiți în proporție de 50% au declarat 23%, suntem pregătiți în proporție de 30% au declarat 9%. Surprinzător sau nu, aproape o treime dintre cei intervievați au spus că nu au analizat impactul acestei cerințe.

În privința înțelegerii cerințelor de raportare pentru e-factura, în situaţiile în care procesul de analiză a fost iniţiat, nivelul de înţelegere a cerinţelor este relativ redus. Trăgând linie, în cele 5 luni rămase până la 1 ianuarie 2024, data de la care România ar putea impune obligaţia facturării electronice, companiile din România nu vor putea fi pregătite pentru această nouă obligaţie din programul de digitalizare fiscală.

În concluzie, odată cu obţinerea acestei derogări din partea Consiliului Uniunii Europene, facturarea electronică devine o obligaţie iminentă pentru companiile româneşti. Experiența practică ne arată că îndeplinirea tuturor pașilor pentru un proces de emitere și transmitere e-factura operațional, corect implementat din perspectiva cerinţelor fiscale poate dura cel puţin șase luni, ignorând orice limitări legate de resursele umane tehnice sau financiare necesare unei astfel de implementări.

În măsura în care încă de la bun început, România va implementa e-factura ca singură modalitate de transmitere a facturilor către clienţi (în linie cu autorizarea obţinută din partea UE), şi nu doar ca o raportare în timp cvasi-real a datelor din facturi către autorităţile fiscale (aşa cum se întâmplă în prezent pentru bunurile cu risc fiscal ridicat), în mod cert presiunea pentru companii va fi şi mai mare. Aceasta întrucât vor trebui prioritizate, în egală măsură, şi cerinţele de ordin comercial, operaţional, procesele de postare a facturilor emise şi primite în sistemele financiar contabile, impactul asupra fluxurilor de numerar, toate acestea necesitând bineînţeles resurse suplimentare şi un calendar de implementare mai extins.

În oricare dintre ipoteze, în perioada imediat următoare facturarea electronică ar trebui să devină o prioritate pe agenda companiilor din România, pentru a preveni eventuale contravenţii, consecinţe fiscale sau chiar blocaje din punct de vedere comercial.

Autor: Luisiana Dobrinescu, Managing Partner, Dobrinescu Dobrev SCA

Am parcurs recent hotărârea CJUE în cauza C-519/21, ASA împotriva DGRFP Cluj, și m-am îngrijorat de concluziile greșite la care putem ajunge, urmând orbește decizia Curții.   

Situația de fapt

Cauza a vizat situația a 4 persoane fizice care, asociindu-se în participațiune, au dezvoltat un proiect imobiliar. Două dintre acestea au contribuit la asociere cu terenul, iar celelalte două, cu fondurile necesare construcției. Autorizațiile de construire și organizarea șantierului au fost în sarcina acestora din urmă.

Proprietarele terenului au fost și cele care au înstrăinat, conform contractelor de vânzare încheiate în formă notarială, apartamentele rezultate. În consecință, autoritățile fiscale le-au considerat persoane impozabile și au calculat în sarcina acestora TVA-ul colectat.

Întrebările adresate Curții

În contextul în care  asocierea nu a fost înregistrată la autoritatea fiscală competentă, prima întrebare adresată Curții a vizat calitatea de  „persoane impozabile” și a celorlalte două asociate, care au contribuit cu fondurile necesare construcției.

Cea de-a doua întrebare a vizat dreptul de deducere pe care persoanele obligate la plata taxei (proprietarele terenului) l-ar putea exercita în baza facturilor primite și achitate de celelalte două membre ale asocierii.

Considerentele și concluziile Curții

Având în vedere că în contractele de vânzare încheiate la notar se stipula că beneficiul din vânzare urma să intre în patrimoniul primelor două asociate, proprietare ale terenului și ale apartamentelor, fără nicio mențiune cu privire la celelalte două asociate și nici la contractul de asociere, CJUE a concluzionat că nu se poate considera, în ceea ce privește livrarea bunurilor imobile, că celelalte două asociate au desfășurat în mod independent o activitate economică, astfel încât ele nu au calitatea de „persoană impozabilă”.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, concluzia CJUE a fost în sensul că principiul proporționalității și principiul neutralității fiscale nu impun acordarea dreptului de deducere unui asociat în cadrul unei asocieri în participațiune, atunci când aceasta nu dispune de o factură emisă pe numele său, ci pe numele altui asociat, principalul motiv constând în lipsa unor probe obiective că bunurile și serviciile i-au fost efectiv furnizate în scopul propriilor operațiuni supuse TVA-ului.

Observații personale

Hotărârea Curții, dar și considerentele pe care aceasta se bazează, duc la o primă concluzie că CJUE nu a perceput nuanțele juridice specifice unei asocieri în participațiune încheiate potrivit dreptului român și nici regulile civile privind dobândirea calității de proprietar asupra unor imobile, în funcție de proprietatea asupra terenului sau de existența altui drept real în baza căruia se obține autorizația de construire și se construiesc imobilele.

Mai mult, nu putem interpreta hotărârea Curții (mai ales pe prima întrebare) în sensul că o persoană care acționează prin mandatar își pierde calitatea de persoană impozabilă. Prin simpla asociere în vederea derulării unei activități economice și de la primul demers efectuat în acest scop, membrii asocierii își arată intenția de a derula activitate economică într-o formă participativă. 

