Anamaria Chiru, Partener DOBRINESCU DOBREV TAX ADVISORY SRL

Începând cu 1 ianuarie 2024, a intrat în vigoare, printre altele, impozitul special pe bunurile mobile de valoare mare. Această nouă obligație fiscală îi vizează pe cei care dețin autoturisme ce depășesc un anumit prag valoric. Având în vedere că ne apropiem de primul termenul de declarare și plată pentru acest impozit special (31 decembrie 2024), contribuabilii trebuie să fie atenți la procedurile și obligațiile detaliate în Codul Fiscal.

Așadar, persoanele care au în proprietate autoturisme înmatriculate/înregistrate în România a căror valoare de achiziție individuală depășește 375.000 lei, datorează impozitul special pe bunurile mobile de valoare mare. Spre deosebire de impozitul special pe bunurile imobile de valoare mare, care este datorat doar de persoanele fizice pentru clădirile rezidențiale deținute în România (în anumite condiții), impozitul special pe bunurile mobile de valoare mare trebuie plătit indiferent de tipul proprietarului, persoană fizică sau persoană juridică.

Impozitul se datorează pe o perioadă de 5 ani începând cu anul fiscal în care are loc predarea-primirea autoturismului sau pentru fracțiunea de ani rămasă până la împlinirea perioadei de 5 ani de la această dată pentru cele la care predarea-primirea autoturismului a avut loc anterior. Pentru a exemplifica: o persoană care a achiziționat un autoturism până în 2019, inclusiv, nu datorează acest impozit, chiar dacă valoarea de achiziție a depășit plafonul de 375.000 lei, pentru că cei 5 ani de la data achiziției s-au împlinit înainte de 2024, în timp ce pentru achiziția unui autoturism cu o valoare de achiziție peste 375.000 lei în 2023, perioada pentru care proprietarul autoturismului datorează acest impozit este de 4 ani (2024 – 2027).

Cota de impozitare este de 0,3% asupra diferenței dintre valoarea de achiziție a autoturismului și plafonul de 375.000 lei, iar declararea și plata acestui impozit se fac până la 31 decembrie inclusiv a anului fiscal curent. Pentru a reda în cifre impactul, un autoturism cu o valoare de achiziție de 900.000 lei, achiziționat începând cu 2024, atrage pentru proprietar un impozit special anual de 1.575 lei, timp de 5 ani (7.875 lei).

Având în vedere cele de mai sus, prima întrebare care apare se referă la valoarea de achiziție care trebuie avută în vedere. Codul Fiscal nu oferă clarificări dacă această valoare reprezintă prețul inclusiv TVA sau prețul fără TVA. Singurele detalii suplimentare în această privință sunt disponibile în instrucțiunile de completare ale Formularului 216 (prin care se declară acest impozit special), care precizează că  „valoarea de achiziție a autoturismului” reprezintă “costul de achiziție/prețul autoturismului”.

Or, potrivit reglementărilor contabile, costul de achiziție cuprinde prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare și alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziției bunurilor respective, comisioanele, taxele notariale, cheltuielile cu obținerea de autorizații.

Astfel, dacă ne raportăm la această definiție, costul de achiziție și prețul unui bun sunt două noțiuni diferite, aspect care ridică altă întrebare: contează tipul de proprietar (persoană fizică sau juridică) în determinarea valorii de achiziție, având în vedere că o persoană juridică înregistrată în scopuri de TVA își poate exercita 100% sau 50% dreptul de deducere a TVA aferente achiziționării unui autoturism, în timp ce pentru o persoană fizică sau o societate care nu este înregistrată în scopuri de TVA, TVA reprezintă întotdeauna un cost?

Singurul indiciu de la autorități în această privință este un material informativ în care este redat un exemplu de calcul pentru o societate înregistrată în scopuri de TVA, care utilizează în activitatea pe care o desfășoară autoturisme înmatriculate în România, valoarea de achiziție în scopul determinării impozitului special fiind stabilită ca prețul unitar, fără TVA.

O altă întrebare care apare se referă la societățile care dețin autoturisme înregistrate ca stoc de marfă sau pentru test drive. Atât timp cât aceste autoturisme sunt înmatriculate/înregistrate în România, nu există nicio excepție de la plata acestui impozit special.

