Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 24 alin. (2)

Aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată este condiţionată de stabilirea culpei conducătorului autorităţii administrative pentru neexecutarea hotărârii definitive și irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ.

 Decizia nr. 1435 din 16 martie 2012

Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentinţa nr. 7441 din 07.12.2011, a admis acţiunea reclamantului GF formulată în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, DD– Președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și chemata în garanţie Primăria Municipiului Bacău și a aplicat Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la data numirii acesteia în funcţia de conducere și până la data executării sentinţei nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de această instanţă.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 4207 din 08.10.2010  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, a fost admisă în parte cererea reclamantului GF și a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul nr. 14059/CC la evaluator și să emită acestuia decizia reprezentând titlu de despăgubire.

În raport de prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, pârâtele aveau la dispoziţie un termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pentru punerea în executare a acesteia.

Această hotărâre nu a fost pusă în executare nici în prezent, deși a trecut un interval de timp mai mare de un an de zile de la data până la care trebuia executată, motiv pentru care devin aplicabile prevederile art. 24 alin. 2 din legea aflată în discuţie.

În speţă, pârâta nu a probat faptul că dosarul reclamantului se află la Primăria Municipiului Bacău și că au fost întreprinse demersuri pentru a se intra în posesia acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta DD– Președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamantului GF ca neîntemeiate.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:

Pentru ca un subiect de drept să poată fi obligat la plata amenzii prevăzute de textul legal anterior arătat, trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: să aibă competenţa (respectiv, posibilitatea concretă) de a executa (ori a asigura executarea) personal a hotărârii judecătorești irevocabile; să fie vorba de o persoană fizică privată.

Ca atare, nu se poate sancţiona o persoană juridică de drept privat, care utilizează fonduri publice, în încercarea de a eficientiza demersul reclamanţilor.

Dimpotrivă, dacă persoana amendată este una privată, ea trebuie să suporte această amendă din patrimoniul propriu, amenda având un caracter cominatoriu.

Conform art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu au raporturi de subordonare faţă de Președintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Potrivit art. 14 alin. 2 din aceeași lege, Comisia Centrală decide cu majoritatea de voturi a celor prezenţi.

În această situaţie, votul aparţine fiecărui membru al Comisiei Centrale, iar Președintele nu are un instrument legal pentru a determina votul celorlalţi membrii ai Comisiei.

Ca atare, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești, răspunderea aparţine Comisiei în întregul său și nu Președintelui, care are un vot egal cu ceilalţi membrii. Însă, acest aspect nu a fost analizat de către prima instanţă cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În fine, recurenta a arătat că în ședinţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 15.03.2011 a fost desemnată S.C. „Cont Expert” S.A. în vederea întocmirii raportul de evaluare ce urmează să stea la baza emiterii titlului de despăgubire al intimatului. Însă, în lipsa dosarului de despăgubire nr. 14059/CC, care se află la Primăria Municipiului Bacău, se află în imposibilitatea transmiterii acestuia către societatea de evaluare.

Recurenta a mai precizat că, prin mai multe adrese, a solicitat dosarul de la Primărie, dar nu a primit un răspuns favorabil, motiv pentru care nu se face vinovată de neexecutarea sentinţei nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal.

În baza art. 305 C.proc.civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei administrarea probei cu înscrisuri (a se vedea filele 34-40).

Recursul este fondat.

Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, ca urmare a refuzului autorităţii publice pârâte de a pune în executare obligaţiile stabilite prin titlul executoriu.

În concret, textul legal anterior individualizat prevede că:

„(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată  să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”

În speţa de faţă, titlul executoriu este reprezentat de sentinţa nr. 3987 din 18.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 4207 din 08.10.2010  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal.

Prin această hotărâre judecătorească, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să transmită dosarul nr. 14059/CC la evaluator și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru reclamantul GF.

În raport de prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, modificată pârâta DD– Președinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – are calitate procesuală pasivă în calitate de conducător al autorităţii publice obligate la executare.

Faptul că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este un organ colegial care adoptă deciziile privitoare la titlurile de despăgubire prin votul membrilor săi nu atrage nici lipsa calităţii procesuale pasive a președintelui acestei autorităţi publice și nici inadmisibilitatea capătului de cerere privind obligarea la plata amenzii.

Indiferent de caracterul colegial al deciziilor adoptate în cadrul autorităţii publice anterior individualizate și de lipsa subordonării ierarhice a membrilor Comisiei faţă de președinte, acesta poate și trebuie să adopte măsurile care se impun în vederea executării hotărârii privitoare la emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire.

Pe fondul cererii, prima instanţă a arătat că nu s-a făcut dovada demersurilor întreprinse de către autorităţile pârâte în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei ce le incumbă în baza titlului executoriu aflat în discuţie.

Din actele prezentate la dosar în faza procesuală a recursului rezultă că, prin adresele nr. 14059/CC/10.08.2009, nr. 14059/CC/20.05.2009 și nr. 14059/CC/27.01.2012,  s-a solicitat Primarului Municipiului Bacău restituirea dosarului de despăgubire nr. 14059/CC în vederea trimiterii acestuia la evaluator.

În urma acestei corespondenţe purtate de autoritatea recurentă, la data de 13.03.2012, dosarul anterior arătat a fost retransmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin procesul-verbal nr. 2106/2012 (filele 34-35 dosar recurs).

Ca atare, dosarul intimatului urmează să fie înaintat la evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare a imobilului menţionat în titlul executor.

Pornind de la aspectele anterior expuse, instanţa de control judiciar apreciază că recurenta nu este în culpă pentru neexecutarea executarea hotărârii definitive și irevocabile ce constituie titlul executor în cauza de faţă.

Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod greșit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată, în raport de situaţia factuală reţinută, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, a admis recursul, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins  cererea reclamantului GF e aplicare a amenzii, ca neîntemeiată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 303/2004, art. 14 alin. (2) lit. c)

În raport cu exigenţele impuse pentru exercitarea unei funcţii publice în cadrul puterii judecătorești, în care încrederea opiniei publice în probitatea și demnitatea magistraţilor este esenţială, săvârșirea de către o persoană, cu intenţie, a unor infracţiuni intenţionate la regimul circulaţiei pe drumurile publice face ca respectiva persoană să nu îndeplinească cerinţa privind „buna reputaţie” prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin.(2) lit.c) din Legea nr.303/2004, pentru înscrierea la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, aceasta chiar dacă pentru condamnarea suferită – pedeapsa amenzii – între timp a intervenit reabilitarea.

Decizia nr. 1722 din 29 martie 2012

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul TC a chemat în judecată Consiliul Superior al Magistraturii solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună:

– anularea Hotărârii nr.25A din 23.02.2011 emisă de Secţia pentru Procurori a C.S.M. prin care pârâtul a constatat că nu îndeplinește condiţiile legale pentru numirea în funcţia de procuror;

– să se constate că îndeplinește condiţiile pentru ocuparea funcţiei de procuror, urmare a promovării examenului de admitere în magistratură din 21.11.2010;

– să fie obligat pârâtul să propună Președintelui României numirea sa în funcţia de procuror;

– suspendarea executării Hotărârii nr.25A din 23.02.2011, până la soluţionarea definitivă și irevocabilă a acţiunii de fond.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a participat la concursul de admitere în magistratură din data de 21 noiembrie 2010, fiind declarat admis cu media 7,40.

Concursul a fost validat de Plenul C.S.M. prin Hotărârea nr.1156 din 16.12.2010.

Prin Hotărârea nr.25A din 23.02.2011 a Secţiei pentru Procurori a C.S.M. s-a constatat că nu îndeplinește condiţiile cumulativ prevăzute de art.226 alin.(2) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură, precum și procedura de numire în funcţiile de judecător și procuror, fără concurs, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.152 din 1.03.2006, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr.123 din 7.02.2008.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că reclamantul a fost declarat „respins” la concursul de admitere în magistratură organizat la 21.11.2010, reţinându-se că nu îndeplinește condiţia bunei reputaţii, întrucât figurează în evidenţa operativă a organelor de poliţie.

Reclamantul a mai arătat că hotărârea C.S.M. de a-l respinge pentru lipsa bunei reputaţii depășește esenţa și spiritul legii, întrucât prin Sentinţa penală nr.174 din 14.02.1996 a Judecătoriei X, definitivă prin neapelare, a fost condamnat la plata amenzii penale de 90.000 ROL, pentru săvârșirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere și încredinţarea unui autovehicul unei persoane care nu deţine permis de conducere, fapte prevăzute de art. 36 alin.(1) și art. 36 alin.(3) din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice.

Curtea de Apel Timișoara – Secţia contencios administrativ și fiscal prin Sentinţa civilă nr.399 din 22 septembrie 2011 a admis în parte acţiunea reclamantului TC dispunând anularea Hotărârii nr.25A din 23.02.2011 emisă de C.S.M. – Secţia pentru procurori.

De asemenea, a constatat că reclamantul îndeplinește condiţia bunei reputaţii pentru a fi numit în funcţia de procurori, obligând pârâtul să propună Președintelui României numirea reclamantului în funcţia de procuror pe un post corespunzător mediei obţinute de reclamant la concursul de admitere în magistratura din 21.11.2010, respingând în rest acţiunea.

Totodată, a respins cererea de suspendare a executării Hotărârii nr.25/A din 23.02.2011 emisă de Secţia pentru procurori a C.S.M. până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că nu este întemeiată imputarea adusă reclamantului în sensul că nu ar avea o bună reputaţie în sensul art. 12 din Legea nr. 303/2004.

Cum pârâtul nu a prezentat nici date din care să rezulte o conduită reprobabilă repetată a reclamantului, nici anterior și nici ulterior săvârșirii faptei pentru care a fost condamnat în 1996, nerezultând din dosar că reclamantul a mai săvârșit și alte fapte antisociale, chiar contravenţii, în perioada anterioară sau ulterioară condamnării sale penale, instanţa consideră că actul administrativ contestat nu este întemeiat în privinţa reţinerii neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către reclamant.

Din acest punct de vedere, acţiunea reclamantului este întemeiată, pârâtul acţionând cu exces de putere prin reţinerea neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către reclamant, exces de putere definit drept „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor”, excesul de putere din speţă conducând la încălcarea dreptului reclamantului de acces la funcţia de procuror pe considerente bazate pe o interpretare excesivă a unor texte legale lipsite de previzibilitatea necesară unei astfel de evaluări.

În ceea ce privește cererea reclamantului de a se constata că întrunește toate condiţiile legale pentru a ocupa funcţia de procuror în urma promovării examenului de admitere în magistratură din data de 21.11.2010, instanţa constată că obiectul prezentului litigiu l-a reprezentat legalitatea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 25 A din 23.02.2011 și îndeplinirea sau nu de către reclamant a condiţiei bunei reputaţii.

Părţile nu au solicitat și administrat probe din care să rezulte îndeplinirea celorlalte condiţii legale pentru ocuparea funcţiei de procuror, astfel cum sunt prevăzute de 14 alin. 2 din Legea nr.303/2004, text care prevede că „la concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care îndeplinește cumulativ condiţiile cetăţeniei române, cu domiciliul în România și capacitate deplină de exerciţiu, este licenţiată în drept, nu are antecedente penale sau cazier fiscal, cunoaște limba română și este aptă din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcţiei.

Având însă în vedere că a reţinut că reclamantul îndeplinește condiţia bunei reputaţii, instanţa va obliga pârâtul ca – în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiţii de numire în afara condiţiei referitoare la buna reputaţie – să propună Președintelui României numirea reclamantului în funcţia de procuror pe un post corespunzător mediei obţinute de reclamant la concursul de admitere în magistratură din 21.11.2010.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării Hotărârii nr.25 A din 23.02.2011 pronunţată de Secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii până la soluţionarea definitivă și irevocabilă a acţiunii de fond, instanţa reţine că reclamantul a justificat această cerere susţinând că se află în imposibilitatea de a-și valorifica rezultatele concursului de admitere în magistratură și de a ocupa funcţia de procuror, fiind declarat admis în urma tuturor probelor concursului (test scris, examinare psihologică și examinare medicală)

Cu privire la condiţiile suspendării executării actului administrativ, întrucât reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei unei pagube iminente prin executarea actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, Curtea constată inutilitatea examinării și a condiţiei cazului bine justificat, cererea de suspendare fiind nefondată în condiţiile în care nu sunt întrunite cumulativ ambele condiţii menţionate mai sus.

Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 – apreciază că nu este întemeiată cererea de suspendare a executării Hotărârea nr. 25 A/23.02.2011 emisă de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, motiv pentru care o va respinge.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs Consiliul Superior al Magistraturii care a invocat motivul prevăzut la art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Autoritatea recurentă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.12 din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „admiterea în magistratură a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputaţii”.

Or, în cauză, condiţia bunei reputaţii nu este îndeplinită, din moment ce intimatul-reclamant a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracţiuni, ceea ce reprezintă fapte care au avut drept consecinţă pierderea bunei reputaţii.

