Biriş Goran societate aflată în topul avocaturii româneşti și PrivacyOne, cabinet specializat în consultanţă juridică în domeniul protecţiei datelor personale, anunţă că îşi vor uni forţele pentru a oferi servicii consolidate de consultanță în materie de protecția datelor cu character personal. Zona de expertiză a PrivacyOne – axată în prezent pe alinierea la noul Regulament de protecţie a datelor cu caracter personal – vine să completeze portofoliul de servicii Biriş Goran cu o cunoaştere în profunzime a subiectului GDPR.

“Experienţa îndelungată a Andreei Lisievici (PrivacyOne) în domeniul protecţiei datelor personale, consultanţa de înaltă calitate în domeniul GDPR, precum şi modul de gândire şi prioritizare a consultanţei pe care o oferă, sunt foarte asemănătoare cu valorile care ne ghidează pe noi, la Biriş Goran” – a declarat Gabriel Biriş, partener fondator al casei de avocatură, unul dintre cei mai buni specialişti în fiscalitate la ora actuală. “Gândim la fel şi sunt convins de faptul că piaţa de consultanţă va reacţiona pozitiv la valoarea adăugată pe care această colaborare o va aduce clienţilor noştri“, a completat Gabriel Biriş.

La rândul ei, Andreea Lisievici crede că parteneriatul nou creat va sprijini efortul PrivacyOne de a livra la cea mai înaltă calitate şi că beneficiarii acestuia – clienţii ambelor companii – vor aprecia produsele de consultanţă integrate oferite în această manieră. “Am muncit mult ca să ajungem la nivelul de excelenţă pe care l-am atins, iar Privacy One se afla meritoriu la nivelul la care este cotată astăzi. Am găsit în Biriş Goran un partener ideal venit la cel mai bun moment cu putinţă, şi vom putea astfel aduce clienţilor noştri plusul de atenţie de care aceştia au nevoie.” a declarat Andreea Lisievici. “Portofoliul de clienţi PrivacyOne, compus din nume mari ale pieţei româneşti, va beneficia nu doar de servicii de aliniere şi implementare a noilor reglementări cu privire la protecţia datelor cu caracter personal, ci de întreaga noastră capacitate în toate domeniile consultanţei juridice de afaceri.”

****

Andreea Lisievici este partener al PrivacyOne, cabinetul specializat în asistenţă juridică în domeniul protecţiei datelor personale şi drept IT. Are peste 10 ani de experiență ca avocat în proiecte comerciale, de protecția datelor și de conformitate. A acordat de-a lungul anilor consultanță unei game largi de clienți în domeniul IT și privacy, cum ar fi cloud computing, securitate cibernetică, publicitate comportamentală, reținerea datelor sau monitorizarea angajaților și a fost implicată în arbitraje în domeniul IT. Scrie frecvent articole de specialitate şi este un trainer și lector experimentat.

Biriş Goran este o societate de avocatură de business înființată în 2006 și are o echipă formată din peste 35 de avocați. Biriș Goran oferă o gamă largă de servicii cu accent pe domenii precum: fiscalitate și taxe, tranzacții imobiliare, drept societar, fuziuni și achiziții, concurență, litigii, proprietate intelectuală, IT&C și protecția datelor, dreptul muncii, finanțări, precum și restructurări și insolvență.

Ariile de practică ale Biriș Goran sunt incluse frecvent printre cele mai bune din țară de publicații precum Chambers Europe și European Legal 500.

Echipa integrată de tranzacţii a D&B David şi Baias şi PwC România a oferit consultanţă juridică şi fiscală grupului cipriot Voici la Mode pentru achiziția a trei magazine deținute de Marks & Spencer (M&S) în România. Ca urmare a acestei achiziţii și a încheierii unui contract de franciză, Voici la Mode a devenit noul francizat M&S în România.

„Întregul proces de tranzacție a fost intens şi a ridicat numeroase aspecte care trebuiau adresate într-un timp scurt, de la aspecte juridice la chestiuni de ordin practic. A fost important să înțelegem atât aspectele juridice, cât şi nevoile curente ale unui business care trebuia să fie funcțional din prima secundă de după finalizarea tranzacției”, a declarat Anda Rojanschi, Partener M&A, D&B David şi Baias.

Echipa de consultanţă juridică D&B David şi Baias implicată în tranzacţie a fost coordonată de Anda Rojanschi (Partener M&A D&B David şi Baias) şi a fost compusă din Cristina Ciucă, Senior Associate, Anca Dascălu, Associate, şi Andreea Tortov, Associate.

