Legislaţie relevantă:

Codul de procedură civilă 2013, art. 522-526

Articolele 522-526 din Noul Cod de procedură civilă, sub denumirea „Contestaţie privind tergiversarea procesului”, au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.

Ceea ce caracterizează, toate cazurile prevăzute de art. 522 din Noul Cod de procedură civilă  este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

Contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie însă privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

Decizia nr. 5313 din 17 mai 2013

Prin Încheierea  din 25 aprilie  2013 Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins  contestaţia privind  tergiversarea  procesului   formulată de  reclamanta SI  cu privire la  dosarul civil nr. 158/64/2013 al  Curţii de Apel Braşov.

Pentru a ajunge la această soluţie Curtea de Apel a reţinut următoarele:

La data de 4 aprilie 2013, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov, sub nr. 158/64/2013, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Stan Ioana.

La data de 5 aprilie 2013, în condiţiile art. 200 al Noul Cod de Procedură Civilă, s-a procedat la verificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 194-197 Noul Cod de Procedură Civilă.

Instanţa de judecată a constatat că din cererea de chemare în judecată, prin prisma dispoziţiilor art. 194 NCPC lipsesc: codul numeric personal al reclamantei, nu este identificat numele şi prenumele reprezentanţilor pârâţilor (persoana ce figurează ca decan al Baroului Braşov, respectiv UNBR), nu s-a depus la dosar răspunsul oferit la plângerea prealabilă adresată UNBR la data de 26 martie 2013. De asemenea, nu au fost depuse toate dovezile pe care se sprijină cererea.

Prin urmare, a dispus prin rezoluţie, conform art. 200 al. 2 Noul Cod de Procedură Civilă, comunicarea acestor lipsuri, cu menţiunea de a fi complinite în termen de 7 zile de la primirea comunicării (termenul fiind scurtat din cauza naturii cererii – ordonanţă preşedinţială).

Conform dovezii de înmânare aflată la fila 19 din dosar, adresa emisă de instanţă purtând menţiunile de mai sus, a fost comunicată reclamantei la data de  8 aprilie 2013, în condiţiile art. 155 şi art. 161 din Noul Cod de Procedură Civilă.

La data de 9 aprilie 2013, reclamanta a depus la dosarul cauzei o precizare, pentru a complini toate cerinţele stabilite de instanţa de judecată.

La data de 10 aprilie 2013, s-a dispus prin rezoluţie, potrivit art. 201 Noul Cod de Procedură Civilă, comunicarea cererii de chemare în judecată pârâţilor, stabilind termen pentru depunerea întâmpinării 15 zile (termen redus din cauza naturii cererii – ordonanţă preşedinţială).

Conform dovezilor de înmânare aflate la dosar adresele emise de instanţă purtând menţiunile de mai sus, au fost comunicate pârâţilor la data de 12 aprilie 2013, respectiv 15 aprilie 2013, în condiţiile art. 155 şi art. 161 Noul Cod de Procedură Civilă.

Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că termenul pentru depunerea întâmpinărilor expira la 29 aprilie 2013, respectiv 5 mai 2013.

La data de 16 aprilie 2013, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat ca judecata cauze să se facă fără citarea părţilor, potrivit art. 996 alin. 3 Noul Cod de Procedură Civilă (indicat eronat de reclamantă), dată fiind urgenţa extremă a cazului, precum şi fără a mai aştepta punctul de vedere al pârâţilor.

La data de 17 aprilie 2013, s-a făcut menţiune pe cererea reclamantei, de către judecătorul cauzei, că procedura este cu citarea părţilor, potrivit art. 998 alin. 1 şi 2 Noul Cod de Procedură Civilă.

Cererea reclamantei a fost analizată în raport cu dispoziţiile art. 998 alin. 1 şi 2 Noul Cod de Procedură Civilă.

Curtea de Apel  a avut în vedere şi dispoziţiile  art. 201 alin. 5 Noul Cod de Procedură Civilă în sensul că în procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1) – (4) pot fi reduse de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei.

 De asemenea, Curtea de  Apel  a mai constatat că  legea prevede posibilitatea ca ordonanţa să se judece şi fără citarea părţilor, nefiind o cerinţă obligatorie a legii, imperativă (raportat la verbul „a putea”, folosit de legiuitor). Ţinând seama de acest aspect, judecătorul cauzei a apreciat că cererea reclamantei nu este întemeiată şi că nu se impune ca judecata cauzei să se facă fără citarea pârâţilor şi fără întâmpinare, deoarece la data cererii reclamantei, procedura scrisă era deja pornită, respectându-se termenele stabilite de lege şi comunicându-se actele către pârâţi.

S-a mai  reţinut că nu există urgenţa pretinsă de reclamantă pentru a se proceda la soluţionarea cauzei chiar fără citarea părţilor. O atare măsură este o măsură extremă ce trebuie luată doar când există o urgenţă deosebită, având în vedere că aduce atingere drepturilor procesuale ale pârâţilor.

În consecinţă, instanţa de judecată a constatat că dispoziţiile art. 998 alin. 2 Noul Cod de Procedură Civilă nu sunt incidente, procedura în prezenta cauză fiind continuată cu citarea pârâţilor şi respectarea drepturilor procesuale ale acestora şi cu depunerea întâmpinării.

Afirmaţiile reclamantei privitoare la dispariţia dosarului de pe sistemul ECRIS sau tergiversarea cauzei pentru a se aştepta soluţia instanţei penale cu privire la o plângere împotriva procurorului din aceeaşi cerere au fost considerate  ca fiind făcute cu vădită rea-credinţă, urmând a fi analizate cu ocazia desfăşurări procesului şi a pronunţării hotărârii.

Reclamanta, la data de 24 aprilie 2013, a formulat contestaţie privind tergiversarea procesului, potrivit art. 522 Noul Cod de Procedură Civilă.

Instanţa  a reţinut că potrivit acestui text de lege, oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

 Curtea de Apel a  constatat că reclamanta nu a indicat care dintre cazurile prevăzute de art. 522 NCPC se regăsesc în speţa de faţă.

Împotriva Încheierii din 25 aprilie  2013 contestatoarea a formulat plângere, în temeiul  dispoziţiilor  art. 524 alin.5 din NCPC.

 În motivarea  plângerii se susţin  următoarele:

– dosarul nr.158/64/2013 nu mai putea fi vizualizat pe site-ul Curţii de Apel Braşov;

-obiectul cererii fiind ordonanţa preşedinţială care poate fi dată ,,chiar in aceeaşi zi” conform dispoziţiilor art.998 alin.(2) fraza a II-a, dispariţia dosarului de pe site după 5 zile de la depunerea înscrisurilor solicitate prin adresa din 5 aprilie reprezintă  tergiversare;

-din conţinutul încheierii a aflat că la data de 10 aprilie s-au comunicat înscrisurile către pârâţi, şi totodată s-a stabilit termen pentru depunerea întâmpinării;

– potrivit art.998 alin.( 1), fraza a II-a NCPC ..întâmpinarea nu este obligatorie”;

-urgenţa nu se apreciază prin prisma rapidităţii cu care te adresezi instanţei pe cale de ordonanţa preşedinţială ci prin rapiditatea cu care trebuie rezolvat un caz grabnic, fără a aprecia asupra fondului;

– chiar dacă n-ar fi existat art.52 din statutul profesiei, ridicarea suspendării pentru a da posibilitatea unei persoane să-şi obţină mijlocele de trai este un caz grabnic, susceptibil de a fi rezolvat pe calea ordonanţei preşedinţiale;

-suspendarea dispusă prin decizia nr. 58/26 01.2011 este nelegală pentru că Legea nr 51 /1995 dispune că avocatul este de drept suspendat după trei luni de neplată, dar Baroul Braşov în mod intenţional nu a dispus suspendarea în mod legal, ci a lăsat-o să acumuleze datoria (aparent, a fost „indulgent” ca şi judecătoarea care a pronunţat încheierea din 25.04 2013) şi în aceeaşi zi în care a emis decizia de suspendare, s-a luat decizia unei alte acţiuni disciplinare;

-această contestaţie a fost introdusă odată cu intrarea în vigoare a NCPC pentru a fi un instrument de garanţie şi prevenţie a respectării dispoziţiilor art.6 alin.(I) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând cauza şi  Încheierea atacată în raport cu  actele şi  lucrările  dosarului, precum  şi cu  dispoziţiile legale  incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta plângere este  neîntemeiată.

Pentru a ajunge  la această soluţie instanţa a avut  în vedere  considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 522 din Noul Cod de Procedură Civilă:

„(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

             1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

             2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

              3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

              4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.”

Deci, articolele 522-326 din Noul Cod de procedură civilă, sub denumirea „Contestaţie privind tergiversarea procesului”, au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.

Articolul 522 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia.

 Toate motivele vizează, inevitabil, şi culpa instanţei, mai exact atitudinea ei faţă de neglijenţa sau abuzul părţilor, a altor participanţi în proces, ori a terţilor propriu-zişi, care aveau obligaţii legale sau judiciare.

Motivul prevăzut la pct. 4 al art.522 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă priveşte în exclusivitate propria conduită a instanţei, indiferent de conduita în proces sau în legătură cu procesul a celorlalţi participanţi.

 Însă, ceea ce caracterizează, toate cazurile prevăzute de art. 522 din Noul Cod de procedură civilă  este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

Or, în prezenta cauză, petenta nu a  indicat  care  din  cazurile  prevăzute de art. 522 din Noul Cod de procedură civilă sunt  incidente pricinii.

Astfel, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea  de Apel a  apreciat  că în cauză  nu este vorba de vreo tergiversare a procesului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată a lăsat timp suficient petentei pentru completarea probatoriului, neluând vreo măsură cu privire la afirmaţiile tendenţioase ale acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte constată că  susţinerile  şi criticile  petentei sunt  neîntemeiate şi nu pot fi primite, Curtea de Apel  Braşov respingând  în mod  corect  contestaţia.

În consecinţă, pentru  considerentele  arătate şi în temeiul  dispoziţiilor  art. 525 din Noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte va respinge  plângerea, ca neîntemeiată.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 176/2010, art. 18

Legea nr. 115/1996

Raportul de evaluare întocmit de inspectorul de integritate în temeiul dispoziţiilor art. 17 din  Legea nr.l76/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor și demnităţilor publice, ca parte a procedurii privind activitatea de evaluare a averii, nu se poate contesta direct la instanţa de contencios administrativ, el neavând trăsăturile unui act administrativ, întrucât nu produce efecte juridice prin el însuși. Acest raport constituie un simplu act de sesizare al Comisiei  de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996, ce poate fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ doar odată cu actul de finalizare a procedurii desfășurare de această comisie.

Faptul că prin art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 legiuitorul a făcut trimitere la   dispoziţiile   art. 22 alin. (1) și (2)   din același act normativ nu trebuie să conducă la concluzia că raportul de evaluare a averii poate fi contestat în procedura prevăzută pentru raportul întocmit în situaţia identificării unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, instanţa de judecată neputând să se pronunţe direct asupra caracterului justificat ori nejustificat al dobândirii averii, câtă vreme este obligatorie etapa cercetării averii de către comisia omonimă constituită la nivelul curţilor de apel (finalizată printr-o ordonanţă motivată, potrivit art. 104 din Legea nr. 115/1996 – prin care poate dispune trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei de judecată dar și clasarea cauzei, atunci când constată că provenienţa bunurilor este justificată)  și care ar fi practic suprimată într-o interpretare contrară.

Decizia nr. 5637 din 7 iunie 2013

Prin acţiune înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iași, reclamantul PP a formulat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate contestaţie împotriva raportului de evaluare nr. l30813/G/II/28.12.2011 întocmit de ANI.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 11.03.2011, Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.) s-a sesizat din oficiu cu privire la evaluarea averii sale, în temeiul art. 12 din Legea nr. 176/2010.

