Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat irevocabil încălcarea Legii Concurenței de către compania Orange, care a abuzat de poziția sa dominantă în relația cu firma SC Netmaster Communications SRL. De asemenea, instanța a redus amenda de la 147,9 milioane lei (34,8 milioane euro) la 110,9 milioane lei (23,83 milioane euro).

În anul 2011, Consiliul Concurenţei a sancţionat companiile Orange şi Vodafone pentru că au refuzat să acorde firmei Netmaster accesul la reţelele lor de telefonie.

Cele două companii dețin monopol în propriile rețele, iar conform normelor europene în domeniul concurenţei, un refuz al unei companii dominante poate reprezenta un abuz, în absenţa unei justificări obiective.

Orange şi Vodafone aveau obligaţia de a respecta atât reglementările autorităţii din domeniu (ANCOM), dar și prevederile din domeniul concurenţei, respectiv, nu aveau voie să își folosească în mod abuziv poziţia dominantă.

“Companiile care deţin poziție dominantă pot adopta orice strategii necesare pentru a-şi apăra interesele comerciale, însă trebuie să aibă un comportament nediscriminatoriu în relațiile cu companiile mici – clienți, furnizori, concurenți”, a declarat Bogdan Chirițoiu, Președintele Consiliului Concurenței.

Cele două companii, Orange și Vodafone, au atacat în instanţă decizia Consiliului Concurenţei. Curtea de Apel București a avut soluții diferite în cele două cazuri și, ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a trimis din nou la prima instanță, pentru a fi rejudecate. Astfel, în 2017, Curtea de Apel București a rejudecat dosarele confirmând încălcarea Legii Concurenței de către cele două companii. În cazul Orange, decizia a fost confirmată de ÎCCJ. Dosarul Vodafone urmează să se judece de ÎCCJ în acest an.

Domeniul telecomunicațiilor este unul prioritar pentru Autoritatea de Concurență, care a derulat mai multe investigații și analize, şi a făcut recomandări pentru îmbunătățirea cadrului legislativ.

De exemplu, Autoritatea de Concurență a derulat o investigaţie și pe piața cartelelor preplătite de telefonie mobilă referitoare la fixarea preţului de revânzare, împărţirea pieţei şi instituirea unor obligaţii de neconcurenţă între companii. Operatorii de telecomunicații și distribuitorii direcţi ai acestora și-au asumat o serie de angajamente pentru eliminarea clauzelor anticoncurențiale din contractele încheiate pe întreg lanţul de distribuţie, ceea ce a condus la creșterea concurenței pe această piață.

În urma investigației privind o posibilă discriminare a tarifelor de terminare a apelurilor, operatorii de telefonie și-au asumat și au implementat angajamente care au restabilit concurența pe pieţele serviciilor de telefonie mobilă: ofertele de telecomunicații includ un număr de minute suficient de mare încât să acopere nevoile de comunicare ale utilizatorilor, din ce în ce mai mulţi utilizatori se transferă între operatori, a crescut  numărul de abonați (post-paid) și a scăzut semnificativ numărul de utilizatori pe bază de cartele preplătite (pre-paid) etc.

În același timp, Consiliul Concurenței s-a implicat și a făcut recomandări asfel încât Licitaţia pentru acordarea spectrului de frecvențe pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii din anul 2012 să conducă la un număr de operatori care să asigure caracterul concurenţial al pieţei.

Un studiu al Academiei de Studii Economice (ASE) arată că în cei 20 de ani de activitate, Consiliul Concurenței a generat peste peste 1 miliard de euro economii pentru cetățenii români, din care peste jumătate revin sectorului telecomunicațiilor – 575 milioane euro.

Astfel, Intervenţiile Consiliului Concurenței, prin investigațiile derulate sau prin propunerile de ajustare a legislației specifice și buna cooperare cu autoritatea de reglementare a pieței (ANCOM) au asigurat o piață concurențială de telecomunicații fixe şi mobile comparativ cu alte state europene: servicii de calitate la prețuri rezonabile pentru consumatori, respectiv un grad mare de penetrare în rândul populației.

Sursa: Consiliul Concurenței

Legislaţie relevantă:

Codul de procedură fiscală, art. 117 alin. (2)-(8), art. 124 alin. (1)

Legea nr. 554/2004, art. 4

Compensarea este o operaţiune pe care organele fiscale sunt obligate legal să o execute înainte de operaţiunea de restituire, operaţiune la executarea căreia organul fiscal va trece numai în cazul în care rezultă o diferenţă de restituit.

Astfel fiind, dispoziţiile pct.3 din Cap. 2 din Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal  aprobată prin Ordinul ministrului Finanţelor Publice nr.1899/2004, potrivit cărora dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operaţiunii de compensare, sunt legale, acestea fiind emise în temeiul art.117 alin.(9) din Codul de procedură fiscală, cu stricta respectare a dispoziţiilor art.117 alin.(2), (6) și (8) și a art. 124 alin. (1) din același cod.

Decizia nr. 476 din 2 februarie 2012

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta S.C. KT S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr.1031/CA din 17 noiembrie 2009 a Tribunalului Brașov – Secţia comercială și de contencios administrativ, s-a invocat excepţia de nelegalitate a punctului 3 din capitolul II din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.1899/ 22.12.2004, iar Curtea de Apel Brașov – Secţia de contencios administrativ și fiscal, prin Sentinţa nr. 92/F/2010, a declinat competenţa de soluţionare a excepţiei în favoarea Curţii de Apel București– Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr.4358 din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepţia de nelegalitate invocată de către reclamanta S.C. KT S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și emitentul actului Ministerul Finanţelor Publice, în dosarul nr.7468/62/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Brașov și a constatat nelegalitatea punctului 3 din capitolul II din Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.1899/22.12.2004, publicat în Monitorul Oficial al României nr.13 din 5 ianuarie 2005.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că, la momentul adoptării ordinului, dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget erau reglementate de dispoziţiile art.119 din Codul de procedură fiscală, însă la data sesizării instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, dispoziţiile ce constituie sediul materiei pentru dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget se regăsesc în art.124 din Codul de procedură fiscală.

Curtea a reţinut, în esenţă, că normele legale incidente cauzei nu au prevăzut, nici la momentul emiterii Ordinului nr.1899/2004 și nici ulterior, nicio limitare a dreptului contribuabilului la acoperirea prejudiciului cauzat pentru depășirea termenului legal de restituire sau rambursare, în funcţie de modalitatea în care organul fiscal efectuează plata debitului principal (plată sau compensare), iar momentul nașterii dreptului la dobânzi este reglementat în timp întotdeauna înaintea plăţii, fiind determinat tocmai de întârzierea în efectuarea acesteia, astfel încât procedura instituită la punctul 3 din capitolul 2 din ordinul contestat, care prevede calcularea dobânzii numai asupra sumei aprobată a fi restituită după efectuarea operaţiunii de compensare, operaţiune care este situată și ea în timp întotdeauna după nașterea dreptului contribuabilului la dobândă, apare ca fiind nelegală, fiind de natură să creeze prejudicii contribuabililor, în măsura în care se interpretează că dobânda nu se datorează asupra întregii sume de restituit anterior efectuării operaţiunii de compensare.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanţelor Publice, în ambele recursuri au fost invocate prevederile art.304 pct.9 – art.304¹ din Codul de procedură civilă, susţinându-se, în esenţă, că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, susţin autorităţile recurente, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art.117 alin.(6) și (8) din Codul de procedură fiscală, aplicând dispoziţiile art.117 alin.(2) fără o interpretare sistematică a acestora, care ar fi permis judecătorului să ajungă la concluzia corectă, a legalităţii dispoziţiilor pct.3 din Cap.II al procedurii aprobate prin Ordinul nr.1899/2004.

De altfel, mai argumentează autorităţile recurente, din interpretarea prevederilor art.124 Cod procedura fiscală rezultă în mod clar că dreptul la dobândă al contribuabililor trebuie stabilit din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.(2) sau la art.70, după caz, în măsura în care contribuabilul are de primit un debit, ceea ce nu se poate întâmpla atunci când contribuabilul are datorii mai mari sau egale cu suma solicitată la restituire.

În concluzie, autorităţile fiscale recurente au solicitat admiterea recursurilor, cu consecinţa respingerii excepţiei de nelegalitate a pct.3 din Cap.2 al Procedurii aprobate prin Ordinul nr.1899/2004.

2.2. Societatea comercială intimată a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii celor două recursuri, la care, însă, a renunţat înaintea dezbaterilor orale.

În ceea ce privește fondul cauzei, intimata-reclamantă a combătut criticile celor două recursuri, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este legală și temeinică, solicitând respingerea ca nefondate a celor două recursuri.

Recursurile formulate sunt întemeiate.

Așa cum a reţinut și Curtea de apel, excepţia de nelegalitate invocată de societatea comercială vizează dispoziţiile pct.3 din Cap.2 al Procedurii aprobate prin Ordinul nr.1899/2004, potrivit cărora:

„Cap.2 Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

1. Pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 199 alin. (1) și (2) sau de art. 112 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, după caz, contribuabilul are dreptul la dobândă conform dispoziţiilor art.119 din aceeași ordonanţă.

2 Dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 1 sau a celui prevăzut la cap. I pct. 4 alin.(3), după caz, până în ziua înregistrării, inclusiv, a operaţiunii de compensare și/ sau a operaţiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferenţe rămase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepţia impozitului pe venit.

3. Dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operaţiunii de compensare, care se înmulţește cu numărul de zile determinate conform pct. 2 și cu nivelul dobânzii prevăzute la art. 115 alin. (5) din O.G. nr.92/ 2003, republicată”.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile pct.3 din Cap.2 referitor la Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, sunt nelegale, în raport cu prevederile art.124 alin.(1) Cod procedura fiscală, potrivit cărora: „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.(2) sau la art.70, după caz”.

Potrivit art.117 Cod procedura fiscală: „(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

– cele plătite fără existenta unui titlu de creanţă;

– cele plătite în plus fata de obligaţia fiscală;

– cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

– cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

– cele de rambursat de la bugetul de stat;

– cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;

– cele ramase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;

h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se dispune desfiinţarea executării silite.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin.(1), sumele de restituit reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuala a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

(3) Diferenţele de impozit pe venit de restituit mai mici de 5 lei vor rămâne în evidenta fiscala spre a fi compensate cu datorii viitoare, urmând a se restitui atunci când suma cumulata a acestora depășește limita menţionata.

(4) Prin excepţie de la alin.(3), diferenţele mai mici de 5 lei se vor putea restitui în numerar numai la solicitarea contribuabilului.

(5) În cazul restituirii sumelor în valuta confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţa al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţionala a României, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea.

(6) Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele prevăzute la alin.(1) și (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.

(7) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mica decât obligaţiile fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenta sumei de rambursat sau de restituit.

(8) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenta obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultata restituindu-se debitorului.

(9) Procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art.124, se aproba prin ordin al ministrului economiei si finanţelor”.

Analizând soluţia instanţei de fond, rezultă că într-adevăr, dispoziţiile art. 117 alin.(2) au fost aplicate fără ca acestea să fie coroborate cu dispoziţiile alin. (6) și (8), din interpretarea cărora rezultă că orice contribuabil are dreptul la restituire doar în ceea ce privește diferenţa care rezultă, și în măsura în care rezultă, în urma efectuării operaţiunii de compensare.

Deci, cu alte cuvinte, operaţiunea de compensare este o operaţiune pe care organele fiscale sunt obligate legal să o execute înainte de operaţiunea de restituire, operaţiune la executarea căreia organul fiscal va trece numai în cazul în care rezultă o diferenţă de restituit.

Or, potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, contribuabilii au dreptul la dobândă doar „pentru sumele de restituit sau de rambursat” care vor rezulta deci, în urma efectuării operaţiunii de compensare.

Astfel fiind, rezultă că dispoziţiile pct. 3 din Cap. 2 din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 1899/2004 sunt conforme prevederilor legale citate, fiind emise în temeiul art. 117 alin. (9) din Codul de procedură fiscală și în limitele art.117 alin. (2), (6) și (8) din același cod, soluţia instanţei de fond fiind nelegală și netemeinică.

Legislaţie relavantă:

Legea nr. 303/2004, art. 95 alin. (1)

Legea nr. 317/2004, art. 42

Actele  de încuviinţare a percheziţiei reţinerii și arestării preventive a judecătorilor, procurorilor și magistraţilor-asistenţi, emise de Consiliul Superior al Magistraturii în temeiul art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, au natura juridică a unor acte-condiţie pentru punerea în mișcare a acţiunii penale, astfel încât, deși Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit rolului său constituţional și atribuţiilor stabilite prin Legea  nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă, legată de cariera și drepturile  judecătorilor și procurorilor, de jurisdicţia disciplinară și de organizarea și funcţionarea  instanţelor și parchetelor, încuviinţarea percheziţiei,  reţinerii sau arestării, prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă, ci procesual – penală.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în contencios administrativ, având ca obiect contestarea legalităţii acestor acte, nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aceste dispoziţii privind acte administrative care întrunesc toate elementele definitorii cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar pentru care legea instituie expres o procedură specială de contestare, derogatorie  de la calea  contenciosului administrativ.

Decizia nr. 687 din 9 februarie 2012

Prin acţiunea   înregistrată la Curtea  de Apel  București, reclamantul CN a chemat  în judecată Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei ca în  contradictoriu cu pârâtul să dispună anularea avizelor nr. 145/22.04.2010 privind percheziţia, nr. 146/22.04.2010 privind  reţinerea, precum și nr. 147/23.04.2010, privind arestarea sa  preventivă, și suspendarea acestor acte unilaterale.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a exercitat funcţia de prim – procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea  până la data de 23.04.2010, când DNA din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și  Justiţie a solicitat încuviinţarea percheziţiei, reţinerii și arestării sale preventive, conform art. 26 alin. (1) din Regulamentul de Organizare  și funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii  și art. 42 din Legea   nr. 317/2004 privind  Consiliul Superior al Magistraturii, iar pârâtul a  emis avizele pe care le contestă.

Reclamantul a  susţinut că avizele emise de Secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii sunt nelegale, fiind date cu încălcarea  condiţiilor de formă și fond pentru  valabilitatea   acelor acte.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii  a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal,  prin sentinţa civilă nr. 292 din 19 ianuarie 2011, a  respins acţiunea ca inadmisibilă.

Pentru a  pronunţa această sentinţă, instanţa a  reţinut că avizele a căror anulare  se solicită fac corp comun cu actele din care au fost dispuse  măsurile de ridicare de obiecte în înscrisuri și măsurile preventive dispuse în procesul penal și intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) din Legea   nr. 554/2004. Astfel, cererea   reclamantului, de anulare a  avizelor în discuţie, vizează practic contestarea în contencios administrativ a măsurilor percheziţiei, reţinerii și arestării preventive, dispuse de  instanţa penală, după ce au fost încuviinţate de CSM, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva acestei sentinţe  a declarat recurs reclamantul CN criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 și 304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurentul – reclamant a  formulat, în esenţă, următoarele critici:

A. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 teza a II-a Cod procedură civilă), în sensul că, pe de o parte, instanţa a  reţinut că încuviinţarea  percheziţiei, a reţinerii sau a arestării preventive face corp comun cu actele și măsurile preventive  dispuse în procesul penal, identificându-se cu acestea și având, așadar , natura juridică a unor acte procesual-penale, dar, pe de altă  parte, le-a calificat ca fiind  acte  administrative, așa cum rezultă implicit din cuprinsul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, indicat ca temei de drept în motivarea hotărârii.

Recurentul–reclamant a adăugat că această contradictorialitate a motivării sentinţei atacate vizează însăși admiterea  excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii , pentru  că partea a motivat excepţia pe considerentul că actele atacate nu sunt acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în timp ce instanţa a invocat din oficiu inadmisibilitatea întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (2)  din Legea nr. 554/2004, calificând explicit actele atacate ca fiind acte administrative. În final instanţa a admis și excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât, deși  admiterea  uneia dintre cele două excepţii ar determina automat respingerea   celeilalte.