În cazul în care există operațiuni de leasing pentru autoturisme, un alt aspect de avut în vedere este cine are calitatea de contribuabil (locatorul sau utilizatorul). Dacă ne raportăm la definirea contribuabilului care datorează acest impozit special, acesta este persoana care are în proprietate autoturismul în cauză. Așadar, impozitul se datorează de proprietar, această calitate revenind în toate ocaziile locatorului /finanţatorului, indiferent de tipul de leasing. Locatarul/utilizatorul va deveni contribuabil, în sensul acestui impozit special, din anul în care proprietatea asupra autoturismului îi este atribuită, ceea ce ne duce la următoarea întrebare: ce se întâmplă dacă în același an are loc și achiziția și vânzarea unui autoturism cu valoare de achiziție peste plafon? Pe regulile în vigoare, având în vedere că nu este definită o dată la care ne raportăm pentru determinarea calității de proprietar (spre deosebire de situația impozitului special pe bunurile imobile sau a impozitului pe clădiri / teren /mijloace de transport, unde data de referință este 31 decembrie a anului anterior), fiecare persoană care are în proprietate autoturisme înmatriculate/înregistrate în România a căror valoare de achiziție individuală depășește 375.000 lei are calitatea de contribuabil și trebuie să depună declarația privind impozitul special pe bunurile imobile și mobile de valoare mare și să plătească impozitul special, indiferent de durata proprietății asupra autoturismului. Astfel, pentru anul în care un autoturism este cumpărat și vândut, impozitul special asupra acelui autoturism (cu valoarea peste 375.000 lei) se datorează în acel an de fiecare proprietar care a achiziționat autoturismul.

Chiar dacă acest impozit suplimentar pe proprietate nu are o valoare semnificativă, cota de impozitare fiind redusă și existând și un plafon neimpozabil considerabil, sunt esențiale clarificări din partea autorităților fiscale pentru o aplicare coerentă a reglementărilor și o conformare eficientă din partea contribuabililor.

Legea nr. 261/2023 care introduce cota de 5% pentru lemnul de foc, panourile fotovoltaice și sistemele de încălzire, excelează prin ambiguitate și contradicții cu Directiva de TVA însăși.

Pe scurt, legea extinde nepermis lista bunurilor pentru care urmează a se aplica mai sus menționata cotă redusă de taxă și trădează deficiențe mari în ceea ce privește capacitatea legiuitorului de a anticipa problemele de implementare.

Procesul legislativ – de la Senat la Camera Deputaților și apoi la promulgare – a implicat în mod continuu amendamente, astfel încât forma inițială a legii este de nerecunoscut – raportată la intenției exprimată în propunerea inițială.

Anexa III a Directivei TVA, punctul 22, dă dreptul statelor membre de a aplica o cotă redusă de taxă pentru ”livrarea și instalarea de sisteme de încălzire cu emisii scăzute de înaltă eficiență care se încadrează în valorile de referință pentru emisiile de PM stabilite în anexa V la Regulamentul (UE) 2015/1189 al Comisiei”.

În forma actuală a Legii 216/2023 sunt incluse și pompele de căldură – aparent fără a fi condiționate a îndeplini condițiile de emisii scăzute și de maximă eficiență. Pentru o interpretare în acord cu Directiva de TVA, recomandăm contribuabililor să aplice cota redusă doar pentru astfel de pompe de căldură, fiind cunoscute situații în care legiuitorul român nuanțează ulterior textul legii – prin norme, circulare etc – cu efect retroactiv.

O altă problemă este legată de tușa absolut originală a legiuitorului român de a transpune condiționarea impusă de Directivă ca utilizarea dispozitivelor achiziționate cu o cotă redusă de taxă pentru să se facă exclusiv pentru locuințe și pentru clădirile administrației publice (inclusiv spitale, …)..

Legea 216 pare că permite aplicarea cotei de 5% și pentru dispozitivele ce urmează a fi ”revândute” de către dezvoltatorii imobiliari, cu toate că acestea ar fi incluse în livrarea bunurilor imobile în ansamblul lor, operațiune care are un tratament fiscal distinct (5% sau 19%), de la care nu se poate deroga.

Ultima și cea mai gravă dintre problemele legii 216 constă în dificultatea implementării acesteia, din perspectiva declarațiilor pe proprie răspundere la care i-a obligat pe cumpărători.

Atât de mult s-au modificat în număr și în conținut anexele legii 216 pe drumul de la Senat la Camera Deputaților și apoi la Președinte, încât în Monitorul Oficial legea s-a publicat fără anexe!