Prin raportul contestat s-a reţinut că „între modificările intervenite în averea d-lui PP în timpul în care a exercitat funcţia de agent în cadrul IJPF Vaslui, în perioada 2006-2010 și veniturile realizate în aceeași perioadă, există o diferenţă semnificativă în cuantum de 122839,68 lei, echivalentul sumei de 28567,36 euro, în sensul art.18 din Legea nr. 176/2010 urmând a fi sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iași”.

În opinia reclamantului, raportul de evaluare este lovit de nulitate absolută, întrucât sesizarea s-a făcut cu rea – credinţă, iar actele întocmite sunt nule, potrivit art. 13 alin 2 din Legea nr. 176/2010, deoarece nu a fost informat și invitat pentru a-și spune un punct de vedere, conform art. 14 din lege, în condiţiile în care, la data de 18.03.2011 era arestat preventiv și nu se afla la domiciliu.

Raportul este și netemeinic deoarece inspectorii nu au avut în vedere toate drepturile bănești pe care le-a încasat ca urmare a activităţii sale la IJPF Vaslui, respectiv suma de 107878,41 de lei în loc de 68697 și au calculat în mod greșit cheltuielile pe care le-a făcut. In fapt, diferenţa ar fi de 9561 lei, mult sub limita diferenţelor semnificative, în sensul art.18 din lege.

Pârâta A.N.I. nu a formulat, în termen legal, întâmpinare dar a invocat oral în faţa instanţei excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţie invocată din oficiu și de curtea  de apel.

Prin sentinţa nr. 82 din 5 martie 2012, Curtea de Apel Iași – Secţia contencios administrativ și fiscal a admis excepţia inadmisibili taţii acţiunii și, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantului PP în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca inadmisibilă.

Deliberând cu prioritate asupra excepţiei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin raportul de evaluare nr.130813/G/II/28.12.2011 întocmit de ANI s-a dispus „sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iași, în vederea începerii acţiunii de control și constatării diferenţei semnificative potrivit ort. 18 din legea nr. 17612010, privind averea deţinută de dl. PP și a stării de incompatibilitate a acestuia,potrivit art.17 alin 6 din același act normativ. “

Analizând prevederile legale incidente în cauză, prima instanţă a reţinut că nul pot fi primite susţinerile reclamantului, în sensul că raportul de evaluare se poate contesta direct la instanţa de contencios administrativ în această etapă a procedurii privind controlul averii sale, conform art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care dispoziţiile art. 22 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător, dispoziţii care; prevăd ca modalitate de contestare a raportului de evaluare, contestaţia.

În opinia primei instanţe, dacă la evaluarea conflictelor de interese și a incompatibilităţilor se prevede în mod clar și expres calea de atac, respectiv contestaţia, în ceea ce privește evaluarea averilor, legiuitorul prin sintagma „se aplică corespunzător ” induce clar ideea că pot fi aplicate dispoziţiile compatibile cu această procedură și că raportul poate fi contestat, însă cu respectarea procedurii speciale.

Potrivit art. 10³ din Legea nr. 115/1996 cu modificările și completările ulterioare,persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în faţa comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare.

Prin urmare, teza reclamantului nu poate fi acceptată, deoarece ar însemna să fie derulate două proceduri în paralel, prin care să se controleze același act administrativ, or, procedura din cadrul comisiei de cercetare, cea prevăzută de Legea nr. 115/1996, este una specială, care în mod obligatoriu precede procedurii în faţa instanţei de contencios administrativ, fiind lipsit de orice raţiune a accepta suprapunerea celor două proceduri.

În ceea ce privește o eventuală suspendare a procedurii în faţa comisiei invocată de reclamant, s-a reţinut că o astfel de ipoteză nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală, neputând fi primită de instanţă.

Procedura în faţa comisiei este obligatorie și nu facultativă, textul de lege stipulând clar că rapoartele de evaluare, transmise comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996 vor fi obligatoriu evaluate de aceasta .

Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii rezultă implicit și din decizia Curţii Constituţionale nr. 415/2010, care a declarat neconstituţională fosta lege de funcţionare a Agenţii Naţionale de Integritate, Legea nr. 144/2007, care prevedea o procedură similară.

În aprecierea primei instanţe, un alt considerent pentru care acţiunea reclamantului este inadmisibilă rezidă din faptul că raportul de evaluare nu este un act administrativ, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru că nu dă naștere, nu stinge, nu modifică nici un raport juridic, ci este doar o sesizare de la un organ administrativ la un alt organ administrativ – jurisdicţional.

Prin raportul de evaluare nu se ia vreo măsură faţă de reclamant și nici nu îi incumbă vreo obligaţie, ci se dispune exclusiv sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iași, numai aceasta putând sesiza instanţa de contencios administrativ prin ordonanţă, iar nu reclamantul prin contestaţie la raport.

Prima instanţă a respins susţinerile reclamantului referitoare la natura actului atacat, act intitulat „Raport de evaluare”, făcând distincţia dintre raportul prevăzut de art. 17 și raportul prevăzut de art. 21 din lege .

Chiar dacă în ambele situaţii, atât în cadrul cercetării averilor, cât și al constatării incompatibilităţilor, se prevede, ca și finalitate a procedurii administrative, obligativitatea întocmirii unui raport de evaluare, se prevede expres posibilitatea contestării acestui raport doar în situaţia constatării incompatibilităţilor.

În aprecierea primei instanţe, raportul de evaluare întocmit în cazul constatării unei incompatibilităţi nu este urmat de o altă procedură administrativă ca în cazul raportului de evaluare din cadrul cercetării averilor și produce efecte faţă de persoana declarată incompatibilă, cele două situaţii fiind distincte iar procedura în cazul lor este doar parţial similară, sub aspectul obligaţiei ANI de a întocmi un raport de evaluare.

Însă, ulterior întocmirii, se prevede expres posibilitatea în cazul primei situaţii de a contesta raportul de evaluare în instanţa de contencios administrativ, iar în cazul celei de a doua se mai prevede o altă etapă obligatorie care nu poate fi suprimată sau eludată, raportul de evaluare fiind întâi analizat de Comisia de cercetare a averilor, doar la finalizarea procedurii în faţa comisiei putând fi sesizată instanţa de contencios administrativ.

Pe de altă parte, prima instanţă a avut în vedere și dispoziţiile art. 18 alin(2) din Legea 554/2004, reţinând că în această etapă este inadmisibil ca instanţa să analizeze în vreun fel legalitatea raportului de evaluare ce are doar un caracter preparator, acesta putând fi analizat de instanţa de contencios administrativ doar în situaţia în care Comisia va da o ordonanţă prin care va hotărî potrivit art. 10⁴ trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat.

Mai mult, în situaţia în care comisia va aprecia că provenienţa bunurilor este justificată se va dispune clasarea cauzei, astfel că reclamantul nu va mai avea nici un motiv să conteste acest raport de evaluare.

Împotriva sentinţei curţii de apel reclamantul a formulat recurs.

Recurentul a susţinut că s-au interpretat greșit prevederile legale aplicabile, respectiv dispoziţiile art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 care    trimit    la    dispoziţiile   art. 22 alin. (1) și (2)    din același act normativ, normă care conferă posibilitatea contestării raportului de evaluare, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ.

Recurentul a combătut și considerentul referitor la suprapunerea celor două proceduri paralele – la comisia de cercetare a averilor și la instanţă – susţinând că aceasta este posibilă, urmând ca pe perioada derulării procedurii judiciare să se dispună, în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, suspendarea procedurii la   comisia   de   cercetare a averilor.

O critică distinctă vizează natura juridică a actului atacat, potrivit recurentului, raportul de evaluare încadrându-se pe deplin în definiţia  actului administrativ.

Prin întâmpinarea formulată la data 7 iunie 2013, calificată de instanţă în raport de momentul procesual respectiv, ca reprezentând concluzii scrise, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând, în principal, că raportul atacat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezentând doar un act de sesizare a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iași care își derulează activitatea potrivit procedurii prevăzute de Legea  nr. 115/1996.

Intimata a mai susţinut că interpretarea pe care recurentul o dă dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 echivalează practic cu suprimarea procedurii speciale și face inutilă însăși existenta comisiilor de cercetare a averilor constituite la nivelul curţilor de apel.

Recursul este nefundat.

Obiectul acţiunii judiciare formulate de recurentul – reclamant PP vizează anularea raportului de evaluare nr. 130813/G/II/28.12.2011 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, prin care s-ai dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Culţii de Apel Iași, în vederea începerii acţiunii de control și constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de acesta și a stării de incompatibilitate, potrivit art. 17 alin. (6) din același act normativ.

Analizând prevederile legale incidente, prima instanţă a ajuns la concluzia «că raportul de evaluare nu se poate contesta direct la instanţa de contencios administrativ, ci numai odată cu actul final al Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iași, neavând trăsăturile unui act administrativ».

Această concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanţa de control judiciar.

Prevederile legale interpretate diferit de părţi au următorul cuprins:

Art. 17:

Alin. (1) „Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, sunt identificate în continuare, pe baza datelor și informaţiilor existente la dispoziţia inspectorului de integritate, diferenţe semnificative în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate întocmește un raport de evaluare”.

Alin. (7) „Dispoziţiile art. 22 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător”

Art. 22 :

„(1) Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ.

(2) Dacă raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul prevăzut la alin. (1) la instanţa de contencios administrativ, Agenţia sesizează, în termen de 6 luni, organele competente pentru declanșarea procedurii disciplinare, precum și, dacă este cazul, instanţa de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese”.

În esenţă, teza recurentului pornește de la premisa că, nefăcând nicio distincţie între cele două tipuri de rapoarte întocmite de inspectorii de integritate, art. 22 alin. (1) precitat îi conferă dreptul de a ataca direct la instanţa de contencios administrativ raportul de evaluare asupra averii, pe perioada cercetării legalităţii acestuia, procedura derulată de Comisia de cercetare a averii urmând a fi suspendată.

Deși Înalta Curte admite că tehnica de legiferare utilizată la elaborarea normelor citate ridică reale probleme de identificare a dispoziţiilor care se aplică „în mod corespunzător”, totuși consideră că interpretarea dată de prima instanţă este raţională, fiind în acord cu voinţa legiuitorului. Nu există nici un argument logic în sensul ideii că instanţa de judecată poate să se pronunţe în această fază a procedurii asupra caracterului justificat ori nejustificat al dobândirii averii de către recurentul – reclamant, câtă vreme este obligatorie etapa cercetării averii de către Comisia omonimă din cadrul Curţii de Apel Iași care pronunţă o ordonanţă motivată, potrivit art. 104 din Legea nr. 115/1996, prin care poate dispune trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei de judecată dar și clasarea cauzei, atunci când constată că provenienţa bunurilor este justificată.

Este, astfel, corect considerentul primei instanţe care subliniază că raportul atacat este un simplu act de sesizare al Comisiei de cercetare a averilor, neîndeplinind condiţiile legale pentru a   fi   considerat   act administrativ întrucât, prin el însuși, nu are aptitudinea de a produce efectele juridice ale actului final al procedurii.

De asemenea, constatarea stării de incompatibilitate, la care se referă raportul de evaluare atacat, depinde cu necesitate de rezultatul acţiunii de control ce va fi derulată de aceeași Comisie, potrivit procedurii prevăzute  de Legea nr. 115/1996.

Ca urmare, recursul a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

O.G. nr. 137/2000

Instituirea unui tratament diferenţiat prin intermediul unor măsuri adoptate printr-un act administrativ cu caracter normativ nu atrage de plano incidenţa dispoziţiilor O.G. 137/2000, măsurile astfel instituite nereprezentând o discriminare, în condiţiile în care se aplică unor situaţii juridice diferite și constituie o soluţie impusă de o situaţie specială, justificată în mod obiectiv prin scopul legitim urmărit.  