Referitor la împrejurarea că între timp a intervenit reabilitarea de drept, C.S.M. argumentează că în acest mod reclamantul nu a redobândit buna reputaţie, cerută de dispoziţiile art.12 din Legea nr.303/5004 republicată, făcând trimitere și la Decizia nr.5593/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

În concluzie, autoritatea recurentă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea soluţiei pronunţate și respingerea acţiunii formulate de reclamant.

Recursul este întemeiat.

Astfel, în cauză, este necontestat că intimatul-reclamant a fost condamnat prin Sentinţa penală nr.174/1996 pentru săvârșirea cu intenţie a două infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

De asemenea, este necontestat că în privinţa condamnării la amendă penală, între timp a intervenit reabilitarea de drept.

În considerentele soluţiei pronunţate, instanţa de fond a reţinut că în privinţa condamnării penale survenite în urmă cu peste 14 ani, a intervenit reabilitarea de drept, astfel că reclamantul se bucură de o bună reputaţie, fără să precizeze nici dacă această reputaţie a redobândit-o ca urmare a reabilitării și nici dacă eventual, nu o pierduse chiar ca urmare a faptului că pentru infracţiunile comise fusese condamnat cu amendă penală.

Raţionamentul instanţei de fond nu este doar incomplet, dar este și greșit din moment ce legiuitorul a instituit, între altele, două condiţii distincte: lipsa antecedentelor penale și respectiv, existenţa unei bune reputaţii, așa cum rezultă din prevederile art.14 alin.(2) lit.c) din Legea nr.303/2004, republicată, potrivit cărora „La concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care (…) nu are antecedente penale sau cazier fiscal și se bucură de o bună reputaţie”.

Este adevărat că legiuitorul nu a definit conţinutul noţiunii de „bună reputaţie”, lăsând acest lucru la aprecierea autorităţii competente, adică la aprecierea Consiliului Superior al Magistraturii, autoritatea care gestionează cariera magistraţilor, dar și accesul în magistratură.

Or, în situaţia concretă a reclamantului, Înalta Curte reţine că autoritatea recurentă și-a exercitat dreptul de apreciere cu respectarea principiului legalităţii și a menţinerii unor standarde ridicate, în raport cu exigenţele impuse pentru exercitarea unei funcţii publice în cadrul puterii judecătorești, în care încrederea opiniei publice în probitatea și demnitatea magistraţilor este esenţială.

Or, Înalta Curte consideră că prin săvârșirea unor fapte penale, mai ales atunci când este vorba de infracţiuni săvârșire cu intenţie, reputaţia unei persoane este afectată negativ în mod fundamental, într-o societate normală, întemeiată pe respectarea ordinii de drept.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că prin săvârșirea celor două infracţiuni intenţionate la regimul circulaţiei pe drumurile publice, intimatul-reclamant și-a pierdut buna reputaţie, prezumată a fi avut la data respectivă.

Or, în cauză, instanţa de fond nu a argumentat și nici Înalta Curte nu a identificat cum, prin ce și nici în ce măsură a reușit intimatul-reclamant să-și redobândească buna reputaţie, care trebuie să constituie garanţia schimbării radicale a poziţiei acestuia în raport cu respectarea și respectiv aplicarea legii.

Totodată, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că și reglementările internaţionale referitoare la criteriile de selecţie a viitorilor magistraţi (Carta Universală a Judecătorului, Carta Europeană privind Statutul judecătorului, Recomandare CM/2000/12) impune o exigenţă maximă din partea entităţilor competente în ceea ce privește evaluarea profesională și morală, dar și conduita socială exemplară de care trebuie să se bucure aspiranţii la demnitatea de magistrat, ceea ce înseamnă, inclusiv, lipsa oricărei încălcări a legii.

Recursul fiind întemeiat, a fost admis, soluţia instanţei de fond a fost desfiinţată iar pe fond, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 317/2004, art. 29 alin. (7)

În virtutea principiului qui prior tempore potior jure, concursul dintre două cereri formulate pentru același post – una de valorificare a rezultatului obţinut la concursul de promovare în funcţia de execuţie aferentă respectivului post iar una de transfer – va fi soluţionat în favoarea cererii de transfer, având în vedere faptul că titularul acestei din urmă cereri are dobândit gradul profesional aferent respectivului post, anterior momentului la care s-a născut vocaţia titularului celei de a doua cereri de a-și valorifica rezultatul obţinut la concursul de promovare.

Decizia nr. 1778 din 3 aprilie 2012

Prin Hotărârea nr.949 din 4 noiembrie 2010,  Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de petenta NLS, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie Y, împotriva Hotărârii nr.340 din 30 octombrie 2010 a Secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii,  Plenul  Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut, în esenţă,  că atât cererea de transfer formulată de petenta ACS, cât și cererea de valorificare formulată de petenta NL, au fost supuse analizei în ședinţa Secţiei pentru procurori, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Y unde exista un post de execuţie vacant.

Totodată, a apreciat ca fiind nefondată contestaţia formulată de către petenta NL, întrucât ambele cereri vizau același post de execuţie, iar Secţia pentru procurori a avut în vedere cele statuate de Plen prin Hotărârea nr.298/2007, respectiv că cererile de valorificare formulate de candidaţii la concursul de promovare au prioritate atunci când vin în concurs cu cereri de transfer ale candidaţilor care au fost admiși pentru promovarea pe loc la același concurs și nu au prioritate atunci când vin în concurs cu alte cereri de transfer formulate de alţi judecători decât aceia care au promovat pe loc în urma concursului, conferindu-se astfel prioritate dreptului mai vechi.

Plenul a constatat astfel că petenta ACS a dobândit gradul profesional de procuror de parchet de pe lângă Curtea de apel, începând cu data de 1 decembrie 2008, când a fost numită procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X, ca urmare a valorificării rezultatului obţinut la concursul de promovare din data de 5 octombrie 2008.

Având în vedre că dreptul petentei ACS de a solicita transferul la un parchet corespunzător gradului profesional dobândit, este mai vechi decât dreptul de valorificare al doamnei procuror NLS, ca urmare a rezultatului obţinut la concursul de promovare în funcţii de execuţie din data de 9 mai 2010, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii  a considerat că Secţia pentru procurori a procedat corect, dând prioritate dreptului mai vechi, prin admiterea cererii de transfer formulate de către petenta ACS.

Împotriva Hotărârii nr.949/2010 NLS a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată  este nelegală și netemeinică, deoarece reglementarea stabilită prin Hotărârea    nr. 298/2007, care se referă la ordinea  de prioritate a cererilor de valorificare a rezultatelor  examenelor de promovare și cererilor de transfer, atunci când   acestea vin  în concurs, nu   se aplică în speţă, pentru   următoarele argumente:

– cererea sa de valorificare a  rezultatului examenului de promovare în funcţia de execuţie, desfășurat la 9.05.2010, este anterioară   cererii   de transfer depusă de d-na  procuror ACS, astfel că nu  se poate   susţine că aceasta are un drept mai vechi;

– nu se poate   susţine   că s-au luat în discuţie, în același timp, în cadrul   Secţiei de  procurori ambele cereri, deoarece nu se face nici o referire, în cadrul   Hotărârii nr. 340 din 30 septembrie  2010, la cererea  sa de valorificare a   rezultatului  obţinut la examenul  de promovare;

– cererea sa era   mult  mai îndreptăţită a fi admisă, deoarece  din data  de 3.08.2009 și până în prezent, prin  ordin al Procurorului General, a  fost   delegată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Y, ultima delegare fiind stabilită prin  ordinul nr. 1515 din 3.08.2010, pe o perioadă    de șase luni de zile.

În consecinţă, recurenta solicită  admiterea  recursului, anularea  Hotărârii Plenului nr. 949 din 4.11.2010 și a  Hotărârii  Secţiei de Procurori nr. 340/30.09.2010, cu obligare   pârâtului C.S.M  la valorificarea rezultatului obţinut la examenul din data de 9.05.2010 și promovarea   la Parchetul de pe lângă Curtea  de Apel Y.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a  formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru   motivele  reţinute în cuprinsul Hotărârii nr. 949/2010 (hotărârea atacată).

La data de 6.05.2011 recurenta a invocat excepţia  de nelegalitate   a  Hotărârii   nr. 298/19.04.2007 adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre prin care s-a stabilit   că „au prioritate  cererile de valorificare formulate de candidaţii la concursul de  promovare atunci când vin în concurs cu cereri de transfer ale candidaţilor admiși  la promovarea  pe loc și nu au prioritate atunci când vin în concurs cu alte cereri de transfer”.

Prin sentinţa civilă  nr. 6225/27.10.2011 Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal  a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta NLS. Sentinţa  nu a fost  atacată cu recurs.

Analizând actele depuse de părţi, precum și apărările invocate în cuprinsul recursului și al întâmpinării, Înalta Curte  constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele  considerente:

În fapt, recurenta a formulat la data de 24.06.2010 o cerere având ca obiect valorificarea rezultatului obţinut la concursul de promovare a judecătorilor și procurorilor din data de 9 mai 2010, cererea sa fiind înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. 18000/1154/2010.

La data de 30.06.2010, a fost înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. 18558/1154/2010, cererea doamnei procuror ACS, având ca obiect transferul său de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Y.

După data de 24.06.2010, prima ședinţă în care a fost programată analizarea cererilor de valorificare, respectiv transfer, conform practicii constante în materia programării ședinţelor, avându-se în vedere totodată și perioada vacanţei judecătorești, a fost la 30.09.2010, ședinţă în care, atât cererea de transfer formulată de doamna procuror ACS, cât și cererea privind valorificarea rezultatului obţinut de recurentă la concursul de promovare din 9.05.2010 au fost supuse analizei de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

La momentul analizării cererilor, potrivit evidenţelor direcţiei de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Y exista un singur post de execuţie vacant.

Nemulţumirea recurentei rezidă din faptul că, prin Hotărârea nr. 340 din data de 30.09.2010 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus transferul doamnei procuror ACS de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Y, dându-se astfel prioritate cererii de transfer în defavoarea cererii sale de valorificare.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul că cererea sa de valorificare avea prioritate faţă de cererea de transfer despre care s-a făcut anterior vorbire.

Astfel, prin Hotărârea nr. 298/19.04.2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, s-a stabilit că cererile de valorificare formulate de candidaţii la concursul de promovare au prioritate atunci când, vin în concurs cu cereri de transfer ale candidaţilor care au fost admiși pentru promovarea pe loc la concurs și nu au prioritate atunci când vin în concurs cu alte cereri de transfer, formulate de alţi judecători sau procurori decât aceia care au promovat pe loc în urma concursului.

Potrivit art. 60 din Legea  nr. 303/2004 transferul judecătorilor  și procurorilor de la   o instanţă  la altă instanţă sau de la un parchet  la alt parchet se aprobă, la cererea  celor   în cauză, de către   Consiliul Superior al Magistraturii.

Faţă de aceste  dispoziţii legale și în raport  de principiul qui prior tempore potior jure, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a soluţionat în mod corect   concursul dintre   cele   două cereri formulate pentru același post, acordând  prioritate  cererii de transfer formulate de d-na ACS, care a obţinut gradul de procuror de pe lângă curtea de apel începând cu data   de 1.12.2008, când a fost numită  procuror la Parchetul  de pe lângă  Curtea de Apel   X, spre deosebire de recurentă, ce solicită valorificarea   unui drept ce s-a născut abia la 9.05.2010, cu ocazia  examenului de promovare de la acea dată.

Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 29 alin . 7  din Legea nr. 317/2004, recursul urmează a fi respins  ca nefondat.

De menţionat că, în același sens, Înalta Curte s-a pronunţat în situaţii similare prin Deciziile nr. 5275/20.11.2009 și nr. 1227/4.03.2010.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. ţ),  art. 22, art. 24, art. 25

Codul de procedură civilă, art. 374 alin. (2)

Din interpretarea – în sensul producerii de efecte – a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 554/2004,  coroborate cu cele ale art. 24-25 din aceeași lege, rezultă că hotărârile judecătorești pronunţate de instanţa de contencios administrativ prin care se instituie obligaţia de plată a unor sume de bani cu titlu de despăgubiri, compensaţii, penalităţi ori cheltuieli de judecată se investesc cu formulă executorie și se execută silit potrivit dreptului comun, reprezentat de Codul de procedură civilă.

Decizia nr. 1897 din 5 aprilie 2012

Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2011 în dosarul nr. 5527/110/2010 al Curţii de Apel Bacău, Secţia de contencios administrativ și fiscal, reclamantul BG a solicitat investirea cu formulă executorie a Deciziei nr. 1574 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea dată în camera de consiliu din data de 9 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a-fost respinsă cererea formulată de BG de investire cu formulă executorie a Deciziei nr. 1574 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia de contencios administrativ și fiscal ca lipsită de interes, cu motivarea că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că este necesară investirea cu formulă executorie doar în cazul hotărârilor judecătorești definitive Și irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ prin care s-au respins acţiunile formulate și s-au acordat cheltuieli de judecată. Per a contrario, celelalte hotărâri judecătorești pronunţate în materia contenciosului administrativ constituie titluri executorii, nefiind necesară învestirea acestora potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul de procedură civilă.