B. Hotărârea  atacată nu cuprinde motivele pe care  se sprijină soluţia de  admitere a excepţiei de inadmisibilitate invocată de pârât, întreaga motivare fiind  circumscrisă admiterii excepţiei invocate din oficiu (art. 304 pct. 7 teza I Cod procedură civilă).

C. Hotărârea pronunţată a  fost dată cu încălcarea sau aplicarea   greșită a  legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), făcând o gravă confuzie între regimul juridic aplicabil actelor prin care se încuviinţează percheziţia, reţinerea și arestarea preventivă și actele procesual – penale prin care sunt adoptate măsurile menţionate, încuviinţarea având un emitent diferit și o existenţă proprie, independentă de cea  a  actului   procesual – penal pe care îl precede.

Prin notele scrise depuse la dosar, recurentul – reclamant a sistematizat problemele de drept pe care, în opinia sa, le ridică litigiul dedus judecăţii și, în concluzie, a subliniat că sentinţa recurată se află în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, care  garantează accesul liber la justiţie, și cu  dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind  dreptul la un  recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale.

Cu privire la regimul juridic al avizelor Consiliului Superior al Magistraturii  în materia percheziţiei, reţinerii și arestării preventive, recurentul – reclamant  a  arătat că sunt acte  administrative emise de un organ de stat conform art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, nu intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) sau (2) din aceeași lege, nu fac corp comun cu actele procesual – penale emise de  Ministerul Public sau de instanţele  judecătorești, iar calea de contestare este aceea a unei acţiuni în contencios administrativ  formulate în contradictoriu cu autoritatea emitentă.

Prin întâmpinarea depusă  la dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat   respingerea  recursului ca nefondat și a arătat că admiterea excepţiei de inadmisibilitate  de către instanţa de fond reprezintă o consecinţă a  teoriei avizului, consacrată  de doctrina și de practica judecătorească.

Astfel, avizul este o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului administrativ, care nu produce prin el însuși efecte  juridice, nefiind act administrativ de sine – stătător, conform art. 2 alin. (1) lit. c)  din Legea  nr. 554/2004.

A adăugat că avizele (încuviinţările)  ce fac obiectul acţiunii sunt acte de autorizare a organului competent, necesare pentru efectuarea unor acte de urmărire penală faţă de recurentul – reclamant, având o natură juridică mixtă, în virtutea căreia ele exced controlului judecătoresc din domeniul contenciosului administrativ.

Ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul a precizat  că doctrina și Curtea Constituţională (prin deciziile nr. 53/2000, 275/2002 și 4/2004) împărtășesc punctul de vedere potrivit căruia aceste avize sunt acte – condiţie pentru punerea în mișcare  a acţiunii penale, aflate în strânsă corelaţie  cu prevederile art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală. Legiuitorul a  prevăzut existenţa  avizului ca o măsură de  protecţie a magistraţilor și a  prestigiului magistraturii împotriva unor acţiuni  nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală, iar regularitatea încuviinţării poate face  obiectul verificării de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei penale.

Considerentele  Înaltei Curţi, asupra recursului

Recursul nu este  fondat, niciuna dintre  criticile formulate nefiind  aptă să conducă la reformarea  sentinţei în sensul dorit de autorul căii de atac.

Obiectul acţiunii  cu care   a fost  învestită curtea de  apel constă  în anularea  actelor  de încuviinţare a percheziţiei reţinerii și arestării preventive a  recurentului – reclamant , emise în temeiul art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform căruia „judecătorii, procurorii și magistraţii – asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi  sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea  secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii”.

Această încuviinţare, calificată în corelaţie cu prevederile  art. 10 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală,  constituie o condiţie specială prevăzută de lege pentru efectuarea  anumitor acte de procedură penală sau pentru punerea în mișcare a  acţiunii penale, condiţie  specială raportată la calitatea  persoanei vizate.

Aceeași interpretare se regăsește și în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care  a  reţinut că avizul pe care îl  emitea ministerul justiţiei în temeiul art. 91 alin.  (2)  din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (în prezent abrogată  și înlocuită cu legile nr. 303 și nr. 304/2004), aviz echivalent din punct de vedere al efectelor cu încuviinţarea  dată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii   în temeiul legislaţiei în prezent în vigoare, are  natura juridică a unui act – condiţie pentru punerea  în mișcare   a acţiunii penale (decizia nr. 53/21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 366/7 august 2000) și constituie  o măsură raţională de protecţie a magistraţilor, garanţie legală a consolidării independenţei justiţiei (decizia nr. 4/13 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 107/4 februarie 2004).

Prin urmare, deși Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit rolului său constituţional și atribuţiilor stabilite prin Legea  nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă, legată de cariera și drepturile  judecătorilor și procurorilor, de jurisdicţia disciplinară și de organizarea și funcţionarea  instanţelor și parchetelor, încuviinţarea percheziţiei,  reţinerii sau arestării, prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă, ci procesual – penală.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ, supus regimului contenciosului administrativ, este o manifestare de voinţă unilaterală a unei autorităţi publice, emisă în regim de putere publică, în vederea  organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, esenţiale, în analiza naturii juridice a unui act administrativ, fiind efectele pe care le produce, obiectul măsurilor dispuse.

Dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voinţă care emană de la o autoritate publică, reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincţie între actele de autoritate  prin care se realizează o activitate de  natură administrativă și cele prin care  autorităţile  publice (altele decât autorităţile administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuţii ce ţin de propria competenţă, s-ar ajunge la concluzia, semnalată, de altfel, în literatura de specialitate, că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ, refuzul procurorului de  a declara o cale de atac sau modul de executare a unei hotărâri judecătorești civile sau penale, care în mod evident exced competenţei instanţei specializate în materia contenciosului  administrativ.

Argumentul potrivit căruia respingerea  acţiunii în contencios administrativ ca  inadmisibilă ar constitui o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, consacrat în art. 21 din Constituţia României, și a prevederilor art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor  omului, corelate cu dispoziţiile art. 20 din  Constituţia României, nu poate fi reţinut, pentru că art. 44 alin. (1) din Codul de procedură penală oferă un remediu procesual, instituind competenţa instanţei penale pentru judecarea oricărei chestiuni prealabile, de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă, prin  natura ei, acea chestiune ar putea fi de competenţa altei instanţe. Prin urmare, nimic nu împiedică  instanţa ca, în cadrul procesului penal, să verifice legalitatea  formală a  încuviinţării percheziţiei  reţinerii sau arestării preventive, în condiţiile în care, așa cum  rezultă și din  cele expuse mai sus, în substanţa sa, această încuviinţare a  fost concepută ca o măsură de protecţie a magistratului, prerogativă a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant  al independenţei justiţiei, conform  art. 133 din Constituţia României.

Un argument suplimentar, în sensul  inadmisibilităţii acţiunii în contencios  administrativ, constă în aceea că nici în situaţia în care o încuviinţare, un aviz sau un acord ar fi exprimate de o autoritate publică în vederea emiterii sau adoptării unui act  administrativ, cu alte cuvinte, când raportul juridic ar avea o natură pur administrativă în toate  dimensiunile sale, avizul, încuviinţarea sau acordul, ca operaţiuni administrative prealabile , nu ar putea fi atacate separat în justiţie, ci numai împreună cu actul final, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că instanţa de fond a reţinut greșit incidenţa  în cauză a situaţiei de excepţie prevăzute în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora  se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.

Acest considerent este efectul  interpretării eronate a prevederilor legale citate, care, așa cum rezultă din conţinutul lor expres, se referă la acte administrative, care întrunesc toate elementele definitorii cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar pentru care legea instituie expres o procedură specială de contestare, derogatorie  de la calea  contenciosului administrativ.

În speţă, pentru motivele ce au fost prezentate anterior, se pune însăși problema naturii de act juridic  administrativ a manifestării de voinţă a Consiliului Superior al Magistraturii, dar înlăturarea considerentului legat de incidenţa art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/20004 nu atrage o soluţie diferită, pentru că judecătorul fondului a reţinut, în același timp, natura juridică procesual – penală a încuviinţărilor, considerent pe care instanţa de control  judiciar îl consideră corect.

În egală măsură, sentinţa nu este criticabilă pentru pretinsa admitere a două excepţii de inadmisibilitate care se exclud una pe alta, așa cum susţine recurentul – reclamant. La termenul din 12 ianuarie 2011, așa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării, curtea de apel a pus în discuţie, odată cu excepţia invocată de pârât, și incidenţa art.  5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar aceasta nu este o excepţie diferită, ci un motiv suplimentar, invocat din oficiu, pentru inadmisibilitatea acţiunii.

Având  în vedere toate considerentele  expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 28 alin. (1)

Codul de procedură civilă, art. 304 pct. 5

Hotărârea prin care s-a dispus, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sancţionarea conducătorului unei autorităţi publice cu amenda de 20% din salariul minim pe economie pe zi întârziere, pronunţată de instanţa de executare în contradictoriu doar cu autoritatea publică obligată la emiterea actului administrativ, și fără citarea în cauză a conducătorului respectivei autorităţi, este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii și a dreptului la apărare al conducătorului autorităţii publice, care deși are recunoscută de legiuitor calitatea procesuală pasivă sub aspectul amenzii pe zi de întârziere, a fost pus în imposibilitatea de a formula apărări sau de a invoca eventuale excepţii în cadrul litigiului astfel judecat. 

Decizia nr. 659 din 9 februarie 2012 

Prin acţiunea înregistrată la data de 22. 09. 2011, pe rolul Curţii de Apel Oradea Secţia de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC solicitat, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 și 3 din Legea nr. 554/ 2004, amendarea conducătorilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., amendarea directorului Priboi Mihai din cadrul A.N.R.P., acordarea de despăgubiri în cuantum de 775.000 Euro pentru neexecutarea Deciziei civile nr. 127/A/ 30. 06. 2008 a Curţii de Apel Galaţi prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 1550 mp teren situat în Galaţi, str. Basarabiei, nr. 21 – 23, conform Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005, teren despăgubit la suma de 500 Euro/ mp.

A mai solicitat despăgubiri de 1.000.000 Euro și daune cominatorii de 1.000 Euro/ zi de întârziere și a chemat în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice.

Prin întâmpinare chematul în garanţie Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României.

Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză și a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată faţă de Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea de Apel Oradea Secţia de contencios administrativ și fiscal, prin sentinţa nr.35/CA/ din 14 noiembrie 2011 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice și a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul CC în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu data de 9. 07. 2011, până la executarea Deciziei nr. 3347/ 09. 06. 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

A aplicat conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 9. 07. 2011 și până la executarea Deciziei nr. 3347/ 09- 06. 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 775.000 Euro și 1.000.000 Euro ca neîntemeiate și acţiunea faţă de pârâtul PM.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Guvernului României și Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor părţi fără calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie Curtea a găsit că este neîntemeiată, deoarece potrivit dispoziţiile art. 60 și urm. Cod de procedură civilă, legea dă posibilitatea reclamantului de a formula o astfel de cerere, pentru motivul că și reclamantul poate să cadă în pretenţii, prin respingerea acţiunii principale.

Curtea a reţinut ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice având în vedere că între reclamant și chemaţii în garanţie nu există nici un raport juridic. Finalizarea cererii de chemare în garanţie este diferită de a cererii principale, prin ea urmărindu-se rezolvarea, în cadrul aceluiași proces, a altui raport juridic și anume a celui dintre reclamant sau pârât și chematul în garanţie.

Mai mult, Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate de pârâţi în dosarul nr. 541/ 35/ 2010, astfel cum rezultă din Sentinţa nr. 277/ 20.10. 2010 prin care s-a constatat irevocabil că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are calitate de reprezentant legal al Guvernului României, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fond instanţa a constatat că prin Decizia nr. 3347 din 09. 06. 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie și Justiţie în dosar nr. 541/ 35/ 2010 a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului decizie de despăgubiri.

Conform dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/ 2004, „dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată sa încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administraţii), să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.”

Prin urmare, în termen de 30 de zile de la pronunţarea Deciziei nr. 3347/ 2011, respectiv până la data de 09. 07. 2011, pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor avea obligaţia de a emite decizia de despăgubire în favoarea reclamantului.

Cum o astfel de decizie de despăgubiri nu a fost emisă nici până în prezent, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/ 2004 și a obligat pârâta la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere, începând cu data de 09. 07. 2011, până la executarea Deciziei 3347/ 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și totodată a aplicat conducătorului autorităţii publice, respectiv președintelui Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 09. 07. 2011 și până la executarea Deciziei nr. 3347/ 2011.

Despăgubirile solicitate de reclamant în cuantum de 775.000 Euro și 1.000.000 Euro au fost respinse de către prima instanţă, cu motivarea că nu au fost dovedite de reclamant, iar afirmaţia că are interes să primească despăgubirile prevăzute de Legea nr. 247/ 2005 pentru operaţia fiului său, nu este suficientă în lipsa altor probe.

Curtea a respins și acţiunea formulată împotriva pârâtului Priboi Mihai ca fiind neîntemeiată, deoarece acest pârât este directorul A.N.R.P., iar acţiunea formulată fată de A.N.R.P. a fost respinsă ca prematură prin Sentinţa nr. 277/ 2010 a Curţii de Apel Oradea și menţinută sentinţa sub acest aspect de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

În ceea ce privește neexecutarea Deciziei nr. 127/ 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, instanţa a constatat că această hotărâre judecătorească nu este pronunţată de instanţa de contencios administrativ și nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/ 2004.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă, pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 35/CA din 14 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac și, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă și, în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului CC, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din hotărâre.

Recurenta a învederat, prin motivele de recurs, în ceea ce privește aplicarea unei amenzi de 20% din salariul mediu brut pe economie conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, că acesta nu a fost citai în litigiu. Or, așa cum s-a reţinut și în literatura de specialitate, în toate cazurile, persoanele obligate la executarea hotărârii trebuie chemate în instanţă pentru aplicarea amenzii nominal, chiar dacă obligaţia este strâns legată de calitatea lor (funcţionare Sau ales local având o anumită competenţă). Totodată, a arătat recurenta că potrivit art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 atribuţia de emitere a deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și că președintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor deși asigură conducerea lucrărilor Comisiei centrale cotul acestuia este egal cu al celorlalţi membri. Prin urmare, având în vedere atribuţiile reglementate prin lege în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă că în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești răspunderea aparţine Comisiei în întregul său și nu președintelui, care are drept de vot egal cu ceilalţi membri. În cel mai rău caz se poate aplica sancţiunea amenzii comisiei și nu președintelui acesteia, ţinând seama de caracterul colegial al deciziilor adoptate și de lipsa unei subordonări ierarhice a membrilor comisiei faţă de președinte.

Sub aspectul obligării recurentei, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, la plata de despăgubiri pentru întârziere de 1.000 lei pe zi de întârziere începând cu data de 17 iulie 2011 și până la executarea sentinţei civile nr. 298/CA/8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, s-a considerat că o asemenea obligare este neîntemeiată, prin prisma următoarelor considerente:

Nu a existat în cauză un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, și nu se poate reţine pasivitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a-și îndeplini obligaţiile statuate de către instanţă prin hotărârile judecătorești pronunţate. Dosarul reclamantului trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite numai în baza unui raport ce nu se poate efectua în termen de 30 de zile, astfel că solicitarea la plata de despăgubiri de 1000 lei pe zi de întârziere este o sarcină prea oneroasă faţă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu privire la punerea în executare a deciziei civile nr. 3347 din 9 iunie 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a precizat că deși dosarul de despăgubire al reclamantului nu a fost completat cu informaţiile apreciate ca necesare în etapa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, dosarul de despăgubire nr. 26873/CC a fost transmis la evaluator, iar evaluatorul a comunicat, cu adresa nr. 62754/1 noiembrie 2011 că pentru efectuarea raportului de evaluare îi sunt necesare documente din care să rezulte compunerea „imobilului”.