Decizia nr. 5973 din 27 iunie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Ministerul Sănătăţii a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, BI, SBA și ET, anularea Hotărârii nr.352 din 05.10.2011 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

  În motivarea acţiunii, reclamantul a pentru Combaterea Discriminării a arătat că prin actul administrativ atacat autoritatea pârâtă a analizat petiţia unui grup de trei medici specialiști,  dintre care doi medici de chirurgie generală și unul medic specialist obstetrică ginecologie, angajaţi ai Spitalului Orășenesc X, judeţul Ilfov, unitate sanitară desfiinţată și transformată în cămin pentru persoane vârstnice, care au solicitat să fie redistribuiţi în spitale clinice din București, însă cererile lor nu au fost aprobate, considerându-se că acestea exced cadrului legal instituit de Ordinul nr.232/2011, constatând ca fiind discriminatorii dispoziţiile art.11 alin.(1) și (3) din Ordinul nr.232/ 2011.

În opinia reclamantului,  medicii care au formulat petiţia nu sunt persoane discriminate pentru niciunul dintre motivele enunţate de norma de drept invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin întâmpinare, pârâţii persoane fizice au solicitat respingerea acţiunii, arătând că dispoziţiile OMS – art.1 alin.(2) sunt anulate de prevederile art.11 alin.(1) și (3) ale acestui ordin care exclud de la redistribuire o categorie de medici pe baza specialităţii în cadrul profesiei, respectiv excluderea de la redistribuire pe baza spitalului de provenienţă, iar reclamanta nu a probat că respectivele criterii de redistribuire conţinute în art.11 din OMS nr.232/2011 sunt justificate de un scop legitim, metodele de atingere a acelui scop fiind adecvate și necesare.

Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentinţa nr.1317 din 27 februarie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

 Prin actul administrativ atacat, autoritatea pârâtă a hotărât următoarele:

– limitarea prevăzută de OMS nr.232/2011, art.11 alin. (1) reprezintă discriminare conform O.U.G. nr.137/2000, republicată, art.2 alin.(1) coroborat cu art.6 lit.a) (vot unanim al membrilor prezenţi la ședinţă);

– sancţionarea Ministerului Sănătăţii cu amendă contravenţională în valoare de 1000 RON pentru discriminarea creată de art.11 alin.(1) al OMS nr. 232/2011, conform OUG nr. 137/200, republicată, art. 26 alin.(1) și (2) (5 voturi pentru, 1 împotrivă);

– limitarea prevăzută de OMS 232/2011, art.11 alin.(3) reprezintă discriminare conform OUG nr. 137/2000, republicată, art.2 alin. (1) coroborat cu art.6 lit. a) (vot unanim al membrilor prezenţi la ședinţă);

– sancţionarea Ministerului Sănătăţii cu amendă contravenţională în valoare de 1000 RON pentru discriminarea creată de art.11 alin. (3) al OMS nr. 232/2011, conform O.U.G. nr. 137/200, republicată, art. 26 alin. (1) și (2) (5 voturi pentru, 1 împotrivă).

În motivarea hotărârii sale, cu privire la primul capăt de cerere,  autoritatea pârâtă a apreciat că art.11 alin.(1) al OMS 232/2011 („Posturile vacante de medici din unităţile sanitare clinice din centrele universitare lași, Cluj-Napoca, Timișoara, București, Târgu-Mureș, Craiova, Oradea, Sibiu, Arad, Brașov, Constanţa și Galaţi nu pot fi ocupate ca urmare a redistribuirii, cu excepţia posturilor de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie și imagistică medicală și anestezie și terapie intensivă.”) creează o diferenţiere întrucât persoanele aflate în situaţii analoage, medici din unităţi medicale desfiinţate sunt tratate în mod diferit, unii beneficiind de redistribuire, alţii nu.

Autoritatea pârâtă a apreciat, totodată, referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, că art.11 alin.(3) al OMS 232/2011 („Pot fi redistribuiţi în unităţi sanitare clinice, numai medicii care au fost încadraţi într-o unitate sanitară clinică propusă spre reorganizare în cămin pentru persoane vârstnice.”) creează o diferenţiere, întrucât persoanele aflate în situaţii analoage,  medici din unităţi medicale desfiinţate, sunt tratate în mod diferit, unii beneficiind de  redistribuire, alţii nu.

Astfel, a reţinut că fapta de discriminare este determinată de existenţa unui criteriu, iar în ceea ce privește primul capăt de cerere, Colegiul director al CNCD a constatat că există un criteriu pentru diferenţiere, și anume unul socio-profesional stabilit clar de OMS nr.232/2011, art.11 alin.(1): „… cu excepţia posturilor de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie și imagistică medicală și anestezie și terapie intensivă.”

De asemenea, cu privire la al doilea capăt de cerere, a constatat că există un criteriu pentru diferenţiere, și anume criteriul spitalului de provenienţă, stabilit de OMS 232/2011, art.11 alin.(3), prin specificarea: „unităţi sanitare clinice”, ceea ce, în mod implicit, înseamnă că prevederea nu este aplicabilă medicilor din unităţi sanitare ne-clinice.

O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept, oricare dintre cele garantate de tratate internaţionale ratificate de România sau cele prevăzute de legislaţia naţională.

În cauză, dreptul este instituit, pe de o parte, însuși de OMS nr.232/2011, și anume redistribuirea cadrelor medicale, pe de altă parte de O.G. nr. 137/2000, republicată, art.6 lit.a).

În speţă, reclamatul nu invocă nici o justificare obiectivă privind modul de formulare al OMS nr.232/2011, iar în toate cazurile în care s-a invocat discriminarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu  Curtea a căutat să motiveze tratamentul  diferenţiat, ci a solicitat ca reclamanţii (guvernele statelor) să o facă. În mod similar, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că justificarea trebuie să fie invocată de reclamant, ea nu poate fi prezumată de instanţele care soluţionează cazurile de discriminare.

În concluzie, prima instanţă a reţinut că excluderea unor categorii de medici de la redistribuire, cum stabilește OMS nr.232/2011, art. 11 alin.(1) reprezintă discriminare conform O.G. nr.137/2000, republicată, art.2 alin.(1), întrucât creează o excludere pe bază de profesie care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă.

În mod similar, art.11 alin.(3) al OMS nr.232/2011 reprezintă discriminare conform O.G. nr.137/2000, republicată, art.2 alin.(1), întrucât creează o excludere pe baza spitalului de provenienţă care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă, fiind  incidente și prevederile O.G. nr. 137/2000, republicată, art.6 lit.a), întrucât prin neredistribuirea petenţilor raportul lor de muncă a fost suspendat, ca efect al OMS 232/2011.

Prima instanţă a reţinut astfel că în mod corect autoritatea pârâtă a apreciat că excluderea unor categorii de medici de la redistribuire, cum stabilesc prevederile art.11 alin.(1) din OMS nr.232/2011 reprezintă discriminare conform art.2 alin.(1) din O.G. nr.137/2000, întrucât creează o excludere pe bază de profesie care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă, respectiv, art.11 alin.(3) din OMS nr. 232/2011 creează o excludere pe baza spitalului de provenienţă care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă, conform art. 2 alin.(1) din OG nr. 137/2000.

Referitor la argumentul prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, prima instanţă a reţinut caracterul neîntemeiat al acestuia, având în vedere că în speţă,  termenul de un an pentru sesizarea CNCD curge de la data de 22.03.2011 – data publicării Ordinului nr.232/2011 în Monitorul Oficial al României nr.199/ 22.03.2011, autoritatea fiind sesizată prin petiţia nr.3448/06.06.2011, deci înăuntrul termenului legal menţionat, iar amenda a fost aplicată prin hotărârea Consiliului pronunţată la data de 05.10.2011.

Prin urmare, a apreciat că regimul aplicării (deci și prescripţiei) sancţiunii se supune rigorilor normei speciale privind sesizarea C.N.C.D., sesizare care s-a făcut în termenul de un an de la data comiterii faptei.

În fine, referitor la individualizarea sancţiunii,  prima instanţă a reţinut că  aceasta s-a realizat în mod corect, ţinându-se seama de faptul că prin reglementarea indicată s-a afectat dreptul fundamental la muncă al pârâţilor, iar reclamanta este o persoana juridică de drept public, așadar, aflată  în raport juridic în care, în raport cu pârâţii persoane fizice, are o poziţie supraordonată, caracteristică, de altfel, raporturilor de drept administrativ.

Împotriva soluţiei pronunţate a formulat recurs Ministerul Sănătăţii, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art.304 pct.8 și 9, în condiţiile art.304¹ din Codul de procedură civilă, susţinând, în esenţă, următoarele critici:

– instanţa de fond a preluat exclusiv argumentele prezentate de C.N.C.D. în motivarea Hotărârii nr.352/2011, care a reţinut existenţa unei discriminări în privinţa art.11 alin.(1) din Ordinul nr.232/2011 ca urmare a interpretării eronate a textului;

– norma vizată/ incriminată nu prevede că doar unii dintre medicii din unităţile sanitare desfiinţate ar beneficia de redistribuire, ci dispune cu privire la foștii medici din aceste unităţi sanitare, cu respectarea dreptului câștigat la angajarea în unitatea sanitară desfiinţată;

– în ceea ce privește excepţia prevăzută de textul incriminat, aceasta a fost impusă de faptul că pentru posturile respective, personalul specializat este deficitar, ceea ce face să nu existe o discriminare pe criteriu socio-profesional;

– în ceea ce privește dispoziţiile art.11 alin.(3) din Ordinul nr.232/2011, s-a ignorat faptul că această reglementare nu a făcut altceva decât ca redistribuirea să se facă cu respectarea dreptului câștigat de medici la data angajării în unitatea sanitară desfiinţată;

– referitor la sancţiunea aplicată, susţine că instanţa de fond a respins în mod greșit excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii, interpretând eronat prevederile art.13 din O.G. nr.2/2001.

În concluzie, ministerul reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii acţiunii și anularea Hotărârii nr.352/2011 ca nelegală și netemeinică sau, în subsidiar, anularea hotărârii în ceea ce privește sancţiunea a cărei aplicare este prescrisă.

Intimaţii BI, SBA și ET au depus întâmpinare prin care au răspuns criticilor recursului, susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală și temeinică.

Astfel, argumentează intimaţii, art.11 alin.(1) din Ordinul nr.232/2011 conţine un criteriu discriminatoriu socio-profesional prin care medicii din unităţile medicale desfiinţate sunt trataţi în mod diferit, ceea ce face ca doar unii să beneficieze de redistribuire, în timp ce alţii nu beneficiază.

La fel, și art.11 alin.(3) din Ordinul nr.232/2011 are un conţinut discriminatoriu din moment ce, în cadrul unei unităţi sanitare clinice, pot fi redistribuiţi numai medicii care provin dintr-o unitate sanitară clinică desfiinţată.

Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă prezentată la pct.1 al acestor considerente, prin Hotărârea nr.352/2011, Colegiul director al C.N.C.D. a reţinut că limitările prevăzute la art.11 alin.(1) și, respectiv, art.11 alin.(3) din Ordinul nr.232/2011 reprezintă discriminări potrivit art.2 alin.(1) coroborat cu art.6 lit.a) din O.G. nr.137/2000, republicată.

Potrivit titlului său, Ordinul nr.232/2011 a fost emis pentru aprobarea condiţiilor privind redistribuirea personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din cadrul unităţilor sanitare propuse a fi reorganizate în cămine pentru persoane vârstnice, care  nu a fost preluat de acestea, în alte unităţi sanitare.

Dispoziţiile art.11 alin.(1) și (3) din Ordinul nr.232/2011, vizate de Hotărârea nr.352/2011, au următorul conţinut: „Art.11-(1) Posturile vacante de medici din unităţile sanitare clinice din centrele universitare Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, București, Târgu-Mureș, Craiova, Oradea, Sibiu, Arad, Brașov, Constanţa și Galaţi, nu pot fi ocupate ca urmare a redistribuirii, cu excepţia posturilor de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie și imagistică medicală și anestezie și terapie intensivă. (3) Pot fi redistribuiţi în unităţi sanitare clinice numai medicii care au fost încadraţi într-o unitate sanitară clinică propusă pentru reorganizare în cămin pentru persoane vârstnice”.