La o zi distanță, printr-o rectificare, au apărut și anexele, una destinată persoanelor juridice care achiziționează panouri fotovoltaice dispozitive de înaltă eficiență și una destinată persoanelor fizice care achiziționează aceleași bunuri, însă în alte scopuri decât pentru locuințe. Anexa necesară persoanelor fizice care achiziționează rumegușuri, deșeuri și resturi de lemn neaglomerate, a dispărut complet – dar sunt convinsă că acestea vor fi foarte încântate când li se va solicita o compunere liberă pe această temă, de către comerciantul care le vinde lemnul de foc.

Din păcate, îmi este evident că, eșuând a redacta un text clar de lege, legiuitorul român, cu toate comitetele și comițiile sale de specialitate, este departe de a-și imagina cât de dificil le va fi comercianților de a colecta declarații pe proprie răspundere de la cumpărători, de a le arhiva și de a avea dovada credibilă a faptului că dispozitivele tocmai vândute sunt în mod real utilizate pentru reparații, locuințe, etc.

Nu mai vorbim despre faptul că de multe ori cei care cumpărără echipamentele sunt prestatorii de servicii contractați și nu proprietarii locuinței, care vor fi ori reticenți să semneze așa ceva ori nepăsători, motiv pentru care vor oferi informații aproximative.

Nu în ultimul rând, cum ar putea o inspecție fiscală să verifice corectitudinea aplicării cotei reduse? Probabil că resursa din ce în ce mai puțin numeroasă a organelor de inspecție se vor duce în controale la fața locului la case și condominii să identifice dacă, cu ani în urmă, un anume panou fotovoltaic sau pompă de căldură a fost achiziționat în mod corect cu 5%.

În realitate, clienții vor da declarațiile pe proprie răspundere cele mai favorabile lor, iar comercianții vor face față unei birocrații știute a fi inutilă.

Vom face o analiză aparte despre dilemele dezvoltatorilor imobiliari – acolo lipsa de înțelegere a legiuitorului nostru față de drept în general și nu doar față de dreptul fiscal, este de-a dreptul caragialească.panouri

Autor: Luisiana Dobrinescu, Managing Partner, Dobrinescu Dobrev SCA

Am parcurs recent hotărârea CJUE în cauza C-519/21, ASA împotriva DGRFP Cluj, și m-am îngrijorat de concluziile greșite la care putem ajunge, urmând orbește decizia Curții.   

Situația de fapt

Cauza a vizat situația a 4 persoane fizice care, asociindu-se în participațiune, au dezvoltat un proiect imobiliar. Două dintre acestea au contribuit la asociere cu terenul, iar celelalte două, cu fondurile necesare construcției. Autorizațiile de construire și organizarea șantierului au fost în sarcina acestora din urmă.

Proprietarele terenului au fost și cele care au înstrăinat, conform contractelor de vânzare încheiate în formă notarială, apartamentele rezultate. În consecință, autoritățile fiscale le-au considerat persoane impozabile și au calculat în sarcina acestora TVA-ul colectat.

Întrebările adresate Curții

În contextul în care  asocierea nu a fost înregistrată la autoritatea fiscală competentă, prima întrebare adresată Curții a vizat calitatea de  „persoane impozabile” și a celorlalte două asociate, care au contribuit cu fondurile necesare construcției.

Cea de-a doua întrebare a vizat dreptul de deducere pe care persoanele obligate la plata taxei (proprietarele terenului) l-ar putea exercita în baza facturilor primite și achitate de celelalte două membre ale asocierii.

Considerentele și concluziile Curții

Având în vedere că în contractele de vânzare încheiate la notar se stipula că beneficiul din vânzare urma să intre în patrimoniul primelor două asociate, proprietare ale terenului și ale apartamentelor, fără nicio mențiune cu privire la celelalte două asociate și nici la contractul de asociere, CJUE a concluzionat că nu se poate considera, în ceea ce privește livrarea bunurilor imobile, că celelalte două asociate au desfășurat în mod independent o activitate economică, astfel încât ele nu au calitatea de „persoană impozabilă”.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, concluzia CJUE a fost în sensul că principiul proporționalității și principiul neutralității fiscale nu impun acordarea dreptului de deducere unui asociat în cadrul unei asocieri în participațiune, atunci când aceasta nu dispune de o factură emisă pe numele său, ci pe numele altui asociat, principalul motiv constând în lipsa unor probe obiective că bunurile și serviciile i-au fost efectiv furnizate în scopul propriilor operațiuni supuse TVA-ului.