În aceste condiţii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în judecată a reclamantului fiind în consecinţă neîntemeiată.

În fine, cu referire la cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea atacată, recurenta a apreciat că acordarea acestor cheltuieli este neîntemeiată prin raportare la obiectul cauzei, fiind vorba de o obligaţie de a face și nu o obligaţie bănească. Mai mult, s-a relevat că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar faţă de această împrejurare ea nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, neexistând un buget în acest sens.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimatul CC a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin cererea înregistrată sub nr. 483/35/CA/2011 la Curtea de Apel Oradea -Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC a solicitat amendarea conducătorilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor reprezentată de CND și AMV, amendarea directorului PM din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, acordarea despăgubirilor pentru neexecutarea unei sentinţe judecătorești în valoare de 775.000 euro. Totodată, prin aceeași cerere, reclamantul CC a chemat în judecată Guvernul României și Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea celor doi pârâţi la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro și daune cominatorii de 1.000 euro pe zi de întârziere.

Prin sentinţa nr. 35/C A din 14 noiembrie 2011 Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus, printre altele, admiterea în parte a acţiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecinţa obligării pârâtei la plata unor despăgubiri pentru întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal, și a aplicării conducătorului autorităţii publice – președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Sancţiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor”.   

Pe de altă parte, se reţine că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialităţii și implicit al dreptului la apărare, art. 85 din Codul de procedură civilă – aplicabil și în materia litigiilor de contencios administrativ potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – prevede cu claritate că „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea și înfăţișarea părţilor, afara numai dacă legea nu dispune altfel”.

Se constată, în cauză, că a fost nesocotit de către instanţa de executare principiul contradictorialităţii, în condiţiile în care judecarea cererii reclamantului de a se aplica președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, amenda de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere (începând cu data de 9 iulie 2011 și până la executarea deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal), s-a făcut fără ca această parte – căreia legiuitorul îi recunoaște, prin art. 24 alin. (2) din legea contenciosului administrativ, calitate procesuală pasivă, sub aspectul amenzii pe zi de întârziere – sa fie citată în proces. A fost încălcat, în același timp, și principiul dreptului la apărare, președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nefiind în măsură să formuleze apărări și să invoce eventuale excepţii.

În raport cu cele mai sus arătate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 5 din Codul de procedură civilă („când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2″),  în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 312 alin. (1) – (3) și art. 313 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 35/CA din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a fost admis, hotărârea atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă  spre rejudecare aceleiași instanţe.

Legislaţie relevantă:

art. 24 alin. (1) și (2) din  Legea nr. 554/2004

Din conţinutul dispoziţiilor  art. 24 alin. (1) și (2) din  Legea nr. 554/2004, rezultă că se  aplică  conducătorului  autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate  o amendă de  20% din  salariul  minim  brut pe economie, pe zi de  întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri de  întârziere, numai în  cazul în care  termenul  de punere în executare a hotărârii judecătorești nu este  respectat.

Prin urmare, obligarea unei autorităţi publice  la  plata  daunelor cominatorii anterior împlinirii termenului în interiorul căruia aceasta are obligaţia să execute  hotărârea, este nelegală.

Decizia nr. 1048 din 28 februarie 2012

Prin sentinţa nr.2485 din 29 martie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii WT și WMA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, în maximum 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 300 lei/zi de întârziere și sub sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Prin aceeași sentinţă, instanţa de judecată a respins cererea reclamantei privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 1554/31.03.2004, Primarul Municipiului Arad a propus acordarea de măsuri reparatorii constând în drepturi bănești de 405.907.635 lei (calculate la 23.01.2004), pentru cota de ¼ din apartamentele 6,8 și 9 situate în Arad, petenţilor WT și WG, pentru cota ¼ din terenul aferent acestora, transmiţându-se dreptul de folosinţă special prevăzut de titlul II art. 2 din OUG nr.184/2001.

De pe urma defunctului WG, decedat la 21.02.2009, a rămas moștenitoare soţia sa, WMA.

Dispoziţia și actele ce au stat la baza acesteia au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.

În analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, pârâta a constatat, conform apărărilor formulate prin întâmpinare, lipsa unor înscrisuri (privind suprafeţele apartamentelor, acte privind calitatea de moștenitor, situaţia încasării despăgubirilor, acte de identitate).

A arătat pârâta că dosarul a fost repartizat evaluatorului desemnat aleatoriu.

Din actele depuse la dosar rezultă că la data de 4 mai 2010, reclamanţii au comunicat pârâtei copiile actelor privind calitatea de moștenitor și celor de identitate.

La dosar au fost depuse copiile declaraţiilor cu semnătura legalizată ale petenţilor referitoare la faptul că nu au primit despăgubiri referitoare la vreun imobil din România și adresa nr. 2646/840/11.07.2001 a SC „R” SA Arad din care rezultă suprafeţele apartamentelor preluate de stat în baza Decretului 92/1950.

Se constată că de la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării au trecut șapte ani, că la dosar au fost depuse toate actele solicitate de Comisia Centrală, iar dosarul a fost înaintat expertului desemnat de autoritate în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Instanţa de fond reţine că prin Legea nr.247/2005 nu au fost stabilite termene speciale de soluţionare a cererilor, devenind aplicabile astfel dispoziţiile de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ.HG nr.

Conform art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 8 alin. 1 din legea nr. 554/2004: „se poate adresa instanţei de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri”.

Termenul legal de 30 de zile de soluţionare a cererii fiind depășit, se constată că propunerea acordării de despăgubiri este emisă în martie 2004, fiind depășit orice termen rezonabil justificat de încărcătura autorităţii competente în emiterea titlului.

Statul, prin instituţiile sale, răspunde atât pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităţii, dar și pentru organizarea necorespunzătoare a activităţii de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor legale in cadrul unor termene rezonabile. Astfel, împrejurarea că pe rolul Comisiei sunt înregistrate foarte multe dosare reprezintă o justificare a lipsei oricărei intenţii în întârzierea produsă, dar nu absolvă autoritatea de culpă în condiţiile în care persoanele îndreptăţite au conform legii dreptul la soluţionarea oricărei cereri într-un termen rezonabil, cel de drept comun fiind de 30 de zile.

Având în vedere aceste considerente și prevederile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se impune obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, sub sancţiunea daunelor cominatorii în caz de neexecutare a obligaţiei în cuantum de 300 lei pe zi de întârziere și sub sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a apreciat că cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale nu este dovedită, având în vedere că reclamanţii nu au justificat daunele morale care le-ar fi fost produse prin nesoluţionarea cererii, și faţă de cadrul complex în care se desfășoară procesul administrativ de stabilire și plată a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta.

În motivarea recursului formulat, recurenta-pârâtă  a susţinut în  esenţă că  sentinţa  atacată este nelegală și  netemeinică întrucât cererea precizatoare a acţiunii reclamanţilor nu le-a fost  comunicată, iar suma stabilită cu titlu de despăgubiri de  405.907.635 ROL reprezintă valoarea cotei de  ¾  din  apartamentele  cu nr. 1, 2, 3, 4, 5 și 7 din care a fost  scăzută  valoarea de  ¼ din apartamentele 6, 8 și 9  (cotă  atribuită  în natură).

 Astfel, susţine  recurenta că  intimaţii-reclamanţi deţin  în proprietate în întregime  apartamentele 6, 8 și 9 și au  dreptul la despăgubiri pentru cota de  ¾ din apartamentele  1, 2, 3, 4, 5 și 7 din care urmează  a fi scăzută  cota de  ¼  din apartamentele 6, 8 și 9, având în  vedere că  dosarul de  despăgubire al acestora cuprinde  trei dispoziţii  emise de  primărie.

Se critică sentinţa  atacată și în ceea ce  privește stabilirea  termenului de  30 de zile  sub  sancţiunea  de daune cominatorii de  300 lei/zi de întârziere și a  amenzii conform  art. 24 alin.(2) din  Legea nr.  554/2004, recurenta  apreciind că  instanţa de fond  a stabilit o  obligaţie  extrem de  oneroasă  în sarcina sa, prezumând neîndeplinirea  obligaţiei  impusă de  aceasta.

 Un alt  aspect  criticat de recurentă vizează   obligarea  sa la  plata  cheltuielilor de  judecată, apreciind că  în ceea ce privește cuantumul acestora, instanţa de  fond  avea  posibilitatea  aplicării  dispoziţiilor  art. 274 alin.(3) Cod procedură civilă.

În drept au  fost  invocate  dispoziţiile  HG nr. 361/2005, Legea nr. 10/2001 republicată, Legea nr. 247/2005, HG nr. 1095/2005.

Intimaţii-reclamanţi WT și WMA au depus  note scrise solicitând  respingerea  recursului formulat  de  Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte  constată că  recursul este fondat, pentru considerentele  ce vor fi  expuse în continuare.

1. Cu privire la  criticile formulate  de recurenta-pârâtă vizând  încălcarea  principiului  contradictorialităţii și a  dreptului la apărare în raport de  necomunicarea  cererii  precizatoare formulată  de  reclamanţi la data de   22 martie  2011.

Instanţa de control judiciar constată că  susţinerile recurentei-pârâte  sunt  nefondate întrucât, astfel cum  s-a  menţionat în practicaua  încheierii din 22  martie 2011,  reclamanţii au precizat că își retrag susţinerile privind cota de ¼ din terenul aferent  menţionând  că din  eroare a fost  specificat și terenul  în petitul acţiunii.

Potrivit art. 132 teza a II-a  pct.2, „cererea nu se  socotește modificată  și nu  se va  da termen, ci se  vor  trece în încheierea de  ședinţă  declaraţiile verbale  făcute  în instanţă, când reclamantul  mărește  sau micșorează câtimea obiectului cererii”.din perspectiva acestor prevederi procedurale  se  constată că  în mod  corect  instanţa de fond a   reţinut prin  încheierea  din data de  22  martie 2011 restrângerea  cererii reclamanţilor fără a încălca nici  principiul contradictorialităţii și nici dreptul de apărare al recurentei-reclamante.

2. În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privind obligarea  la emiterea  deciziei  reprezentând titlu de  despăgubire în conformitate  cu  Dispoziţia nr. 1554/31 martie 2004  emisă de  Primarul  municipiului Arad privind  propunerea  de  acordare a  măsurilor  reparatorii, constând  în drepturi  bănești de  405.907.635 lei, instanţa  de control judiciar constată că  acestea  sunt  nefondate.

Astfel, nu pot fi reţinute  susţinerile  recurentei potrivit  cărora  cererea  formulată  de  reclamanţi ar fi  lipsită  de interes  și  că instanţa de  fond nu  și-a  exercitat  rolul activ  în a  stabili în  mod  cert obiectul cauzei.

Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii  administrative  de a elibera  actul administrativ,  respectiv decizia  reprezentând  titlul de  despăgubire pentru suma ce va fi  stabilită prin raportul de evaluare a despăgubirilor  propuse prin Dispoziţia  nr.  1554/31 martie 2004 emisă de  Primăria Municipiului Arad privind  acordarea de  măsuri  reparatorii  pentru cota   de ¼ din apartamentele 6, 8 și 9 situate  în Arad, și acordarea dreptului de  folosinţă  special prevăzut de  titlul II art. 2 din OUG nr. 184/2001 pentru  terenul aferent.

În mod corect instanţa de fond a  reţinut prin  sentinţa criticată că    de la emiterea  dispoziţiei de  soluţionare a notificării  au trecut  șapte ani și că la dosar au fost  depuse  toate  actele  solicitate  de  intimata-pârâtă, astfel că întârzierea  în emiterea  titlului  reprezintă  o încălcare a termenului rezonabil, calculat de la data sesizării  autorităţi publice competente, în  cadrul  procedurii  administrative preliminare și până la momentul  finalizării  procedurilor judiciare, prin  pronunţarea  hotărârii judecătorești irevocabile.

Criticile  recurentei-pârâte potrivit cărora suma de  405.907.635 lei reprezentând  drepturi bănești propusă  ca măsuri  reparatorii  prin  Dispoziţia  nr. 1554/31 martie 2004 pentru cota de  ¼ din  apartamentele  6, 8 și 9 situate  în Arad, imobile care au  fost restituite în natură reclamanţilor, având în vedere și celelalte două dispoziţii nr. 1552/31 martie 2004 și  1553/31 martie 2004 emise de  Primăria Arad, sunt irelevante în cauză, întrucât prin  cererea formulată  reclamanţii  au solicitat  obligarea  autorităţii pârâte  la emiterea titlului de  despăgubire pentru suma se va fi  stabilită  prin  raportul de  evaluare, iar  instanţa de fond  a obligat  la emiterea deciziei  în termen de  30 de zile de la  rămânerea  irevocabilă a  hotărârii, având în vedere  dispoziţiile  art. 18 alin.1 și art. 8 alin.1  din Legea nr. 554/2004.

3. În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la obligarea  acesteia la plata  daunelor  cominatorii  de  300 lei/zi de  întârziere sub  sancţiunea amenzii conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte  le apreciază ca fiind fondate, instanţa de fond  soluţionând în mod  greșit   acest capăt de cerere.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost  reglementată  o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul  în care acestea  nu  execută   hotărâri definitive  și irevocabile. Această  procedură  este însă  subsecventă actualei  etape judiciare, astfel  că obligarea  la plata  daunelor  cominatorii  prin hotărârea criticată, apare ca neîntemeiată, ca și aceea vizând aplicarea  amenzii  prevăzute  de art. 24 alin.2 din  Legea nr. 554/2004.

Potrivit  dispoziţiilor  art. 24 alin.1 din  Legea nr. 554/2004 modificată și  completată prin  Legea nr. 262/2007, „executarea  hotărârii  definitive  și irevocabile date în contencios administrativ se face în temeiul  prevăzut  în cuprinsul  acesteia, iar în lipsa  unui  astfel de termen în cel  mult 30 de zile  de la data  rămânerii  irevocabile a hotărârii”.

Numai în  cazul în care  termenul  nu este  respectat  se  aplică  conducătorului  autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate  o amendă de  20% din  salariul  minim  brut pe economie, pe zi de  întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri de  întârziere, conform  alin.(2) al art. 24 din lege.

Având în vedere  aceste  prevederi legale, rezultă  că atâta  timp cât textul de lege  prevede un termen în interiorul  căruia  autoritatea  publică  este  obligată să execute  hotărârea, în  speţă să emită  decizia de acordare a  despăgubirilor, este nejustificată obligarea  acesteia  la  plata  daunelor  cominatorii.

În ceea ce privește aplicarea amenzii prevăzute de  dispoziţiile  art. 24 alin.(2) din Legea nr. 554/2004, este de observat că dispoziţiile alin.(3) ale aceluiași  articol, precizează că „neexecutarea din motive imputabile” sau nerespectarea  hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fapt ce  constituie infracţiune  și s  sancţionează de lege, astfel că, numai  în caz de  refuz  de  executare, la cererea  reclamantului  se poate  analiza  care a fost natura  motivelor  pentru care  nu s-a  realizat  executarea  hotărârii.

4. Criticile  recurentei-pârâte cu privire la  obligarea  acesteia  la plata  cheltuielilor  de  judecată sunt  nefondate, întrucât instanţa de fond  a făcut o  corectă aplicare a dispoziţiilor  art. 274 alin.(1) și alin.(3) Cod procedură civilă, apreciind în raport de aceste  dispoziţii legale, cuantumul cheltuielilor  de judecată datorate.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte,  în temeiul dispoziţiilor  art. 312 alin.(1) și (3) Cod procedură civilă  a admis recursul  formulat  a modificat în parte  sentinţa atacată, în sensul că a  respins  cererea de  acordare a daunelor cominatorii  și cea  privind  aplicarea  amenzii  prevăzute de  art. 24 alin,82) din  Legea nr. 554/2004 menţinând celelalte  dispoziţii ale  sentinţei atacate.