Echipa de consultanţă fiscală implicată în tranzacţie a fost coordonată de Raluca Popa, Director, Consultanţă Fiscală, PwC România şi Valentina Radu, Director, Consultanţă Fiscală, şi a fost compusă din Adela Ţopescu, Manager, Anca Dumitrescu, Manager, şi Iulia Suciu, Consultant.

Anul acesta, Echipa integrată de Tranzacţii a PwC România şi D&B David şi Baias a fost implicată în mai multe tranzacţii de anvergură printre care preluarea Supremia de către francezii de la Solina, achiziţia SunWave Pharma de către fondul sud-african de investiţii Coast2Coast Capital, precum şi vânzarea reţelei Praktiker către britanicii de la Kingfisher.

Cât timp am fost membru al Senatului României și apoi membru al Guvernului nu m-am implicat, niciodată, în elaborarea niciunei norme juridice fiscale ori de procedură fiscală. Mai mult, în toți acei ani, nici măcar nu am sugerat vreodată o posibilă soluție legislativă de principiu sau cu privire la o chestiune particulară.

De ce nu am făcut acest lucru, având în vedere că unii dintre cei care se consideră pe ei însiși ca fiind fiscaliști și ajunși, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, în funcții executive neimportante, au încercat, chiar cu agresivitate, să-și impună propria viziune în legislația fiscală națională?

Din respect pentru domeniul juridic în general și pentru materia dreptului fiscal în special, materie pe care o predau la Facultatea de Drept a Universității București de aproape 25 de ani, înțelegând că nu poți fi legiuitor și practician în același timp. Nu poți să și edictezi norma, iar apoi să propui interpretări ale aceleiași norme și s-o și aplici. Nu poți să participi la fenomenul legislativ într-un anume domeniu, încercând să-ți impui o concepție foarte clară pe care o ai despre un anumit lucru, deși ulterior vei aplica norma propusă tot de tine.

Un exemplu: sunt adeptul impozitării progresive. Argumentat. O țară care are nevoie de dezvoltare economică și cu un nivel de sărăcie care ne plasează pe penultimul loc în Europa nu se va putea dezvolta în sistemul cotei unice. Niciodată. Este elementar. Cu toate acestea, toată societatea românească este de părere că avantajele cotei unice sunt evidente. Personal mi se pare, la fel de evident, greșit. Dar nu acesta este subiectul. Încercam să explic, apelând la forța unui exemplu foarte simplu, de ce m-am abținut, în mod absolut, să particip la reglementarea în materie fiscală.

Pe de altă parte, ca avocat și cadru didactic în domeniul dreptului fiscal, chestiunile care mă preocupă în mod special în această materie sunt două:

• neafectarea dreptului de proprietate al contribuabilului prin impozitare;
• drepturile și garanțiile procesuale ale contribuabilului în confruntarea sa cu fiscul.

În prezentul editorial aș vrea să fac câteva considerații în legătură cu primul aspect, al neafectării dreptului de proprietate. În legătură cu al doilea, dacă prezenta publicație va găsi de cuviință și va fi interesată de cele susținute de mine poate, în viitor, îmi va da șansa să mă exprim, într-un alt editorial, și cu privire la a doua chestiune, a drepturilor și garanțiilor procesuale ale contribuabilului.

Nu este cadrul aici să fac referire la doctrină sau jurisprudență sau să realizez o argumentație cu aparat critic specific unui studiu de specialitate. Este însă locul să povestesc unele întâmplări, pe alocuri hazlii, și să fac unele observații, cu speranța că decidenții legislativi, în înțelepciunea lor, se vor apleca și asupra acestor chestiuni.

Anul 2010. Sesiune la Senatul României. Ulterior alegerilor prezidențiale din 2009, în dorința de a da o majoritate parlamentară unui Guvern (condus la vremea respectivă de domnul Emil Boc) agreat de către Președintele României, în Parlament a apărut, ca urmare a unui fenomen blamat de toată lumea, respectiv traseismul politic, o nouă formațiune: Uniunea Națională pentru Progresul României.

Problema nu era că această formațiune decidea la nivel parlamentar și guvernamental profitând de un număr de parlamentari fără de care Guvernul nu putea supraviețui, problema era că această formațiune se ocupa și de „binele” românilor. Să nu fiu înțeles greșit. Nu am nicio îndoială cu privire la bunele intenții ale acestei formațiuni….școala le lipsea….și mă refer la școala în sensul propriu al cuvantului, pentru că „școala vieții” o aveau în mod evident.