Este adevărat că asocierea în participațiune, neavând personalitate juridică distinctă nu dă reprezintă o persoană impozabilă distinctă, în accepțiunea TVA. Particularitățile juridice ale acestei forme asociative au generat mențiuni speciale cu privire la acestea în Codul fiscal român, conform cărora drepturile și obligațiile din perspectiva TVA trebuie să și le asume o singură persoană, cunoscut ca asociat prim sau ca lider al asocierii. Practic, Codul fiscal român urmează sub acest aspect regulile instituite de Directiva de TVA pentru grupul fiscal unic.

Având în vedere că în considerentele hotărârii CJUE nu se menționează nimic despre eventuala evidență contabilă ținută de cele patru asociate și nici de modalitatea de decontare între acestea, nu o considerăm o hotărâre de referință pentru asocierile în participațiune.

Această hotărâre atrage însă atenția asupra dificultăților care pot apărea în funcționarea unei asocieri în participațiune, de necesitatea respectării unor reguli stricte în cadrul acestora și nu în ultimul rând, de importanța mențiunilor ce trebuie efectuate în actele translative de proprietate.

Conform legislației românești, în cadrul unei asocieri, doar un membru este desemnat ca lider, acesta preluând atât obligațiile fiscale, cât și drepturile corelative. De cele mai multe ori însă, asocierile în participațiune constituite între persoane juridice/fizice române pun probleme în practică întrucât fiecare dintre părți acționează independent una față de cealaltă, primind facturi și emițând facturi în nume propriu. Altfel spus, asociații combină nepermis regulile de lucru în asociere cu cele de părți independente.

Sorin Biban,

Senior Tax Manager în cadrul Biriș Goran SPARL

La data de 1 iulie vor intra în vigoare modificările Directivei 2006/112 privind sistemul comun al TVA (Directiva TVA) ce implementează noile reguli în materia TVA cu privire la prestările de servicii B2C, vânzările la distanță de bunuri importate din teritorii terțe și vânzările intracomunitare de bunuri la distanță. Modificările erau inițial planificate să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2021, însă în contextul pandemiei covid-19 a fost amânată cu 6 luni data intrării în vigoare.

Noile reglementări vizează practic o extindere a regimului MOSS (Mini One Stop Shop), aplicabil în prezent serviciilor de telecomunicații, radiodifuziune și televiziune și serviciilor furnizate pe cale electronică (TBE) la prestările de servicii B2C și la vânzările de bunuri la distanță. Pe scurt, principalele modificări vizate de noile reguli sunt următoarele:

• pragul existent pentru vânzările intracomunitare de bunuri la distanță va fi eliminat și înlocuit cu un nou prag, de 10.000 EUR, aplicabil la nivelul Uniunii Europene, sub care prestările de servicii TBE și vânzările intracomunitare de bunuri la distanță pot rămâne supuse TVA în statul membru unde este stabilită persoana impozabilă care prestează serviciile TBE respective sau unde se află bunurile respective la momentul în care începe expedierea sau transportul acestora;
• se vor introduce reguli speciale pentru platformele de tip marketplace, care facilitează livrările de bunuri prin utilizarea unei interfețe electronice online. Acestea vor fi considerate, în scopuri de TVA, a fi primit și furnizat bunurile în cauză („furnizor presupus”);
• scutirea de TVA la importul de loturi mici cu o valoare de până la 22 EUR va fi eliminată și va fi creat un nou regim special pentru vânzările la distanță de bunuri importate din teritorii terțe sau țări terțe cu o valoare intrinsecă care nu depășește 150 EUR, care va fi denumit ghișeul unic pentru importuri (Import One Stop Shop – IOSS);
• se vor introduce măsuri de simplificare pentru vânzările la distanță de bunuri importate în loturi care nu depășesc 150 EUR, în cazul în care nu se utilizează IOSS (regimuri speciale);
• se vor introduce noi cerințe privind păstrarea înregistrărilor pentru întreprinderile care facilitează livrarea de bunuri și prestarea de servicii prin utilizarea unei interfețe electronice, inclusiv în cazul în care interfața electronică nu este un furnizor presupus.

Noile reguli permit utilizarea înregistrării în scopuri de TVA într-un singur stat membru, prin care se vor putea îndeplini obligațiile declarative și de plată în legătură cu vânzările la distanță efectuate în toate celelalte state membre. Practic, se va utiliza un singur decont de TVA pentru vânzările la distanță efectuate pe teritoriul UE.

Pentru implementarea noilor reguli va fi necesară nu doar adaptarea sistemelor informatice ale persoanelor impozabile, dar și cele ale administrațiilor fiscale – incluzând adaptarea formularelor declarative (decontul de TVA ce va fi utilizat în acest scop etc.). Dincolo de modificarea Codului fiscal, implementarea efectivă a noilor reguli implică unele costuri și nu se poate realiza de azi pe mâine. Unele state membre deja au implementat în legislația națională noile reguli.

Prin urmare, suntem pregătiți pentru 1 iulie 2021? Vom afla în curând. AMR 3 luni.

Editorialul nr. 1/2021 al revistei Tax Magazine. Detalii despre abonare: aici