Legislaţie relevantă:

O.G. 92/2003, art. 70 și art.124

În virtutea principiului neutralităţii fiscale, ce transpune în plan fiscal principiul general al nediscriminării, și în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, statul datorează dobânzi în cazul rambursării cu întârziere a TVA.

Neacordarea de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA este de natură să poziţioneze contribuabilul îndreptăţit la respectiva rambursare într-o poziţie de discriminare faţă de un alt contribuabil, competitor de-al său care, fie nu a fost pe poziţie de rambursare TVA ci pe poziţie de plată TVA, fie a beneficiat de o rambursare imediată și fără întârziere a TVA.

Decizia nr. 1084 din 29 februarie 2012 

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timișoara la data de 25.09.2009, reclamanta S.C. PP SRL Timișoara a chemat  în judecată  pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată  pârâta la plata despăgubirilor către reclamantă aferentă unor activităţi de inspecţie fiscală efectuate cu nerespectarea termenelor și a dispoziţiilor legale, despăgubiri în sumă de 4.099.130 lei cu dobânzi de 0,1 %/zi aferente acestei sume începând cu data de 7 august 2009  până la  data plăţii efective; cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, începând cu anul 2005,  societatea a făcut obiectul unor inspecţii fiscale repetate ale inspectorilor ANAF – DGAMC, inspecţii nejustificat de lungi în urma cărora societatea a fost obligată să-și blocheze activitatea, personalul suferind astfel pierderi importante prin stoparea mai multor operaţiuni comerciale datorită fie  măsurilor nelegale dispuse de autoritatea fiscală, fie întârzierii nejustificate a restituirii de la buget a unor sume  importante de bani.

Daunele pretinse de reclamantă au fost defalcate după cum urmează:

1) Suma de 203.319 lei – majorări de întârziere  și penalităţi aferente impozitului pe profit de 148.646 lei, pentru prejudiciul generat de finalizarea cu întârziere a constatărilor din PV 11/2005, reclamanta apreciind că organul fiscal avea  obligaţia legală să finalizeze raportul de inspecţie fiscală din 2005,  în aceeași zi, conform art. 109 alin.1 și 2 Cod procedură fiscală.

2) Suma de 29.210 lei – majorări de întârziere  și penalităţi aferente  unui TVA de 99.015 lei  pentru aceleași considerente ca și suma anterioară.

3) Suma de 529.844 lei – dobânzi aferente sumei de 1.451.737 lei solicitate la rambursare prin decontul din  25.05.2007, scadent la 10.07.2007 și din care s-a rambursat suma de 893.498 lei abia la 23.02.2009, dobânzile fiind calculate conform art. 124 Cod procedură fiscală.

4) Suma de  431.915 lei – dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitată la restituire cu titlu de suprasolvire ( impozit plătit  în plus din eroare) la impozitele pe veniturile microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor juridice, scadente la restituire la 12.07.2008 (prima zi după expirarea termenului de 6 luni în care inspecţia fiscală trebuia finalizată conform art. 104 alin.2 Cod procedură fiscală), din care s-a restituit suma de 1.799.647 lei la data de 9.03.2009.

 5) Suma de 986.736 lei – penalităţi contractuale pretinse de S.C. „CP” SRL Biharia  în dosarul comercial nr. 6190/111/2008, plus penalităţi de 0,2% pe zi de  întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei până la plata unui preţ de 1.941.813, 80 lei aceleiași societăţi, reclamanta arătând că a fost  obligată la plata acestei sume printr-o  hotărâre  judecătorească definitivă în executarea căreia au fost  blocate conturile societăţii, fapt ce a pus-o  în imposibilitatea de a plăti datoriile curente și de a restitui creditele contractate, existând astfel o legătură de cauzalitate între întârzierea rambursării TVA respectiv restituirea  impozitelor arătate  și imposibilitatea reclamantei de a  plăti  preţul pretins de antreprenor.

6) Suma de 441.175 lei – reprezentând diferenţă de curs la suma de  1.451.737 lei ce putea fi restituită băncii creditoare la 10.07.2007 și nu a fost restituită din cauza rambursării cu  întârziere a TVA-ului.

7) Suma de  355.318 lei reprezentând diferenţă de curs la suma de 1.799.647 lei care  putea să fie restituită  băncii creditoare la data de 12.07.2008 și nu a fost restituită din cauza restituirii cu întârziere a impozitului pe veniturile  microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor  juridice.

8) Suma de 1.121.613 lei – onorarii pentru consultanţa  juridică, fiscală și contabilă angajată în  cauză și care a fost necesară pentru a asigura exprimarea  unei poziţii legale pertinente  pe parcursul inspecţiei fiscale.

Reclamanta a mai arătat că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă prin  cererea nr.983761/22.06.2009 la care pârâta nu a formulat nici un răspuns  până la data introducerii cererii,

În drept a invocat dispoziţiile art. 227 alin.2 Cod procedură fiscală și Legea nr.554/2004.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În privinţa despăgubirilor solicitate, se arată că acestea sunt neîntemeiate  întrucât  inspecţia fiscală s-a realizat cu respectarea legislaţiei  în vigoare.

Astfel, în ceea ce privește plata sumei reprezentând majorări de  întârziere  și penalităţi aferente  impozitului pe profit se arată că societatea nu a solicitat restituirea  impozitului pe profit  în sumă de 148.646 lei  și ca atare nu poate solicita majorări de  întârziere sau penalităţi faţă de dispoziţiile exprese ale OMFP 1899/2004.

În privinţa sumei de 29.910 lei reprezentând majorări și penalităţi aferente unui TVA de 99.015 lei se arată că această sumă a fost respinsă la rambursare atât prin PV 11/2005  cât  și prin decizia de  impunere nr.445/2008 făcând parte din TVA-ul total de  166.198 lei respins la rambursare și deci reclamanta nu are un temei legal pentru a solicita majorările respective.

În privinţa sumei de 431.915 lei reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitată la restituire în data de 12.07.2008 și pentru care s-a restituit suma de 1.799.647 lei în data de 9.03.2009 se arată că  reclamanta a solicitat  pârâtei efectuarea de compensări din suma totală pentru stingerea  unor  obligaţii restante, compensare ce a operat  până la nivelul sumei de 1.219.803 lei astfel încât a rămas de restituit suma de  1.799.647 lei pentru care restituirea s-a realizat  ca urmare a adreselor reclamantei din 31.12.2008, 24.02.2009 și 3.03.2009. Deciziile de restituire au luat în considerare cererea din 3.03.2009 și câtă vreme nu au fost contestate sumele stabilite la restituire, acestea au fost restituite  în termen de 5 zile de la data cererii.

În privinţa sumei de 986.736 lei penalităţi contractuale pretinse de SC CP SRL   pârâta arată că legislaţia în vigoare  nu prevede acordarea  unor asemenea sume  și nu rezultă  legătura de cauzalitate  între fapta reclamantei de a  nu-și onora plăţile către această societate și neprimirea la termen a sumelor de la bugetul de stat.

În privinţa sumei de 441.175 lei se arată că o asemenea cerere este inadmisibilă întrucât  nu există  o  hotărâre judecătorească  irevocabilă prin care să se constate că suma contestată este nedatorată.

În privinţa sumei de 1.121.613 lei  reprezentând  onorarii pentru consultanţă juridică susţine că solicitarea reclamantei este neîntemeiată  întrucât angajarea consultanţei juridice, fiscale și contabile a fost opţiunea reclamantei.

Reclamanta  și-a  precizat ulterior acţiunea, în sensul chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice conform prevederilor art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, solicitând totodată și anularea adresei nr. 1061846/10.12.2009 emisă de ANAF prin care s-a respins plângerea prealabilă.

A arătat reclamanta că răspunderea prevăzută de art.227 alin.2 Cod procedură fiscală intervine ca urmare a prejudiciului adus de către funcţionarii din cadrul organelor fiscale prin întârzierea decontului de TVA din 25.05.2007 și a inspecţiei fiscale începute la 11.01.2008 și a valorificării constatărilor din PV 11/2005, rezultând astfel trei situaţii de răspundere:  prima vizează soluţionarea  peste termenul legal de 45 de zile a decontului de TVA din 25 mai 2007; a doua se referă la  soluţionarea peste termenul legal de 6 luni a  inspecţiei fiscale  începută la 11.01.2008 ce a avut ca efect prejudiciul arătat la pct.4 și 6 din  acţiune  și a treia se referă la soluţionarea tardivă a  constatărilor cuprinse  în procesul verbal de control din 16 mai 2005, neexistând  nicio piedică pentru valorificarea de îndată a constatărilor respective.

În opinia reclamantei, dacă decizia de  impunere ar fi fost emisă  într-un termen rezonabil atunci nu s-ar fi înregistrat  obligaţii fiscale accesorii de genul majorărilor de întârziere stipulate, întrucât ar fi putut  plăti imediat taxele  și impozitele aferente.

 Reclamanta a opinat că prejudiciul pretins nu provine din nelegalitatea unui act administrativ fiscal ci din nelegalitatea  întârzierii finalizării inspecţiilor fiscale din anii 2005-2008.

Majorările de întârziere pretinse vizează, pe de o parte, sumele reprezentând majorări de întârziere calculate la obligaţiile fiscale constatate în 2005 și valorificate la 19.12.2008, precum și sumele reprezentând majorări ca și prejudiciu cauzat prin întârzierea  în emiterea deciziei de  impunere.

Pe de altă parte, dobânzile solicitate au fost calculate la sumele  înscrise în decontul TVA nerambursate  în termenul legal,  precum și dobânzile aferente sumei solicitată la restituire cu titlu de suprasolvire.

Prin  întâmpinarea depusă la termenul de  judecată din 22.03.2010, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiș în numele Ministerului Finanţelor Publice a invocat în principal lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, arătând că, în speţă, Statul Român  este reprezentat de pârâta ANAF așa cum rezultă din prevederile art. 227 alin.2 Cod proc.fiscală  și HG 108/2008.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătându-se că  în privinţa  impozitului pe profit societatea a achitat din proprie  iniţiativă suma de 106.985 lei, iar împotriva procesului verbal aceasta a depus contestaţie ce a fost suspendată conform OG 92/2003, fapt de care societatea a fost  înștiinţată. Decizie de  impunere a fost emisă după soluţionarea cauzei penale  și nu a fost contestată în cauză.

În privinţa TVA-ului în sumă de 99.015 lei se arată că acesta a fost achitat de reclamantă după emiterea deciziei de  impunere nr.445/2008 iar plata accesoriilor la suma achitată cu întârziere se justifică și nu reprezintă  un prejudiciu câtă vreme debitul a fost datorat iar reclamanta nu a contestat decizia de  impunere.

Suma de 528.844 lei  reprezentând dobânzi aferente sumei de 1.451.737 lei  solicitată la rambursare prin decontul din 25.05.2007 nu poate constitui prejudiciu datorită faptului că TVA-ul solicitat  a fost rambursat societăţii  în urma  finalizării inspecţiei fiscale și a emiterii deciziei de  impunere necontestată. Pârâta a arătat că verificarea cererii de rambursare a presupus efectuarea  unui  control fiscal  în conformitate cu prevederile OMFP 185/2007, iar pentru stabilirea stării de fapt fiscale s-a  impus efectuarea de verificări încrucișate ce au condus la suspendrea inspecţiei fiscale.

Suma de 431.915 lei  reprezentând dobânda aferentă sumei de  3.019.450 lei solicitată cu titlu de suprasolvire nu poate constitui prejudiciu datorită faptului că se putea restitui  numai după definitivarea  inspecţiei fiscale și emiterea deciziei de  impunere.

Prin  cererea depusă la termenul de  judecată din 10.01.2011, reclamanta  și-a modificat câtimea obiectului acţiunii, solicitând despăgubiri și dobânzi în sumă de 3.794.218 lei cu dobânzi stabilite conform art. 124 Cod proc.fiscală începând cu data de 7.08.2009  și până la data plăţii efective precum  și cheltuieli de  judecată în sumă de 37.419 lei reprezentând  onorariu expert,  onorariu avocat  și taxă  judiciară de timbru  precum și onorariu de succes  în sumă de  386.230 lei.

Prin încheierea din data de 26.04.2010, instanţa  a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Statului Român de către Ministerul Finanţelor Publice,  stabilind că, în speţa de faţă, calitatea de reprezentant al Statului Român revine pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care în conformitate cu prevederile art. 4 alin.2 pct.37 din HG 109/2008 reprezintă statul în faţa  instanţelor  și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligaţii privind raporturile  juridice fiscale și alte activităţi ale  agenţiei,  instanţa statuând astfel că în prezenta cauză pârâta ANAF participă atât  în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului Român, faţă de dispoziţiile art.  227 alin.2 Cod procedură fiscală.

Curtea de Apel Timișoara – Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1 din 10 ianuarie 2011, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată și precizată de reclamanta SC PP SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta se consideră prejudiciată prin faptul că inspecţia fiscală a fost soluţionată cu depășirea termenului de 45 de zile reglementat de  art.70 Cod procedură fiscală coroborat cu OMFP 967/2005, solicitând astfel acordarea de  despăgubiri în sumă de 530.738 lei dobânzi aferente sumei de 893.498 lei scadentă la rambursare la 10.07.2007 dată la care trebuia finalizată  inspecţia fiscală  în termen de 45 de zile, iar suma efectiv rambursată a fost primită de reclamantă abia la 23.02.2009, fiind calculate astfel despăgubiri prin raportare la cuantumul dobânzilor legale prevăzute de art.124 din OG 92/2003.

Pentru a antrena răspunderea patrimonială a statului și unităţilor administrativ teritoriale pentru prejudiciile cauzate contribuabililor de funcţionarilor publici din cadrul organelor fiscale în exercitarea  atribuţiilor de serviciu, în condiţiile art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, în speţă, să existe  un act administrativ atacat ilegal, actul respectiv să fi cauzat reclamantei un prejudiciu, să existe  un raport de cauzalitate între actul administrativ ilegal și prejudiciu, condiţie comună oricărei forme a răspunderii juridice și care-și găsește motivaţia în teza potrivit căreia: pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să fie tras la răspundere este necesar ca rezultatul  ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale, precum și condiţia culpei autorităţii publice câtă vreme această formă a răspunderii este  una subiectivă.

Raportându-se la dispoziţiile precitate și la situaţia de fapt, prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite elementele antrenării răspunderii patrimoniale administrative, în condiţiile în care prelungirea duratei inspecţiei fiscale anticipate este rezultatul  unor factori obiectivi și nu provine din culpa organului fiscal sau din neîndeplinirea de către acesta a obligaţiilor legale.

Astfel, din dispoziţiile cuprinse în  OMFP 967/2005 la Cap.I lit.B pct. 4  și la Cap.II lit.c pct.6 , rezultă că regula o reprezintă soluţionarea decontului în termen de 45 de zile, dar în același timp legislaţia prevede posibilitatea prelungirii acestui termen până la comunicarea informaţiilor necesare soluţionării cererii de rambursare,  în fapt, nefiind  posibilă soluţionarea parţială a decontului ca urmare a  comunicării  rezultatului verificărilor la 10.09.2007și respectiv 17.09.2007,  întrucât prevederile aceluiași OMFP 967/2005 la Cap.II lit.C pct.6 arată că prelungirea termenului de soluţionare se realizează pentru întreaga solicitare de rambursare, iar nu pentru sume parţiale.

De asemenea, măsura suspendării inspecţiei fiscale s-a impus până la finalizarea verificărilor  încrucișate în conformitate cu prevederile art. 2 lit.a din Ordinul ANAF 708/2006, iar necesitatea efectuării acestor controale a reprezentat rezultatul dreptului de apreciere a organului fiscal ce era  îndreptăţit a constata relevanţa stărilor de fapt fiscale urmând a adopta soluţia admisă de lege pe baza unor constatări complete asupra tuturor  împrejurărilor edificatoare  în cauză (art.6 Cod procedură fiscală).