Observații personale

Hotărârea Curții, dar și considerentele pe care aceasta se bazează, duc la o primă concluzie că CJUE nu a perceput nuanțele juridice specifice unei asocieri în participațiune încheiate potrivit dreptului român și nici regulile civile privind dobândirea calității de proprietar asupra unor imobile, în funcție de proprietatea asupra terenului sau de existența altui drept real în baza căruia se obține autorizația de construire și se construiesc imobilele.

Mai mult, nu putem interpreta hotărârea Curții (mai ales pe prima întrebare) în sensul că o persoană care acționează prin mandatar își pierde calitatea de persoană impozabilă. Prin simpla asociere în vederea derulării unei activități economice și de la primul demers efectuat în acest scop, membrii asocierii își arată intenția de a derula activitate economică într-o formă participativă. 

Este adevărat că asocierea în participațiune, neavând personalitate juridică distinctă nu dă reprezintă o persoană impozabilă distinctă, în accepțiunea TVA. Particularitățile juridice ale acestei forme asociative au generat mențiuni speciale cu privire la acestea în Codul fiscal român, conform cărora drepturile și obligațiile din perspectiva TVA trebuie să și le asume o singură persoană, cunoscut ca asociat prim sau ca lider al asocierii. Practic, Codul fiscal român urmează sub acest aspect regulile instituite de Directiva de TVA pentru grupul fiscal unic.

Având în vedere că în considerentele hotărârii CJUE nu se menționează nimic despre eventuala evidență contabilă ținută de cele patru asociate și nici de modalitatea de decontare între acestea, nu o considerăm o hotărâre de referință pentru asocierile în participațiune.

Această hotărâre atrage însă atenția asupra dificultăților care pot apărea în funcționarea unei asocieri în participațiune, de necesitatea respectării unor reguli stricte în cadrul acestora și nu în ultimul rând, de importanța mențiunilor ce trebuie efectuate în actele translative de proprietate.

Conform legislației românești, în cadrul unei asocieri, doar un membru este desemnat ca lider, acesta preluând atât obligațiile fiscale, cât și drepturile corelative. De cele mai multe ori însă, asocierile în participațiune constituite între persoane juridice/fizice române pun probleme în practică întrucât fiecare dintre părți acționează independent una față de cealaltă, primind facturi și emițând facturi în nume propriu. Altfel spus, asociații combină nepermis regulile de lucru în asociere cu cele de părți independente.

Autor: Alina-Adriana Arseni, avocat colaborator, Dobrinescu Dobrev SCA

Rezumat: Prezentul articol analizează infracțiunea de evaziune fiscală în varianta operațiunilor fictive, în contextul diferențierii acesteia atât de abuzul de drept, cât și de frauda în materie fiscală. Norma de incriminare vizată evidențiază prin excelență dinamica existentă între sfera răspunderii fiscale și a celei penale, având în vedere că, deseori, organele de inspecție fiscală, în considerentele rapoartelor de inspecție fiscală, au o abordare ambiguă, oscilând între a susține fie că o anumită operațiune ar fi nereală, cu posibile implicații penale, fie că ar fi insuficient probată, deci neconformă din punct de vedere fiscal. În situația atragerii răspunderii penale pentru o astfel de infracțiune, se stabilește în mod firesc prejudiciul produs asupra bugetului public, în timp ce neatragerea răspunderii penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală poate avea diverse implicații asupra obligațiilor fiscale aferente, astfel cum vom prezenta pe scurt în cuprinsul prezentului articol.

Summary: This article analyses the tax evasion offence in the version of fictitious operations, in the context of differentiating it both from the abuse of law and from fraud in tax matters. The form of criminalisation concerned excellently emphasises the existing dynamic between the tax liability and the criminal one, considering that the tax inspection bodies often show an ambiguous approach in the reasoning comprised in tax inspection reports, oscillating between claiming either that a certain operation is not real, thus bearing possible criminal implications, or that it is insufficiently proven, thus non-compliant taxwise. In the event of incurring criminal liability for such an offence, the damage to the public budget is naturally established, while not incurring liability for tax evasion may have various implications on the related tax duties, as we will briefly show herein.