Împotriva încheierii din data de 9 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal BG, prin care s-a învederat că în mod greșit cererea sa de investire cu formulă executorie a Deciziei nr. 1574 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca lipsită de interes.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Obiectul cererii recurentului BG îl constituie investirea cu formulă executorie a Deciziei nr. 1574 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admis recursul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 427 din data de 12 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 5527/110/2010, a fost casată sentinţa recurată și reţinută cauza spre rejudecare, dispunându-se admiterea în parte a acţiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Școlar Judeţean Bacău, cu consecinţa obligării pârâtului la plata în favoarea lui BG a sumei   de   1000   lei   daune   morale.   Obligaţia   stabilită   prin   hotărârea  irevocabilă a instanţei de contencios administrativ vizează, indiscutabil, plata unei sume de bani.

Se reţine, cu privire la executarea hotărârilor instanţelor de contencios administrativ, că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, conţine următoarele prevederi relevante: – art. 2 alin. (1) lit. ţ): „instanţa de executare – instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ”; – art. 22: „Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată se investesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun”; –art. 24: „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, sa elibereze un certificat o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) hi cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere. (3) Neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ și după aplicarea amenzii prevăzute la alin. (2) constituie infracţiune și se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 100.000.000 Iei”; – art. 25:„(1) Sancţiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgenta, cu citarea părţilor. (2) Cererea prevăzută la alin. (1) este scutita de taxa de timbru. (3) Hotărârea pronunţată de instanţa de executare poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronunţare. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică, în mod corespunzător, și pentru punerea în executare a hotărârilor instanţelor de contencios administrativ date pentru soluţionarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative”.

In acest context legislativ, se observă că art. 22 din Legea nr. 554/2004 a căpătat conţinutul actual prin modificările aduse Legii contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2002. Anterior, art. 22 din actul normativ în discuţie prevedea că hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au admis acţiunile în contencios administrativ constituie titluri executorii, fără a distinge în raport cu obligaţiile propriu-zise stabilite prin dispozitiv.

Procedând la o interpretare a normei enunţate în sensul de a produce efecte juridice și luând în considerare corelaţiile ce se impun a fi făcute cu procedura specială reglementată în art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, Curtea constată că, în pofida caracterului lacunar al art. 22, toate hotărârile judecătorești prin care se instituie – cum este și în cazul recurentului – obligaţia de plată a unor sume de bani cu titlu de despăgubiri, compensaţii, penalităţi ori cheltuieli de judecată se învestesc cu formulă executorie și se execută silit potrivit dreptului comun, reprezentat de Codul de procedură civilă. în materia învestirii cu formula executorie, art. 374 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede, în mod expres, că “Investirea hotărârilor cu formula executorie se face de prima instanţă”, care în speţă este Tribunalul Bacău și nu Curtea de Apel Bacău.

Procedura reglementată în art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se aplică prin urmare exclusiv în cazul hotărârilor judecătorești prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă. într-adevăr, este evident că, de vreme ce art. 25 din Legea nr. 554/2004, în care se regăsesc norme privind procedura propriu-zisă de soluţionare a cererilor ce se încadrează în obiectul de reglementare al art. 24, poartă denumirea marginală de „instanţa de executare”, definiţia legală pe care art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004 o oferă noţiunii de „instanţa de executare” nu poate fi circumscrisă decât acestei proceduri speciale.

În raport de cele mai sus arătate, reţinându-se că în mod greșit a fost respinsă ca lipsită de interes cererea reclamantului Butnari Grigore de învestire cu formulă executorie a Deciziei nr. 1574 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia de contencios administrativ și fiscal, și că aparţine Tribunalului Bacău competenţa soluţionării acestei cereri, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 312 alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă, admiterea recursului declarat de reclamantul BG împotriva încheierii din data de 9 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bacău.

Legislaţie relevantă:

Constituţia României, art. 28 alin. (11)

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. n)

Instituirea, prin intermediul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 1082/2010, coroborate cu cele ale art. 11 lit I) din același act normativ, în sarcina candidaţilor la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager de spital, a condiţiei de a nu fi în curs de urmărire penală, este nelegală, aceste prevederi intrând în contradicţie cu Constituţia României, care în art. 28 alin. (11) prevede că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, persoana este considerată nevinovată”.

Chiar dacă Ministerul Sănătăţii are dreptul de a institui condiţii speciale pentru persoanele fizice care doresc să ocupe funcţia de manager în spitalele publice, acesta nu poate fi exercitat arbitrar, fără o justificare rezonabilă, pentru că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor constituie exces de putere.

Decizia nr. 2170 din 4 mai 2012

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 noiembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul MA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a Ordinului ministrului sănătăţii nr.1082/2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcţiei de manager persoană fizică din spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii, în ceea ce privește:

– art.1 alin.(1) lit.e) care prevede „sau în curs de urmărire penală”;

– art.11 lit.l) care prevede: candidaţii sunt obligaţi să depună o declaraţie pe propria răspundere că nu sunt în urmărire penală sau nu au cunoștinţă de aceasta.

În motivarea cererii, reclamantul arată că ocupă funcţia de manager interimar al Institutului de Pneumologie X și intenţionează să participe la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager.

Prin dispoziţiile contestate din Regulamentul aprobat prin Ordinului ministrului sănătăţii nr.1082/2010 este prevăzută condiţia ca persoana care participă la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager să nu fie în curs de urmărire penală.

Reclamantul susţine că dispoziţiile respective contravin art.23 alin.(8) din Constituţie și art.52 din Codul de procedură penală, referitoare la prezumţia de nevinovăţie și ale art.41 alin.(1) din Constituţie, referitoare la alegerea liberă a profesiei și a locului  de muncă.

Totodată, reclamantul susţine că Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii nu face nicio distincţie cu privire la începerea urmăririi penale.

În susţinere, reclamantul invocă dispoziţiile art.6 par.2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii și a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii și la fondul cauzei, pârâtul susţine că dispoziţiile art.23 alin.(8) din Constituţie și ale art.52 din Codul de procedură penală, invocate de reclamant nu au nicio relevanţă în soluţionarea cauzei, iar prevederile contestate de reclamant sunt în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr.95/2006 și ale H.G. nr.144/2010 privind organizarea și funcţionarea Ministerului Sănătăţii.

Prin sentinţa civile nr.4239 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

– a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată, reţinând că pârâtul a argumentat excepţia pe baza unor aspecte ce ţin de fondul cauzei, care urmează a fi analizate de instanţă cu ocazia examinării pe fond a pricinii;

– a admis cererea formulată de reclamantul MA și a anulat în parte Ordinul ministrului sănătăţii nr.1082/2010 în privinţa art.1 alin.(1) lit.e) referitor la „în curs de urmărire penală” și art.11 lit.l) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcţiei de manager persoană fizică din spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că este nelegală instituirea prin dispoziţiile contestate a condiţiei de admitere la concursul pentru ocuparea funcţiei de manager de spital ca persoana candidată să nu fie în curs de urmărire penală, întrucât o asemenea condiţie nu este prevăzută de Legea nr.95/2006 și contravine prezumţiei de nevinovăţie, cu încălcarea art.23 alin.(11) și art.41 alin.(1) din Constituţie.

Împotriva sentinţei civile nr.4239 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, invocând art.304 pct.(7), (8) și (9) Cod procedură civilă fără a structura criticile în motivele de modificare invocate.

În memoriul de recurs, recurentul-pârât reia apărările cuprinse în  întâmpinarea depusă la fondul cauzei prin care a solicitat respingerea acţiunii, deoarece actul administrativ contestat nu încalcă nicio prevedere legală în vigoare respectându-se dispoziţiile Legii nr. 95/2006 și ale H.G. nr. 144/2010, și nu conţine dispoziţii discriminatorii ci doar condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către candidaţi în vederea ocupării prin concurs a funcţiei de manager al unei unităţi sanitare din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii.

Arată recurentul că prevederile art.23 alin .8 din Constituţie și art.5² Cod procedură penală nu au relevanţă în soluţionarea  cauzei.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerentele.

Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este Ordinul nr.1082/2010 privind „Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului de ocupare a funcţiei de manager persoană fizică din spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii”.

Intimatul-reclamant MA a solicitat anularea în parte a actului administrativ respectiv Art. 1 alin. (1) care prevede că „ Ocuparea funcţiei de manager din spitalele publice aflate în reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se face prin concurs, la care au acces persoane fizice care întrunesc cumulativ condiţiile:

e) nu sunt condamnaţi penal sau în curs de urmărire penală”; precum și art. 11 lit. I) potrivit căruia“Dosarul de înscriere trebuie să conţină următoarele documente:

I) declaraţia pe propria răspundere că nu este urmărit penal și nu are cunoștinţă că a fost începută urmărirea penală asupra sa;”

Așa cum a reţinut și prima instanţă instituirea condiţiei obligatorii de participare la concursul pentru  ocuparea funcţiei de manager de spital, pentru candidaţi să nu fie în curs de urmărire penală este nelegală pentru că intră în contradicţie cu Constituţia care în art.28 alin.11 prevede că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, persoana este considerată nevinovată”, iar în art.41 alin.1 că „alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum și a locului de muncă  este liberă”.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este consacrat și în Codul de procedură penală care în art.5² prevede că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Este adevărat că în cuprinsul acţiunii, s-a făcut trimitere la prevederile art.23 privind Libertatea Individuală  din Constituţie, însă  judecătorul fondului a indicat corect textul constituţional care consacră  principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Chiar dacă recurentul-pârât are dreptul să instituie condiţii  speciale pentru persoanele fizice care doresc să ocupe funcţia de manager  în spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii, dreptul său de apreciere nu poate fi exercitat arbitrar, fără o justificare rezonabilă, pentru că, potrivit art.2 alin .(1) lit.n) din Legea nr.554/2004, exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice  prin  încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor constituie exces de putere.

Mai mult condiţionarea participării la concurs pentru ocuparea funcţiei de manager prin impunerea condiţiei  privind depunerea de către candidat a unei declaraţii că nu este în curs de urmărire penală, condiţie care nu a fost prevăzută prin Legea nr.95/2006 este excesivă și nu a fost justificată obiectiv de un scop legitim.

În consecinţă, faţă de cele arătate constatând că sentinţa primei instanţe este legală, în temeiul art.312 alin .(1)-(3) Cod procedură civilă, recursul formulat în cauză a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 21/1991

Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze având ca obiect anularea ordinului privind respingerea cererii de redobândire a cetăţeniei române emis de Ministerul Justiţiei și obligarea acestei autorităţi la emiterea unui ordin privind redobândirea cetăţeniei române, va putea, constatând temeinicia primului capăt de cerere, ca odată cu anularea ordinului atacat, să oblige autoritatea competentă doar la reanalizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, iar nu și la emiterea ordinului privind redobândirea acestei cetăţenii în favoarea reclamantului.

Obligarea autorităţii competente să emită ordinul privind redobândirea cetăţeniei române ar excede atribuţiilor puterii judecătorești, instanţa de contencios neputându-se substitui în competenţele Comisiei pentru Cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, singura autoritate publică învestită de o lege organică, respectiv Legea nr. 21/1991, să verifice îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română.

Decizia nr. 2317 din 11 mai 2012

Notă: instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 21/1991, a cetăţenei române, în forma republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 06/03/2000, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior, Legea nr. 21/1991 a fost republicată, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13/08/2010.

Prin cererea înregistrată la data de 05.02.2009 pe rolul Curţii de Apel București, reclamantul CC, cetăţean moldovean, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei și Libertăţilor Cetăţenești, anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 privind respingerea cererii de acordare a cetăţeniei române emis de Ministerul Justiţiei, să se constate că nu există motive temeinice pentru respingerea cererii și că sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr.21/1991, precum și obligarea pârâtului la emiterea ordinului privind redobândirea cetăţeniei române.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a depus, împreună cu familia sa, respectiv fiul și soţia, cereri de redobândire a cetăţeniei române, iar cererea sa, obiect al dosarului nr.545/RD/2006, a fost respinsă, motivat de faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.10¹ Legea nr. 21/1991.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, întrucât, ca urmare a verificărilor efectuate la solicitarea Direcţiei Cetăţenie de către autorităţile abilitate de lege în acest sens, a rezultat că reclamantul nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit. b) din Legea nr. 21/1991, respectiv nu a dovedit prin comportament și atitudine loialitate faţă de statul român.