Declarându-și scopul politic al apariției și existenței ca fiind propășirea poporului român și continua sa ridicare nu doar pe scara moralității, dar și a bunăstării, UNPR ne propune în toamna anului 2010, nici mai mult nici mai puțin, decât impozitarea anuală cu 1% a „marilor averi”. Proiectul, evident populist, dar de un populism caragialesc, blochează temporar capacitatea de reacție a parlamentarilor, care nu știau dacă e bine să se opună unei idei care propunea ca cei bogați să dea din averea lor pentru a contribui la avuția națională și mai ales pentru a reechilibra bugetul național.

Pe scurt, proiectul trece flueirând prin comisiile de specialitate ale Senatului României și ajunge în plen cu rapiditatea fulgerului, profitând de lipsa de reacție a parlamentarilor, dar și de comoditatea acestora care, gândindu-se că Senatul nu este camera decizională în materie fiscală, ar fi urmat ca deputații să se descurce finalmente cu această propunere și să și răspundă public de ce sunt de acord sau de ce se opun.

În fața acestui proiect am rămas consternat. Toată pregătirea mea juridică de mulți ani, evident inutilă în focul luptelor politice și al discuțiilor exclusiv în oportunitate și mai puțin în legalitate, îmi creea insomnii. Oare cum era posibil ca în camera superioară a Parlamentului României cineva să propună o formă de impozitare care avea ca efect exproprierea contribuabilului? Parcă scria în Constituție că exproprierea nu este posibilă decât pentru cauză de utilitate publică și cu despăgubire. Eu reținusem, deja nu mai știam dacă în mod greșit sau nu, că impozitarea nu poate afecta substanța bunului impozitat. Mai citisem prin jurisprudența CEDO că un impozit pentru a cărui achitare contribuabilul folosește resurse financiare din alte surse decât cele care fac obiectul impunerii are cel puțin o problemă cu asieta, dacă nu cu legalitatea propriu-zis.

Ce să mai spun de faptul că, în plenul Senatului, un coleg de la UNPR a venit și cu niște cifre, susținând că aplicarea impozitului de 1% asupra „marilor averi” va duce la reechilibrarea bugetului și acoperirea deficitului de încasări. Ne aflam în plin ridicol. Nu știam cum să explic unei săli paralizate de teama de a fi împotriva unei idei ce părea salvatoare și care ar fi întrunit „sufragiul” popular, care punea semnul egalității între bogăție și furt, că o asemenea propunere nu ar fi întrunit nici criteriile de impozitare medievale din Imperiul Otoman.

Nimeni nu avea o definire a „marilor averi”. Nimeni nu explica cum se va face evaluarea acestora. Nimeni nu punea în discuție faptul că impozitul propus era un impozit de natura impozitului pe avere, cu precizarea că existau două forme ale acestui impozit (impozitul pe sporul de avere, pe care-l întâlnim în special în Europa, și impozitul pe succesiuni, pe care-l întâlnim în special în America de Nord). Nimeni nu își punea problema că impozitul era discriminatoriu și că nicio definire, indiferent de pragul valoric, nu ar fi întrunit niciodată exigențele constituționale. Nimeni nu-și punea problema că, în fapt, aplicând un impozit asupra substanței averii, în fapt îi expropriem propriu-zis pe viitorii contribuabili etc.

În interpretarea inițiatorilor, „marile averi” erau cele imobiliare, întrucât evident, într-o gândire politică îngustă, ceea ce deranjează cel mai tare este vila vecinului: nimeni nu punea în discuție câștigurile de capital, de exemplu. Nimeni nu se gândea că imobilele făceau deja obiectul impozitării la nivel local și nimeni nu explica dacă exista vreo diferență cu privire la așezarea impozitelor locale și a noului impozit. Ideea de bază era haiducească: să luăm de la bogați și să compensăm pierderile bugetare cu ceea ce nu putem lua de la toți, pentru că sunt săraci. Mai era puțin și inventam modelul politic al juntei militare alese democratic pe valul de simpatie populară, sub condiția ca junta să-i nenorocească pe toți cei care nu merg cu tramvaiul.

Dându-mi seama că e nevoie și de puțin umor în această situație, am intrat în logica inițiatorului și, având în minte principiul reductio ad absurdum, am cerut cuvântul la dezbaterile în plen anunțând că invoc un articol din Regulamentul Senatului care îți dă posibilitatea, în situații excepționale, când reglementarea legală este de mare interes, de exemplu, să propui amendamente direct în Plen (în mod normal, conform procedurii parlamentare, amendamentele se propun în comisiile de specialitate, iar dacă amendamentul propus este respins, regulamentul dă posibilitatea inițiatorului amendamentului respins să-l susțină din nou în Plen).