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că nesoluţionarea în termenul legal a cererii de rambursare nu este rezultatul unei atitudini culpabile a organelor fiscale, fiind rezultatul unor cauze obiective ce ţin de încadrarea decontului de TVA ca și decont cu risc fiscal mare, ce a presupus inspecţie fiscală anticipată, precum și aceea că în cursul inspecţiei fiscale anticipate s-a impus efectuarea  unor controale încrucișate ce au determinat suspendarea inspecţiei fiscale în conformitate cu prevederile Ordinului ANAF 708/2006, toate constatările privind rambursarea TVA fiind menţionate la punctul III pct.3 din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, presupunând analiza unor operaţiuni complexe ale reclamantei și a unui număr de facturi verificate ce au depășit pragul de semnificaţie stabilit de organul fiscal.

Prima instanţă a mai avut în vedere și faptul că pârâta a solicitat ANAF – Direcţia  legislaţie și proceduri fiscale un punct de vedere cu privire la modul de interpretare din punct de vedere legal a problemei privind taxa pe valoare adăugată, faţă de punctele divergente existente între echipa de inspecţie fiscală  iniţială, care a refuzat finalizarea inspecţiei, și conducerea D.G.A.M.C. ceea ce a determinat schimbarea echipei de inspecţie, care a fost nevoită să reanalizeze constatările cuprinse la Cap.III pct.3 și să finalizeze inspecţia fiscală prin  întocmirea raportului 18507/19.12.2008 în perioada 16.12-19.12.2008, toate aceste aspecte fiind cuprinse detaliat  în  raportul de  inspecţie fiscală analizat.

În concluzie, în lipsa unei fapte ilicite, instanţa a apreciat că nu poate da curs cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor solicitate, nici în ceea ce privește dobânzile calculate la suma efectiv rambursată conform art. 124 din  OG 92/2003 și nici în ceea ce privește penalităţile contractuale pretinse de S.C. CP S.R.L. Biharia sau cele legate de plata creditului bancar, faţă de aceste din urmă,  instanţa reţinând că nu există o legătură de cauzalitate între  data soluţionării decontului de rambursare TVA  și alte obligaţii  curente de plată ale reclamantei.

2. În ceea ce privește cheltuielile cu consultanţa fiscală și contabilă pe care reclamanta susţine că a fost obligată a le efectua având în vedere durata inspecţiei fiscale, instanţa a reţinut că reclamanta avea dreptul  conform art. 106  alin.3 Cod procedură fiscală, de a beneficia de asistenţă de specialitate sau  juridică, iar cheltuielile efectuate, deductibile de la calculul profitului impozabil în condiţiile art. 21 alin.4 lit. m  Cod fiscal, astfel încât, reclamanta nu poate pretinde obligarea pârâtei la plata directă a acestor sume cu titlu de despăgubiri.

3. În privinţa cauzei de răspundere legată de finalizarea cu întârziere a procesului verbal de control nr.11/16.05.2005, prima instanţă a reţinut că prin procesul verbal nr.11/16.05.2005  întocmit de către D.G.F.P. Timiș s-a stabilit  în sarcina reclamantei un  impozit pe profit suplimentar  în sumă de 255.632 RON din care reclamanta a achitat  în timpul controlului suma de 106.985 lei, rămânând  o diferenţă de 148.646 RON pentru care prin decizia de impunere nr.445/19.12.2008 s-au calculat majorări de  întârziere în sumă de 296.912 lei. De asemenea  prin același proces verbal  s-au stabilit  în sarcina reclamantei TVA suplimentar  în sumă de  99.015 RON, cu dobânzile și penalităţile aferente,  în timpul controlului fiind calculate majorări de întârziere pe perioada 1.04.2005-31.07.2008 în sumă de 26.687 RON și penalităţi de  2.523 RON.

Prima instanţă a reţinut că art.109 alin.(2) C.proc.fiscală nu face nicio referire la termenul în care se emite decizia de  impunere faţă de  întocmirea raportului de  inspecţie fiscală și din această perspectivă apare ca fiind pertinentă apărarea  pârâtei potrivit căreia nu s-a procedat la emiterea deciziei de  impunere  până la finalizarea cauzei penale,  în condiţiile  în care controlul a fost solicitat de către  Parchetul de pe  lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în baza Ordonanţei nr.171/D/P/2003.

De asemenea, a mai reţinut că la data întocmirii procesului verbal nr.11/16.05.2005, reclamanta  putea formula contestaţie administrativă numai  împotriva  unei decizii de  impunere, în condiţiile art. 205 din Cod procedură fiscală, iar  nu  și  împotriva unui proces verbal de constatare, din această perspectivă fiind înlăturate argumentele reclamantei potrivit cărora prin  nesoluţionarea contestaţiei aceasta a concluzionat că nu mai datorează sumele respective.

Constatările cuprinse  în procesul verbal nr.11/16.05.2005 au fost valorificate de organele fiscale prin emiterea deciziei de impunere 445/19.12.2008 pe care reclamanta nu a contestat-o în speţă, astfel  încât  nici nu putea solicita prin expertiza contabilă efectuată  în cauză  o recalculare a majorărilor de  întârziere astfel stabilite.

Decizia de  impunere nr.445/19.12.2008 a stabilit  un  impozit pe profit de 148.646 lei rămas neachitat  și pentru care s-au calculat  majorări de întârziere iar  în condiţiile  în care reclamanta nu a atacat acest act administrativ fiscal pentru a obţine reparaţia morală constând  în anularea actului, nu poate pretinde  ulterior acordarea de despăgubiri egale cu  majorările de întârziere  și penalităţile aferente  impozitului pe profit de 148.646 lei pe considerentul  că dacă ar fi fost emisă decizia de  impunere  în același timp cu procesul verbal de control ar fi fost evitată plata accesoriilor.

Instanţa a constatat că reclamanta a avut cunoștinţă de stabilirea  impozitului pe profit suplimentar  în sumă de 255.632 RON prin procesul verbal nr.11/2005, din care a achitat din proprie  iniţiativă suma de  106.985 lei rămânând neachitată  o diferenţă de 148.646 RON faţă de care a știut că pentru neachitare va datora obligaţii fiscale accesorii reprezentând majorări de întârziere  și penalităţi  și deci reclamanta nu a luat cunoștinţă pentru prima dată de acest  impozit odată cu emiterea deciziei de  impunere, ci prin neachitarea acestuia după data de 16.05.2005  și-a asumat incidenţa în sarcina sa a dispoziţiilor legale ce prevedeau plata majorărilor de  întârziere.

Aceleași considerente au fost reţinute și în privinţa sumei de 29.210 lei reprezentând despăgubiri egale cu majorările de întârziere  și penalităţile aferente unui TVA de 99.015 lei.

4. Referitor la cauza de răspundere patrimonială legată de soluţionarea peste termenul legal de 6 luni a inspecţiei fiscale începute la 11 ianuarie 2008 și care a avut ca efect pagubele suferite de reclamantă prin nerestituirea la termen a  impozitelor plătite în plus din eroare, respectiv a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor juridice, se observă că reclamanta a invocat faptul că în baza Ordinului de serviciu nr.28/11.01.2008 inspecţia fiscală a început la această dată și trebuia finalizată în termenul de 6 luni prevăzut de art.104 alin.2 Cod procedură fiscală, or,  de vreme ce  inspecţia fiscală s-a finalizat prin raportul din 19.12.2008, reclamantei i s-a adus un prejudiciu calculat sub forma dobânzilor prevăzute de art. 124 din  O.G. 92/2003, prin raportare la suma efectiv restituită de 1.799.647 lei la data de 9.03.2009.

Pe de–o parte, instanţa a reţinut că pentru verificarea  modului de determinare, de declarare și de plată a impozitului pe venitul microîntreprinderilor, precum și a impozitului pe veniturile din dividende a fost  emis Ordinul de serviciu nr.28/11.01.2008, iar prin constatările  raportului de inspecţie fiscală s-a reţinut că pentru achitarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor  în  sumă de 2.232.468 lei reclamanta a formulat o cerere de  compensare a acestui  impozit cu impozitul pe dividende persoane juridice,  în sumă de 2.785.687 lei considerat ca achitat eronat de societate, iar  în urma cererii nr.114/3.07.2006  reclamantei I s-a emis  nota de compensare nr. 6734/17.07.2006 a  impozitului pe dividende în sumă de 2.785.687 lei, astfel încât  reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind  soluţionarea cu  întârziere a  unei cereri de restituire  în condiţiile  în care la dosar nu există copia acestei cereri  înregistrată la organul fiscal competent  și nici dovada privind  modul de soluţionare a acesteia.

Pe de altă parte, organul fiscal a arătat că reclamanta a solicitat compensarea din  suma totală de 3.019.450 lei a unor obligaţii în cuantum de 1.219.803 lei , iar această compensare s-a efectuat în conformitate cu art. 122 alin.1 lit.a Cod procedură fiscală, operând de la data depunerii de către reclamantă a cererii de compensare.

5. În ceea ce privește restituirea sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei pentru nerestituirea la termen a  impozitului pe dividende persoane  juridice, instanţa a constatat că reclamanta a depus cereri de restituire a impozitului privind dividendele persoanelor juridice subnr.961044/3.03.2009 ce a fost soluţionată prin nota de restituire nr.6665/5.03.2009, reclamanta nefăcând dovada contrară celor menţionate de organul fiscal, astfel încât apare ca neîntemeiată cererea acesteia pentru acordarea despăgubirilor astfel individualizate la pct.4 din acţiunea  introductivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. PPS.R.L. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin încălcarea prevederilor cu caracter general ale art.304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, care pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă:

-Instanţa de fond a reţinut că prelungirea termenului de soluţionare a decontului TVA cu sume negative nr. 167647 din 25 mai 2007 este justificată de situaţii obiective, neimputabile autorităţii fiscale și că această prelungire nu se datorează încălcării dispoziţiilor legale de către organul fiscal fără mai analizeze motivarea reală a pretenţiilor cu privire la pagubele cauzate de soluţionarea cu întârziere a decontului TVA.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că nu contestă legalitatea controlului ci faptul că a fost efectuat cu depășirea termenului prevăzut de lege, fără o justificare rezonabilă. În susţinerea acestui motiv de recurs, a fost invocată Hotărârea CJUE din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10 într-o procedură preliminară, potrivit căreia reglementările Uniunii Europene (articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138) trebuie interpretate în sensul că se opun prelungirii termenului de 45 zile în care inspecţia fiscală trebuia finalizată și că dobânzile pentru sumele de rambursat din TVA curg de la data la care termenul de 45 zile a expirat.

Această interpretare dată de CJUE este obligatorie pentru toate statele membre ale  Uniunii Europene și ea constituie un izvor de drept intern, în măsura în care această interpretare ar veni în conflict cu o normă internă, dreptul european este prioritar, așa cum dispune art.148 alin.(2) din Constituţia României.

 -În virtutea aceleiași logici care impune plata de dobânzi către autoritatea fiscală de la data la care trebuia finalizată o inspecţie fiscală, intimata-pârâtă trebuie să plătească și sumele de: 203.319 lei – despăgubiri egale cu majorările de întârziere și penalităţile plătite aferente impozitului pe profit de 148.646 lei.

Recurenta-reclamantă reia toate pretenţiile solicitate prin acţiune cu argumentele prezentate pe larg în cuprinsul acesteia iar cu privire la suma de 986.736 lei, prin notele scrise precizează că nu mai susţine acest petit reprezentând penalităţi  contractuale pretinse de S.C. CP S.R.L. Biharia.

Arată  în finalul motivelor de recurs că la suma pretinsă se adaugă dobânzile prevăzute de art.124 C.proc.fisc, începând cu 07 august 2009, data la care cererea formulată în procedura plângerii administrative prealabile trebuia soluţionată.

Cu privire la termenul de 45 zile, prevăzut de art. 70 C.proc.fisc, jurisprudenţa a stabilit că nerespectarea acestuia atrage obligaţia organului fiscal de a plăti dobânzi contribuabilului, sens în care invocă Decizia nr. 1494 din 18 martie 2009 a Secţiei de contencios administrativ fiscal a înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și decizia nr.227 din 20.01.2009 a Curţii de Apel Craiova.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală  a solicitat respingerea recursului ca nefondat insistând asupra faptului că  în ceea ce privește cererea de obligare la plata unor despăgubiri aferente unor activităţi de inspecţie fiscală cu nerespectarea termenelor legale, în mod temeinic instanţa de fond a reţinut că nesoluţionarea în termen a cererii de rambursare nu este rezultatul unei atitudini culpabile a organelor fiscale, această nesoluţionare fiind rezultatul unor cauze obiective.

Prin Notele scrise depuse la dosar la termenul din 28 octombrie 2011, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 alin. 3 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) cu trei întrebări preliminare referitoare la interpretarea art. 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138.

Înalta Curte prin Încheierea pronunţată la 9 decembrie 2011 a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu privire la prima întrebare preliminară formulată de recurenta-reclamantă SC „Porto Petrol” S.R.L. care privește interpretarea art. 183 din Directiva 6/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138 reţinând că, deși această normă europeană are legătură cu soluţionarea prezentului litigiu, în acest caz nu există obligativitatea de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece există deja jurisprudenţa în această materie, reprezentată de Hotărârea C.J.U.E. din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10, în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă din Bulgaria, referitoare la interpretarea aceleiași reguli comunitare Directiva 2006/112, modificată prin Directiva 2006/138.

Referitor la cea de a doua întrebare preliminară formulată de recurenta – reclamantă care se referă la momentul de la care trebuie calculate dobânzile aferente sumei de rambursare a T.V.A., Înalta Curte a constatat că aceasta vizează aplicarea și interpretarea unei norme interne, respectiv art. 70 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, solicitare care excede competenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A treia întrebare preliminară formulată de recurenta – reclamantă nu îndeplinește condiţiile de admisibilitate pentru trimiterea cererii de sesizare, astfel cum acestea sunt prevăzute expres în art. 267 din T.F.U.E.

Recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă a solicitat  acordarea de despăgubiri în sumă de 530.738 lei dobânzi aferente sumei de 893.498 lei scadentă la rambursare la data de 10.07.2007, dată la care trebuia finalizată inspecţia fiscală în termen de 45 zile cum prevede art.70 Cod procedură fiscală iar suma efectiv rambursată a fost primită de la 23.07.2009.

Cuantumul sumei nu este contestat, fiind stabilit pe baza expertizei contabile administrate în cauză.

Dobânzile pretinse sunt calculate conform art.124 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate la sumele cu titlu de TVA care trebuiau rambursate de pârâţi la expirarea termenului prevăzut de lege, de la depunerea decontului TVA din 25.05.2007.

Decontul TVA a fost transmis spre verificare de către Serviciul Rambursări TVA la Activitatea de Inspecţie Fiscală la data de 24.07.2007, când a fost înregistrat sub nr. 735535.

Inspecţia fiscală generată de cererea de rambursare a fost dispusă și începută la 26.07.2007, pentru ca ulterior după expirarea termenului legal de 45 zile respectiv la 23.08.2007 să fie suspendată pentru a se efectua  verificări încrucișate la 4 societăţii comerciale, rezultatul fiind comunicat la DGAMC la 17.06.2008..

Recurenta-reclamantă arată că inspecţia fiscală s-a desfășurat pe un termen nepermis de lung, fără o justificare rezonabilă.

Prima instanţă a reţinut că prelungirea termenului de soluţionare a decontului de TVA este justificat de situaţii obiective, sens în care s-a raportat la prevederile art.70 alin.2 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui text de lege când pentru soluţionarea cererii sunt necesare informaţii suplimentare acest termen de 45 zile se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informaţiilor solicitate.

În speţă, organele fiscale au apreciat că informaţiile suplimentare sunt necesare după expirarea celor 45 zile, când inspecţia fiscală a fost suspendată pentru a se efectua verificări încrucișate la 4 societăţi comerciale care au durat până la 03.06.2008, inspecţia fiscală fiind reluată la data de 23.06.2008.

Recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor de recurs a invocat Hotărârea CJUE din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10 în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă din Bulgaria,  în care s-a reţinut că: În lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoare adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei raportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. In schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 zile nu încalcă această prevedere “.