La termenul de judecată din data de 23.11.2010, Curtea a dispus citarea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care asigură, în prezent, aplicarea procedurii legale de acordare, redobândire, recunoaștere și retragere a cetăţeniei române, conform dispoziţiilor OUG nr.5/2010.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, prin întâmpinare, a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că actul contestat a fost emis de Ministerul Justiţiei în anul 2008, a tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată, raportat la data depunerii acţiunii (23.06.2010) faţă de data comunicării ordinului atacat (7.01.2009) și a lipsei procedurii prealabile prevăzute de art.7 alin.1 Legea nr.554/204, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr.2743 din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel București- Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, a admis acţiunea formulată de reclamantul CC în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei și Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a anulat Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei, a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită Ordin privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române și a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, examinând cu prioritate excepţiile invocate, a reţinut următoarele:

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Curtea a constatat că, deși actul atacat a fost emis de Ministrul Justiţiei, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie reprezintă, în prezent, autoritatea căreia îi revine atribuţia aplicării procedurii legale de redobândire a cetăţeniei române conform dispoziţiilor OUG nr.5/2010.

Referitor la excepţia tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut incidenţa art.18 din Legea nr.21/1991 (în vigoare la data emiterii ordinului) și a constatat faptul că ordinul a fost comunicat reclamantului la data de 18.01.2009, iar acţiunea a fost expediată la data de 2.02.2011, în interiorul termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Cu privire la excepţia privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004, prima instanţă a avut în vedere caracterul special al dispoziţiilor Legii nr.21/1991, potrivit cărora ordinul de respingere a cererii de redobândire a cetăţeniei române poate fi atacat în termen de 15 zile de la comunicare la secţia contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin cererea înregistrată la data de 3.03.2006, reclamantul a solicitat redobândirea cetăţeniei române, constituindu-se dosarul nr.545/RD/2006, iar pe baza înscrisurilor din dosar și a verificărilor efectuate de Direcţia pentru Cetăţenie în temeiul dispoziţiilor art.8 Legea nr.21/1991, Comisia pentru cetăţenie a constatat că reclamantul nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art. 8 lit.b), respectiv nu dovedește prin comportament, acţiuni și atitudine, loialitate faţă de statul român și, prin raportul întocmit la data de 21.04.2008, a avizat negativ cererea și a propus respingerea cererii de redobândire a cetăţeniei române, ca neîntemeiată.

Pe baza raportului întocmit în temeiul art.16 alin.1 din Legea cetăţeniei române, Ministrul Justiţiei a respins, prin Ordinul nr.3304/C/22.12.2008, cererea de redobândire a cetăţeniei române.

Analizând documentaţia existentă la dosarul aferent cererii de redobândire a cetăţeniei române, Curtea a constatat că, urmare a adresei 1026/DC/25.01.2008 emisă de Ministerul Justiţiei către S.I.E., prin care se solicitau relaţii cu privire la un număr de 30 de persoane ce solicitau redobândirea cetăţeniei române, Serviciul de Informaţii Externe a precizat că deţine date potrivit cărora reclamantul CC nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit.b) Legea nr.21/1991 (adresa nr.24189/18.03.2008).

La solicitarea instanţei în sensul depunerii la dosar a datelor ce au stat la baza emiterii adresei nr.24189/18.03.2008, Serviciul de Informaţii Externe a emis răspunsul 28446/1.03.2011.

Instanţa de fond a mai constatat că, prin adresa nr.13406/DC/23.06.2008, Ministerul Justiţiei – Direcţia Cetăţenie a solicitat comunicarea eventualelor obiecţiuni referitoare la îndeplinirea de către mai mulţi petenţi, printre care și reclamantul CC, a condiţiilor prevăzute de art.8 lit.b) și e) Legea nr.21/1991, iar prin adresa nr.29815/20.08.2008, s-a transmis Ministerului Justiţiei că Serviciul de Informaţii Externe nu are obiecţiuni la redobândirea cetăţeniei de către persoanele nominalizate, inclusiv reclamantul CC.

Examinând condiţiile prevăzute de art.8 lit.a)-g) din Legea nr.21/1991(în vigoare la data emiterii actului atacat), instanţa de fond a reţinut că acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru aprobarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, însă, din ordinul contestat, a rezultat că autoritatea publică pârâtă a reţinut neîndeplinirea de către reclamant exclusiv a condiţiei prevăzute de art.8 lit.b).

Cu privire la această condiţie, în raport de actele și lucrările din dosar, de precizările formulate de S.I.E. prin adresa nr.28446/1.03.2011, precum și de faptul că actul atacat nu reţine motivat care sunt aspectele avute în vedere de comisie și care au condus la concluzia neîndeplinirii condiţiei, Curtea  a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată, întrucât simpla trimitere la relaţiile primite de la Serviciul de Informaţii Externe, contrazise, de altfel, chiar de această instituţie conform adresei nr.28446/1.03.2011, nu poate susţine concluzia neîndeplinirii cerinţei de loialitate faţă de statul român.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.19 din Legea nr.21/1991, Curtea a apreciat că se impune anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei și, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită Ordinul privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române.

Împotriva sentinţei civile nr.2743 din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel București- Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei și Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.4 și 9 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât arată că aprecierea asupra îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei române reprezintă atributul exclusiv al Comisiei pentru Cetăţenie, care solicită relaţii de la diverse instituţii ale statului în scop consultativ, iar împrejurarea că Serviciul de Informaţii Externe a comunicat că nu poate susţine concluzia neîndeplinirii de către reclamant a cerinţei de loialitate faţă de statul român nu justifică soluţia instanţei de fond.

Solicitând modificarea în totalitate a sentinţei atacate și respingerea tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, pentru motive încadrate în prevederile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă susţine că Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 a fost emis de Ministrul Justiţiei cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, arată autoritatea recurentă, la verificarea cererii reclamantului, Comisia pentru Cetăţenie a avut în vedere aspectele pe care i le-a pus la dispoziţie Serviciul de Informaţii Externe prin adresa nr.24189/18.03.2008, conform căreia petentul CC nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit.b) din Legea nr.21/1991.

Recurenta susţine că adresa nr.29815/20.08.2008, prin care Serviciul de Informaţii Externe a informat Ministerul Justiţiei că nu are obiecţiuni la redobândirea cetăţeniei române de către mai multe persoane nominalizate, printre care figura și reclamantul, nu are relevanţă, fiind emisă după avizarea cererii de redobândire de către Comisia pentru Cetăţenie.

Prin urmare, apreciază instituţia recurentă, în mod nelegal instanţa de fond a obligat Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române, întrucât, prin impunerea rezolvării cererii într-un anumit sens, instanţa s-a substituit administraţiei, situaţie ce este incompatibilă cu principiul separaţiei puterilor în stat.

Recurenta mai arată faptul că, în situaţia aprecierii ca fiind întemeiată a acţiunii reclamantului, prima instanţă putea obliga Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să analizeze cererea de redobândire în contextul unor noi verificări efectuate de instituţiile statului, verificări impuse de art.11 din Legea nr.21/199.

Pe de altă parte, recurenta critică și soluţia privind obligarea ambilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că întreaga procedură de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române a fost în competenţa Ministerului Justiţiei, iar Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.5/2010, devenind operaţională ulterior.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi și a dispoziţiilor art.304¹ din Codul de procedură civilă, faţă de materialul probator și dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate numai în ceea ce privește obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la emiterea ordinului privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române, astfel încât sentinţa atacată va fi modificată în parte, fiind menţinute celelalte dispoziţii, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul CC s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 privind respingerea cererii de acordare a cetăţeniei române emis de Ministerul Justiţiei, să se constate că nu există motive temeinice pentru respingerea cererii și că sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr.21/1991, precum și obligarea pârâtului la emiterea ordinului privind redobândirea cetăţeniei române, iar Curtea de apel a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei și Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a anulat Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei, a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită Ordin privind admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române și a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de  fond  a apreciat cu justeţe, în  opinia Înaltei Curţi, că se impune anularea Ordinului nr.3304/C/22.12.2008 emis de Ministerul Justiţiei, în condiţiile în care Comisia pentru Cetăţenie din cadrul Direcţiei Cetăţenie a Ministerului Justiţiei a avizat negativ cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de reclamant, ţinând seama de aspectele pe care i le-a pus la dispoziţie Serviciul de Informaţii Externe prin adresa nr.24189/18.03.2008, conform căreia petentul CC nu îndeplinește condiţiile prevăzute de art.8 lit.b) din Legea nr.21/1991, însă, pe parcursul procesului, Serviciul de Informaţii Externe a informat, prin adresa nr.28446/1.03.2011, că nu poate susţine concluzia neîndeplinirii de către reclamant a cerinţei de loialitate faţă de statul român.

Astfel, analizând conţinutul adresei nr.29815/20.08.2008, prin care s-a transmis Ministerului Justiţiei că Serviciul de Informaţii Externe nu are obiecţiuni la redobândirea cetăţeniei de către petentul CC și al adresei nr.28446/1.03.2011, emisă la solicitatea instanţei de fond și care atestă răspunsul favorabil pentru contestator, Înalta Curte reţine că, deși aceste acte au fost întocmite ulterior avizării negative a cererii de redobândire de către Comisia pentru Cetăţenie la data de 21.04.2008, în mod greșit s-a apreciat că reclamantul nu îndeplinește condiţia prevăzută de art.8 alin.1 lit.b) din Legea nr.21/1991, respectiv nu dovedește prin comportament, acţiuni și atitudine, loialitate faţă de statul român, astfel încât instanţa de control judiciar va menţine soluţia primei instanţe de anulare a Ordinului nr.3304/C/22.12.2008, prin care Ministrul Justiţiei a respins cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de petentul CC.

Criticile formulate de autorităţile recurente privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române sunt, însă, fondate.

Într-adevăr, instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui în competenţele Comisiei pentru Cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, singura autoritate publică învestită de o lege organică, respectiv Legea nr.21/1991, să verifice îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română.

Înalta Curte apreciază că obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să emită ordinul de redobândire a cetăţeniei române de către intimatul-reclamant excede atribuţiilor puterii judecătorești, fiind susceptibilă a aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat.

Ca atare, instanţa de control judiciar va înlătura dispoziţia instanţei de fond privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie la emiterea ordinului privind redobândirea cetăţeniei române și va dispune obligarea acestei instituţii să reanalizeze, conform dispoziţiilor art.11 din Legea nr.21/1991, cererea de redobândire formulată de reclamantul CC.

În ceea ce privește obligarea autorităţilor pârâte la plata către reclamant a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie în sensul că nu se poate reţine culpa sa procesuală, deoarece întreaga procedură de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române a fost în competenţa Ministerului Justiţiei, iar Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.5/2010, devenind operaţională ulterior.

Împrejurarea că, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr.5/2010, aprobată cu modificări de Legea nr.112/2010, Ministrul Justiţiei și  Libertăţilor  Cetăţenești nu mai are în prezent competenţa de a emite  ordinul de redobândire a cetăţeniei române, aceasta revenind Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, nu este de natură a afecta legalitatea soluţiei privind obligarea ambilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Culpa procesuală a pârâţilor rezultă implicit din soluţia dată de instanţa de fond, devenind incidente dispoziţiile art.274 alin.1 din Codul de procedură civilă, întrucât, pe de o parte, Ordinul nr.3304/C/22.12.2008 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei a fost anulat, dispoziţie menţinută de instanţa de control judiciar, iar pe de altă parte, s-a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române, dispoziţie ce a fost înlăturată de către instanţa de recurs, care, însă, a reţinut în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de a reanaliza cererea formulată de reclamant.

Înalta Curte reţine că obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată este justificată și prin prisma prevederilor O.U.G. nr.5/2010,  privind reorganizarea Ministerului Justiţiei, organul emitent al actului administrativ anulat și constituirea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, autoritatea competentă să aplice procedura acordării cetăţeniei române.

Prin urmare, instanţa de control judiciar a menţinut dispoziţia instanţei de fond privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

Pentru considerentele expuse și în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004, raportat la art.312 alin.2 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile formulate de Ministerul Justiţiei și de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie să reanalizeze cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de reclamantul CC, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Legislaţie relevantă:

Codul de procedură civilă, art. 86

Transmiterea actului administrativ sancţionator prin fax îndeplinește, în principiu, rigorile procedurale referitoare la comunicare, aceasta putând fi circumscrisă modalităţii la care se referă art. 86 alin.(3) teza finală din Codul de procedură civilă: „alte  mijloace ce asigură  transmiterea  textului  actului  și  confirmarea primirii acestuia.”

Totuși, în condiţiile în care există dubii în  privinţa datei  comunicării, generate chiar de  emitentul  actului  sancţionator – care, pe lângă  modalitatea de  comunicare  prin fax, a utilizat și modalitatea comunicării prin poștă cu confirmare de  primire  demonstrând astfel existenţa propriilor îndoieli cu privire la finalitatea transmiterii iniţiale – acestea trebuie, în considerarea garanţiilor aferente dreptului la liberul acces la justiţie și a principiului in dubio pro reo – să îi profite persoanei căreia actul administrativ sancţionator îi era adresat.