Când am anunțat că vreau să propun un amendament la actul normativ care urma să rezolve problema deficitului bugetar al României, am fost „primit” ca și cum, în Adunarea de la București care l-a ales pe Cuza și a făcut Unirea Principatelor, l-aș fi susținut pe Vogoride.

Când vrei să demonstrezi ridicolul unei situații, trebuie să o tratezi cu toată seriozitatea posibilă. Iar propunerea trebuie să fie suficient de gogonată (dar spusă cu un aer serios, evident), încât să-i poți face pe oameni să înțeleagă cât de absurdă este propunerea pe care tocmai se pregătesc să o susțină. Ca atare, amendamentul propus de mine a fost următorul: am spus că, dacă impozitând cu 1% „marile averi” rezolvăm problema deficitului bugetar, în această situație eu propun ca impozitul să fie 2% și în acest fel să intrăm pe excedent bugetar și să facem rost și de bani pentru infrastructură.

Iar dacă ideea impozitării cu 1% anual, asupra substanței averii unei persoane, nu sună nimănui ca având o problemă cel puțin de constituționalitate, atunci am propus să impozităm cu 10% marile averi, ca să devenim creditori ai Uniunii Europene și, în acest fel, să scăpăm și de „coșmarul administrativ” al fondurilor europene. Iar dacă aplicăm 10%, nu doar că rezolvăm toate problemele, dar în câțiva ani scăpam de toate marile averi și aveam din nou condițiile propice de trecere la comunism, de data aceasta chiar într-o formă mai apropiată de teoria marxistă de bază și fără tancuri sovietice pe fundal.

Nu știu și nici nu cred că am fost singurul a cărui contribuție a determinat, până la urmă, să nu se voteze o asemenea inițiativă legislativă, cert este că ea nu s-a votat. Totuși, inițiatorii acesteia nu pare să fi înțeles prea mult, având în vedere că în programul politic al UNPR, până la alegerile din 2016, veți regăsi acest punct: introducerea impozitării marilor averi.

Ceea ce mi se pare însă și mai grav este că ideea și modelul fiscal al impozitării „marilor averi” a născut în reglementarea fiscală actuală, de lege lata ca să folosim un termen consacrat, un „pui” la fel de neconstituțional, care încalcă dreptul de proprietate și jurisprudență CEDO la fel de mult și care se bucură de aceeași cantitate de lipsă de logică ca și precedenta încercare: impozitul asupra imobilelor cu destinație nerezidențială.

Până la această ilustră idee a creării a două categorii de imobile din punct de vedere fiscal, adică imobile în care oamenii dorm (rezidențiale) și imobile în care oamenii dezvoltă diverse activități cu caracter economic (nerezidențiale), contribuabilul român plătea impozitul pe clădire și punct. În reglementarea actuală, dacă proprietarul unei clădiri închiriază imobilul către o firmă, va plăti impozitul pentru clădirile cu destinație nerezidențială. Oare de ce? Dacă se desfășoară activitate economică imobilul ocupă mai mult spațiu, ia lumina vecinilor mai mult decât dacă este rezidențial? Evident, nu există nicio rațiune economică sau fiscală pentru o asemenea distincție.

Nemaivorbind că impozitul este discriminatoriu în raport cu proprietarii deținători de imobile care se închiriază. În structura actuală de impozitare, un proprietar care închiriază un imobil pentru uzul unei familii poate lua o chirie de două sau trei ori mai mare decât un proprietar care închiriază un imobil pentru o activitate economică. Dar primul va plăti impozit pe imobilele cu destinație rezidențială, evident de câteva ori mai mic decât impozitul pe clădirile cu destinație nerezidențială.

Reglementarea legală prevede că, dacă proprietarul are înregistrat la fisc un contract de închiriere a imobilului la data de 31 decembrie a anului precedent, va datora pentru întregul an următor impozitul pe clădirile cu destinație nerezidențială, fără a lua în considerare că locațiunea poate înceta, de exemplu, la 15 ianuarie și imobilul să nu se mai închirieze deloc. De unde să ia proprietarul fondurile pentru achitarea impozitului pentru imobilele cu destinație nerezidențială? Din alte venituri evident. Și dacă nu are alte venituri, ce face fiscul? Scoate la licitație imobilul? Adică ajungem în situația în care contribuabilul de bună-credință, care nu poate plăti impozitul din cauze obiective, ajunge să fie deposedat de bunul ce face obiectul impozitării? O fi constituțională o asemenea situație? O respecta deciziile CEDO?