Instanţa de fond, însușindu-și argumentaţia autorităţii administrative emitente, a reţinut, în esenţă, că art.11 alin.(1) din Ordinul nr.232/2011 „creează o diferenţiere întrucât persoanele aflate în situaţii analoage, medici din unităţi medicale desfiinţate, sunt tratate în mod diferit, unii beneficiind de redistribuire, alţii nu”, concluzie lipsită de temei, așa cum se va arăta în continuare.

Același argument a fost reţinut de instanţa de fond și în cazul art.11 alin.(3) din același ordin.

Așa cum rezultă din conţinutul art.11 din Ordinul nr.232/2011, acesta a fost consacrat reglementării situaţiei redistribuirii/ ocupării posturilor vacante de medici din unităţile sanitare clinice.

Astfel, prin art.11 alin.(3) s-a instituit regula potrivit căreia „pot fi redistribuiţi în unităţi sanitare clinice numai medicii care au fost încadraţi într-o unitate sanitară clinică propusă pentru reorganizare”.

Cu alte cuvinte, regula de mai sus instituie un tratament diferenţiat, dar aceasta nu reprezintă o discriminare, din moment ce regula se aplică unor situaţii juridice și profesionale diferite, după cum era vorba de medici provenind din unităţi sanitare clinice sau medici provenind din unităţi sanitare non-clinice.

Pe de altă parte, art.11 alin.(2) din Ordinul nr.232/2011 a avut în vedere ca operaţiunea de redistribuire a medicilor provenind de la unităţi sanitare vizate de reorganizare să fie realizată cu respectarea dreptului câștigat de medicii provenind de la unităţile sanitare clinice.

Prin art.11 alin.(1) din Ordinul nr.232/2011, care se referă exclusiv la unităţile sanitare clinice din centrele universitare Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, București, Târgu Mureș, Craiova, Oradea, Arad, Brașov, Constanţa și Galaţi, a fost instituită regula că, în cazul acestor unităţi sanitare clinice, pot fi ocupate ca urmare a redistribuirii doar posturile de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie și imagistică medicală, anestezie și terapie intensivă.

Deci, cu alte cuvinte, în cazul acestor posturi de medici, s-a instituit un tratament diferenţiat, dar aceasta nu reprezintă o discriminare deoarece această soluţie este impusă de o situaţie specială, justificată în mod obiectiv prin scopul legitim urmărit.

Astfel, în cazul medicinii de urgenţă, radiologie și imagistică medicală și, respectiv, anestezie și terapie intensivă, este de notorietate că reprezintă specialităţi deficitare unde nu sunt cadre medicale suficiente pentru ocuparea acestor posturi, care sunt esenţiale pentru funcţionarea unităţilor sanitare clinice și pentru realizarea serviciului public de asistenţă medicală în condiţii corespunzătoare.

În concluzie, instanţa de recurs reţine că soluţia instanţei de fond este nelegală și netemeinică, precum și Hotărârea nr.352/2011 a C.N.C.D., apreciindu-se în mod greșit că art.11 alin. (1) și (3) din Ordinul nr.232/2011 al Ministerului Sănătăţii ar conţine reglementări cu caracter discriminatoriu.

Astfel fiind, recursul formulat a fost admis. Soluţia instanţei de fond fiind constatată ca nelegală și netemeinică, analizarea criticilor recursului referitoare la sancţiunea aplicată prin Hotărârea nr.352/2011 a C.N.C.D. și menţinută de instanţa de fond, a devenit de prisos.

Este legală hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost păstrată soluţia Secţiei de judecători de respingere a cererilor a doi judecători ce vizau realizarea unui transfer reciproc.

Admiterea unor astfel de cereri de transfer la schimb, în situaţia în care la cel puţin una din cele două instanţe implicate nu au fost publicate posturi de execuţie efectiv vacante, ar conduce la nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiei posturilor vacante pe site-ul CSM, având drept consecinţă eludarea scopului pentru care acestea au fost prevăzute, respectiv informarea completă a tuturor judecătorilor care doresc să formuleze cereri de transfer pentru o anumită instanţă.

Mai mult, atâta timp cât o astfel de procedură a transferului la schimb nu a fost reglementată printr-o normă de drept, cei doi solicitanţi ai transferului la schimb nu pot pretinde și justifica, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ,  un drept vătămat în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 6114 din 11 septembrie 2013

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 403 din 11 aprilie 2013 a fost respinsă contestaţia formulată de doamna TT, judecător la Judecătoria X, și domnul CC, judecător la Judecătoria Y, împotriva Hotărârilor nr. 259 din 28 martie 2013 și nr. 260 din 28 martie 2013 ale Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii( în continuare CSM).

Prin Hotărârea Secţiei pentru Judecători a CSM nr.25x din martie 2013 a fost respinsă cererea de transfer de la Judecătoria X la Judecătoria Y, formulată de doamna judecător TT iar prin Hotărârea Secţiei pentru Judecători a CSM nr.26x din martie 2013  a fost respinsă cererea de transfer de la Judecătoria Y la Judecătoria X, formulată de domnul judecător CC.

În considerentele Hotărârii Plenului CSM nr.403/ 11.04.201, se reţine că în soluţionarea celor două cereri de transfer formulate, Secţia pentru Judecători a CSM, a avut în vedere situaţia posturilor vacante la instanţele judecătorești existentă și publicată pe pagina de internet a Consiliului la data de 04.03.2013, conform căreia la Judecătoriile X și Y nu erau posturi de judecător efectiv vacante, situaţie identică și la data soluţionării contestaţiei de către cei doi judecători; din coroborarea alin.(1) și (6) ale art.2 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcţii de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcţia de procuror și a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, cu modificările și completările ulterioare ( în continuare Regulament) rezultă că  cererile de transfer trebuie să vizeze unul dintre posturile vacante publicate.

În ceea ce privește practica recentă a Secţiei pentru Judecători pentru situaţii similare, indicată de contestatori prin indicarea Hotărârilor nr.556/18.07.2012 și nr. 586/18.07.2012 ale Secţiei pentru Judecători a Plenul CSM, intimatul a constatat că, conform situaţiei posturilor de judecător vacante la instanţele judecătorești existentă și publicată pe pagina de internet a CSM la data de 02.07.2012, la ambele instanţe implicate existau posturi efectiv vacante de judecător, astfel încât diferă fundamental de situaţia existentă în cazul celor doi judecători contestatori.

Prin urmare s-a apreciat că Secţia pentru Judecători a CSM, în mod corect a reţinut că admiterea cererilor de transfer formulate la schimb, în situaţia în care la cel puţin una din cele două instanţe implicate nu au fost publicate posturi de execuţie efectiv vacante, ar conduce la nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiei posturilor vacante pe site-ul CSM, având drept consecinţă eludarea scopului pentru care acestea au fost prevăzute, respectiv informarea completă a tuturor judecătorilor care doresc să formuleze cereri de transfer pentru o anumită instanţă.

Mai mult, privitor la domnul judecător CC, s-a apreciat, prin raportare la dispoziţiile regulamentare, că prin prisma vechimii de doar o lună și 6 zile la instanţa de la care solicită transferul, că Secţia pentru Judecători, în mod corect a considerat ca inoportun transferul magistratului, chiar și în situaţia în care ar fi existat posturi vacante de execuţie la instanţa la care a solicitat transferul.

Prin contestaţia formulată, în termen legal, în condiţiile art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr.317/2004), contestatorii TT și CC, au solicitat anularea Hotărârii Plenului CSM nr.40x din aprilie 2013, precum și Hotărârile Secţiei pentru Judecători nr.25x și nr.26x din martie 2013, și obligarea intimatului CSM să emită o nouă hotărâre  prin care să se aprobe transferul judecătorului TT din funcţia de judecător de la Judecătoria X la Judecătoria Y, precum și transferul judecătorului CC din funcţia de judecător de la Judecătoria Y la Judecătoria X.

În esenţă, contestatorii au susţinut  că argumentele invocate în considerentele hotărârii Plenului CSM nr.403/2013 nu pot fi reţinute întrucât cererile de transfer au fost respinse, fie ignorându-se fie interpretându-se greșit dispoziţii din Regulament, dispoziţii ale unor hotărâri de principiu ale CSM, dar și practica unitară și constantă a CSM în soluţionarea cererilor reciproce de transfer.

Astfel, se arată că motivele pentru care s-a apreciat în concret, că se impune respingerea contestaţiei și implicit a cererilor de transfer, se rezumă practic, la un singur aspect, lipsa posturilor efectiv vacante, intimatul CSM neexaminând în mod efectiv și concret toate motivele invocate în motivarea celor două cereri de transfer formulate, prin prisma dispoziţiilor legale în materie și fără a ţine cont de faptul că se dorește un schimb în considerarea unor motive personale pe larg detaliate în fiecare cerere de transfer.( căsătoriţi, copii minori, părinţi bolnavi, cheltuieli de navetă, locul de muncă al soţului sau soţiei, distanţa dintre domiciliul și sediul instanţei și posibilităţile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia, starea de sănătate și situaţia familială).

Consideră contestatorii că, atât Secţia pentru Judecători din cadrul CSM cât și Plenul CSM au încălcat dispoziţiile art.3 din Regulament, soluţionând cele două cereri de transfer și contestaţia formulată prin raportarea selectivă doar la o parte dintre cele 9 criterii reglementate, respectiv doar prin raportare la lipsa posturilor vacante, făcând abstracţie atât de criteriile de ordin personal invocate în fiecare cerere de transfer cât și de avizele pozitive emise de instanţele implicate în procedura transferului.

Mai susţin contestatorii că ar fi fost vorba despre nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiei posturilor vacante, așa cum susţine intimatul, doar în situaţia în care acestea ar exista. Ori, în opinia contestatorilor tocmai lipsa posturilor vacante nu poate atrage în sarcina CSM obligaţia  de a publica ceva.

În acest context, consideră contestatorii că dacă CSM ar fi ţinut seama de practica sa constantă și unitară în materie de transferurilor la schimb, pentru admiterea cererilor de transfer formulate, nu era necesară existenţa posturilor vacante, concluzie susţinută prin prisma  practicii soluţionării cererilor de transfer reciproce de către CSM, care demonstrează clar faptul că acestea au fost întotdeauna admise, chiar și în situaţia în care la instanţele implicate în transferurile reciproce nu erau posturi vacante.

În opinia contestatorilor, nu poate fi primit nici argumentul CSM privind inexistenţa unei proceduri de reglementare a transferului la schimb, în condiţiile în care chiar și în absenţa unei reglementări, în practica Secţiei de Judecători, s-a dispus constant astfel de transferuri, indiferent dacă la instanţele implicate exista sau nu un loc vacant. Lipsa unei prevederi exprese în Regulament cu privire la modalitatea de transfer solicitată nu poate constitui, în opinia contestatorilor, un motiv de respingere a cererii, CSM revenindu-i rolul de a emite norme în acest sens.

În drept contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art.2 lit.n) teza a II-a din Legea privind contenciosul administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare( în continuare Legea nr.554/2004), art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, art.16 alin.(1) din Constituţia României, art.14 din CEDO, art.17 pct.2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre referitoare la o bună administraţie și principiul IV din Rezoluţia(77)31 a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre privind protecţia individului în raport cu actele administraţiei. În susţinerea contestaţiei formulate este invocată și Decizia nr.721 din 13 februarie 2013 a ÎCCJ-SCAF.

În probaţiune contestatorii au depus un set de înscrisuri, respectiv acte de stare civilă, acte medicale, acte de proprietate, hotărâri ale Secţiei pentru Judecători a CSM.