1. Abuz, fraudă, evaziune: trei fațete ale ilicitului în legătură cu sistemul fiscal

Abuzul de drept în materie fiscală, frauda fiscală și evaziunea fiscală reprezintă trei forme ale ilicitului, având ca trăsătură comună legătura lor cu sistemul fiscal; acestea pot interfera, însă nu se confundă. Distincțiile prezentate sintetic în cele ce urmează relevă unele inconsecvențe conceptuale și terminologice atât în literatura de specialitate, cât și în jurisprudența relevantă, națională și europeană deopotrivă, care pot genera confuzii cu privire la tipul de răspundere aplicabil faptelor comise prin transgresarea normelor fiscale și/sau a celor penale.

Potrivit unei orientări[1], se face distincție între evaziunea fiscală legală (tax avoidance), care poate presupune o operațiune artificială, constând în exploatarea eventualelor lacune ale cadrului normativ existent în materie fiscală pentru reducerea sau evitarea obligațiilor fiscale, și evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală (tax evasion), care este prevăzută ca infracțiune, având ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale datorate.

Alternativele terminologice pentru așa-numita «evaziune fiscală legală» (tax avoidance) sunt cele de „planificare fiscală agresivă”[2], „optimizare fiscală” (tax planning)[3] sau „eludare fiscală”[4], care par lipsite de acuratețea obișnuită a jargonului juridic, însă sunt preferabile celei oximoronice de „evaziune fiscală legală”. În esență, aceasta desemnează abuzul de drept în materie fiscală.

În tradiția juridică anglo-saxonă, „frauda fiscală” (tax fraud) reunește atât contravențiile administrativ-fiscale, cât și infracțiunile, astfel încât se utilizează alternativ cu sintagma de „evaziune fiscală” (tax evasion), ambele fiind diferite de „eludarea fiscală” (tax avoidance), care nu presupune o încălcare a legii[5].

Inclusiv în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”) sunt folosite în variație liberă sintagme care nu sunt sinonime perfecte: sintagma évasion fiscale din limba franceză se traduce în engleză drept tax avoidance, iar fraude fiscale din franceză ca tax evasion[6].

În ceea ce privește abuzul de drept sau planificarea fiscală agresivă, deși nu există o definiție legală în dreptul național, Codul fiscal[7] face referire în mod explicit sau implicit la această instituție, în special prin reglementarea unor reguli antiabuz[8], atât generale (așa-numita «GAAR»[9]), cât și speciale.

De asemenea, pe plan internațional, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (denumită în continuare „OECD”) și Uniunea Europeană (denumită în continuare „UE”) au instituit construcții juridice complexe antiabuz, la care vom face doar trimitere, aprofundarea lor excedând scopul prezentului articol.

Astfel, la nivelul OECD, pachetul de 15 acțiuni Base Erosion Profit Shifting (BEPS) cuprinde, în Acțiunea 6 privind prevenirea utilizării abuzive a tratatelor de evitarea dublei impuneri, un set de reguli și recomandări antiabuz, menite să reprezinte un standard minim de implementat contra așa-numitului «treaty shopping» și altor practici abuzive[10]. De asemenea, Convenția multilaterală pentru implementarea în cadrul tratatelor fiscale a măsurilor legate de prevenirea erodării bazei impozabile și a transferului profiturilor (denumită în continuare „MLI”)[11] cuprinde, în Partea a III-a, 6 articole referitoare la utilizarea abuzivă a tratatelor.

[1] V. Trif, Diferențe între evaziunea fiscală legală (tax avoidance) și frauda fiscală (tax evasion) incriminată ca infracțiune, în Revista Pro Lege nr. 3-4/2015, disponibil pe http://revistaprolege.ro/diferente-evaziunea-fiscala-legala-tax-avoidance-frauda-fiscala-tax-evasion-incriminata-ca-infractiune/; A.-M. Tatoiu, Evaziunea fiscală – o abordare juridico-economică, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 24 și urm.

[2] M. Ene, Politici fiscale europene și naționale – Suport de curs, cursuri nr. 12-13, 4 ianuarie 2022, slide-uri nr. 11 și urm.

[3] S. Bodu, Optimizare sau evaziune fiscală? Viziunea Codului fiscal și a normelor sale de aplicare raportate la legea evaziunii fiscale, în revista Universul Juridic nr. 1/2016, disponibil pe https://revista.universuljuridic.ro/optimizare-sau-evaziune-fiscala-viziunea-codului-fiscal-si-a-normelor-sale-de-aplicare-raportate-la-legea-evaziunii-fiscale/2/.

[4] C. Neacșu, Infracțiuni de evaziune fiscală și spălare a banilor săvârșite prin intermediul companiilor offshore, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, p. 155.