Ca să avem o idee vagă, plecați de la ipoteza că avem un imobil cu destinație de birouri cu valoare de impunere de 14.000.000 euro. Calculați și vedeți cât este impozitul și pe urmă să ne gândim de unde îl plătești, dacă respectăm condiția legală a faptului că este închiriat la 31 decembrie anul anterior, dar contractul expiră la 15 ianuarie, proprietarul urmând să plătească impozit pentru imobil nerezidențial pe tot anul, fără a încasa nici măcar venit din chirie. Și dacă este închiriat, în mod evident, vei plăti din chiria încasată. Pentru mine, este evident că aici s-a găsit o metoda simplă, dar neconstituțională și nelegală finalmente, de a crește masiv cota unică. Sau poate greșesc eu…

Legiuitorul prevede că, la fiecare doi ani, cei care dețin imobile cu destinație nerezidențială, trebuie să facă raport de evaluare a acestora, pentru ca fiscul să poată stabili baza la care se raportează impozitarea. O asemenea cerință nu ar fi posibilă, într-o opinie personală, decât dacă cineva are interese economice (de natura conflictului de interese) în zona activității evaluatorilor, cărora li se dă de lucru fără să fie nevoie. În orice ipoteză, ideea că valoarea unui imobil fluctuează semnificativ o dată la doi ani – și o face atât de semnificativ încât să determine o creștere a bazei de impunere atât de importantă încât fiscul să fie păgubit în absența unei actualizări – este evident aberantă.

Dar această reglementare a impozitului pe imobilele cu destinație nerezidențială are ca efect evident exproprierea parțială sau totală, într-un anumit termen, a proprietarului. Aplicarea unui procent anual atât de mare din valoarea intrinsecă a unui imobil este o formă directă de expropriere.

Care este diferența între impozitarea UNPR-istă și umoristică de altfel a „marilor averi” care erau compuse din clădiri și terenuri în inițiativa din 2010 și distincția inventată în noul Cod fiscal la capitolul impozitării imobilelor cu destinație nerezidențială? Evident, niciuna.

Pentru aplicarea acestui impozit s-a obosit legiuitorul primar sau secundar să definească „activitatea economică”? Un ONG care închiriază un imobil are activitate economică? O gradiniță sau o școală care închiriază un imobil are activitate economică? Evident, nu. Vă întrebați cum consideră fiscul imobilele închiriate pentru desfășurarea unor asemenea activități? Le consideră ca fiind imobile cu destinație nerezidențială (le consideră așa, pentru că așa vor ei….și n-ai decât să-i dai în judecată etc.), deși reglementarea legală este clară.

Veți observa, unii dintre dumneavoastră, că școlile nu plătesc impozit deloc. Absolut corect, dar proprietarii care le închiriază spațiu de desfășurare a activității vor fi informați că dețin imobile cu destinație nerezidențială. Justificarea fiscului? „Îndrumări” de la ANAF pe care nimeni nu le-a văzut.

În fapt, cred că cineva care nu a avut curajul politic de a spune că vrea să modifice cota unică a găsit această soluție, care însă este greșită din punct de vedere constituțional, civil, al dreptului de proprietate, este discriminatorie, este nejustificată economic, este abuzivă.

Am înțeles că e mare deranj pe la administrațiile financiare cu această impozitare…..învățătura bat-o vina (la aceea lipsă mă refer, firește).

Autor: Conf.univ.dr. Dan Șova

Editorialul Tax Magazine nr. 8/2017

Începând cu 1 octombrie 2017, persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA pot opta pentru aplicarea regimului de plată defalcată a TVA în perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2017. Notificarea se va face prin transmiterea formularului 086, aflat la acest moment în dezbatere publică.

Persoanele care aplică opțional regimul de plată defalcată a TVA beneficiază de următoarele facilităţi de natură fiscală:

• o reducere cu 5% a impozitului pe profit/pe veniturile microîntreprinderilor aferent trimestrului IV al anului fiscal 2017;

• anularea penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA, restante la 30 septembrie 2017, inclusiv.