Intimatul CSM la data de 11.02.2013 a depus, în condiţiile art.201 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă, întâmpinare  prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate, formulând în acest sens apărări faţă de susţinerile  contestatorilor care vizează soluţionarea cererilor de transfer.

Astfel, intimatul susţine, în esenţă, că hotărârea contestată este temeinică și legală deoarece la adoptarea acesteia s-au avut în vedere atât motivele invocate în susţinerea cererilor cât și lipsa posturilor de judecător efectiv vacante disponibile la Judecătoria Y, cât și faptul că admiterea cererilor de transfer formulate la schimb ar conduce la nesocotirea dispoziţiilor regulamentare referitoare la publicarea situaţiilor posturilor vacante pe site-ul CSM, având drept consecinţă eludarea scopului pentru care acestea au fost prevăzute, respectiv informarea completă a tuturor judecătorilor care doresc să formuleze cereri de transfer pentru o anumită instanţă.

În conformitate cu dispoziţiile art.13 alin.(1) din Legea nr.554/ 2004,  intimatul a depus la dosar înscrisurile care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

Recursul este nefondat.

În esenţă, contestatorii susţin că prin hotărârea în cauză nu au fost analizate criteriile prevăzute de art.3 din Regulament și înserate în cuprinsul contestaţiei, a fost nesocotită practica statuată de Secţia pentru Judecători cu privire la transferul la schimb, că nu prezintă relevanţă în cazul transferurilor la schimb existenţa posturilor vacante la instanţele implicate, că prin modul în care a fost soluţionate cererile lor de transfer s-a creat o stare de discriminare în raport cu judecătorii cărora li s-au admis cereri de transfer la schimb.

În primul rând, Înalta Curte consideră  necesar a sublinia faptul  că existenţa unui post vacant/ vacantabil (în sensul art.2 alin.(1)1 din Regulament) de judecător/ procuror, supus procedurii de publicitate în condiţiile art.2 alin.(1) din Regulament, este de esenţa formulării unei cereri de transfer, la orice instanţă/ parchet, fiind o condiţie sine qua non pentru admiterea unei astfel de cereri, în condiţiile în care instanţele/ parchetele funcţionează cu un număr  de posturi stabilit prin  ștatele de funcţii și de personal, aprobate în condiţiile art.135 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr.304/ 2004) și în limitele bugetului, astfel alocat, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.500/2002 privind finanţele publice.(incidentă prin prisma faptului că  activitatea instanţelor/parchetelor este finanţată de la bugetul de stat, potrivit art.131 alin.(1) din Legea nr.304/2004).

Așadar, în situaţia în care se constată, în prealabil, că  la instanţa/ parchetul la care se solicită transferul, nu există un post de execuţie vacant/ vacantabil, nu se mai impune analiza, unei cererii de transfer prin prisma criteriilor prevăzute de art.3 din Regulament, o astfel de analiză fiind, fără îndoială, lipsită de interes.

Prin urmare, în mod corect intimatul în hotărârea contestată, faţă de lipsa posturilor vacante/ vacantabile de execuţie la instanţele la care contestatorii au solicitat transferul, nu a mai analizat respectivele cereri de transfer, prin prisma criteriile prevăzute de art.3 din Regulament,  criticile formulate de contestatori pe acest aspect, fiind neîntemeiate.

De asemenea, în contextul motivelor de nelegalitate invocate de contestatori, se impune a fi subliniat și faptul că, în vederea respectării dreptului la informare al fiecărui judecător/ procuror interesat în formularea unei   cereri de transfer și, totodată,  pentru a crea premizele soluţionării unor astfel de cereri, în condiţii de transparenţă și de legalitate, CSM are obligaţia de a publica, în condiţiile art.2 alin.(1) din Regulament situaţia posturilor  vacante/ vacantabile de execuţie de la toate instanţele și parchetele.

Așadar, este de necontestat faptul că publicarea posturilor vacante/ vacantabile de judecător/ procuror, în condiţiile art.2 alin.(1) din Regulament reprezintă, o primă etapă obligatorie în parcurgerea procedurii de soluţionare a oricărei cereri de transfer, formulată cu respectarea dispoziţiilor art.2 alin.(21) din Regulament.

Prin urmare, susţinerea contestatorilor în sensul  că admiterea unor cereri de transfer la schimb nu este de natură a conduce la încălcarea dispoziţiilor regulamentare sub aspectul obligativităţii publicării posturilor vacante de judecător pe pagina de internet a CSM, este rezultatul unei interpretări greșite a dispoziţiilor art.2 din Regulament, de natură a denatura scopul  respectivei reglementări, ceea ce nu poate fi acceptat.

Totodată, Înalta Curte, văzând și Decizia nr.721 din 13 februarie 2013 a ÎCCJ-SCAF, invocată de altfel și de contestatori, constată că, se impune a fi reiterat faptul  că atâta timp cât o astfel de procedură a transferului la schimb nu a fost reglementată printr-o normă de drept, contestatorii nu pot pretinde și justifica, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ,  un drept vătămat în sensul art.2 alin.(1) lit.o) din Legea nr.554/2004.

Prin urmare, în cauza de faţă, ca și în dosarul în care a fost pronunţată decizia invocată de contestatori, (într-o interpretare greșită a unor considerente selectate în mod subiectiv),  sunt lipsite de temei și vor fi înlăturate, ca atare,  criticile  referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul nerespectării, în soluţionarea cererilor de transfer ale contestatorilor, a practicii Secţiei pentru Judecători a CSM referitoare la agrearea unor transferuri reciproce, Înalta Curte reamintind, și în acest context, că respectivele hotărâri ale Secţiei pentru Judecători, nu pot reprezenta, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, mai mult decât un reper  a  modului în care intimatul a interpretat și aplicat, în situaţii concrete, dispoziţiile regulamentare referitoare la criteriile și procedura de soluţionare a unor cereri de transfer.

De altfel, nici nu prezintă relevanţă, în cauză, Hotărârile Secţiei pentru Judecători a CSM nr. 207/28.03.2013 (la instanţa la care s-a dispus transferul existau posturi vacante), nr.13/ 24.01.2008 (se face referire la existenţa unor posturi vacante la cele două instanţe implicate) nr.176/05.06.2008 (la două din cele trei instanţe implicate existau posturi vacante), invocate de contestatori, și depuse la dosarul cauzei, în condiţiile în care prin simpla lecturare a respectivelor hotărâri, este lesne de observat existenţa  unui decalaj între aparenţe și realitate în ipotezele avute în vedere de intimatul CSM la pronunţarea hotărârilor indicate de contestatori.

De asemenea, Înalta Curte consideră necesar a sublinia și faptul, că în virtutea competenţelor cu suport constituţional, în materia gestionării carierei judecătorilor/ procurorilor, trebuie recunoscută CSM o libertate de apreciere extinsă în ceea ce privește stabilirea  politicii de resurse umane în sistemul judiciar, ceea ce implică și elaborarea și punerea în aplicare a unor proceduri de transfer a judecătorilor/ procurorilor, așa încât nu este justificată nici critica contestatorilor referitoare la pasivitatea intimatului în emiterea unor norme regulamentare menite a reglementa instituţia transferului la schimb.

În fine, Înalta Curte, consideră  important a preciza, în acest context, și faptul că, deși, în procedura administrativă de soluţionare a unor cereri, discriminările, în considerarea dispoziţiilor Protocolului nr.12 la CEDO, sunt interzise, diferenţierile nu sunt,  atâta timp cât acestea se sprijină pe o apreciere obiectivă a circumstanţelor de fapt diferite, ceea ce este pe deplin justificat, în cauză prin raportare la situaţia de fapt reţinută în Hotărârile Secţiei pentru Judecători a CSM nr.207/28.03.2013, nr.13/24.01.2008 și nr.176/05.06.2008, invocate de contestatori .

Așadar, fără a accepta răsturnarea principiului egalităţii, trebuie recunoscut dreptul CSM, ca și autoritate administrativă cu competenţe în gestionarea carierei judecătorilor/ procurorilor, de a aprecia dacă și în ce măsură diferenţele între situaţii similare în alte privinţe justifică diferenţele de tratament juridic în soluţionarea unor cereri de transfer.

Prin urmare, nu poate fi reţinută ca și motiv de nelegalitate a hotărârii contestate pretinsă stare de discriminare invocate de contestatori în raport de persoanele ale căror cereri de transfer la schimb au fost admise, în considerarea altei situaţii de fapt cel puţin sub aspectul situaţiei posturilor vacante la instanţele implicate.

În consecinţă, constatând că, contestatorii, prin probele administrate în cauză, nu au dovedit în condiţiile art. 249 din Noul Cod de procedură civilă, nelegalitatea actului administrativ contestat, prin prisma dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004 Înalta Curte  a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 40x din aprilie 2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 4

O.U.G. nr. 148/2005

Sunt legale prevederile art. 19¹ alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006, pentru aprobarea  Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, prevederi care, în vederea instituirii unui tratament unitar pentru situaţii des întâlnite în practică, în care  există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului, stabilesc faptul că pentru luna  în care s-a născut copilul  se vor avea  în vedere  veniturile din luna anterioară celei  în care   s-a născut copilul.

Soluţia legislativă de asimilare a acestei fracţii cu cea de-a douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit de lege nu este contrară actelor normative cu valoare juridică superioară şi nu este de natură să-i prejudicieze pe beneficiarii indemnizaţiei  de creştere a  copilului, deoarece prin reglementarea în mod unitar a modalităţii de calcul a  indemnizaţiei   pentru  luna în care  s-a născut copilul se elimină dificultăţile  ivite în determinarea  sumei cuvenite în raport cu data naşterii copilului, când aceasta este diferită de data de 1 a lunii respective şi când, nu ar fi avut în vedere venitul integral din acea lună, ci numai fracţiunea  corespunzătoare până în ziua în care s-a  născut copilul.

Decizia nr. 6585 din 9 octombrie 2013 

Prin încheierea dată în dosarul nr. 5.563/111/CA/2011 în şedinţa publică  de la   27 septembrie  2012, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în baza  dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, sesizarea  instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamanta PMO cu privire   la prevederile   art. 19¹  alin. 4 in Hotărârea   Guvernului nr. 1025/2006.

În motivarea excepţiei, reclamanta a susţinut că, prin reglementarea contestată, care prevede că baza de calcul a  indemnizaţiei   pentru creşterea copilului în luna în care s-a născut copilul  este venitul realizat în luna   anterioară, se   adaugă în mod nelegal la  legea specială în materie şi anume, la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului   nr. 148/2005, care   în art. 1 a   recunoscut persoanelor   îndreptăţite dreptul de a beneficia de o indemnizaţie lunară reprezentând 75% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni.

Reclamanta a   mai arătat  că  Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006 este   un act   normativ cu valoare   juridică inferioară, care   nu poate   modifica   legea    pentru   aplicarea  căreia a  fost emis şi din acest motiv, prevederea contestată trebuie interpretată ca o normă de protecţie a   mamei care, realizând venituri mai mici   în luna în care naşte copilul, are dreptul să beneficieze de acelaşi salariu ca acela   obţinut în luna anterioară.

În interesul pârâtului Guvernul  României a   formulat cerere   de intervenţie Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale, solicitând să fie   respinsă   ca nefondată excepţia   de nelegalitate, cu    motivarea   că, dispoziţiile criticate   sunt   în concordanţă cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind  susţinerea   familiei în vederea   creşterii    copilului, care  reglementează modul de calcul a indemnizaţiei pentru   creşterea  copilului.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal  a pronunţat sentinţa   nr. 8/CA/2013 – P.I.  din 25 ianuarie 2013, prin care  a  respins cererea  de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale , a  admis   excepţia   de nelegalitate invocată de reclamanta PMO şi a  constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006, modificată   şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1682/2008, care   prevede că , pentru luna în care s-a născut copilul se ia în calcul venitul realizat în luna anterioară celei   în care s-a născut copilul.