Decizia 2359 din 15 mai 2012

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București sub nr. 5894/2/2010,  reclamanta SC B SC & CO M. SRL a formulat plângere în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva Deciziei nr. 596 din data de 10 iunie 2010, solicitând anularea acesteia, iar pe cale de consecinţă exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art.82  alin.(2) din Lg.504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut în esenţă că: prin Decizia nr.596 din 10.06.2010 Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus următoarele : „ Articol unic : Distribuitorul de servicii SC B SC & CO M. SRL având avizul de retransmisie A0586.1/13.06.2005 pentru localitatea Pașcani din Judeţul lași , se sancţionează cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art.82 alin.(2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.” , iar prin adresa de înaintare a Deciziei CNA nr.596/10.06.2010 privind amendarea cu 10.000 lei a societăţii s-a impus în sarcina acesteia obligativitatea de a transmite în reţeaua de cablu din localitatea Pașcani, în mod continuu , timp de 7 zile, pe canalul alocat fiecărui program care a constituit obiect al sancţiunii, următorul text:

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat distribuitorul de servicii SC B SC & CO M. SRL cu amendă în cuantum de 10.000 lei, întrucât în reţeaua de cablu din localitatea Pașcani, judeţul Iași, nu retransmite un program local a cărui obligativitate de retransmitere este stabilită prin dispoziţiile art.82 din Legea audiovizualului.

Potrivit dispoziţiilor invocate, distribuitorii care retransmit programe au obligaţia, la nivel regional și local, să includă în oferta lor cel puţin două programe regionale și două programe locale, acolo unde acestea există.”

Societatea reclamantă a considerat că sancţiunea aplicată este nelegală iar Consiliul Naţional al Audiovizualului ar fi trebuit să analizeze imparţial susţinerile sale referitoare la motivele concrete  pentru care  condiţiile prevăzute de articolul 82 alin.(2) nu au putut fi îndeplinite de societate  – ca distribuitor de servicii audiovizuale.

S-a menționat în cuprinsul plângerii ce face obiectul pricinii deduse judecăţii că, decizia de sancţionare a reclamantei emisă de CNA cu nr.596/10.06.2010 este urmare a unor sesizări adresate CNA de către S.C. A SRL – care deţine calitatea de radiodifuzor al programului local Axxx TV difuzat în municipiul Pașcani sesizări prin care această societate reclama faptul că SC B SC & CO M. SRL nu a înţeles să introducă în grila de servicii și programul local Axxx TV – conform prevederilor Legii Audiovizualului.

S-a mai arătat că urmare a acestor sesizări,  CNA  a emis Decizia nr.472/27.04.2010 prin care a adresat reclamantei o somaţie publică și solicitarea de a intra de îndată în legalitate în sensul de a respecta prevederile art.82  alin.(2) din Legea nr. 504/2002 – decizie pe care societatea reclamantă a contestat-o, contestaţia fiind respinsă prin Decizia nr.538/20.05.2010 – aceasta făcând obiectul unei acţiuni judiciare adresate Curţii de Apel București.

S-a susţinut de către reclamantă că, a învederat Consiliului Naţional al Audiovizualului faptul că a impune unui agent economic – operator în domeniul comunicaţiilor electronice – să includă în grila sa de programe două programe regionale și două programe locale – acolo unde acestea există, echivalează chiar cu încălcarea art. 45 din Constituţie, care presupune garantarea accesului pe piaţă al agenţilor economici si protejarea destinatarilor serviciului prestat sau ai bunurilor furnizate.

A mai considerat reclamanta că sancţiunea aplicată prin decizia nr.596/10.06.2010 este nelegală atât timp cât CNA a dispus ca societatea petentă – în calitate de distribuitor de servicii de programe – să difuzeze programul Axxx TV înainte ca acesta să fie notificat în structura grilei de programe – în înţelesul prevederilor art.74 din Legea audiovizualului.

Pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, faţă de dispoziţiile art.  93 din legea audiovizualului nr. 504/2002 .

Prin sentința nr.2670 din 4 aprilie 2011 Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția tardivității introducerii acțiunii, excepție invocată de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a respins acțiunea astfel cum a fost formulată, ca tardivă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

În cauză este necontestat că societatea comercială reclamantă a expediat acţiunea spre a fi înregistrată pe rolul Curții de Apel București în data de  29.06.2010,  conform ștampilei poștei de pe plicul atașat la fila 12 din dosarul instanței de fond.

În speţă, autoritatea publică pârâtă a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii, motivat de faptul că cele 15 zile în care putea fi introdusă acţiunea curg de la comunicare, iar comunicarea actului administrativ contestat s-a făcut în data de  11.06.2010, prin fax, legiuitorul  neimpunând o condiţie referitoare la mijloacele prin care să se facă comunicarea.

Pe de altă parte, a mai reținut instanța, din cuprinsul normei speciale prevăzute de art. 93 alin.(3) din Legea nr. 504/2002 dar și din normele de procedură civilă în materia comunicării actelor procedurale, rezultă, fără putinţă de tăgadă că nu există nici o prevedere din care să se poată desprinde concluzia că transmiterea documentului prin intermediul poștei ar avea întâietate faţă de alte modalităţi în format electronic,  singura cerinţă fiind aceea a  comunicării.

S-a mai reținut că, din înscrisul existent la fila 24  din dosarul instanței de fond rezultă că la numărul de fax 023xxxxxx aparţinând societăţii comerciale reclamante și menţionat pe antetul documentelor sale, în data de 11 iunie 2010, ora 11:53 AM a fost primit ( result OK) documentul ( decizia nr. 596/10.06.2010), compusă din trei pagini, așa încât a apreciat instanţa  că autoritatea publică pârâtă nu doar că a comunicat în data de 11.06.2010 decizia în discuţie, dar societatea comercială reclamantă a și primit-o și prin urmare, aceasta este data de la care trebuie calculat termenul de 15 zile în care petenta putea să formuleze plângere.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta SC B SC & CO M. SRL., invocând  dispoziţiile art. 304 pct.9 și  304¹ Cod procedură civilă.

Recurenta susţine că prima instanţă  nu a  clarificat toate aspectele  legate de  comunicarea  deciziei CNA, în  sensul că  rezultatul  transmiterii  prin fax- result OK –putea fi obţinut și   prin  trimiterea  altor documente sau chiar  a unor  pagini albe. În plus, s-a  ignorat  cu  desăvârșire faptul că decizia sancţionatoare s-a  comunicat prin poștă, fiind confirmată  primirea la data de  15 iunie  2010,  în raport de care  acţiunea  s-a formulat  în termenul legal.

Prin  întâmpinarea  înregistrată la  data de  1 martie 2012, intimatul  CNA a solicitat  respingerea  recursului ca nefondat, însușindu-și considerentele  Curţii de  apel.

Intimatul a susţinut că a comunicat  prin fax decizia atacată, la data de  11 iunie  2010 iar  prezumţia  de  rea-credinţă  pe care  o afirmă indirect recurenta  este  lipsită de suport  factual.

Recursul este fondat.

Acţiunea  judiciară iniţiată de SC B SC & CO M. SRL Pașcani are ca obiect  anularea  Deciziei nr. 596 din  10 iunie 2010 emisă de  CNA, prin care  reclamanta  a fost sancţionată  cu  amendă  contravenţională  în cuantum de  10.000 lei  în temeiul  art. 90 alin.(1) lit. j) și  alin.(2) din Legea  audiovizualului nr. 504/2002,  imputându-i-se  încălcarea  prevederilor art. 82 alin.(2)  din același act normativ.

 Potrivit  dispoziţiilor  art.93 din Legea  audiovizualului:

”(1)Sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor prezentei legi se aplică prin acte emise de Consiliu sau de Autoritatea Naţională pentru Administrare și Reglementare în Comunicaţii, care acţionează prin personalul de specialitate împuternicit în acest scop.

(2)Deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu în conformitate cu prevederile art. 90 și 91 își  produc efectele de la data comunicării.

(3) Actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora.

(4)Actele emise în condiţiile alin. (1) și neatacate în termenul prevăzut la alin. (3) constituie de drept titlu executoriu.”

Cum norma citată nu  conţine  dispoziţii  privind modalitatea  de comunicare a deciziei  de sancţionare se aplică  prin similitudine dispoziţiile codului de procedură civilă, care  reprezintă  dreptul   comun în materie, potrivit  art. 721 Cod procedură civilă.

Așa fiind, comunicarea prin fax poate fi circumscrisă modalităţii la care se referă art. 86 alin.(3) teza finală Cod procedură civilă: „alte  mijloace ce asigură  transmiterea  textului  actului  și  confirmarea primirii acestuia” și, prin aceasta, mai  ales în contextul actual, trebuie acceptată ca fiind conformă cu spiritul reglementării citate.

Ceea ce  este esenţial, după cum  bine a  punctat  judecătorul  de la Curtea de apel,  este ca actul  procedural să fie adus la cunoștinţa  destinatarului său. Mai ales  în materia  analizată, reţine Înalta Curte, a comunicării  unui  act sancţionator, problema  trebuie  analizată riguros pentru a nu  priva pe  contravenient de  dreptul său  constituţional și convenţional  de acces la  justiţie.

Or, în cauza de faţă, există  dubii în  privinţa datei  comunicării, generate chiar de  emitentul  actului  sancţionator, care, pe lângă  modalitatea de  comunicare  prin fax pe care o afirmă și la care  s-a raportat  Curtea de apel, a comunicat Decizia  nr. 596 din  10 iunie  2010 și prin poștă, cu   confirmare de  primire, fiind  înregistrată la  recurenta-reclamantă la data de  15 iunie  2010.

Nici  la judecata  în primă instanţă și nici  în  recurs,  intimatul nu a prezentat  o explicaţie rezonabilă pentru modul în care a procedat, conferind astfel  consistenţă  susţinerilor  recurentei  în sensul că singura  comunicare valabilă este cea realizată  prin poștă, la care  intimatul a apelat  având  îl însuși îndoieli cu privire la  transmiterea realizată prin fax.

Conchizând, Înalta Curte  constată că dubiul relativ la data  comunicării  îi profită  recurentei-reclamante, și, în raport de data  comunicării  prin poștă:  15 iunie  2010, acţiunea  formulată   la data de  29 iunie  2010 trebuie   socotită în termen.

Pentru  motivele expuse,  recursul a fost admis, cu consecinţa  casării  sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 1 şi art. 4

În virtutea principiului “electa una via non datur recursus ad alteram”  examinarea legalităţii unui act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative excluzându-se reciproc.

Decizia nr. 2708 din 31 mai 2012

Prin Sentinţa civilă nr.6916 din 7 iulie 2010 pronunţată de Judecătoria Tg-Mureş în. dosarul nr. 10803/320/2009, s-a admis excepţia de necompetenţă materială ă Judecătoriei Tg-Mureş cu privire la petitul 1 al cererii de chemare în judecată, privitor la anularea Ordinului nr.37/1995 emis de Consiliul Naţional al Apelor şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 14 nr.0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti, prin care a fost trecut în proprietatea SC S SA imobilul situat administrativ în Tg-Mureş, str.MV nr.x, judeţul Mureş, evidenţiat în CF nr.800/11 Tg-Mureş, nr.top.2602/2/1 şi 2602/3/1 şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acestui petit în favoarea Curţii de Apel Tg-Mureş-Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Pe parcursul soluţionării cauzei, s-a invocat de către reclamanţii BB şi AM excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Tg-Mureş-Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, excepţie pe care instanţa a respins-o prin încheiere, apreciind că, dat fiind caracterul de acte administrative a ordinului şi certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacate, verificarea legalităţii lor nu se poate face decât de către instanţa de contencios administrativ, în speţă Curtea de Apel Tg-Mureş.

Ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că au invocat pe calea excepţiei de nelegalitate, nelegalitate Ordinului nr.37/1995 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M14 nr.0021/1995, emise de M.A.P.P.M., ca efect al aplicării principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, s-a arătat că aceasta este unica soluţie care se impune şi care practic a fost avută în vedere de către instanţa de judecată la un moment dat, pe parcursul judecării pricinii, prin care reclamanţii au revendicat imobilul deţinut în prezent de către SC S SA, în acest sens făcându-se trimitere la Sentinţa civilă nr.293 din 4 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.8324/2001, unde judecătorul pricinii a arătat că „ de asemenea, spre finalitatea radierii dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului în litigiu conduce şi aplicarea principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”, conform căruia desfiinţarea titlului transmiţătorului atrage şi desfiinţarea titlului subdobânditorului.

Cum titlul statului s-a constatat a nu fi valabil, aceeaşi este şi soarta titlului intervenientei S.C. S S.A., înscrisă ca proprietară în temeiul HG nr.834/1991, urmând ca aceasta să se prevaleze de prevederile art.32 ind.4 alin.l şi 2 din Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, conform cărora instituţiile publice implicate în procesul de privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia de inadmisibilitate a invocării excepţiei de nelegalitate, din două perspective: prima a inadmisibilităţii invocării nelegalităţii unor acte administrative, atât pe calea excepţiei de nelegalitate cât şi pe calea dreptului comun, în cadrul aceluiaşi dosar, iar a doua din perspectiva faptului că actele administrate a căror nelegalitate se invocă sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.