Facilitatea privind anularea penalităților de întârziere se acordă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

•  toate obligaţiile fiscale principale reprezentând TVA, restante la data de 30 septembrie 2017, inclusiv, precum şi cele stabilite prin decizii de impunere comunicate până la data de 30 septembrie 2017, cu termen de plată după această dată, se sting prin orice modalitate prevăzută de Codul de procedură fiscală, până la data de 21 decembrie 2017, inclusiv;

•  dobânzile aferente obligaţiilor fiscale prevăzute la lit. a) stabilite prin decizii comunicate până la data stingerii obligaţiilor fiscale principale se sting prin orice modalitate prevăzută de Codul de procedură fiscală, până la data de 21 decembrie 2017, inclusiv;

•  sunt stinse până la data de 21 decembrie 2017, inclusiv, toate obligaţiile fiscale principale reprezentând TVA cu termene de plată cuprinse între data de 1 octombrie 2017 şi 21 decembrie 2017, inclusiv;

•  contribuabilul are depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data de 31 decembrie 2017. Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central;

•  contribuabilul depune notificarea la organul fiscal central, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2017, inclusiv, sub sancţiunea decăderii.

Pentru contribuabilii care aplică opțional sistemul de plată defalcată a TVA și au notificat organul fiscal central sunt relevante următoarele prevederi:

• penalităţile de întârziere care pot face obiectul anulării se amână la plată în vederea anulării. În acest caz, organul fiscal central emite decizie de amânare la plată a penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA;

•  procedura de executare silită nu începe sau se suspendă, după caz, pentru penalităţile de întârziere amânate la plată potrivit lit. a) de mai sus;

•  penalităţile de întârziere amânate la plată potrivit lit. a) nu se sting până la data de 31 decembrie 2017, inclusiv.

Valabilitatea deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA expiră în oricare din următoarele situații:

•  la data emiterii deciziei de anulare a penalităţilor de întârziere, dacă sunt îndeplinite condițiile amintite mai sus;

•  la data de 31 ianuarie 2018, în cazul în care contribuabilul nu respectă condiţiile de acordare a facilității fiscale. În această situaţie se repun în sarcina contribuabilului penalităţile de întârziere amânate la plată.

Următoare obligații nu sunt considerate obligaţii fiscale principale reprezentând TVA restanțe la 30 septembrie 2017:

•  obligaţiile fiscale principale reprezentând TVA pentru care s-au acordat şi sunt în derulare la data de 30 septembrie 2017 înlesniri la plată (eșalonări, amânări la plata obligațiilor fiscale, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere), potrivit legii;

• obligaţiile fiscale principale reprezentând TVA stabilite în acte administrative a căror executare este suspendată în condiţiile legii, la data de 30 septembrie 2017 (contribuabilul fiind obligat să renunțe la suspendare, pentru a putea accesa facilitatea).

Prin excepție de la regula de mai sus, s-a instituit posibilitatea de a beneficia de aceste facilități inclusiv pentru contribuabilii care la data de 30 septembrie 2017 beneficiază de eşalonarea la plată inclusiv a obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA, precum şi  pentru cei care obţin eşalonarea în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2017 şi 31 decembrie 2017.

Aceștia pot beneficia de anularea penalităţilor de întârziere, dacă îndeplinesc condiţiile de acordare a facilității, dar doresc şi menţinerea eşalonării la plată.

Facilitatea va consta în anularea penalităților eșalonate aferente TVA în măsura în care contribuabilul achită, până la data de 21 decembrie 2017 inclusiv, debitul principal reprezentând TVA și dobânzile ce au făcut obiectul eșalonării. Pentru acest contribuabil eșalonarea se va menține pentru celelalte tipuri de obligații fiscale supuse eșalonării.

Contribuabilii care, la data de 31 decembrie 2017, inclusiv, au cereri de rambursare în curs de soluţionare pentru care organul fiscal central respinge total sau parţial rambursarea beneficiază de anularea penalităţilor de întârziere dacă achită obligaţiile de plată de care depinde anularea, nestinse prin compensare cu sumele individualizate în cererea de rambursare, în 30 de zile de la data comunicării deciziei prin care se respinge rambursarea.

Pentru clarificarea și detalierea aspectelor menționate anterior, urmează a se emite prin ordin al ministrului finanțelor publice procedura de aplicare a facilităților fiscale cu privire la anularea penalităților, precum și un ordin ANAF care să reglementeze procedurile ce privesc unitățile bancare și de trezorerie, în a căror competență cade administrarea conturilor specifice de TVA.