Instanţa de fond a   reţinut că   această dispoziţie contravine   prevederilor art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005, potrivit cărora, pentru copiii născuţi, adoptaţi, încredinţaţi în vederea adopţiei, luaţi în plasament, în plasament în regim de urgenţă sau tutelă până la data de  31 decembrie 2010, persoanele care în ultimul an anterior naşterii copilului ori producerii evenimentelor   menţionate, au realizat   timp   de 12 luni  venituri   profesionale supuse impozitului   pe venit potrivit   Legii   nr. 57/2003 privind Codul fiscal, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului   în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până  la 3 ani, precum  şi de o  indemnizaţie lunară reprezentând 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 se referă   la media   veniturilor realizate în ultimele 12 luni, instanţa   de fond a   considerat că norma   juridică   instituită   prin  reglementarea contestată este  de natură  să o prejudicieze pe reclamantă, în condiţiile   în  care aceasta nu îşi poate   valorifica la calculul indemnizaţiei pentru creşterea   copilului veniturile mai mari realizate în luna   în care  a  intervenit naşterea   copilului.

În aprecierea  judecătorului fondului, actul   normativ cu forţă juridică superioară  se referă  la veniturile din  ultimele 12 luni, fără   a  cuprinde nici o precizare similară celei din textul a cărei  nelegalitate s-a invocat  pe cale de excepţie.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale  şi Persoanelor Vârstnice, solicitând ca, în temeiul   dispoziţiilor   art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă, să fie  modificată hotărârea  atacată, în sensul  respingerii excepţiei de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca  neîntemeiată şi admiterii  cererii   de intervenţie accesorie.

Ca prim   motiv   de recurs, s-a   invocat   aplicarea greşită a   dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea   nr. 554/2004, arătându-se că excepţia de nelegalitate   poate avea ca obiect numai   actele   administrative cu caracter individual, astfel că este   inadmisibilă excepţia invocată cu privire   la un  act   administrativ cu caracter normativ, cum este   actul dedus judecăţii în prezenta cauză şi pentru  care  legea   instituie o altă procedură   de contestare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocat  pe  fondul pricinii, recurenţii au susţinut că prima   instanţă a   interpretat greşit dispoziţiile   art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006 pentru   aprobarea  Normelor   metodologice de aplicare   a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea  familiei în vederea  creşterii copilului.

Recurenţii au criticat concluzia instanţei de fond că indemnizaţia pentru creşterea copilului se raportează la veniturile realizate din ultimele 12 luni şi că  se ajunge  la situaţia   de  a se avea   în vedere   doar  veniturile  realizate în ultimele 11 luni, în   condiţiile   în care  se prevede că pentru   ultima   lună   se vor avea   în vedere  veniturile din luna anterioară celei în care s-a născut copilul.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat că excepţia de nelegalitate  este nefondată, deoarece sintagma „în ultimele 12 luni  anterior datei naşterii copilului” trebuie înţeleasă numai  prin interpretare sistematică a actului şi prin coroborare cu acestea.

Astfel, recurenţii au   învederat că, prevederile  art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului  nr. 1025/2006 instituie  un tratament unitar  pentru situaţii   des întâlnite în practică, în care  există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului şi legiuitorul  a ales soluţia de a asimila această fracţiune cu cea de-a  douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit prin   Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005.

Din acest motiv, s-a apreciat că această prevedere a fost introdusă tocmai   în vederea  asigurării  unui tratament echitabil pentru toate persoanele care   îndeplinesc condiţiile de acordare  a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, ţinându-se  cont de faptul că, naşterea unui copil sau o situaţie de adopţie, plasament sau tutelă se poate  înregistra oricând pe parcursul unei luni şi pentru a   nu defavoriza persoanele  aflate în aceste   situaţii din punct de vedere al nivelului veniturilor şi respectiv, al stabilirii  cuantumului indemnizaţiei pentru   creşterea copilului.

Ca argument pentru lipsa de temei a excepţiei de nelegalitate s-a invocat elaborarea actului contestat în baza art. 108 din Constituţia României, republicată, art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr.148/2005 şi cu respectarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative  spre  aprobarea Guvernului, aprobat prin Hotărârea   Guvernului nr. 50/2005.

Considerentele Înaltei Curţi asupra  recursurilor:

1.Aspecte de fapt şi de drept relevante

Inadmisibilitatea  excepţiei de nelegalitate  a fost invocată neîntemeiat ca prim motiv de recurs, constatându-se că, prin dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea   nr. 262/2007, nu a  fost restrâns domeniul  de aplicare a acestui mijloc procedural şi deci pe calea   incidentă a  excepţiei   de nelegalitate poate   fi contestată legalitatea  actelor  administrative cu caracter individual şi a celor  cu caracter normativ, cum este   cazul actului contestat în prezentul litigiu.

Recursurile declarate în cauză vor fi admise pentru motivul comun de modificare formulat în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă pentru aplicarea greşită a legii, care a  determinat pronunţarea   unei   soluţii contrare legii de admitere  a  excepţiei  de nelegalitate.

Excepţia de nelegalitate invocată  de intimata – reclamantă PMO are ca obiect dispoziţiile   art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea  Guvernului nr. 1025/2006 pentru aprobarea  Normelor metodologice de aplicare a  Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, care   prevăd că, pentru luna   în care  s-a născut copilul, se ia în calcul venitul realizat în luna  anterioară celei   în care  s-a născut copilul.

Nelegalitatea normei care  stabileşte baza de calcul pentru  indemnizaţia de creştere a   copilului   în luna în care   acesta s-a născut a fost invocată  în raport cu prevederile   art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 19¹ alin. 2 din Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, cu modificările şi completările  ulterioare, începând cu data  de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior naşterii  copilului, au   realizat  timp de 12 luni   venituri profesionale supuse  impozitului pe venit potrivit Legii   nr. 571/2003 privind  Codul fiscal, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară în cuantum de 600 lei sau, opţional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.

În aplicarea acestui act normativ, normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 prevăd în art. 19/1 alin. 2 că, baza de calcul a indemnizaţiei pentru creşterea   copilului se determină ca sumă totală a veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterior datei naşterii copilului şi  împărţită la 12.

Norma cuprinsă în art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 reglementează exclusiv baza de calcul pentru indemnizaţia de creştere a copilului în luna în care  acesta s-a născut, fără a modifica modalitatea de calcul stabilită prin prevederile legale susmenţionate.

Elaborarea   acestei norme s-a impus în scopul asigurării unui tratament unitar al situaţiilor concrete, în care   există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului, cu excepţia cazului în care acesta se naşte pe data de 1 a unei  luni.

Soluţia   legislativă de asimilare a   acestei fracţii cu cea   de-a douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit de lege nu este contrară actelor normative cu valoare juridică superioară şi nu este de natură să-i prejudicieze pe beneficiarii indemnizaţiei  de creştere a  copilului, deoarece prin  reglementarea  în mod unitar a modalităţii de calcul a   indemnizaţiei   pentru   luna   în care  s-a născut copilul se elimină dificultăţile  ivite în determinarea  sumei cuvenite în raport   cu data   naşterii   copilului, când  aceasta este diferită de data  de 1 a lunii respective şi când, nu ar   fi avut în vedere venitul integral din acea lună, ci numai fracţiunea  corespunzătoare până în ziua în care s-a  născut copilul.

În consecinţă, prevederea cuprinsă  în art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 este conformă legii în baza căreia a fost adoptată cu respectarea  limitelor competenţei de reglementare a  autorităţii emitente, dat fiind că, nu se adaugă  la lege un alt mod de calcul pentru indemnizaţia de creştere a copilului, stabilindu-se cazul particular al acestei indemnizaţii pentru luna în care s-a născut copilul tocmai   în vederea asigurării unui tratament echitabil pentru  toate persoanele   care îndeplinesc condiţiile  de acordare a indemnizaţiei  respective, ţinându-se  cont de faptul că, naşterea unui copil sau o situaţie de adopţie, plasament sau tutelă se poate  înregistra oricând pe parcursul unei luni şi nu pentru a defavoriza persoanele aflate în asemenea  situaţii din punct de vedere al veniturilor şi al stabilirii   cuantumului indemnizaţiei.

Legalitatea dispoziţiilor art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 se constată nu numai faţă de   conformitatea acestora  cu întregul conţinut al reglementării   din  actul respectiv şi cu prevederile actului normativ cu valoarea   juridică  superioară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005, dar şi faţă de respectarea  normelor  de tehnică  legislativă cuprinse în Legea  nr. 24/2000 şi în Regulamentul  privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte  normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea  Guvernului   nr. 50/2005.

Astfel, se reţine că, actul   administrativ  contestat  în cauză a  fost   adoptat   de   executiv prin însuşirea   proiectului   iniţiat de   Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale  şi Familiei, ca organ de specialitate al  administraţiei  publice centrale, cu atribuţii şi competenţe în domeniu şi a  fost   avizat   de   autorităţile publice interesate în aplicarea   acestuia   şi de   Ministerul  Justiţiei, care   avizează proiectele   de acte   normative, inclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor  din etapa de avizare.

Pentru considerentele   care   au fost   expuse, Înalta Curte va admite recursurile  şi va modifica   hotărârea atacată, în  sensul că, va admite cererea   de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin transmiterea   calităţii procesuale a   autorităţii care a iniţiat proiectul de hotărâre, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Pe cale  de consecinţă, va fi respinsă ca neîntemeiată excepţia   de nelegalitate a   dispoziţiilor   art. 19/1  alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 invocată  de  reclamanta PMO.

Soluţia   instanţei de recurs şi temeiul   juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea  nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursurile şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a modificat sentinţa  instanţei de fond, în sensul că, admiterii cererii de intervenţie  accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei  Sociale  şi Persoanelor Vârstnice şi respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 554/2004, art. 4

O.U.G. nr. 148/2005

Sunt legale prevederile art. 19¹ alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006, pentru aprobarea  Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, prevederi care, în vederea instituirii unui tratament unitar pentru situaţii des întâlnite în practică, în care  există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului, stabilesc faptul că pentru luna  în care s-a născut copilul  se vor avea  în vedere  veniturile din luna anterioară celei  în care   s-a născut copilul.

Soluţia legislativă de asimilare a acestei fracţii cu cea de-a douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit de lege nu este contrară actelor normative cu valoare juridică superioară şi nu este de natură să-i prejudicieze pe beneficiarii indemnizaţiei  de creştere a  copilului, deoarece prin reglementarea în mod unitar a modalităţii de calcul a  indemnizaţiei   pentru  luna în care  s-a născut copilul se elimină dificultăţile  ivite în determinarea  sumei cuvenite în raport cu data naşterii copilului, când aceasta este diferită de data de 1 a lunii respective şi când, nu ar fi avut în vedere venitul integral din acea lună, ci numai fracţiunea  corespunzătoare până în ziua în care s-a  născut copilul.

Decizia nr. 6585 din 9 octombrie 2013

Prin încheierea dată în dosarul nr. 5.563/111/CA/2011 în şedinţa publică  de la   27 septembrie  2012, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în baza  dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, sesizarea  instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamanta PMO cu privire   la prevederile   art. 19¹  alin. 4 in Hotărârea   Guvernului nr. 1025/2006.

În motivarea excepţiei, reclamanta a susţinut că, prin reglementarea contestată, care prevede că baza de calcul a  indemnizaţiei   pentru creşterea copilului în luna în care s-a născut copilul  este venitul realizat în luna   anterioară, se   adaugă în mod nelegal la  legea specială în materie şi anume, la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului   nr. 148/2005, care   în art. 1 a   recunoscut persoanelor   îndreptăţite dreptul de a beneficia de o indemnizaţie lunară reprezentând 75% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni.