De asemenea, instanţa a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii în contencios administrativ pe calea dreptului comun, iar pârâta S.C. S S.A. a invocat excepţia lipsei plângerii prealabile în ceea ce priveşte acţiunea formulată pe calea dreptului comun.

Prin sentinţa nr.126 din 06 mai 2011, Curtea de apel Tg.Mureş a dispus următoarele:

 – a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate, invocată din oficiu;

  – a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Ordinului nr.37/1995 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M14 nr.0021/1995, emise de Consiliul Naţional al Apelor, respectiv M.A.P.P.M, invocată de reclamanţi;

 – a admis excepţia tardivităţii invocată din oficiu şi pe cale de consecinţă a respins ca tardivă acţiunea reclamnţilor BB şi AM, în contradictoriu cu Administraţia Naţională Apele Române şi S.C. S S.A.;

  – a respins ca tardivă excepţia lipsei procedurii prealabile;

   – a obligat reclamanţii la plata în favoarea S.C.S S.A. a sumei de 6324 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

Actele administrative a căror nelegalitate se invocă pe calea excepţiei de nelegalitate au caracterul unor acte administrative şi sunt emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2006.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care presupun punerea în discuţie în mod repetat şi fără limită în timp a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale şi contravin practicii CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg.

Invocarea excepţiei de nelegalitate cu privire la actele administrative în cauza este inadmisibilă, motiv pentru care, în aplicarea art.20 alin.2 şi art.148 alin.2 din Constituţie prin raportare la principiile menţionate anterior, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Curtea a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.4 alin.l din Legea nr.554/2004 cu modificările ulterioare în ceea ce priveşte actele unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că este inadmisibilă invocarea excepţiei de nelegalitate a unor acte administrative în cadrul procesului având ca obiect tocmai anularea aceloraşi acte, pe calea dreptului comun a contenciosului administrativ, datorită aplicării principiului „electa una via”.

 În consecinţă, examinarea actelor administrative pe cale directă exclude controlul judecătoresc, pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceloraşi persoane reclamante.

În cazul de faţă, reclamanţii au recurs la invocarea excepţiei de nelegalitate tocmai datorită regimului juridic mai favorabil în privinţa termenelor în care se poate invoca nelegalitatea actului administrativ.

Reclamanţii au luat cunoştinţă de existenţa actelor administrative pe care au înţeles să le atace, pe parcursul desfăşurării unui proces civil finalizat cu pronunţarea Deciziei civile nr.l 275/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Tg-Mureş la data de 23.11.2007.

Rezultă că cel mai târziu reclamanţii au luat cunoştinţă de aceste acte la 23.11.2007, dată de la care curge termenul de 1 an prevăzut de art.1 alin.2 din Legea nr.554/2004.

La data de 13 octombrie 2009 când a fost introdusă cererea de către reclamanţi, termenul de decădere de 1 an era împlinit, astfel încât acţiunea este tardivă.

Referitor la excepţia lipsei procedurii prealabilă, prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, aceasta fost invocată tardiv, raportat la prevederile art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă, conform cărora neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta a fost admisă, Curtea reţinând culpa procesuală a reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs  reclamanţii BB şi AM, susţinând că hotărârea atacată  este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

– în mod greşit instanţa de fond a calificat acţiunea lor ca fiind o acţiune în contencios administrativ, întemeiată pe prevederile  art. 1 din Legea   nr. 554/2004, deşi încadrarea juridică corectă a acesteia era cea a excepţiei   de nelegalitate prevăzut de art.4  din Legea    nr. 554/2004, temei juridic  invocat   în chiar   cuprinsul   acţiunii;

– în mod neîntemeiat a  fost admisă   excepţia tardivităţii acţiunii în contencios  administrativ, din moment ce acţiunea principală ce formează obiectul judecăţii este o acţiune în revendicare, imprescriptibilă.

Recurenţii nu şi-au  încadrat în drept, din punct de vedere  procedural, motivele  de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum  şi motivele   de recurs invocate   ce se încadrează în prevederile  art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum se poate observa din cererea de chemare în judecată, cu care iniţial a fost învestită Judecătoria Târgu Mureş, recurenţii-reclamanţi au solicitat printre altele: “Anularea Ordinului nr. 37/1995 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti prin care a fost trecut în proprietatea pârâtei imobilul situat administrativ în Târgu Mureş, str. MV, nr. x jud. Mureş, evidenţiat ni C.F. nr. 800/11 Târgu Mureş, nr. top. 2602/2/1 şi 2602/3/1”.

Judecătoria Târgu Mureş a disjuns cererea de chemare în judecată şi a declinat competenţa judecării acestui capăt de cerere în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, motivându-şi hotărârea pe faptul că actele administrative criticate sunt emise de către o autoritate a administraţiei publice centrale.

În faţa Curţii de Apel Târgu Mureş, recurenţii-reclamanţi, precizându-şi cererea de chemare în judecată au înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a actelor administrative amintite anterior, în condiţiile în care, această instanţă fusese deja investită cu o cerere de anulare a aceloraşi acte administrative şi care reprezenta ea însăşi obiectul acţiunii.

Prin urmare, având în vedere principiul “electa una via non datur recursus ad alteram” („după ce o cale a fost aleasa, nu este admis sa se recurgă la alta”) examinarea legalităţii actelor administrative contestate, pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceloraşi acte, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative criticate excluzându-se reciproc.

Faţă de obiectul acţiunii – ce nu poate fi calificată ca o acţiune în revendicare, astfel cum susţin recurenţii , din moment ce are   ca obiect anularea  unor acte   administrative – instanţa  de fond  admis  în mod corect excepţia   tardivităţii acesteia, conform art. 11 din Legea   nr. 554/2004.

Totodată, instanţa de fond a observat în mod corect că,  întrucât  actele administrative a  căror anulare se solicită sunt acte   administrative individuale emise anterior intrării  în  vigoare a Legii   nr. 554/2004, punerea  în discuţie a  acestora,  fără limită în timp, ar încălca principiul securităţii circuitului civil, contravenind astfel practicii C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg.

Pentru considerentele menţionate, constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge  recursul  ca nefondat; de asemenea va respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al recurentului şi a nulităţii recursului invocate de intimata – pârâtă  S.C. S S.A şi va obliga recurenţii la plata în favoarea intimatei S.C. S S.A. a sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere conform art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. n

Legea nr. 381/2002, art. 14

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 381/2002: „Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei și Pădurilor sesizează Guvernul, care, în funcţie de calamităţile naturale, precum și de mărimea zonelor afectate, declară starea de calamitate naturală prin hotărâre”.

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că Guvernul are un drept de apreciere asupra declarării stării de calamitate naturală care, însă, nu poate fi exercitat fără o prealabilă analiză a documentaţiei înaintate de Ministerul Agriculturii cu referire la respectiva calamitate naturală.

Restituirea către Ministerul Agriculturii a sesizării făcute de acesta în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002 – pentru analizarea oportunităţii iar nu pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă sau de fond – reprezintă un refuz nejustificat al Guvernului României de a analiza și de a dispune motivat asupra acestei sesizări și o exercitare de către acesta cu exces de putere a dreptului său de apreciere asupra declarării stării de calamitate, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. „n” din Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 2785 din 5 iunie 2012

Notă: Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură a fost abrogată de Legea nr. 281/2010 pentru abrogarea unor reglementări din domeniul ajutorului de stat în agricultură și pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, publicată în M. Of. nr. 888 din 30/12/2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal,reclamanta S.C. Omar & Lod SRL a solicitat,  în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, anularea adresei 151200/11.03.2010 emise de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiilor legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza judeţului Călărași, cu cheltuieli de judecată.

 În motivarea acţiunii,  se arată că societatea are ca obiect principal de activitate cultivarea cerealelor, porumbului și a altor plante, desfășurându-și activitatea pe raza judeţului Călărași unde deţine exploataţii agricole de peste 1 000 ha teren, iar  în cursul anului 2009 a avut calamităţi la cultura de floarea-soarelui, orz, porumb de consum, porumb lot hibridare, grâu și rapiţă  suportând astfel un  prejudiciu de 112. 569, caz în care a efectuat toată documentaţia necesară obţinerii despăgubirilor pentru culturile calamitate, respectând  obligaţiile legale prevăzute de Legea 381/2002 și normele metodologice de aplicare a acesteia.

Prin întâmpinare,  pârâtul  Guvernul României, referitor la primul capăt al acţiunii a invocat în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu este emitentul adresei atacate și nu are calitate procesuală activă, iar în subsidiar excepţia inadmisibilităţii apreciind că actul contestat nu are caracterul unui act administrativ ci este doar o adresă de răspuns și în consecinţă, nu produce efecte juridice. În ceea ce privește cel de-al doileacapăt al acţiunii a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, susţinând și faptul că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea 554/2004.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare,  a invocat excepţiile inadmisibilităţii,prematurităţii,   lipsei de obiect al celui de-al doilea capăt de cerere, tardivităţii și  lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar pe fond a cerut respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin sentinţa nr.3256 din 9 mai 2011, Curtea de Apel București – Secţia a VIII – a Contencios Administrativ și Fiscal  a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Guvernul României, în raport cu primul capăt al acţiunii; a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt al acţiunii, invocată de pârâtul MADR; a respins excepţia inadmisibilităţii primului capăt al acţiunii invocată de pârâtulGuvernul României, ca fiind invocată de o persoană fără calitate procesuală pasivă, respingând celelalte excepţii invocate de autorităţile publice pârâte, ca neîntemeiate.

 Prin aceeași sentinţă, a respins capătul  doi de acţiune, în raport cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca neîntemeiat, a admis capătul doi de acţiune faţă de pârâtul Guvernul României,  dispunând obligarea acestei autorităţi publice să analizeze sesizarea și documentaţia înaintată de pârâtul MADR cu adresa nr. 125128 din 30.09.2009 și potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002, în funcţie de calamităţile naturale, precum și de mărimea zonei afectate, să aprecieze, motivat, cu privire la declararea sau nu a stării de calamitate naturală, sesizată de MADR.

Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele.

Cu privire la excepţiile invocate.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Guvernul României în legătură cu primul capăt al cererii, prima instanţă a reţinut că între reclamantă și pârât nu există raporturi juridice cu privire la acest capăt de cerere, astfel că excepţia nu poate fi primită.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, respectiv  a adresei nr.151200/09.03.2010, s-a reţinut că acest document nu reprezintă un act administrativ, ci o notă cu îndrumări dată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale către DADR Călărași, cu privire la poziţia care trebuie adoptată în cadrul concilierilor solicitate de societăţile agricole între care și reclamanta, în legătură cu declararea stării de calamitate și plata despăgubirilor pentru calamizarea culturilor agricole.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii primului capăt al acţiunii formulată de pârâtul Guvernul României, prima instanţă a reţinut,  în legătură cu acest capăt de cerere, că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.

Referitor la celelalte excepţii: lipsei procedurii prealabile,  prematurităţii și  inadmisibilităţii invocate de autorităţile publice pârâte, de asemenea, prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite în raport de obiectul celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii ce îl formează constatarea refuzului nejustificat al autorităţilor publice pârâte de a-și îndeplini obligaţiile legale, cu consecinţa obligării acestora la îndeplinirea obligaţiilor respective, în scopul declarării stării de calamitate și plăţii despăgubirilor cuvenite legal.

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu privire la capătul doi al acţiunii, prima instanţă a reţinut că acest minister are obligaţii concrete în faza premergătoare emiterii hotărârii de către guvern pentru declararea stării de calamitate. În plus, acesta a sesizat Guvernul României, căruia i-a înaintat întreaga documentaţie necesară, în vederea aprecierii necesităţii emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate, cu privire la judeţul Călărași pentru anul 2009, ceea ce face ca, acest capăt de acţiune să fie neîntemeiat faţă de ministerul pârât, urmând să fie respins ca atare.

Totodată, s-a apreciat că nici excepţia tardivităţii nu poate fi primită, câtă vreme invitaţia la conciliere datează din 09.03.2010, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei în data de 29.04.2010.

Cu privire la fondul cauzei.

Referitor la solicitarea formulată de societatea comercială reclamantă prin capătul al doilea al acţiunii,faţă de Guvernul României, prima instanţă a reţinut,  interpretând dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 381/2002, că Guvernul României, la sesizarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, va declara starea de calamitate naturală, după ce va aprecia, în funcţie de calamităţile naturale, precum și de mărimea zonelor afectate, pe care le va analiza, din documentaţia înaintată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, așa încât Guvernul are un drept de apreciere în ceea ce privește declararea stării de calamitate naturală printr-o hotărâre de Guvern.

În speţă, prima instanţă a reţinut că nu rezultă că Guvernul României a analizat documentaţia înaintată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și nici dacă și-a exercitat sau nu dreptul de apreciere în marja legală, adică, în funcţie de calamităţile naturale și de mărimea zonelor afectate.