Rezerve şi Notificări ridicate de România față de Convenţia Multilaterală pentru Implementarea Măsurilor legate de Convenţiile pentru Evitarea Dublei Impuneri în scopul prevenirii Erodării Bazei Impozabile şi Transferului Profiturilor (MLI)

————————————————————————–

Ca urmare a semnării de către România a MLI în data de 7 iunie 2017, Guvernul a publicat pe 11 iulie 2017 lista de Rezerve și Notificări așteptate, care vor fi confirmate după depunerea instrumentului de ratificare.

MLI

MLI este un instrument internaţional axat pe eliminarea anumitor lacune existente in fiscalitatea internaţională prin transpunerea anumitor rezultate ale Proiectului BEPS al OCDE in acordurile fiscale bilaterale din întreaga lume.

Prin MLI, modalitatea de aplicare a Convenţiilor pentru Evitarea Dublei Impuneri este modificată, astfel încât să prevină, printre altele, abuzul de acorduri fiscale, evitarea artificială a statutului de sediu permanent sau să îmbunătăţească mecanismele de rezolvare a disputelor.

România a ales să includă un număr de 91 de Convenţii pentru Evitarea Dublei Impuneri în sfera de acțiune a MLI.

Rezerve prezentate de România

România a prezentat rezervele sale preliminare cu privire la aplicarea următoarelor Articole în scopul Convențiilor pentru Evitarea Dublei Impuneri acoperite de MLI:

•  Articol 4 (Entități rezidente dual)
• Articol 9 (Câștiguri de capital din înstrăinarea acțiunilor sau din dobânzi pentru entitățile a căror valoare rezultă în principal din proprietăți imobiliare)
• Articol 16 (Procedura amiabilă)
• Articol 17 (Ajustări corespondente)
• Articol 35 (Intrarea în vigoare)

Notificări prezentate de România

România a notificat OCDE cu privire la aplicabilitatea prevederilor MLI la Convenţiile sale pentru Evitarea Dublei Impuneri existente. Rezervele și Notificările vor fi confirmate după depunerea instrumentului de ratificare. Primele modificări asupra Convențiilor pentru Evitarea Dublei Impuneri acoperite de MLI vor deveni aplicabile în cursul anului 2018.

Autor: Andreea Cosmănescu, Manager, Departamentul de asistență fiscală și juridică, EY România

Persoanele care nu-și declară venitul global până la 25 mai, pot primi notificări de la organele fiscale, pe baza datelor obținute prin schimbul de informații cu statele membre sau ţările din afara Uniunii Europene. Cel puţin câteva mii, posibil şi zeci de mii de persoane pot fi în această situaţie, iar cetăţenii români cu domiciliul în România care au plecat din ţară şi nu şi-au clarificat rezidenţa fiscală pot fi subiectul dublei impuneri dacă nu se conformează cu procedurile necesare la organul fiscal competent. Acelaşi risc există şi în cazul cetăţenilor străini care au avut statut de rezidenţi fiscali în România, dar nu s-au scos din evidenţele fiscale la plecarea din ţară pentru o perioadă mai mare de 183 de zile.

În condițiile globalizării și extinderii tranzacţiilor transfrontaliere, schimbul de informaţii a devenit o necesitate, fiind o măsură impusă şi acceptată în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţia cu statele din afara Uniunii Europene, pentru combaterea evaziunii fiscale.  Astfel, acţiunile administrațiilor fiscale nu mai rămân limitate la teritoriul dintre granițele naționale, așa cum s-a întâmplat în trecut. Avantajele acestui mecanism sunt claritatea asupra rezidenţei fiscale şi obţinerea unor informaţii consolidate globale asupra veniturilor obţinute, dar există şi un dezavantaj substanțial: anul fiscal diferit de anul calendaristic pentru unele state.

Schimbul de informații se poate face sub trei forme: la cerere, spontan sau automat. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) are o lungă istorie de lucru cu privire la combaterea evaziunii fiscale şi formele de schimb de informații, iar articolul 26 din Convenția-model a OCDE oferă o bază pentru toate cele trei forme de schimb de informații.

Codul de Procedură Fiscală, ce transpune la nivel național Directiva 2014/107/EU privind schimbul automat obligatoriu de informații în domeniul fiscal începând cu anul trecut, asigură o mai mare transparenţă administraţiilor fiscale asupra situaţiei persoanelor fizice. Situaţia veniturilor din salarii, remuneraţiile administratorilor, produsele de asigurări de viaţă, situaţia conturilor financiare, veniturile din pensii, informația despre bunurile imobile şi veniturile din înstrăinarea acestora este astfel accesibilă organelor fiscale din fiecare țară membră UE.