Reclamanta a   mai arătat  că  Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006 este   un act   normativ cu valoare   juridică inferioară, care   nu poate   modifica   legea    pentru   aplicarea  căreia a  fost emis şi din acest motiv, prevederea contestată trebuie interpretată ca o normă de protecţie a   mamei care, realizând venituri mai mici   în luna în care naşte copilul, are dreptul să beneficieze de acelaşi salariu ca acela   obţinut în luna anterioară.

În interesul pârâtului Guvernul  României a   formulat cerere   de intervenţie Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale, solicitând să fie   respinsă   ca nefondată excepţia   de nelegalitate, cu    motivarea   că, dispoziţiile criticate   sunt   în concordanţă cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind  susţinerea   familiei în vederea   creşterii    copilului, care  reglementează modul de calcul a indemnizaţiei pentru   creşterea  copilului.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal  a pronunţat sentinţa   nr. 8/CA/2013 – P.I.  din 25 ianuarie 2013, prin care  a  respins cererea  de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale , a  admis   excepţia   de nelegalitate invocată de reclamanta PMO şi a  constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006, modificată   şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1682/2008, care   prevede că , pentru luna în care s-a născut copilul se ia în calcul venitul realizat în luna anterioară celei   în care s-a născut copilul.

Instanţa de fond a   reţinut că   această dispoziţie contravine   prevederilor art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005, potrivit cărora, pentru copiii născuţi, adoptaţi, încredinţaţi în vederea adopţiei, luaţi în plasament, în plasament în regim de urgenţă sau tutelă până la data de  31 decembrie 2010, persoanele care în ultimul an anterior naşterii copilului ori producerii evenimentelor   menţionate, au realizat   timp   de 12 luni  venituri   profesionale supuse impozitului   pe venit potrivit   Legii   nr. 57/2003 privind Codul fiscal, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului   în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până  la 3 ani, precum  şi de o  indemnizaţie lunară reprezentând 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 se referă   la media   veniturilor realizate în ultimele 12 luni, instanţa   de fond a   considerat că norma   juridică   instituită   prin  reglementarea contestată este  de natură  să o prejudicieze pe reclamantă, în condiţiile   în  care aceasta nu îşi poate   valorifica la calculul indemnizaţiei pentru creşterea   copilului veniturile mai mari realizate în luna   în care  a  intervenit naşterea   copilului.

În aprecierea  judecătorului fondului, actul   normativ cu forţă juridică superioară  se referă  la veniturile din  ultimele 12 luni, fără   a  cuprinde nici o precizare similară celei din textul a cărei  nelegalitate s-a invocat  pe cale de excepţie.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale  şi Persoanelor Vârstnice, solicitând ca, în temeiul   dispoziţiilor   art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă, să fie  modificată hotărârea  atacată, în sensul  respingerii excepţiei de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca  neîntemeiată şi admiterii  cererii   de intervenţie accesorie.

Ca prim   motiv   de recurs, s-a   invocat   aplicarea greşită a   dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea   nr. 554/2004, arătându-se că excepţia de nelegalitate   poate avea ca obiect numai   actele   administrative cu caracter individual, astfel că este   inadmisibilă excepţia invocată cu privire   la un  act   administrativ cu caracter normativ, cum este   actul dedus judecăţii în prezenta cauză şi pentru  care  legea   instituie o altă procedură   de contestare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocat  pe  fondul pricinii, recurenţii au susţinut că prima   instanţă a   interpretat greşit dispoziţiile   art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006 pentru   aprobarea  Normelor   metodologice de aplicare   a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea  familiei în vederea  creşterii copilului.

Recurenţii au criticat concluzia instanţei de fond că indemnizaţia pentru creşterea copilului se raportează  la veniturile realizate din ultimele 12 luni şi că  se ajunge  la situaţia   de  a se avea   în vedere   doar  veniturile  realizate   în ultimele 11 luni, în   condiţiile   în care  se prevede că pentru   ultima   lună   se vor avea   în vedere  veniturile din luna   anterioară celei   în care   s-a născut copilul.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat   că excepţia   de nelegalitate  este nefondată, deoarece   sintagma „în ultimele 12 luni  anterior datei naşterii copilului” trebuie înţeleasă numai  prin interpretare sistematică a   actului   şi prin coroborare cu acestea.

Astfel, recurenţii au   învederat că, prevederile  art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului  nr. 1025/2006 instituie  un tratament unitar  pentru situaţii   des întâlnite în practică, în care  există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului şi legiuitorul  a ales soluţia de a asimila această fracţiune cu cea de-a  douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit prin   Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005.

Din acest motiv, s-a apreciat că această prevedere a fost introdusă tocmai   în vederea  asigurării  unui tratament echitabil pentru toate persoanele care   îndeplinesc condiţiile de acordare  a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, ţinându-se  cont de faptul că, naşterea unui copil sau o situaţie de adopţie, plasament sau tutelă se poate  înregistra oricând pe parcursul unei luni şi pentru a   nu defavoriza persoanele  aflate în aceste   situaţii din punct de vedere al nivelului veniturilor şi respectiv, al stabilirii  cuantumului indemnizaţiei pentru   creşterea copilului.

Ca argument pentru lipsa de temei a excepţiei de nelegalitate s-a invocat elaborarea actului contestat în baza art. 108 din Constituţia României, republicată, art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr.148/2005 şi cu respectarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative  spre  aprobarea Guvernului, aprobat prin Hotărârea   Guvernului nr. 50/2005.

Considerentele Înaltei Curţi asupra  recursurilor:

1.Aspecte de fapt şi de drept relevante

Inadmisibilitatea  excepţiei de nelegalitate  a fost invocată neîntemeiat ca prim motiv de recurs, constatându-se că, prin dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea   nr. 262/2007, nu a  fost restrâns domeniul  de aplicare a acestui mijloc procedural şi deci pe calea   incidentă a  excepţiei   de nelegalitate poate   fi contestată legalitatea  actelor  administrative cu caracter individual şi a celor  cu caracter normativ, cum este   cazul actului contestat în prezentul litigiu.

Recursurile declarate în cauză vor fi admise pentru motivul comun de modificare formulat în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă pentru aplicarea greşită a legii, care a  determinat pronunţarea   unei   soluţii contrare legii de admitere  a  excepţiei  de nelegalitate.

Excepţia de nelegalitate invocată  de intimata – reclamantă PMO are ca obiect dispoziţiile   art. 19/1 alin. 4 din Hotărârea  Guvernului nr. 1025/2006 pentru aprobarea  Normelor metodologice de aplicare a  Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, care   prevăd că, pentru luna   în care  s-a născut copilul, se ia în calcul venitul realizat în luna  anterioară celei   în care  s-a născut copilul.

Nelegalitatea normei care  stabileşte baza de calcul pentru  indemnizaţia de creştere a   copilului   în luna în care   acesta s-a născut a fost invocată  în raport cu prevederile   art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 19¹ alin. 2 din Hotărârea Guvernului   nr. 1025/2006.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, cu modificările şi completările  ulterioare, începând cu data  de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior naşterii  copilului, au   realizat  timp de 12 luni   venituri profesionale supuse  impozitului pe venit potrivit Legii   nr. 571/2003 privind  Codul fiscal, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară în cuantum de 600 lei sau, opţional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.

În aplicarea acestui act normativ, normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 prevăd în art. 19/1 alin. 2 că, baza de calcul a indemnizaţiei pentru creşterea   copilului se determină ca sumă totală a veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterior datei naşterii copilului şi  împărţită la 12.

Norma cuprinsă în art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 reglementează exclusiv baza de calcul pentru indemnizaţia de creştere a copilului în luna în care  acesta s-a născut, fără a modifica modalitatea de calcul stabilită prin prevederile legale susmenţionate.

Elaborarea   acestei norme s-a impus în scopul asigurării unui tratament unitar al situaţiilor concrete, în care   există o fracţiune de lună până la ziua naşterii copilului, cu excepţia cazului în care acesta se naşte pe data de 1 a unei  luni.

Soluţia   legislativă de asimilare a   acestei fracţii cu cea   de-a douăsprezecea lună din termenul de 12 luni stabilit de lege nu este   contrară actelor normative cu valoare juridică superioară şi nu este de natură să-i prejudicieze pe beneficiarii indemnizaţiei  de creştere a  copilului, deoarece prin  reglementarea  în mod unitar a modalităţii de calcul a   indemnizaţiei   pentru   luna   în care  s-a născut copilul se elimină dificultăţile  ivite în determinarea  sumei cuvenite în raport   cu data   naşterii   copilului, când  aceasta este diferită de data  de 1 a lunii respective şi când, nu ar   fi avut în vedere venitul integral din acea lună, ci numai fracţiunea  corespunzătoare până în ziua în care s-a  născut copilul.

În consecinţă, prevederea cuprinsă  în art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 este conformă legii în baza căreia a fost adoptată cu respectarea  limitelor competenţei de reglementare a  autorităţii emitente, dat fiind că, nu se adaugă  la lege un alt mod de calcul pentru indemnizaţia de creştere a copilului, stabilindu-se cazul particular al acestei indemnizaţii pentru luna în care s-a născut copilul tocmai   în vederea asigurării unui tratament echitabil pentru  toate persoanele   care îndeplinesc condiţiile  de acordare a indemnizaţiei  respective, ţinându-se  cont de faptul că, naşterea unui copil sau o situaţie de adopţie, plasament sau tutelă se poate  înregistra oricând pe parcursul unei luni şi nu pentru a defavoriza persoanele aflate în asemenea  situaţii din punct de vedere al veniturilor şi al stabilirii   cuantumului indemnizaţiei.

Legalitatea dispoziţiilor art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 se constată nu numai faţă de   conformitatea acestora  cu întregul conţinut al reglementării   din  actul respectiv şi cu prevederile actului normativ cu valoarea   juridică  superioară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 148/2005, dar şi faţă de respectarea  normelor  de tehnică  legislativă cuprinse în Legea  nr. 24/2000 şi în Regulamentul  privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte  normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea  Guvernului   nr. 50/2005.

Astfel, se reţine că, actul   administrativ  contestat  în cauză a  fost   adoptat   de   executiv prin însuşirea   proiectului   iniţiat de   Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale  şi Familiei, ca organ de specialitate al  administraţiei  publice centrale, cu atribuţii şi competenţe în domeniu şi a  fost   avizat   de   autorităţile publice interesate în aplicarea   acestuia   şi de   Ministerul  Justiţiei, care   avizează proiectele   de acte   normative, inclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiilor  din etapa de avizare.

Pentru considerentele   care   au fost   expuse, Înalta Curte va admite recursurile  şi va modifica   hotărârea atacată, în  sensul că, va admite cererea   de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin transmiterea   calităţii procesuale a   autorităţii care a iniţiat proiectul de hotărâre, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Pe cale  de consecinţă, va fi respinsă ca neîntemeiată excepţia   de nelegalitate a   dispoziţiilor   art. 19/1  alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006 invocată  de  reclamanta PMO.

Soluţia   instanţei de recurs şi temeiul  juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea  nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursurile şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a modificat sentinţa  instanţei de fond, în sensul că, admiterii cererii de intervenţie  accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei  Sociale  şi Persoanelor Vârstnice şi respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19¹ alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2006.

Legislaţie relevantă:

TFUE, art. 108 alin. (3)

Legea nr. 123/2012, art. 74

O.U.G. nr. 117/2006, art. 3 alin. (1)

Prin dispoziţiile cuprinse în art.6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 134/2012, s-a introdus obligaţia reducerii de către ANRE a numărului de certificate verzi, stabilit de lege în cazul centralelor care au obţinut suplimentar alte ajutoare de stat decât sistemul de sprijin prin aceste certificate.

Măsura exceptării de la reducerea de certificate verzi, introdusă prin dispoziţiile art. 6 alin. (7¹) din aceeaşi lege, reprezentând o facilitate suplimentară acordată investitorilor din domeniul resurselor regenerabile de energie ce nu a fost notificată Comisiei Europene în condiţiile prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE, nu îşi poate găsi aplicarea, statul român neprocedând niciodată la notificarea ei Comisiei Europene, şi mai mult, revenind ulterior asupra acesteia în sensul abrogării dispoziţiilor legale ce o reglementau.