[5] Ibidem. C. Oneț, Despre evaziunea fiscală și despre mercantilizarea răspunderii penale prin noile modificări aduse Legii nr. 241/2005, 3 februarie 2022, disponibil pe https://www.universuljuridic.ro/despre-evaziunea-fiscala-si-despre-mercantilizarea-raspunderii-penale-prin-noile-modificari-aduse-legii-nr-241-2005/.

[6] L. De Broe, Abuzul de drept comunitar în domeniul TVA și al evaziunii fiscale, Ed. Con Fisc, București, 2015, p. 105.

[7] Legea nr. 227/2015, publicată în M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare.

[8] Art. 11 conține anumite dispoziții antiabuz, în contextul stabilirii atât a impozitelor directe [alin. (1)-(3), (5)], cât și a taxei pe valoare adăugată (TVA) și a accizelor [alin. (11)-(12)]. Alte reguli antiabuz de regăsesc în cuprinsul art. 24, 32, 33, 259 alin. (2) și 260 C.fisc. (a se vedea E. Duca, Codul fiscal comentat și adnotat cu legislație secundară și complementară, jurisprudență și norme metodologice, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 124 și 399).

[9] i.e. General Anti Avoidance Rule (a se vedea M. Ene, Politici fiscale europene și naționale – Suport de curs, curs nr. 3, slide 15).

[10] OECD, Action 6 Prevention of tax treaty abuse, disponibilă pe https://www.oecd.org/tax/beps/beps-actions/action6/.

[11] Încheiată la Paris în data de 24 noiembrie 2016, semnată de România la Paris, în data de 7 iunie 2017, și ratificată prin Legea nr. 5/2022, publicată în M. Of. nr. 28 și 28bis din 10 ianuarie 2022.

Puteți citi continuarea articolului în nr. 6/2022 al revistei Tax Magazine. Găsiți aici mai multe detalii despre abonamentele Tax Magazine.

Suntem o societate de avocați specializați în domenii de nișă precum dreptul fiscal și dreptul urbanismului. Fiind foarte pasionați și dedicați muncii noastre, am fost premiați în numeroase ocazii pentru rezultatele profesionale deosebite. Credem că excelența profesională este perfect compatibilă cu o atmosferă de lucru prietenoasă. Prin urmare, căutăm doi colegi asemenea nouă, cu grad diferit de senioriate.

Pentru poziția de Tax Lawyer, condițiile de eligibilitate sunt:

• absolvent de studii juridice;
• calitatea de avocat (existentă sau în curs de obținere);
• vocație atât pentru litigii, cât și pentru consultanță de business;
• dinamici, dedicați, meticuloși, organizați, responsabili, analitici, cu bune abilități de comunicare și relaționare;
• fluenți în limba engleză (scris/tradus și vorbit), cu disponibilitate de a efectua, la nevoie, deplasări la clienții sau la instanțele din țară;
• carnet de conducere.

Dacă ni te alături, vei fi responsabil cu:

• cercetare și redactare opinii juridice;
• reprezentarea în instanță, redactarea la timp și riguros a documentelor necesare în relația cu instanțele de judecată;
• efectuarea de formalități specifice în fața unor instituții și autorități publice, urmărirea obiectivelor unui proiect și îndeplinirea tuturor sarcinilor atribuite;
• întocmirea oricăror documente juridice (contracte, notificări, somații, adrese, etc.);
• efectuarea raportărilor administrative în termenele și în condițiile stabilite.

Ce oferim noi:

• Mediu de lucru plăcut și prietenos;
• Sediu profesional amplasat central și foarte aproape de instanțele judecătorești;
• O echipă premiată anual pentru performanțe excepționale în materia dreptului fiscal și urbanism;
• O coerentă și bine organizată cooperare a echipei în cadrul proiectelor complexe;
• Formare profesională continuă sub îndrumarea unui doctor în drept civil și cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române;
• Formare profesională continuă sub îndrumarea unui doctorand în drept fiscal și cadru universitar asociat în cadrul Facultății de Drept din cadrul Universității București;
• Implicare directă în dosare cu notorietate în materie fiscala si a urbanismului;
• Susținere pentru publicarea de articole științifice.