Astfel problema juridică dezlegată de CJUE prin hotărârea preliminară se suprapune   cu situaţia dedusă judecăţii privind pretenţiile recurentei-reclamante vizând suma de 530.738 lei dobânzi calculate la sumele cu titlu de TVA solicitate la rambursare, și plăţile cu întârziere. În situaţia dată conform art.70 alin.2 Cod procedură fiscală organele de specialitate pot prelungi durata controlului însă datorează dobânzi pentru  întârzierea rambursării sumelor solicitate cu titlu de TVA.

CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanţelor naţionale privind problemele respective de drept comunitar.

Termenul de 45 zile pentru rambursarea TVA este stabilit prin art.70 alin.1 Cod procedură fiscală privitor la termenele  de soluţionare a cererilor contribuabililor.

Curtea reţine că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune și în baza aquis-uliul comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia romana referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

În primul rând, în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a reţinut în mod constant că “Statele Membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condiţiilor de rambursare a TVA în exces, dar ca nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiţii, principiului neutralităţii TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte TVA-ul, ceea ce implica în mod necesar “ca TVA-ul să fie rambursat intr-o perioada de timp rezonabila prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor masuri echivalente și ca în orice caz, metoda adoptata pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil’ (paragraful 17 al spetei Șosnowska).

În mod similar, din opinia exprimata de Avocatul General Mischo în speţa „Comisia Europeana vs. Italia”, reiese că, atunci când face referire la rambursare, art. 18 alin.A din Directiva a 11-a de TVA (care reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcţionare a sistemului comun de TVA) nu are în vedere cu siguranţă printre modurile de rambursare vreunul în care contribuabilul îndreptăţit la rambursare în calitate  de creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru care Curtea Europeana de Justiţie reţine în hotărârea pronunţată în cauza ca întrucât rambursarea TVA ”este unul dintre elementele esenţiale de aplicare a principiului neutralităţii sistemului comun de TVA, condiţiile stabilite de Statele Membre în privinţa rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu, prin punerea contribuabilului în situaţia de a suporta în tot sau în parte, riscul sarcinii TVA” (paragraful 33).

De aceea, Curtea Europeana de Justiţie concluzionează că “Statele Membre, prin condiţiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptăţească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care ii este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod necesar ca rambursarea să aibă loc intr-o perioada rezonabila de timp, prin plata sau mijloace echivalente, și în orice caz, orice metoda de rambursare adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil.” .

În al doilea rând, se reţine că principiul neutralităţii TVA reprezintă aplicarea în materia TVA a principiului legal general al nediscriminării, întrucât competitorii nu pot fi trataţi în mod diferit din perspectiva TVA.

Or, dacă nu s-ar acorda dobânzi unui contribuabil care beneficiază de rambursare TVA cu întârziere, acesta s-ar afla intr-o poziţie de discriminare fata de un alt contribuabil, competitor de-al sau, care ori nu a fost pe poziţie de rambursare de TVA (respectiv, suma TVA aferentă achiziţiilor sale a fost mai mare decât suma TVA aferentă livrărilor sale), ci pe poziţie de plată TVA (adică, suma TVA aferenta achiziţiilor sale a fost mai mica decât suma TVA aferent livrărilor sale) ori care a beneficiat de o rambursare imediată și fără întârziere a TVA, ceea ce potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie ar fi de neconceput.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că pretenţiile deduse din rambursarea cu întârziere a TVA sunt întemeiate în raport de prevederile art.70 și art.124 Cod procedură fiscală, aceasta în condiţiile în care prin adresa atacată nr.1061846/10.12.2009, emisă de ANAF,  s-a exprimat un refuz apreciat ca nejustificat, de emitere a unui act administrativ pentru plata dobânzilor conform art.124 Cod procedură fiscală.

Criticile ce vizează celelalte pretenţii deduse judecăţii și respinse de prima instanţă nu pot fi reţinute.

Cu privire la suma de 203.319 lei – reprezentând majorări de întârziere si penalităţi aferente impozitului pe profit in suma de 148.646 lei, așa cum a menţionat intimata-pârâtă prin întâmpinare, în condiţiile în care nu a fost solicitată restituirea acestei sume reprezentând impozit pe profit, cererea de acordare de majorări de întârziere și penalităţi aferente restituirii cu întârziere a sumei solicitate, în cuantum de 203.319 lei, nu are temei legal și nu poate constitui prejudiciu.

Totodată nici suma de 29.210 lei solicitată de recurenta-reclamantă cu titlu de majorări de întârziere și penalităţi aferente impozitului pe profit în sumă de 99.015 lei nu are temei legal pentru a fi datorată, aceasta în condiţiile în care titlul de creanţă nu a fost contestat de societate.

Referitor la suma de 431.915 lei – reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitata la restituire în data de 12.07.2008, din care s-a restituit suma de 1.799.647 lei în data de 09.03.2009, compensarea a operat de la data depunerii cererii de compensare conform art. 122 alin.1 lit.a, care prevede  “(1) In cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, majorările de întârziere se datorează până la data stingerii inclusiv, astfel: a) pentru compensările la cerere, data stingerii este data depunerii la organul competent a cererii de compensare”, nefiind datorate în consecinţă sumele solicitate de recurenta-reclamantă.

Raportându-se la dispoziţiile art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, în mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii patrimoniale administrative în privinţa sumelor solicitate de reclamantă și reiterate în cererea de recurs la nr.1,2, 4, 6,7 și 8.

Mai mult, în privinţa cheltuielilor cu consultanţa juridică fiscală și contabilă angajata în baza Actului adiţional din data de 15.07.2008 și a contractelor din data de 24.07.2008, 30.07.2008, respectiv din data de 16.06.2009, prima instanţă a reţinut incidenţa art.106 alin.3 din OG nr.92/2003, invocată de reclamantă prin acţiune, conform cărora pe durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuși acesteia au dreptul de a beneficia de asistenta de specialitate sau juridică, angajarea acestor cheltuieli fiind o opţiune a societăţii, care nu a dovedit necesitatea angrenării acestor cheltuieli raportate la poziţia organelor fiscale și mai mult intimata DGAMC a depus toate diligenţele pentru clarificarea tratamentului fiscal al sumelor în discuţie, solicitând punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală .

În consecinţă, pentru considerentele expuse la pct.II.1 din decizie, în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004, art.312 alin.1 teza I din Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată, cu aplicarea art.274 și 276 Cod procedură civilă pentru partea căzută în pretenţii.

Legislaţie relevantă:

O.U.G. nr. 34/2006, art. 298

Potrivit art.298 din O.U.G nr. 34/2006 „contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora”

Aceste dispoziţii nu pot fi invocate pentru încheierea în afara procedurilor instituite prin O.U.G. nr. 34/2006 a unui act adiţional la un contract de achiziţie publică aflat în curs de executare la momentul intrării în vigoare a acestei ordonanţe.  

Decizia nr. 1126 din 1 martie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, astfel cum a fost precizată, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achiziţiilor Publice ANRMAP), în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională X și S.C. GS S.A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale încheiate la contractul nr.101/2782/27.04.2006, respectiv actul adiţional nr.1 înregistrat cu nr.101/ 2782/27.04.2006, Actul adiţional nr.2 înregistrat cu nr.101/4812/ 29.05.2007, Actul adiţional nr.3 înregistrat cu nr.101/445/ 29.01.2008, Actul adiţional nr.4 înregistrat cu nr.101/1734/02.04.2008 și Actul adiţional nr.5 înregistrat cu nr.101/7501/17.12.2008.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 27.04.2006, Compania Naţională X (denumită Beneficiar) a încheiat Contractul de prestări servicii nr.110/27.04.2006, 101/2782/27.04.2006 cu S.C. GS S.A. (denumită Prestator) și a susţinut că, ulterior atribuirii acestui contract, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.34/2006, Compania Naţională X a prelungit nejustificat durata contractului, achiziţionând noi servicii, afectând noi sume de bani din fondurile publice pentru achitarea acestora, prin încheierea a 5 acte adiţionale, eludând astfel prevederile imperative ale O.U.G. nr.34/2006 deși, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr.34/2006 (la data de 19 aprilie 2006), pârâta a dobândit calitatea de autoritate contractantă, iar pentru serviciile financiare care fac obiectul acestei suplimentări, aceasta avea obligaţia să atribuie un nou contract de achiziţie publică, cu respectarea prevederilor art.20 din O.U.G. nr.34/2006.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C. GS S.A. a invocat  excepţia de necompetenţă a Curţii de Apel București, pe care instanţa a respins-o prin încheierea de ședinţă din data de 29.03.2011, precum și excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, la care a renunţat ulterior. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr.3082 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achiziţiilor Publice, în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională X S.A. și S.C. GS S.A. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că între Compania Naţională X S.A. și S.C. GS S.A., s-a încheiat Contractul de prestări servicii nr.101/2782/27.04.2008, cu obiectul menţionat de reclamantă în motivarea acţiunii, pe o durată de 5 ani.

Analizând conţinutul pct.13.3 din contract, conform căruia orice modificare a convenţiei poate fi făcută doar în scris, prin acte adiţionale, încheiate în aceeași formă ca și documentul original și constatând împrejurarea că încheierea contractului de prestări servicii s-a realizat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.34/2006, Curtea a reţinut că art.298 din actul normativ menţionat trebuie interpretat în sensul că O.U.G. nr.34/2006 este inaplicabilă în cazul contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, inaplicabilitatea vizând inclusiv prevederile art.20, referitoare la obligaţia unei autorităţi contractante de a atribui contractele de achiziţie publică prin licitaţie, astfel încât actele adiţionale încheiate de pârâte sunt permise de contractul iniţial, care scapă reglementării OUG nr.34/2006.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achiziţiilor Publice și Compania Naţională X S.A.

În recursurile formulate, cele două recurente au invocat critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.7 Cod procedura civilă, susţinând, în esenţă, că instanţa nu și-a motivat soluţia, limitându-se la invocarea art.298 din O.U.G. nr.34/2006 și reţinând că prevederile acestei ordonanţe de urgenţă nu sunt aplicabile contractului și nici actelor adiţionale încheiate ulterior.

Compania Naţională X S.A. a argumentat că interesul său în promovarea căii de atac este determinat de faptul că, urmare a denunţării unilaterale a Contractului de prestări Servicii nr.101/2782 din 27.04.2006 (respectiv nr.110 din 27.04.2006) așa cum a fost completat cu actele adiţionale, S.C. GS SA a intentat acţiune în pretenţii care formează obiectul Dosarului nr.20447/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București – Secţia a VI-a comercială.

Separat, invocând dispoziţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, în mod generic, ANRMAP a susţinut critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.9 Cod procedura civilă, potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În esenţă, autoritatea publică recurentă a argumentat că instanţa de fond a reţinut în mod greșit, în primul rând, că potrivit prevederilor art.298 din O.U.G. nr.34/2006, dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă nu sunt aplicabile, contractul de prestări servicii fiind încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Pe de altă parte, autoritatea publică recurentă a mai susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că prevederile art.20 din această ordonanţă de urgenţă nu sunt incidente în privinţa actelor adiţionale.

De asemenea, a mai argumentat că judecătorul fondului a ajuns în mod eronat la concluzia că potrivit pct.13.3 din contractul de prestări servicii, orice modificare a acestuia putea fi făcută prin acte adiţionale, așa cum s-a procedat și în cauza de faţă.

În concluzie, ANRMAP a cerut admiterea recursului formulat, desfiinţarea soluţiei instanţei de fond și admiterea acţiunii așa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării actelor adiţionale încheiate la Contractul nr.101/2782 din 27.04.2006.

Așa cum s-a arătat în Încheierea din 2.02.2012, din oficiu, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor problema admisibilităţii căii de atac, în raport cu prevederile art.285 alin.(5) din O.U.G. nr.34/2006.

Prin concluziile scrise depuse, Compania Naţională X  SA a achiesat la excepţia de inadmisibilitate a recursurilor, ridicată din oficiu de instanţa de recurs, iar cu privire la fondul cauzei, a susţinut aplicabilitatea prevederilor art.298 din O.U.G. nr.34/2006, potrivit cărora „Contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora”.

În concluziile scrise depuse, ANRMAP a susţinut netemeinicia excepţiei, ridicată din oficiu de instanţa de recurs, argumentând că în cauză sunt incidente prevederile art.296¹ alin.(1) din O.U.G. nr.34/2006, care conferă autorităţii „dreptul de a solicita instanţei de judecată constatarea nulităţii absolute a contractelor” în situaţiile enumerate, situaţie în care hotărârea Curţii de Apel București poate fi atacată cu recurs, potrivit alin.(3) de la art.296¹.

În ceea ce privește fondul cauzei, a reiterat argumentele considerentelor recursului scris, solicitând admiterea acestuia.

Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului

Într-adevăr, potrivit art.285 alin.(5) din O.U.G. nr.34/2006, „Hotărârea pronunţată de instanţă este definită și irevocabilă”, dar această prevedere se referă la hotărârea pe care instanţa de contencios administrativ o pronunţă într-o cauză care are ca obiect o plângere împotriva unei decizii a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, conform art.283 și urm. din Secţiunea a 8-a – Căi de atac împotriva deciziilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

În cauză, însă, instanţa de fond a avut de soluţionat o acţiune pe care ANRMAP a formulat-o în temeiul art.296¹ alin.(1) din O.U.G. nr.34/2006, astfel că devine incidentă norma de la alin.(3) din același articol, potrivit căruia „Sentinţa Curţii de Apel București poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la data comunicării la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal”.

Astfel fiind, în cauza de faţă, recursul reprezintă o cale de atac admisibilă.

Cu privire la criticile încadrate în motivul prevăzut la art.304 pct.7 Cod procedura civilă, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art.261 alin.(1) pct.5 Cod procedura civilă, hotărârea pronunţată de instanţă trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanţei, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

În cauză, judecătorul fondului a dat hotărârii o motivare foarte succintă, însă cuprinzătoare și corespunzătoare soluţiei pe care a    adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispoziţiile legale și contractuale pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, acţiunea fiind astfel respinsă ca neîntemeiată.

Criticile formulate cu privire la nelegalitatea și netemeinicia soluţiei instanţei de fond, circumscrise motivului prevăzut la art.304 pct.9 în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a reţinut în expunerea rezumativă prezentată la pct.1 al acestor considerente, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în primul rând că, în raport cu prevederile art.298 din O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, cu modificările și completările ulterioare, dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă, în general, nu sunt aplicabile actelor juridice deduse judecăţii și nici în ceea ce privește condiţiile cerute la art.20 din această reglementare.

            Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că potrivit pct.13.3. din Contractul de prestări servicii nr.101/2782 din 27.04.2006, orice modificare a convenţiei putea fi realizată prin acte adiţionale, lucru care s-a și făcut, în condiţiile în care dispoziţiile O.U.G. nr.34/2006 nu sunt incidente, iar actele adiţionale „scapă reglementării” acestei ordonanţe de urgenţă.

În cauză, este necontestat că la data de 27.04.2006 a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr.101/2782 din 27.04.2006 între S.C. GS SA în calitate de prestator și Compania Naţională X SA, în calitate de autoritate contractantă beneficiară, având ca obiect serviciile enumerate la pct.3 din contract, pentru o durată de 5 ani, de la data semnării.

De asemenea, este necontestat că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.34/2006 – 30.06.2006, au fost încheiate actele adiţionale în litigiu: nr.1 din 4.12.2006, nr.2 din 29.05.2007, nr.3 din 29.01.2008, nr.4 din 2.04.2008 și nr.5 din 17.12.2008 prin care au fost aduse modificări substanţiale privind, inclusiv, majorarea comisioanelor, baremul de performanţă și prelungirea duratei contractului care urma să expire la 27.04.2011, cu 5 ani de la 1.12.2008, urmând să expire la 31.12.2013.