Or,  refuzând să adopte o poziţie motivată în legătură cu situaţia sesizată legal de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Guvernul României și-a  exercitat dreptul de apreciere, cu exces de putere, ceea ce, în raport cu prevederile generale ale Legii 554/2004 reprezintă un refuz nejustificat.

Așa fiind,  se reţine că Guvernul României printr-un exces de putere, nu și-a îndeplinit atribuţiile la care era obligat potrivit prevederilor generale ale Legii 381/2002.

Prima instanţă a reţinut, cu referire la pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, că obligaţiile concrete ce intrau în sarcina acestui minister au fost îndeplinite respectiv faza/etapa pregătitoare emiterii hotărârii de Guvern – prin înaintarea documentaţiei referitoare la informarea privind efectele fenomenului de secetă și acordarea de despăgubiri producătorilor agricoli în baza Legii nr.381/2002, spre a fi introdusă pe agenda de lucru a următoarei ședinţe de guvern.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Guvernul României pentru nelegalitate și netemeinicie, motivele de recurs invocate încadrându-se în dispoziţiile art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă.

În raport de dispoziţiile art.305 pct.5 Cod procedură civilă se invocă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, respectiv nulitatea invocată constând în necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării din data de 2.05.2011, menţionată în practicaua sentinţei civile nr.3256/9.05.2011 pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Se arată că încheierea de amânare nu a fost comunicată recurentului fiind încălcate formele de procedură și principiile procesului civil  al dreptului la apărare, a principiului egalităţii armelor, a contradictorialităţii și al procesului echitabil.

Aceasta deoarece părţii trebui să i se dea posibilitatea cunoașterii menţiunilor făcute în încheierea de amânare a pronunţării, întrucât pentru forma obiectului recursului declarat.

În raport de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă se invocă greșita aplicare a legii atât în ceea ce privește soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii și a tardivităţii acţiunii cât și în ceea ce privește soluţionarea fondului cauzei.

În ceea ce privește soluţionarea excepţiilor de fond invocate a inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile și excepţia tardivităţii formulării acţiunii se arată că respingerea lor s-a făcut cu interpretarea și aplicarea greșită a dispoziţiilor art.7,8,11(1) și (2) și 12 din Legea nr.554/2004.

Se arată că reclamanta-intimată nu a probat la dosar îndeplinirea procedurii prealabile conform dispoziţiilor art.12 din Legea nr.554/2004, anterior sesizării instanţei acţiunea fiind inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile  – condiţie de admisibilitate a acţiunii formulate în baza art.1 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce privește excepţia tardivităţii formulării acţiunii recurenta arată că au fost înlăturate greșit dispoziţiile art.11 alin.1 și 2 din Legea nr.554/2004 în raport de situaţia de fapt și  data de la care a început să curgă termenul de sesizare a instanţei. Se arată că în mod greșit prima instanţă a reţinut că data 9.03.2010 data concilierii corect fiind data înregistrării cererii la DADR Călărași 26.06.2010 .

Iar în raport de această dată, acţiunea în despăgubiri formulată la 29.04.2010 era tardiv formulată și trebuia respinsă ca atare.

Pe fondul cauzei recurenta critică ca nelegală soluţia  recurată prin care recurentul a fost obligat să analizeze  sesizarea și documentaţia înaintă de pârâtul MADR cu adresa din 30.09.2009 și în baza art.14 din Legea nr.381/2001, în  funcţie de calamităţile naturale să aprecieze, motivat, cu privire la declararea sau nu a stării de calamitate naturală.

Se arată că această soluţie este nelegală atât sub aspectele aprecierii greșite în sensul existenţei în cauză a unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri în sensul dispoziţiilor art.2(1) lit.”i” din  Legea nr.554/2004, cât și sub aspectul îndeplinirii pe fond a dispoziţiilor Legii nr.381/2002.

Se arată că în cauză nu a existat un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei-intimate de soluţionare a sesizării comunicate Ministerului Agriculturii deoarece sesizarea trimisă nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.381/2002, fiind în fapt o informare restituită pentru analizarea oportunităţii        prezentării unei noi informări, care nu s-a mai realizat.

Se arată că soluţia pe fond este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.381/2002 și a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.381/2002 și a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.381/2002 aprobate prin Ordinul nr.419/2002 deoarece reclamanta-intimată nu a probat existenţa unui drept recunoscut de lege vătămat în sensul constatării definitive a pagubelor și a îndeplinirii cumulative  a tuturor  condiţiilor pentru a fi îndeplinită la obţinerea unei despăgubiri.

Se arată că prin soluţia dispusă instanţa de fond s-a substituit puterii executive în ceea ce privește acordarea unui drept și obligaţia impusă prin sentinţa recurată.

Se invocă practica judecătorească și se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat depunându-se acte conform art.305 Cod procedură civilă.

La dosar intimatul –pârât Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare în care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate Curtea îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă nu poate fi reţinut în cauză nefiind încălcate formele de procedură  prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 Cod procedură civilă prin necomunicarea  încheierii de omisiune a pronunţării din data de 2.XI.2011.

Încheierea de amânare a pronunţării s-a realizat în baza art.260(1) Cod procedură civilă face parte integrantă din sentinţă, iar sentinţa atacată a fost comunicată părţilor conform art.261(3) Cod procedură civilă. Nu poate fi reţinută vătămarea invocată prin cererea de recurs deoarece recurentul nu s-a prezentat la termenul din data de 2.05.2011 și putea formula oricând, în cadrul termenului de recurs o cerere de comunicare a încheierii de dezbateri din data de 2.05.2011, aceasta în  condiţiile în care, prin întâmpinarea formulată în cauză a solicitat judecata în lipsă conform 242 alin.2 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă privind greșita aplicare a Legii nr.554/2004 și a Legii nr.381/2002 nu este fondat.

În raport de aspectele de nelegalitate invocate, Curtea apreciază că soluţia recurată este legală și temeinică atât în ceea ce privește soluţiile de respingere a excepţiilor invocate de recurent a inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile și excepţia tardivităţii formulării acţiunii, cât și în ceea ce privește soluţia de admitere în parte a acţiunii respectiv capătul nr.2 al cererii.

În ceea ce privește soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii care constituie un aspect de nelegalitate invocat în recurs, Curtea apreciază că în mod corect această excepţie a fost respinsă în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art.7(1) din Legea nr.554/2004 privind necesitatea îndeplinirii proceduri prealabile.

Instanţa de fond a calificat corect obiectul acţiunii formulate, ca fiind  contestare unui refuz nejustificat de rezolvare a unei  cereri privind un drept recunoscut, în raport de dispoziţiile Legii nr.381/2002 și pe cale de consecinţă în raport de această încadrare juridică dispoziţiile art.2(2) din Legea nr.554/2004, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.7(1) din Legea nr.554/2004.

În ceea ce privește excepţia tardivităţii formulării acţiunii, Curtea apreciază aplicarea și interpretarea corectă a dispoziţiilor art.11 din Legea nr.554/2004 și aprecierea instanţei de fond formularea în termen a acţiunii, respectiv 29.04.2010.

În cauză nu poate fi reţinută susţinerea din recurs, în sensul datei de la care începe să curgă termenele de prescripţie și respectiv de  decădere prevăzut de art.11 din Legea nr.554/2004, respectiv data înregistrării de despăgubiri la DADR Călărași – 26.06.2009. În cauză în mod corect s-a apreciat că termenul de 6 luni și respectiv de 1 an a început să curgă de la data  concilierii din data de 9.03.2010, conciliere la care recurentul nu s-a prezentat și de la care este prezumat a exista refuzul nejustificat de soluţionare a cererii în sensul dispoziţiilor art.2(2) din Legea nr.554/2004, iar intimata-reclamantă fiind îndreptăţită a formula acţiune pentru rezolvarea cererii privind drepturile sale pretins vătămate prin poziţia autorităţii recurente.

Soluţionând corect excepţiile invocate, conform art.137(1) Cod procedură civilă în mod corect prima instanţă a admis, în parte acţiunea –cap.nr.2 al cererii și a obligat recurentul-pârât să analizeze sesizarea  înaintată de pârâtul – intimat cu adresa din 30.09.2009 și potrivit art.14 din Legea nr.381/2002, în funcţie de calamităţile naturale precum și de mărimea zonei afectate, să aprecieze motivat, cu privire la declararea sau nu a stării de calamitate naturală, sesizată de MADR.

Soluţia dispusă este dată cu aplicarea corectă a legii, în mod corect prima instanţă constatând îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul dispoziţiilor art.2(1) li.”i” din Legea nr.554/2004 coroborat cu dispoziţiile art.2(2) din același act normativ.

Aceasta deoarece autoritatea recurentă, fiind legal sesizată de pârâtul-intimat Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale cu adresa nr.125128/30.09.2009 cu informarea privind efectele fenomenului de secetă și acordarea de despăgubiri și solicitarea de a fi introdusă spre analiză, a restituit nejustificat și nelegal informarea „în vederea analizării oportunităţii la data  de 12 octombrie 2009 – fila 14 dosar recurs.

Această modalitate de soluţionare reprezintă în concret un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, recurentul refuzând nejustificat să adopte o poziţie motivată în legătură cu situaţia sesizată legal de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

În mod corect prima instanţă a sancţionat, prin soluţia recurată modul în care recurentul și-a exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere în sensul dispoziţiilor art.2(1) lit.”n” din Legea nr.554/2004.

Curtea nu va reţine ca justificate apărările invocate în recurs privind nelegalitatea informării și substituirea autorităţii recurente privind dreptul său de apreciere.

Informarea din 30.09.2009 îndeplinea condiţiile pentru a fi calificată ca fiind o sesizare în sensul dispoziţiilor art.14 din Legea nr.381/2002, iar restituirea dispusă nelegal la 12 octombrie 2009 a fost pentru analizarea oportunităţii”  și nu pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă sau de fond.

Refuzul nejustificat al recurentului de a soluţiona motivat situaţia sesizată legal de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale s-a manifestat prin neprezentarea la conciliere și pentru faptul că a refuzat nejustificat să analizeze și să dispună motivat asupra solicitării formulate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale de a declara sau nu stare de calamitate.

Nu se poate reţine că prima instanţă s-a substituit competenţelor exclusive ale recurentului privind declararea stării de calamitate deoarece hotărârea recurată a dispus numai în limita controlului de legalitate, cenzurat fiind refuzul nejustificat al recurentului de a analiza și a aprecia motivat  asupra sesizării (informării) din 30.09.2009 înaintată de pârâtul – intimat Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art.312(1) și (2) Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală și temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 7/1996

Sunt nelegale dispoziţiile art. 83 alin. (2¹) din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 133/2009, potrivit cărora: „notarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară constituie piedică la comasarea sau dezmembrarea imobilului până la radierea acestora”, aceste dispoziţii adăugând la lege, în sensul în care ele nu îşi găsesc corespondent în dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

Interdicţia la dezmembrare impusă de prevederile art. 83 alin. (2¹) din Ordinul directorului general al ANCPI nr. 133/2009  aduce o restrângere a dreptului fundamental la proprietate, sub aspectul atributului folosinţei (usus), şi constituie o ingerinţă în exercitarea acestui drept, care nu răspunde cerinţelor impuse de art.53 alin.(2) din Constituţia României şi care, chiar dacă s-ar reţine că urmăreşte un scop legitim, este disproporţionată faţă  de scopul urmărit, fiind astfel încălcate prevederile art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Decizia nr. 2827 din 7 iunie 2012

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 august 2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „ACC LD” S.A. – Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „ANCPI”), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea art.83 alin.(2¹) din Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 633/2006.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara unui imobil-teren, înscris în Cartea Funciară, iar prin încheierea nr.2352 din 19.02.2004 a fost admisă cererea sa privind întabularea dreptului de proprietate asupra terenului (la acea dată societatea numindu-se S.C. „ACC” S.R.L.), iar, prin încheierea nr.203343 din data de 23.08.2006, s-a notat schimbarea denumirii societăţii în S.C. „ACC LD” S.A. – Bucureşti.

Prin Actul de dezmembrare nr.26 din data de 15.01.2010, reclamanta a efectuat dezmembrarea terenului în 2 loturi şi a solicitat întabularea imobilelor rezultate în umbra dezmembrării.

Prin încheierea nr.124377 din data de 29.01.2010, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 2 a respins cererea de întabulare a dreptului de proprietate asupra imobilelor rezultate din dezmembrare, precum şi radierea dreptului de litigiu înscris în favoarea S.C. „ACC” S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art.83 alin.(21) din Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009, conform cărora: „Notarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară şi a litigiilor având ca obiect imobilul înscris în cartea funciară constituie piedică la comasarea sau dezmembrarea imobilului, până la radierea acestora”.

Reclamanta susţine că prevederile respective îi încalcă dreptul de proprietate garantat de Constituţia României şi de legile în vigoare, întrucât Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 nu cuprinde nicio prevedere care să permită ANCPI să emită reguli de tipul celor cuprinse în textul contestat şi contravin prevederilor art.42 din aceeaşi lege, conform cărora nu numai că dezmembrarea unui imobil „grevat cu sarcini” nu este interzisă de lege, ci este chiar permisă implicit.