Cu toate acestea, există câteva situaţii în care contribuabilii nu pot să se conformeze procedurilor declarative anuale datorită lipsei de documente justificative, întrucât, în anumite state, anul fiscal nu corespunde cu cel calendaristic.

Un astfel de caz este întâlnit de persoanele fizice care obţin venituri în Marea Britanie, unde veniturile obţinute anual sunt raportate în două declaraţii anuale (de ex. anul calendaristic 2016 este acoperit de două declaraţii fiscale din Marea Britanie: aprilie 2015 – aprilie 2016, respectiv aprilie 2016 – aprilie 2017, cu termen de înregistrare mult după termenul anual din România).

Astfel, multe persoane rezidente fiscal în România preferă să nu depună declaraţiile de venit anuale şi în ţara noastră pentru a evita emiterea unor decizii de impunere eronate ce nu pot fi contestate în timp util. În cazul de faţă, datorită lipsei documentaţiei ce reflectă impozitul pe venit plătit în Marea Britanie care trebuie recunoscut în scop de credit fiscal, evitându-se astfel dubla impunere a aceluiaşi venit în două state diferite, riscul cu care se confruntă aceste persoane include amenda pentru nedepunerea în termen a declaraţiei anuale de venit în Romania şi chiar un control fiscal preliminar pentru veniturile a căror sursă nu a fost identificată pentru sume ce depăşesc echivalentul a 50.000 RON.

Urmează o perioadă de doi ani de negocieri privind condițiile ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, cu implicații profunde – nu doar pentru Marea Britanie, dar şi pentru Europa ca întreg, implicit România.

Rămâne de văzut care vor fi mecanismele agreate pentru uşurarea raportării veniturilor anuale, precum şi modificările legislative cu privire la schimbul de informaţii în acest sens, ţinând cont şi de candidatura României la OCDE.

***

Despre EY România

EY este una dintre cele mai mari firme de servicii profesionale la nivel global, cu 230.000 de angajaţi în peste 700 de birouri din 150 de ţări şi venituri de aproximativ 29,6 miliarde de USD în anul fiscal încheiat la 30 iunie 2016. Reţeaua noastră este cea mai integrată la nivel global iar resursele din cadrul acesteia ne ajută să le oferim clienţilor servicii prin care să beneficieze de oportunităţile din întreaga lume. În România, EY este unul dintre liderii de pe piaţa serviciilor profesionale încă de la înfiinţare, în anul 1992. Cei peste 700 de angajaţi din România şi Republica Moldova furnizează servicii integrate de audit, asistenţă fiscală, asistenţă în tranzacţii şi servicii de asistenţă în afaceri către companii multinaţionale şi locale. Avem birouri în Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi şi Chişinău. EY România s-a afiliat în 2014 singurei competiții de nivel mondial dedicată antreprenoriatului, EY Entrepreneur Of The Year. Câștigătorul ediției locale reprezintă România în finala mondială ce are loc în fiecare an în luna iunie la Monte Carlo. În finala mondială se acordă titlul World Entrepreneur Of The Year. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina noastră de internet: www.ey.com.

Decizia nr. 1593 din 24 mai 2016

Este legală cerinţa impusă ofertanţilor de a dispune de resurse financiare  confirmate de bancă înainte de depunerea  ofertelor – cu posibilitatea de demonstrare  a cerinţei  la o anumită dată aleasă de către ofertant –  această cerinţă fiind  în consonanţă deplină cu art. 7  din HG nr. 925/2006 pentru că tinde să demonstreze potenţialul financiar al participanţilor la procedură, respectiv, posibilitatea lor concretă de a îndeplini contractul şi de a rezolva eventualele dificultăţi legate de îndeplinirea acestuia.

Creând prezumţia faptului că ofertanţii vor avea la dispoziţie resursele financiare şi la momentul executării contractului, o astfel de cerinţă nu este de natură să ofere un caracter restrictiv şi nu este contrară prevederilor art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr.34 /2006.

Decizia nr. 1831 din 8 iunie 2016

Pentru a putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă unei prestări de servicii este obligatorie dovedirea existenţei unei legături directe între serviciile prestate și operațiunile impozabile ale entității juridice care contactează aceste servicii – în sensul ca serviciile să fi fost efectuate în folosul acestor operațiuni – simpla dovedire a existenței unei prestări de servicii către o altă persoană impozabilă nefiind, în sine însăși, suficientă pentru a conferi dreptul de deducere a TVA aferentă plății făcute pentru respectivele servicii.