În urma controlului efectuat de ANRMAP au fost constatate deficienţele consemnate în Raportul de control nr. RC/7970 din 3.06.2010  organul de control propunând aplicarea prevederilor art.296¹ din O.U.G. nr.34/2006 în vederea stopării efectelor produse de încălcarea prevederilor legale, valorile respective depășind limitele legale.

În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr.34/2006, într-adevăr, potrivit art.298 „Contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere două situaţii: aceea a contractelor în curs de executare și aceea a procedurilor de atribuire în curs de desfășurare, ambele la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.34/2006.

În cauză, este necontestat că nu este vorba de o procedură de atribuire aflată în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.34/2006, dar nici de aspecte care să ţină de executarea Contractului de prestări servicii încheiat la data de 27.04.2006, deci, anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în privinţa cărora ar fi urmat să se aplice prevederile legale anterioare, în vigoare la data încheierii contractului.

Litigiul vizează modificări și completări aduse unor clauze esenţiale ale contractului iniţial, inclusiv mărirea duratei cu mai mult de jumătate din durata prevăzută, ceea ce impune concluzia că, de la data intrării în vigoare, O.U.G. nr.34/2006 este pe deplin aplicabilă actelor adiţionale în litigiu, concluzia instanţei de fond fiind eronată.

În ceea ce privește concluzia instanţei de fond potrivit căreia actele adiţionale sunt legale din moment ce potrivit clauzei de la pct.13.3 din Contractul de prestări servicii, orice modificare a contractului poate fi făcută prin acte adiţionale, această concluzie este greșită din moment ce are la bază ignorarea prevederilor O.U.G. nr.34/2006, în special prevederile art.20 în forma în vigoare la datele respective, potrivit cărora contractul de achiziţie publică (de bunuri, servicii, etc.) trebuie să se facă prin aplicarea procedurilor de licitaţie publică.

Astfel fiind, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie netemeinică și nelegală, în condiţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recursurile fiind astfel apreciate ca întemeiate pentru considerentele prezentate.

Reţinând că, la încheierea actelor adiţionale din litigiu nu au fost respectate prevederile O.U.G. nr.34/2006, inclusiv prevederile art.20, acţiunea formulată de autoritatea publică a fost admisă constatându-se nulitatea actelor adiţionale așa cum au fost identificate mai sus.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 188/1999

Potrivit art. 77 alin.(5) din Legea nr.188/1999, republicată „Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare”.

Din interpretarea textului legal citat, rezultă faptul că cele două termene nu sunt alternative, fiind obligatoriu ca aplicarea sancţiunii disciplinare să se circumscrie ambelor termene, astfel încât nerespectarea oricăruia dintre ele, constituie un viciu de nelegalitate.

Decizia nr. 1107 din 1 martie 2012

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în forma republicată în M.Of. nr. 365 di 29.05.2007, cu modificările și completările ulterioare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timișoara reclamantul BE a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Autoritatea Naţională a Vămilor și Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Timișoara, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr.2111/ 19.05.2011, emis de pârâtul Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar în subsidiar să se dispună anularea acestuia și suspendarea executării sale până la soluţionare irevocabilă a contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că prin Ordinul nr. 2111 din 19.05.2011 emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicat reclamantului la 20.05.2011, acesta a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de două luni, în baza art. 75, art. 77 alin.(1), alin.(2) lit.j, alin.(3) lit.b, alin.(4), alin.(5), art.78 alin.(3) și art.79 alin.(1) din Legea nr.188/1999, coroborat cu art. 50 alin.(1), alin.(3) și 4 din H.G. nr.1344/2007.

În cuprinsul actului sancţionator s-a reţinut că reclamantul se face vinovat de încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese și interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, abatere reglementată de art.77 alin.(1) lit.i) din Legea nr.188/1999, întrucât ar fi permis ca pe calculatorul din biroul său să fie redactată o cerere în numele S.C. „P” S.R.L., pentru desigilarea instalaţiei de producţie și a căilor de acces din cadrul antrepozitului fiscal deţinut, în legătură cu o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva DJAOV Arad, utilizând astfel bunurile aparţinând autorităţii vamale pentru desfășurarea altor activităţi decât cele aferente funcţiei publice deţinute.

Reclamantul a susţinut că ordinul atacat este nul absolut, întrucât nu cuprinde menţiunile obligatorii impuse de artr.50 alin.3 din H.G. nr.1344/ 31.10.2007, respectiv nu menţionează termenul în care poate fi contestată sancţiunea disciplinară, instanţa la care poate fi îndreptată contestaţia și nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale, formulate prin întâmpinarea comunicată Comisiei de disciplină, urmare a citaţiei emisă la 21.09.2010, care vizau nulitatea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă, urmare a neregulatei citări, raportat la dispoziţiile art. 35 alin.2 din H.G. nr.1344/2007.

De asemenea, s-a susţinut că ordinul atacat ar fi nul ca urmare a faptului că a fost emis după parcurgerea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă de către o comisie de disciplină necompetentă, acesta apreciind că cercetarea sa trebuia efectuată de către Comisia de disciplină din cadrul ANAP, conform art.10 alin.(2) și art. 29 alin.(3) din H.G. nr.1344/2007, dat fiind faptul că, la data derulării acestei proceduri, deţinea funcţia publică de director administrativ, numit prin ordin al Președintelui ANAF.

Sub un alt aspect, s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 77 alin.(5) din Legea nr.188/1999, în sensul că sancţiunea disciplinară a fost aplicată după expirarea termenului de un an de la data sesizării Comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea pretinsei abateri disciplinare

Prin cererea depusă la dosar la 20.09.2011, reclamantul a precizat că nu a înţeles să cheme în judecată Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ci însăși Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în calitate de emitent al actului contestat.

Prin întâmpinările depuse la dosar, autorităţile pârâte au solicitat respingerea acţiunii, susţinând că reclamantul se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, iar Ordinul nr. 2111/19.05.2011 cuprinde toate elementele impuse de art. 50 alin.(3) din H.G. nr. 1344/2007, iar probele administrate în cursul cercetării disciplinare au relevat vinovăţia sa.

Prin încheierea de ședinţă din data de 20.09.2011 a fost admisă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 2111/19.05.2011, pentru motivele expuse în cuprinsul acelei hotărâri.

Prin Sentinţa civilă nr.433 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara – Secţia contencios administrativ și fiscal a admis în parte acţiunea și a dispus anularea Ordinului nr.2111 din 19.05.2011, respingând, în rest, cererea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

– Prin Ordinul nr.2111 din 19.05.2011 emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicat reclamantului la 20.05.2011, acesta a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de două luni, în baza art. 75, art. 77 alin.1, alin.2 lit.j, alin.(3) lit.b, alin.(4), alin.(5), art.78 alin.(3) și art.79 alin.(1) din Legea nr.188/ 1999, coroborat cu art. 50 alin.(1), alin.3 și 4 din H.G. nr. 1344/2007;

– În speţă nu se verifică susţinerile privind nulitatea absolută a Ordinului nr. 2111/19.05.2011 emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, referitoare la neprecizarea instanţei competente la care poate fi contestat actul astfel emis și nici termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată, la faptul că acesta a fost emis de către un organ necompetent, raportat la funcţia publică pe care o ocupa la data emiterii sale.

– Dat fiind că la data sesizării comisiei de disciplină din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor București reclamantul nu deţinea funcţia prevăzută de art.1 lit.g) din Ordinul emis de Președintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr.71 din 14 ianuarie 2008, privind organizarea și funcţionarea Comisiei de disciplină din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instanţa de fond a concluzionat că, nu se poate constata nelegalitatea actului sancţionator atacat pentru nerespectarea normelor de competenţă în efectuarea cercetării disciplinare.

Nu se verifică nici susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea condiţiilor de formă legal impuse pentru emiterea sa, căci în art. 3 din dispozitivul său au fost reproduse fidel prevederile art.80 din Legea nr.188/1999, respectiv, art.51 din H.G. nr.1344/2007, rezultând astfel că emitentul actului a înţeles astfel să facă trimitere la reglementările legale în vigoare, a căror conţinut se prezumă a fi cunoscut de către reclamant.

Raportat la starea de fapt reţinută anterior, curtea de apel a constatat că cererea reclamantului de anulare a ordinului apare parţial întemeiată, verificându-se, în cauză, susţinerile reclamantului referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare cu depășirea termenului de prescripţie de 1 an, reglementat de art. 77 alin.(5) din Legea nr. 188/1999. S-a reţinut că rezultă atât din cuprinsul Ordinului nr.2111 din 19.05.2011 (fila 11), cât și din copia sesizării adresate de către Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Timișoara, Autorităţii Naţionale a Vămilor București, sub nr. 12574/ 23.04.2010, că la 28.04.2010 a fost înregistrată la comisia de disciplină din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor București (competentă, potrivit argumentelor mai sus expuse, să efectueze cercetarea disciplinară), sesizarea pentru declanșarea cercetării disciplinare a reclamantului, însoţită de nota de constatare prin care era expusă starea de fapt considerată a releva săvârșirea abaterii disciplinare.

Ca atare, în data de 28.04.2010 a început să curgă termenul de 1 an în interiorul căruia trebuia aplicată sancţiunea disciplinară reclamantului, iar ordinul de aplicare a sancţiunii disciplinare a fost emis după expirarea acestuia, la data de 19.05.2011.

S-a concluzionat în sensul că având în vedere că prin întâmpinările depuse la dosar, ori în cadrul concluziilor orale puse la dezbaterea în fond a cauzei, pârâtele nu au formulat apărări cu privire la aceste susţineri și nu au relevat motive de suspendare ori întrerupere a termenului de prescripţie menţionat, termenul mai sus menţionat, reglementat de art.77 alin.(5) din Legea nr.188/1999 a expirat anterior emiterii ordinului sancţionator.

2.1. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale Timișoara și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care au invocat motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, fiind susţinute, în esenţă, următoarele critici:

– potrivit art.77 alin.(5) din Legea nr.188/1999 republicată, „sancţiunea disciplinară se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare”;

– instanţa de fond a interpretat greșit dispoziţiile legale citate, ignorând că sancţiunea disciplinară a fost aplicată la data de 19.05.2011, deci în cadrul termenului de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare – 19.11.2009.

În concluzie, cele două autorităţi au solicitat admiterea recursurilor, desfiinţarea soluţiei pronunţate și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

2.2. Reclamantul a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor formulate, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală și temeinică și solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, prin Ordinul nr.2111 emis la data de 19.05.2011, intimatul-reclamant a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 2 luni, conform prevederilor art.75, art.77 alin.(1), alin.(2) lit.j), alin.(3) lit.b), alin.(4), alin.(5), art.78 alin.(3) și art.79 alin.(1) din Legea nr.188/1999, republicată.

Din actele și lucrările cauzei rezultă că, așa cum în mod judicios a reţinut instanţa de fond, Comisia de disciplină competentă a fost sesizată la data de 28.04.2010, iar sancţiunea a fost aplicată prin Ordinul nr.2111 din 19.05.2011, ceea ce înseamnă încălcarea termenului de 1 an, prevăzut de lege.

Astfel, potrivit art.77 alin.(5) din Legea nr.188/1999, republicată „Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare”.

Din interpretarea textului legal citat, instanţa de recurs reţine că cele două termene nu sunt alternative, fiind obligatoriu ca aplicarea sancţiunii disciplinare să se circumscrie ambelor termene, astfel încât nerespectarea oricăruia dintre ele, constituie un viciu de nelegalitate.

Or, în cauză, este necontestat că sancţiunea a fost aplicată prin Ordinul nr.2111 emis la data de 19.05.2011, în timp ce Comisia de disciplină competentă fusese sesizată la data de 28.04.2010, ceea ce reprezintă încălcarea termenului de 1 an prevăzut la art.77 alin.(5) din Legea nr.188/ 1999, republicată.

Soluţia instanţei de fond este legală și temeinică, recursurile fiind în consecinţă, respinse ca nefondate.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 188/1999, art. 89 alin. (3) lit. f)

Refuzul unui funcţionar public de a accepta detașarea, în condiţiile în care avea încheiat  cu părinţii săi – aflaţi la o vârstă înaintată și cu o stare de sănătate precară – un contract de întreţinere prin care și-a asumat obligaţia de a-i îngriji pe toată durata vieţii, se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 89 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 188/1999, privind existenţa unor motive familiale temeinice, ordinul prin care s-a dispus detașarea acestui funcţionar public fiind, prin urmare, nelegal.

Decizia nr. 1135 din 2 martie 2012

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la această instanţă sub dosar nr.226/57 din 18.03.2011 reclamantul CM a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze Ordinul nr.153/15.03.2011 emis de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată;

În motivarea acţiunii s-a arătat că a fost detașat prin Ordinul nr.153/ 15.03.2011 la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași ca director executiv, însă din motive familiale temeinic justificate a înţeles să refuze detașarea prevalându-se de dispoziţiile art.89 din Legea nr.188/ 1999, formulând și procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.554/ 2004, cerere de care pârâta nu a ţinut cont invocând motivul că Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași are postul de director executiv vacant.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare invocând excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, iar pe fond netemeinicia acţiunii având în vedere că Ordinul nr.153/15.03.2011 este motivat în fapt și drept și îndeplinește condiţiile de fond și formă cerute pentru validitatea actelor administrative.

Prin Sentinţa nr.118 din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia contencios administrativ și fiscal a respins excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă și a admis acţiunea formulată de reclamantul CM împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă – A.N.O.F.M.

A anulat Ordinul de detașare nr.153 din 15.03.2011 emis de pârâtă și a obligat-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile este nefondată deoarece prin cererea din data de 16.03.2011 reclamantul a solicitat anularea ordinului de detașare invocând motive familiale justificate cu acte medicale și prevederile art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/1999 republicată. Totodată reclamantul a formulat și procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.554/ 2004 privind contenciosul administrativ.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că din actele medicale depuse la dosar rezultă că tatăl reclamantului în vârstă de 84 ani este grav bolnav astfel că având în vedere și vârsta mamei de 78 ani, reclamantul este cel care se ocupă efectiv de îngrijirea acestora, având încheiat cu părinţii și contract de întreţinere.

Faţă de actele medicale depuse la dosar, s-a constatat că motivul neacceptării de către reclamant a detașării la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași se încadrează în prevederile art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

În motivarea recursului s-a susţinut că reclamantul a solicitat revocarea Ordinului nr.153 din 15.03.2011, prin adresa înregistrată sub nr.5765 din 23.03.2011, iar acţiunea s-a introdus la 18.03.2011, situaţie în care acţiunea era prematură.

S-a precizat că Ordinul nr.153/2011 a fost emis cu respectarea art.87 și 89 din Legea nr.188/1999, că măsura modificării raportului de serviciu a fost adoptată de conducătorul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru asigurarea coordonării A.J.O.F.M. Călărași.

S-a mai arătat că prin Ordinul nr.232 din 28.04.2011 a încetat detașarea intimatului-reclamant la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călărași.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acţiunea, probele cauzei și legislaţia aplicabilă, a reţinut:

Cu privire la excepţia lipsei de interes în promovarea recursului

Interesul este definit în literatura juridică de specialitate ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Condiţia interesului nu este cerută numai la punerea în mișcare a acţiunii, prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii, respectiv apărări, exercitarea căilor de atac, etc.

Reclamantul a considerat că recursul este lipsit de interes, deoarece   s-a emis de către recurentă Ordinul nr.232 din 28.04.2011 prin care s-a încetat detașarea dispusă prin Ordinul nr.153/2011.

Prin motivele de recurs, însă, recurenta a susţinut legalitatea Ordinului nr.153/2011 pentru perioada cât acesta a avut existenţă proprie, cât a produs efecte juridice.

În consecinţă, se află în analiză legalitatea Ordinului nr.153/2011 care a produs consecinţe în perioada de la data emiterii și până la adoptarea Ordinului nr.232 din 28.04.2011 și ca urmare, excepţia este nefondată.