Susţine reclamanta că prevederile contestate adaugă la dispoziţiile Legii nr.7/1996, iar, prin interdicţia impusă, limitează exercitarea dreptului de proprietate în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte. Astfel, fără a pune în aplicare dezmembrarea decisă de organele de conducere ale societăţii, nu se pot pune în executare planurile de dezvoltare imobiliară (construcţii de locuinţe etc.), fiind imposibil să se treacă la dezvoltarea imobiliară a unui teren de asemenea dimensiuni, fără dezmembrarea cadastrală. Mai arată reclamanta că este afectat chiar dreptul de dispoziţie, întrucât este mult mai dificilă înstrăinarea unui teren de dimensiuni mari decât înstrăinarea unor terenuri de dimensiuni medii sau mici.

Prin Sentinţa civilă nr.4637 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

– a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă;

– a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă;

– a anulat în parte art.83 alin.(2¹) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.633/2006, text introdus prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009, şi anume cu privire la constituirea piedicii la dezmembrarea unui imobil a notării litigiilor având ca obiect imobilul înscris în Cartea Funciară până la radierea acestor litigii.

– a respins în rest acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active în privinţa reprezentării unei piedici la dezmembrare a notării plângerii împotriva încheierii de Carte Funciară, respectiv ca neîntemeiată în privinţa constituirii piedicii la comasarea unui imobil a notării litigiilor;

– a dispus publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii pronunţate, după rămânerea irevocabilă, având soluţia de anulare în parte ordinului ce a făcut obiectul controlului judecătoresc.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta ANCPI şi întemeiată pe existenţa unei proceduri judiciare distincte de soluţionare a plângerilor împotriva încheierilor de carte funciară, reglementată de art.50 din Legea nr.7/1996, şi pe lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată raportat la faptul că art.83 nu există în structura Ordinului directorului general al ANCPI nr.133/2009, Curtea de apel a reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ îl reprezintă actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de dispoziţiile art.83 alin.(21) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.633/2006, text introdus prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta ANCPI, în raport cu dispoziţiile art.1, art.2 şi art.8 din Legea contenciosului administrativ nrt.554/2004 şi având în vedere faptul că reclamanta este nemulţumită de respingerea cererii privind întabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor rezultate în urma dezmembrării, iar nu de comasare, Curtea de apel a apreciat că reclamanta justifică la acest moment calitate procesuală activă doar în privinţa reprezentării unei piedici la dezmembrare, iar nu şi la comasare.

Pe fondul litigiului, Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile contestate din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.633/2006, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009, referitoare la constituirea piedicii la dezmembrarea unui imobil a notării litigiilor având ca obiect imobilul înscris în Cartea funciară, până la radierea acestora, nu au corespondent în dispoziţiile Legii nr.7/1996, care, dimpotrivă, prin art.42 alin.(1) permite dezlipirea unui imobil/părţi a acestuia, această operaţiune tabulară realizându-se cu respectarea principiilor publicităţii imobiliare.

Interdicţia la dezmembrare impusă prin prevederile contestate aduce o restrângere a dreptului fundamental la proprietate, sub aspectul atributului folosinţei (usus), şi constituie o ingerinţă în exercitarea acestui drept, care nu răspunde cerinţelor impuse de art.53 alin.(2) din Constituţia României şi care, chiar dacă s-ar reţine că urmăreşte un scop legitim, este disproporţionată faţă  de scopul urmărit, fiind astfel încălcate prevederile art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Apărarea pârâtei ANCPI în sensul că această piedică la dezmembrare urmăreşte evitarea întârzierii executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele care au ca obiect imobilul ce face obiectul cererii de dezmembrare (întârziere posibilă ca urmare a primirii unui alt număr cadastral) este neîntemeiată şi nu reprezintă un argument suficient de puternic pentru a justifica o atare ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane. A reţinut instanţa că, dimpotrivă, legislaţia în domeniul publicităţii imobiliare pune la dispoziţia instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului privind imobilul/parte a imobilului a cărei dezmembrare se solicită, suficiente elemente pentru a identifica şi stabili în mod exact întinderea acestui imobil, astfel încât să facă posibilă executarea hotărârii judecătoreşti. Instanţa exemplifică în acest sens dispoziţiile art.84 şi art.85 dinRegulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.633/2006, modificat şi completat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009.

Curtea de apel a avut în vedere, ca element esenţial, faptul că  simpla operaţiune de dezmembrare a unui imobil nu aduce modificări privind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, precum în cazul comasării prin alipirea cu un imobil aparţinând altui proprietar, în acest sens având deja eficienţă dispoziţiile art.83 alin.(1) din acelaşi regulament, dispoziţii care nu au fost contestate în prezenta cauză.

Împotriva sentinţei civile nr.4637 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta ANCPI, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea acţiunii.

Ca motive de recurs au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedura civilă, pentru că hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

S-a invocat faptul că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, deoarece nu a motivat care au fost argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor.

Recurenta consideră că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că dispoziţiile art.83 alin.2¹ din Ordinul nr.633/2006 sunt nelegale, neavând corespondent în Legea nr.7/1996 deşi dispoziţiile art.42 alin.1 din lege permit dezlipirea unui imobil/ părţi a acestuia.

Art.42 alin.2 din Legea nr.7/1996, republicată face referire la sarcini care grevează imobilul, ori plângerea împotriva încheierii de carte funciară sau litigiul nu constituie sarcini.

Sarcina este definită în literatura de specialitate ca modalitate a actului juridic constând într-o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalităţi.

În materia publicităţii imobiliare, noţiunea de sarcină este utilizată pentru garantarea unei obligaţii şi dezmembrămintele dreptului pentru garantarea unei obligaţii, iar acestea fac obiectul intabulării şi nu al operaţiunilor de notare în carte funciară.

Notarea în cartea funciară a existenţei unui litigiu este sinonimă cu aducerea la cunoştinţa terţilor, astfel că notarea având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unui litigiu nu echivalează cu o sarcină ce generează imobilul şi art.42 alin.2 din Legea nr.7/1996 nu îşi găseşte aplicarea în speţă.

Dezlipirea, respectiv alipirea unor imobile reprezintă operaţiuni tehnice care nu aduc atingere dreptului reclamantei al titularului şi nu limitează în nici un fel dreptul de dispoziţie al acestuia.

În situaţia în care operaţiunea tehnică de dezmembrare/ comasare este urmată şi de operaţiuni juridice deşi sunt notate în cartea funciară piedică, efectul constă în respingerea cererii de înscriere a actelor juridice încheiate cu privire la imobilele rezultate în urma operaţiunilor tehnice având ca efect inopozabilitatea faţă de terţi.

Interdicţia impusă de art.83 alin.2¹ vizează doar situaţiile în care, ca urmare a formulării plângerii împotriva încheierii de carte funciară, respectiv a unor acţiuni ce au ca obiect drepturi reale imobiliare înscrise în cartea funciară prin hotărâri judecătoreşti irevocabile se schimbă situaţia juridică a imobilelor înscrise în cartea funciară.

În această situaţie, dacă pe parcursul derulării acţiunii în justiţie au loc operaţiuni de dezlipire sau de alipire a acestor imobile, având ca urmare crearea de noi imobile identificate cu numere cadastrale şi de carte funciară noi, hotărârile pronunţate de către instanţele de judecată nu pot fi puse în aplicare întrucât datele de identificare ale imobilului iniţial s-au modificat ori regimul său juridic este diferit ca urmare a admiteri plângerii împotriva încheierii de carte funciară.

Reglementarea incriminată de petentă a fost introdusă având în vedere numeroasele situaţii în care hotărârile judecătoreşti nu au putut fi puse în aplicare de către persoanele interesate, întrucât imobilele care se refereau au făcut între timp obiectul unor operaţiuni de alipire sau dezlipire, ori au fost înstrăinate către terţi de către partea care a căzut în pretenţii şi care, cu rea credinţă, se sustrăgeau astfel de la executarea hotărârii, iar textul este un mecanism de garantare a proprietăţii.

S-a criticat soluţia instanţei de fond pentru că este greşită susţinerea că interdicţia impusă de text ar aduce la o restrângere a dreptului fundamental de proprietate.

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente  în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anulare a art.83 alin.2¹ din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ANCPI nr.133/2009 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.633/2006.

Textul a cărui anulare se cere are următorul conţinut: „Notarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară şi a litigiilor având ca obiect imobilul înscris în cartea funciară constituie piedică la comasarea sau dezmembrarea imobilului până la radierea acestora”.

Soluţia instanţei de fond prin care a fost admisă acţiunea în parte şi a fost anulat în part.art.83 alin.2¹ din Ordinul directorului general al ANCPI nr.633/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.133/2009, respectiv cu privire la constituirea piedicii la dezmembrarea unui imobil, a fost criticată de recurentă prin invocarea a două motive de recurs, art.304 pct.7 Cod procedura civilă şi art.304 pct.9 Cod procedura civilă.

Primul motiv invocat, cel prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedura civilă nu este fondat.

Într-adevăr, potrivit art.261 alin.1 pct.5 Cod procedura civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din analiza considerentelor hotărârii atacate rezultă că aceasta a fost motivată cu respectarea acestei dispoziţii, pentru că au fost prezentate argumentele pentru care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii şi admisă, în parte, excepţia lipsei calităţii procesuale active, dar şi motivele de fapt şi de drept pentru care a fost admisă cererea de anulare, în parte.

În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs invocat, art.304 pct.9 Cod procedura civilă, se constată că şi aceste critici sunt nefondate.

Aşa cum s-a arătat şi de către instanţa de fond, art.83 alin.2¹ din Ordinul nr.633/2006, modificată, nu are corespondent în Legea nr.7/1996, legea cadastrului şi publicităţii imobiliare, republicată.

Într-adevăr, art.42 din Legea nr.7/1996, la momentul adoptării Ordinului nr.133/2009 de modificare a Ordinului nr.633/2006 prin care a fost introduc art.83 alin.2¹ , text contestat în prezenta cauză, avea următorul conţinut: „(1) Imobilul înscris în cartea funciară se poate modifica prin alipiri, dezlipiri sau prin mărirea sau micşorarea întinderii acestuia. (2) Imobilul se modifică prin dezlipiri dacă se desparte o parcelă la un imobil. Dezlipirea unui imobil sau a unei părţi dintr-un imobil se face împreună cu sarcinile care grevează imobilul. Imobilul grevat cu sarcini nu poate fi alipit la un alt imobil, ci va forma în caz de dezlipire, un imobil separat”.

Din analiza acestui text rezultă că legea dă posibilitatea modificării imobilului înscris în cartea funciară, dar nu rezultă că ANCPI poate introduce în Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară dispoziţii care să adauge la textul legii.

De altfel, se poate observa că în aplicarea art. 42 din Legea nr.7/1996 în Regulament s-au detaliat modalităţile de înscriere a modificărilor întemeiate ca urmare a alipirii/ dezlipirii imobilelor (art.83-85) dar art.83 alin.2¹adaugă la lege pentru că se introduce un motiv de respingere a cererii de dezmembrare a imobilului care nu este prevăzut în lege.

Susţinerile din motivele de recurs legate de noţiunea de sarcină sunt nefondate.

Instanţa de fond a făcut referire la art. 42 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 şi a subliniat că dezlipirea este posibilă chiar şi în cazul în care este grevat imobilul de o sarcină, dar nu a considerat ca şi „notarea” plângerii sau a unui litigiu legat de imobilul înscris ar fi o asemenea sarcină.

Folosind principiul a fortiori, instanţa de fond a considerat că dacă dezlipirea este posibilă chiar şi atunci când imobilul este grevat de sarcini, nu se poate considera piedică la dezlipire o simplă notare a unui litigiu.

Nici instanţa de fond nu a susţinut că dezlipirea sau alipirea unor imobile ar aduce atingere dreptului reclamantei, al titularului şi că ar limita dreptul de dispoziţie al acesteia. Din contră, instanţa de fond a arătat că interdicţia la dezmembrare introdusă prin art.83 alin.2¹ este cea care duce la o restrângere a dreptului de proprietate şi o ingerinţă în exercitarea acestui drept.

De altfel, recurenta recunoaşte, implicit, că norma atacată nu este emisă în baza unui text legal ci că a fost edictată având în vedere schimbarea situaţiei juridice a imobilelor înscrise în cartea funciară ca urmare a formulării de plângeri împotriva încheierii de carte funciară sau acţiuni ce vizează drepturi reale înscrise în cartea funciară.

Însă, aceste argumente nu justifică introducerea unei interdicţii ce afectează dreptul de proprietate al persoanei, mai ales că aspectele invocate ţin de modalitatea de punere în executare a unor hotărâri judecătoreşti de către birourile de carte funciară.

Recursul a fost respins ca nefondat.