Dacă vrei să ne cunoaștem, trimite-ne un Curriculum Vitae la adresa office@dobrinescudobrev.ro

La 3 luni de la contestarea unor obligații fiscale principale de aproape 10 milioane de Euro – dublate prin calcularea accesoriilor – pe tema reîncadrării diurnelor acordate șoferilor în transportul internațional de mărfuri, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus desființarea în totalitate a deciziei emise de organele de inspecție fiscală.

Organele de soluționare a contestației au reținut că inspectorii fiscali nu au analizat normele de transpunere a legislației unionale și nici documentele relevante pentru a stabili natura sumelor achitate angajaților cu funcția de șofer.

Mai mult, în decizia de soluționare a contestației se precizează că „reîncadrarea efectuată de organele de inspecție fiscală nu este realizabilă în orice manieră, ci ea trebuie să corespundă scopului real al tranzacției / activității, acesta neputându-se efectua într-o manieră arbitrară, trebuind să presupună o legătură rezonabilă și un minim de indicii probatorii“. Totodată, organele de soluționare a contestației au menționat că „invocarea unor dispoziții legale nu este suficientă pentru determinarea tratamentului fiscal, […] în măsura în care nu este analizată starea de fapt în integralitatea ei, așa cum rezultă ea din documentația relevantă disponibilă și nu este stabilită legătura de cauzalitate dintre situația de fapt constatată și normele legale aplicabile, astfel încât consecințele fiscale stabilite să fie rezultatul direct al aplicării normelor respective“.

Decizia vine în contextul în care, în urmă cu o lună, Dobrinescu Dobrev SCA a obținut pentru același client suspendarea executării actului administrativ emis de organele de control. Mai multe detalii aici: https://www.juridice.ro/730779/dobrinescu-dobrev-obtine-o-solutie-de-referinta-intr-unul-dintre-cele-mai-mari-dosare-fiscale-privitoare-la-recalificarea-fiscala-a-diurnelor-in-venituri-salariale.html 

Sperăm ca această decizie să schimbe abordarea superficială și abuzivă a organelor de inspecție fiscală cu privire la subiectul diurnelor, astfel încât societăților să nu le mai fie periclitată  activitatea. De asemenea, o clarificare din partea Ministerului Finanțelor Publice, în contextul anterioarei constituiri a unei comisii de lucru pe acest subiect, este absolut necesară. Nu în ultimul rând, ne dorim ca această decizie emisă chiar de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF să fie un semnal destul de ferm pentru autorități că neclaritatea legii nu poate reprezenta un motiv suficient de a interpreta textul legal împotriva doctrinei administrative consolidate de ani de zile.

Rezumat: Actualul Cod de procedură fiscală a încercat să găsească soluții unor probleme care s-au dovedit  stringente, conform practicii și jurisprudenței anterioare intrării sale în vigoare.

În contextul emiterii unui număr tot mai mare de Decizii de instituire de măsuri asigurătorii, în proporție semnificativă cauzată de creșterea numărului controalelor desfășurate de Direcția Generală Antifraudă Fiscală, au fost reglementate garanții procedurale care să protejeze mult mai eficient contribuabilul în situația instituirii abuzive a unor astfel de măsuri sau a menținerii acestora în ființă pentru o perioadă nejustificat de mare.

În acest scop, a fost reglementată încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, în anumite condiții prevăzute de Cod. Însă ce poate face contribuabilul dacă la expirarea termenului prevăzut de lege organele fiscale nu emit deciziile de ridicare a măsurilor? Acesta are două opțiuni: să aștepte emiterea, într-un final, a deciziei, fără a ști cât va dura așteptarea sau să iasă din pasivitatate, încercând să găsească o modalitate de acțiune.

Summary: The current Tax Procedure Code has tried to find solutions to problems that proved stringent, according to previous  case law  and practice.

In the context of a growing number of decisions imposing precautionary measures, to any significant extent caused by the increased number of checks carried out by the Generale Tax Fraud Authority, it were regulated some procedural safeguards to protect more effectively the taxpayer, when the  measures are established abusively or when they are being maintaind for a period unreasonably high.

For this purpose, it has been introduced the termination by law of the established precautionary measures, under certain condition stipulated by the code.  But what can the taxpayer do, if at the deadline set by the law, the measures are not lifted by the fiscal authorities? They are two options: he can wait, without knowing how long, to recive the lifting measures decision or he can choose to get out of passivity by finding a way to actionate.

Actualul Cod de procedură fiscală a încercat să găsească soluții unor probleme care s-au dovedit stringente, conform practicii și jurisprudenței anterioare intrării în vigoare a noului act normativ.