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii

Reclamantul a solicitat prin cererea înregistrată sub nr.1022 din 16.03.2011 să se revoce Ordinul nr.153/2011.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a răspuns la această cerere cu adresa nr.5384 din17.03.2011 (fila 15, dosar fond).

Acţiunea a fost introdusă la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 18.03.2011, deci după primirea răspunsului la cererea reclamantei.

Prematuritatea este o excepţie procesuală de fond, peremptorie, care se aplică în situaţia în care nu s-a formulat plângere prealabilă și partea se adresează instanţei înainte de a expira termenul pentru introducerea acesteia.

Așadar, soluţia de admitere a excepţiei prematurităţii se pronunţată atunci când nu a expirat termenul pentru formularea reclamaţiei administrative.

Potrivit art.11 alin.1 lit.a) din Legea nr.554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ se pot introduce la instanţă în termen de 6 luni de la data răspunsului la plângerea prealabilă.

Dreptul de a introduce acţiunea s-a născut la 17.03.2011 când reclamantul a primit răspuns la cererea sa, astfel că excepţia prematurităţii nu este fondată.

Cu privire la fondul cauzei

Prin Ordinul nr.153/2011 reclamanta a fost detașată de la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Sibiu la A.J.O.F.M. Călărași.

Potrivit art.87 alin.1 din Legea nr.188/1999 mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizează prinmodificarea raportului de serviciu, fie pentru eficientizarea activităţii instituţiilor sau autorităţilor publice, fie în interesul funcţionarului.

Una dintre modalităţile de modificare a raportului de serviciu o constituie detașarea.

Modul, condiţiile și perioadele în care se efectuează detașarea sunt reglementate în cuprinsul art.89 din Legea nr.188/1999.

Legiuitorul a prevăzut în cadrul art.89 alin.3 din Legea nr.188/1999 și dreptul funcţionarului public de a refuza detașarea, dacă se afla în una din situaţiile enumerate în textul legal.

Reclamantul-intimat a refuzat detașarea de la A.J.O.F.M. Sibiu la A.J.O.F.M. Călărași din motive familiale.

Instanţa de fond a apreciat corect că refuzul de a accepta detașarea se circumscrie situaţiei reglementate de art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/ 1999.

Reclamantul a încheiat cu părinţii săi un contract de întreţinere, prin care și-a asumat obligaţia de a-i îngriji pe toată durata vieţii.

Din referatul medical nr.403/2011 rezultă că tatăl reclamantului-intimat are diagnosticul de neoplasm de colon, aceeași stare a sănătăţii fiind confirmată și de alte acte medicale.

De asemenea, părinţii acestuia au vârsta de 84 ani și respectiv 78 ani.

Această situaţie de fapt dovedită cu acte se circumscrie motivului de refuz al detașării reglementat de art.89 alin.3 lit.f) din Legea nr.188/1999, context în care ordinul de detașare a fost nelegal, adoptat cu exces de putere, prin încălcarea dreptului funcţionarului public, de a refuza detașarea.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art.312 Cod procedura civilă, recursul a fost respins, sentinţa primei instanţe fiind legală și temeinică.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 178/1997, art. 3

Absolvirea în străinătate a  unei  instituţii  de  învăţământ  superior juridic într-o limbă de circulaţie internaţională, face ca cererea de eliberare a autorizaţiei de traducător și interpret pentru respectiva limbă, să îndeplinească cerinţele legale impuse de art. 3 din Legea nr. 178/1997 pentru soluţionarea favorabilă a acestei cereri, astfel încât condiţia impusă de Ministerul Justiţiei privitoare la recunoașterea diplomei de către Centrul Naţional de Recunoaștere și Echivalare  a Diplomelor din Cadrul Ministerului Educaţiei și Cercetării este nejustificată.  O asemenea echivalare ar fi fost necesară numai dacă  persoana solicitantă ar fi  urmărit  ca în  temeiul diplomei obţinute  în străinătate să exercite  profesia de jurist pe teritoriul  României.

Decizia nr. 1265 din 8 martie 2012

Prin Sentinţa nr. 4732 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel București- Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta NE, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligând pârâtul să elibereze reclamantei autorizaţia de traducător și interpret pentru limba franceză, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului pârâtului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta NE a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului la eliberarea autorizaţiei de traducător și interpret pentru limba franceză, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ , precum și la repararea pagubei materiale cauzate prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii de eliberare a autorizaţiei de traducător și interpret de limba franceză.

Problema de drept care trebuia lămurită în cauză, pentru a se putea aprecia asupra caracterului justificat sau nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs cererii de eliberare a autorizaţiei pentru reclamantă, exclusiv în baza actelor depuse de aceasta în susţinerea cererii, este aceea dacă pentru obţinerea autorizaţiei de traducător și interpret de limba franceză este sau nu necesară echivalarea diplomei eliberată reclamantei  de către Universitatea Paris 1 Pantheon Sorbonne.

Judecătorul fondului a mai reţinut că instituţia de învăţământ superior absolvită de reclamantă este una de profil juridic, a cărei echivalare ar fi necesară în măsura în care reclamanta ar urmări, în temeiul acestei diplome, exercitarea profesiei de jurist pe teritoriul României, însă ceea ce urmărește să probeze reclamanta este întrunirea ipotezei normei legale cuprinsă în art. 3 lit. c teza a II-a din Legea nr. 178/1997, anume că „posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă …………. care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea ……….”.

Concluzionând, instanţa a constatat că pentru a se proba exclusiv absolvirea unui instituţii de învăţământ superior în limba franceză, doar pentru autorizarea ca interpret/traducător pentru limba franceză, nu se impune echivalarea diplomei reclamantei, astfel că refuzul pârâtului de autorizare în lipsa echivalării, este unul nejustificat.

Împotriva Sentinţei nr. 4732 din 24 noiembrie  2011 a Curţii de Apel București, au formulat recurs reclamanta NE și pârâtul Ministerul Justiţiei.

Cererea de  recurs formulată de  reclamanta  NE a fost  întemeiată pe dispoziţiile  art. 304 pct.7  Cod procedură civilă  cu referire la  art. 261 pct.5 din Codul de  procedură civilă, precum și  pe dispoziţiile  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, ambele  critici vizând exclusiv capătul doi din acţiune privitor la repararea  pagubei materiale ce i-a fost cauzată reclamantei prin  nesoluţionarea  în termen legal a  cererii de autorizare ca traducător și interpret de limba franceză și, în consecinţă, împiedicarea  exercitării  activităţii în discuţie care este remunerată  potrivit Ordinului  MJ nr. 772/2009.

Recurenta-reclamantă a apreciat că  în considerentele  sentinţei atacate  nu se regăsește  nici un  element de drept  sau de fapt  care să justifice  respingerea  cererii de  daune.

În ce privește motivul de recurs  prevăzut de  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că  au fost  ignorate  dispoziţiile  art. 998-999 Cod civil precum și a art. 1084 Cod civil norme care  obligă la repararea  integrală a  prejudiciului  cauzat  prin  fapta  ilicită, mai exact  la acoperirea   prejudiciului  efectiv damnum energens) dar și la  beneficul  nerealizat (lucrum cessans). Or, instanţa de fond a constatat  că acest capăt de cerere  se impune a  fi respins  deoarece  reclamata  nu ar fi  dovedit  caracterul cert al invocatului prejudiciu, mai exact faptul că ar  fi realizat efectiv  activitatea  de  interpret traducător, deși a  menţionat  recurenta, întrunea și întrunește  toate condiţiile  executării  acestei activităţi, în conformitate cu  art. 2 și art. 5 din Legea nr. 178/1997.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei au fost  subsumate motivului de recurs prevăzute de  art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, considerând  că soluţia  primei  instanţe este  nelegală ca urmare a  interpretării  și aplicării  greșite a  prevederilor  Legii nr. 178/1997 (art. 3) și a  Regulamentului  de aplicare  a Legii nr. 178/1997 aprobat prin  Ordinul ministrului  justiţiei  nr. 1054/C/27 iulie  2005 care în  art. 3(5)  stabilește  că „În situaţiile  prevăzute la art. 3¹ (2) din lege, diploma  de licenţă sau echivalentă  va fi  recunoscută  de către  Centrul  Naţional de  Recunoaștere  și Echivalare  a Diplomelor  din  cadrul  Ministerului Educaţiei și Cercetării”. Potrivit  art. 3¹ (2)din Legea nr. 178/1997 „Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori ai Confederaţiei Elveţiene pot fi autorizaţi ca traducători și interpreţi în aceleași condiţii ca și cetăţenii români, putând dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 3 lit. c), e) și f) și cu documente emise/eliberate de autorităţile din statul membru de origine sau de provenienţă.”

În raport de  dispoziţiile legale  citate, recurentul a  considerat că acestea, chiar dacă se referă la cetăţenii statelor membre ale  Uniunii Europene sau aparţinând  Spaţiului Economic  European ori  ai  Confederaţiei Elveţiene, se aplică  și speţei de faţă, deoarece  atâta timp cât în privinţa celor menţionate este obligatorie recunoașterea  diplomei  de  licenţă sau echivalentă  și în privinţa  cetăţenilor  români va fi obligatorie echivalarea  aceleiași diplome, raţiunea  fiind  aceeași.

A mai adăugat recurentul că necesitatea  echivalării este  dată de faptul că  diploma care atestă absolvirea  unui institut de învăţământ superior în  limba străină este   eliberată ca urmare a  efectuării   studiilor  în străinătate, chiar  dacă  reclamanta  exercită profesia juridică în baza unei diplome de licenţă eliberată în România.

Recursurile sunt  nefondate:

Considerentele sentinţei aflate în control judiciar demonstrează că  instanţa de  fond a arătat  toate  argumentele  de fapt și de drept care au  stat la baza  analizei  acţiunii  în contencios administrativ, în întregul ei, formulate  de  reclamanta NE,  cât și a  apărărilor  pârâtului  Ministerul Justiţiei,  iar  împrejurarea că recurenta-reclamată este  nemulţumită de  soluţia  la care s-a  ajuns în privinţa  cererii de   reparare a  pagubei materiale cauzate  prin  nesoluţionarea  în termenul legal de autorizare ca  traducător  și interpret de limbă  franceză, nu atrage   incidenţa  motivului de  nelegalitate prevăzut la art. 304 pct.7 Cod procedură civilă („când hotărârea   nu cuprinde   motivele pe care  se  sprijină sau când  cuprinde  motive  contradictorii  ori străine de  natura pricinii”).

Evaluarea cererilor reclamantei s-a făcut în raport de  probatoriul administrat și al reglementărilor legale aplicabile, Înalta Curte  împărtășind concluzia  la care  instanţa  fondului a ajuns  și  neobservând  elemente de natură a conduce la  reformarea  sentinţei  pronunţate.

Nefiind contestată situaţia de fapt detaliată în sentinţa recurată s-a remarcat că problema  centrală a cauzei  o reprezintă   stabilirea  dacă  pentru obţinerea  autorizaţiei de  traducător  și interpret de limbă franceză este sau nu necesară echivalarea  diplomei  eliberată de Universitatea Paris 1 Pantheon Sorbonne în favoarea  reclamantei,  deci de a stabili dacă refuzul  pârâtului  de a da curs  cererii  ce i-a  fost adresată  la data de  29  iulie  2010 este  unul  justificat  sau nu. Pentru a se da  un răspuns acestei probleme s-a procedat la analiza din  perspectiva art. 3 din Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea și plata  interpreţilor  și traducătorilor folosiţi de  Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Parchetul Naţional  Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele  judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocaţi și de executori  judecătorești, cu  accent pe cerinţa prevăzută  la lit. c) teza a II-a din textul legal  indicat: „posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă din care rezultă specializarea în limba sau în limbile străine pentru care solicită autorizarea ori care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea sau posedă o diplomă de bacalaureat ori echivalentă din care rezultă că a absolvit un liceu cu predare în limba străină sau în limba minorităţilor naţionale pentru care solicită autorizarea ori este atestat de către Ministerul Culturii și Cultelor ca traducător pentru specialitatea știinţe juridice, din limba română în limba străină pentru care solicită autorizarea și din limba străină în limba română”.

Luând în calcul și  motivul invocat  de pârât și  încercarea de  a-și justifica refuzul unui răspuns favorabil la cererea reclamantei, anume necesitatea echivalării diplomei reclamantei, instanţa  fondului a lămurit că raţiunea echivalării studiilor superioare juridice la Universitatea paris 1 Pantheon Sorbonne cu studiile  superioare juridice la o universitate din România, care ar presupune  analiza comparativă a curriculei, a programelor analitice ale cursurilor efectuate, nu se verifică în privinţa autorizării ca  interpret traducător.

Rezumând ampla analiză asupra solicitării reclamantei, judecătorul fondului  a considerat  în mod just că   urmare  absolvirii  unei  instituţii  de  învăţământ  superior –indiferent de profil – în  limba franceză nu mai este  necesară echivalarea  la care trimite  Ministerul Justiţiei prin  invocarea Regulamentului  aprobat  prin Ordinul nr. 4022/14 mai 2008 al ministrului educaţiei, cercetării  și tineretului,  care privește  organizarea și  funcţionarea  Centrului  Naţional de Recunoaștere  și  Echivalare a Diplomelor  și a Metodologiei de recunoaștere și echivalare a diplomelor, certificatelor și titlurilor știinţifice.

O asemenea echivalare ar fi fost însă  absolut  necesară numai dacă  reclamanta ar fi  urmărit  ca în  temeiul diplomei obţinute  în Franţa să exercite  profesia de  jurist pe teritoriul  României, ceea ce nu este  însă  cazul.

În acest  contest, corect  s-a reţinut  că sunt  incidente  dispoziţiile art. 2(1) lit.i) din Legea nr. 554/2004,  în sensul că există  un refuz  nejustificat  al pârâtului  de a da curs solicitării  reclamantei, ceea ce  a  condus la  aplicarea  dispoziţiilor art. 18(1) raportat la  art. 1(1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la  obligarea  Ministerului Justiţiei de a  elibera  reclamantei  autorizaţia de   traducător  și interpret pentru  limba franceză,  fixând  în același  timp în conformitate cu  art.18(6) și un  termen pentru   executarea  obligaţiei  și posibilitatea  aplicării  amenzii  prevăzute de art. 24(2) din același act  normativ în cazul  neexecutării  obligaţiei .

În privinţa  cererii   reclamantei ca pârâtul să-i   repare  paguba creată  prin refuzul  nejustificat de  eliberare  a autorizaţiei, soluţia primei instanţe este de asemenea corectă și legală, întrucât  prejudiciul este unul  prezumat și nu  unul  cert,  neexistând  elemente pe baza cărora să  se stabilească  realizarea  efectivă a  activităţii de interpret/traducător  de către reclamantă.

 Practic, prejudiciul suferit nu este  posibil a  fi evaluat având în vedere dispoziţiile art. 15(2) din OMJ nr. 1054/2005 „desemnarea interpreţilor și a  traducătorilor de către organele prevăzute  la alin.(1) se face  dintre persoanele autorizate, prevăzute  în listele  întocmite  potrivit art. 5 din lege, prin încheiere  sau prin ordonanţă, după caz. Prin aceeași  încheiere sau ordonanţă se stabilesc: obiectul  prestaţiei, termenul, condiţiile de efectuare a acesteia, tariful aplicabil, precum și  alte elemente necesare efectuării  lucrării”.

De altfel, Înalta Curte apreciază că  obligarea autorităţii  pârâte la  emiterea  autorizaţiei în temeiul  Legii nr. 178/1997 modificată și completată, într-un  termen  strict  și sub  sancţiunea  amenzii  prevăzute de  art. 24(2) din  Legea contenciosului  administrativ reprezintă , până la urmă,  o reparaţie  echitabilă oferită  recurentei-reclamante  al cărei demers judiciar  a fost cauzat în mod evident de   exprimarea  explicită, cu exces  de putere, a voinţei  Ministerului Justiţiei de a nu-i rezolva cererea  de eliberare  a autorizaţiei de  traducător  și interpret pentru limba  franceză.