Printre altele, s-a dorit reglementarea unor garanții procedurale care să protejeze mult mai eficient contribuabilul în situația instituirii abuzive a măsurilor asigurătorii sau a menținerii acestora în ființă pentru o perioadă nejustificat de mare. Modificările au fost unele necesare și îndelung așteptate în contextul emiterii unui număr tot mai mare de Decizii de instituire a unor astfel de măsuri, în proporție semnificativă cauzată de creșterea numărului controalelor desfășurate de Direcția Generală Antifraudă Fiscală.

S-au introdus, astfel, două schimbări importante, prima vizând competența materială în cea ce privește calea de atac îndreptată împotriva deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, iar cealaltă vizând desființarea de drept a măsurilor asigurătorii în situația neînceperii inspecției fiscale și a emiterii titlului de creanță într-un anumit termen de la instituire.

Calea de atac împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii a rămas, la fel ca în vechea reglementare, contestația la executare. Fiind însă evidentă absurditatea judecării unor astfel de litigii de către judecătorie, instanță care nu are în competență judecarea fondurilor litigiilor de contencios fiscal, s-a renunțat la competența materială generală prevăzută de Codul de procedură civilă pentru contestația la executare și s-a prevăzut o competență materială „specială”, în favoarea instanței căreia i-ar reveni competența să judece și fondul cauzei, prin urmare în favoarea unui complet specializat.

Cu alte cuvinte, contestația la executare având ca obiect cercetarea legalității instituirii măsurii asigurătorii a fost luată de pe masa completului de judecătorie, care nu se confrunta cu soluționarea altor litigii de contencios fiscal și căruia îi era oarecum „teamă” să examineze, cu adevărat, actul a căruia legalitate trebuia să o verifice, mai ales când acesta era emis de Direcția Generală Antifraudă Fiscală, iar prejudiciul estimat era o sumă semnificativă.

Acțiunile având ca obiect cercetarea legalității instituirii unor astfel de măsuri au ajuns acolo unde le era locul, și anume pe masa judecătorului de contencios fiscal, obișnuit cu problematica specifică și mult mai greu de „impresionat” în fața unor procese-verbale întocmite de Direcția Generală Antifraudă.

A doua schimbare, asupra căreia ne vom opri în analiza noastră, este cea prin care s-a introdus noțiunea încetării măsurilor asigurătorii în situația neînceperii inspecției fiscale și emiterii titlului de creanță în termen de șase luni de la data emiterii deciziei prin care au fost instituite, cu alte cuvinte, a desființării de drept a acestora într-o atare situație.

Dispoziția în discuție este una introdusă, în mare măsură, ca efect al acelorași controale desfășurate de Direcția Generală Antifraudă. Este bine cunoscut faptul că procesul-verbal de control întocmit de această direcție nu este act administrativ fiscal, neproducând, prin el însuși, efecte juridice. În majoritatea covârșitoare a cazurilor în care controlul antifraudă „descoperă” încălcarea unor norme fiscale și estimează obligații suplimentare de plată către bugetul statului, se dispun măsuri asigurătorii, chiar anterior emiterii procesului-verbal de control.

Controlul Antifraudă este finalizat, de cele mai multe ori, într-un termen rezonabil, iar urmarea firească a acestuia ar trebui sa fie demararea, cu celeritate, a inspecției fiscale, căreia îi revine rolul stabilirii, cu titlu de certitudine, a existenței unor obligații suplimentare de plată către bugetul de stat și a clarificării stării de fapt fiscale.

Să nu uităm, totodată, că în cadrul inspecției fiscale contribuabilul are mult mai multe drepturi procedurale și posibilități de a-și argumenta și proba opinia, bine reglementate de Codul de procedură fiscală, spre deosebire de cadrul controlului antifraudă, insuficient sau, mai bine spus, nereglementat din perspectiva drepturilor contribuabilului pe parcursul desfășurării sale.

În practică însă, între efectuarea controlului de către Direcția Generală Antifraudă și instituirea de măsuri asigurătorii, pe de-o parte, și începerea inspecției fiscale, pe de altă parte, trec luni și, în îngijorător de multe situații, chiar ani.

Autor: Lelia Grigore, senior tax lawyer la Dobrinescu Dobrev SCA

Puteți citi continuarea articolului în numarul 6 al revistei Tax Magazine. Găsiți aici mai multe detalii despre abonamentele Tax Magazine 2016.