Decizia nr. 6655 din 10 octombrie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. E S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, anularea parţială a deciziei A.N.R.E. nr. 2793/31.10.2012 privind acreditarea CEE P 3 pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, dat fiind faptul că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor  legale, în ceea ce priveşte Anexa prin care   s-a stabilit că numărul de certificate cuvenite societăţii a fost calculat potrivit art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, precum şi obligarea  pârâtei la modificarea Anexei respective, în sensul acordării numărului de certificate verzi prevăzut la art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 220/2008, adică două certificate verzi, până în anul 2017, şi un certificat verde, începând cu anul 2018, pentru fiecare 1 MWh produs şi livrat de producătorii de energie electrică din energie eoliană, începând cu data de 31.10.2012.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 2793/31.10.2012, ANRE a acreditat CEE P 3 pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, stabilind   numărul de certificate verzi cuvenite pentru energia produsă după cum urmează: un număr de 0,82 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh E-SRE produs până la data de 31.12.2017 şi un număr de 0,41 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh E-SRE produs începând cu data de 01.01.2018. Numărul de certificate verzi prevăzut în decizie a fost calculat potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, care prevede că “prin excepţie de la prevederile alin. (2) şi (4), indiferent de tipul sursei regenerabile utilizate, producătorii de energie electrică beneficiază de: b) un număr de certificate verzi stabilit de ANRE prin reducerea numărului de certificate verzi prevăzut la alin. (2), diminuând valoarea de referinţă a investiţiei per MW cu valoarea ajutorului primit per MW şi păstrând valoarea ratelor interne de rentabilitate considerate în calculele furnizate Comisiei Europene în cadrul procesului de autorizare a sistemului de promovare, dacă centralele electrice beneficiază suplimentar de ajutor de stat.”

Reclamanta a arătat că împotriva acestei decizii a formulat plângere prealabilă, solicitând A.N.R.E. revocarea parţială şi emiterea unei noi decizii prin care societatea să beneficieze de numărul de certificate la care avea dreptul potrivit legii, însă pârâta, prin adresa nr. 54880/12.11.2012, i-a comunicat că nu poate da curs solicitării, invocând dispoziţiile art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008 şi pct. 2.8 din Decizia Comisiei Europene nr. 4938/2011. Potrivit respectivelor dispoziţii legale, sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu un ajutor pentru investiţii numai dacă numărul de certificate verzi va fi diminuat, iar pârâta ANRE ar fi avut obligaţia legală de a reduce numărul de certificate verzi în acest caz. Pentru a lua această hotărâre, pârâta ANRE i-a comunicat că societatea a beneficiat de un ajutor de stat investiţional în valoare de 16.709.168 lei, acordat de Administraţia Fondului de Mediu pentru realizarea CEE P 3.

S-a arătat în continuare, că decizia preşedintelui ANRE nr. 2793/31.10.2012 este act administrativ individual care îndeplineşte în integralitate condiţiile impuse de legislaţia în materie. Faţă de obiectul cauzei deduse judecăţii, legalitatea, oportunitatea şi temeinicia emiterii actului administrativ contestat rezidă din aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energie, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012 şi ale Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin sentinţa civilă nr. 440 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a  respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

– În raport de situaţia de fapt prezentată şi necontestată de părţi prin acţiune, respectiv întâmpinarea formulate în cauză, precum şi de dispoziţiile legale incidente, curtea de apel a constatat că pârâta a stabilit în mod corect că reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. 7 lit. b) din Legea nr. 220/2008, care prevăd regula reducerii de către ANRE a numărului de certificate verzi stabilit de lege în cazul centralelor electrice care au obţinut suplimentar alte ajutoare de stat decât sistemul de sprijin prin certificate verzi, fiind în prezenţa unui cumul de ajutoare care justifică această reducere.

– Astfel, în speţă, A.N.R.E. a stabilit, în mod legal, numărul de certificate verzi care i se cuvin rec1amantei, prin reducerea numărului de certificate verzi prevăzut la art. 6 alin. 2 din Legea nr. 220/2008, conform mecanismului de reducere prevăzut la Anexa 11 din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aprobat prin ordinul preşedintelui ANRE nr. 42/2011.

– De asemenea, autoritatea pârâtă a constatat, în mod corect, că reclamanta nu intră sub incidenţa excepţiei prevăzute la art. 6 alin. 7¹ din Legea nr. 220/2008, deoarece măsura exceptării de la reducerea numărului de certificate verzi a fost introdusă prin Legea nr. 134/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 88/2011 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008, lege care a fost adoptată după momentul autorizării de către Comisia Europeană, prin decizia nr. 4938/2011, a sistemului de promovare prin certificate verzi.

– Din coroborarea dispoziţiilor Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile cu cele ale art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, rezultă că orice proiect de acordare a unui nou ajutor trebuie notificat Comisiei Europene şi nu poate fi pus în aplicare decât după autorizarea acestuia de către Comisie. Forul legislativ comunitar deţine competenţa exclusivă de a decide asupra compatibilităţii ajutoarelor de stat cu piaţa comună, iar ajutorul care trebuie notificat nu poate fi acordat decât în cazul în care Comisia a adoptat o decizie de autorizare.

– A mai apreciat instanţa de fond că sistemul de promovare prin certificate verzi reglementat de Legea nr. 220/2008 se aplică numai în forma notificată şi autorizată prin decizia Comisiei Europene nr. 4938/2011, aceasta fiind singura emisă până în prezent. Măsura exceptării de la reducerea numărului de certificate verzi, cuprinsă în art. 6 alin. 7¹, a fost introdusă prin pct. 5 din Legea nr. 134/2012 (pentru aprobarea OUG nr. 88/2011 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008), care a fost adoptată însă după momentul autorizării de către Comisia Europeană, prin decizia nr. 4938/2011, a sistemului de promovare prin certificate verzi.

– S-a mai reţinut că prin infograma Comisiei Europene nr. 8346/10.10.2012 adresată Reprezentanţei Permanente a României la Uniunea Europeană autorităţile române au fost invitate, pe de o parte, să prenotifice modificările aduse schemei de ajutor prin Legea nr. 134/2012 şi, pe de altă parte, să confirme faptul că acestea nu au fost implementate înaintea adoptării de către Comisia Europeană  a unei poziţii referitoare la aceste modificări.

– Or, forma Legii nr. 220/2008 notificată Comisiei Europene nu cuprindea şi modificările sau completările aduse prin Legea nr. 134/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 88/2011 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008, inclusiv alin. 7¹ introdus la art. 6 prin pct. 5 al Legii nr. 134/2012, deoarece la data notificării, respectiv 6 iunie 2011, aceste modificări şi completări nu erau încă adoptate.

– Invocarea de către reclamantă a efectului direct vertical al legislaţiei europene nu este de natură a conduce la anularea parţială a deciziei ANRE nr. 2793/31.10.2012, ci, dimpotrivă, la constatarea legalităţii măsurii adoptate de către pârâtă, respectiv stabilirea numărului de certificate verzi prin reducerea prevăzută de art. 6 alin. 7 lit. b din Legea nr. 220/2008 şi neaplicarea excepţiei prevăzute de art. 6 alin. 7¹ din acelaşi act normativ.

Efectul direct vertical intervine în relaţiile dintre persoanele fizice/juridice şi stat, prin autorităţile sale, şi presupune că aceste persoane se pot prevala de o normă europeană faţă de stat. În ceea ce priveşte legislaţia primară (ex. tratatele, inclusiv TFUE), Curtea a statuat că aceasta are un efect direct, dacă obligaţiile sunt precise, clare şi necondiţionate şi nu necesită măsuri complementare cu caracter naţional sau european. Însă, prin raportare la datele speţei, s-a apreciat că reclamanta nu poate invoca efectul direct vertical al legislaţiei europene primare sau secundare, întrucât excepţia de la reducerea numărului de certificate verzi, în cazul cumulului de ajutoare care justifică această reducere (în cauză, existenţa unui ajutor investiţional acordat de Administraţia Fondului pentru Mediu), nu este prevăzută în vreo normă europeană, care să poată fi astfel invocată în mod direct în faţa instanţei naţionale împotriva statului, prin autorităţile sale publice, ci este reglementată în chiar legislaţia naţională, respectiv la art. 6 alin. 7¹ din Legea nr. 220/2008.

Curtea de apel a mai reţinut că este neîntemeiată susţinerea reclamantei, în sensul că, raportat la data încheierii contractului pentru finanţare nerambursabilă nr. 011N, şi anume 09.03.2011, nu i s-ar aplica decizia Comisiei Europene nr. 4938/13.07.2011 (cu referire specială la pct. 2.8 „Cumulul”), întrucât, la data emiterii de către pârâtă a deciziei nr. 2793, şi anume 31.10.2012, erau incidente dispoziţiile deciziei Comisiei Europene nr. 4938/2011, la al cărei pct. 2.8 este stipulat că sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu un ajutor pentru investiţii numai dacă numărul de certificate verzi va fi diminuat, astfel încât să rezulte rate de rentabilitate rezonabile în jurul valorii considerate în tabelul 5.

– În acord cu decizia instituţiei europene, care este obligatorie pentru statul destinatar, la nivel naţional, prin prevederile art. 6 alin. 7 lit. b) din Legea nr. 20/2012, s-a introdus obligaţia reducerii de către ANRE a numărului de certificate verzi stabilit de lege în cazul centralelor electrice are au obţinut suplimentar alte ajutoare de stat decât sistemul de sprijin prin certificate verzi, fiind în prezenţa unui cumul de ajutoare care justifică această reducere.

A mai reţinut curtea de apel că este neîntemeiată şi solicitarea reclamantei de a i se aplica dispoziţiile art. 6 alin. (2), prin raportare la excepţia instituită prin art. 6 alin. 7¹ din Legea nr. 220/2008, întrucât, art. 74 din titlul I al Legii nr. 123/2012 este în acord cu art. 108 alin. (3) din TFUE, iar sistemul de promovare prin certificate verzi, reglementat de Legea nr. 220/2008, se aplică numai în forma notificată şi autorizată prin decizia Comisiei Europene nr. 4938/13.07.2011.

În final, a precizat prima instanţă că CJUE a făcut o aplicare a principiului de drept continental nemo auditur propriam turpitudinem allegans (sau doctrina estoppel din common law) nu în ceea ce priveşte deciziile, ci doar în materia directivelor, care necesită măsuri de transpunere în plan naţional pentru a se ajunge la rezultatul urmărit. Ţinând cont de specificitatea directivelor, CJUE a hotărât că dacă statul membru a transpus la timp şi corect directiva, efectele sale se produc asupra persoanelor prin intermediul măsurilor de transpunere şi de implementare, iar particularii nu mai au nevoie să îşi protejeze drepturile prin invocarea acesteia (ex. hotărârea în cauza Felicitas Rickmers-linie KG din 1981).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. E S.R.L., solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii anularea parţială a deciziei ANRE nr.2793 din 31 octombrie 2012 cu consecinţa acordării numărului de certificate verzi prevăzut de art.6 alin.2 lit.c din Legea nr.220/2008 astfel cum a fost modificată prin OUG nr.88/2011 respectiv două certificate verzi până în anul 2017 şi un certificat verde începând cu anul 2018 pentru fiecare 1 Mwh produs şi livrat de societate.

 Invocă motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, solicitând totodată, aplicarea dispoziţiilor art.304¹ Cod procedură civilă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii câtă vreme instanţa de fond reţine că în speţă este aplicabilă decizia Comisiei Europene nr.4938 din 13 iulie 2011 în detrimentul legislaţiei naţionale, omiţând însă să se ia în considerarea faptul că această decizie a stat la baza modificărilor legislative naţionale în temeiul cărora a solicitat acordarea de certificate verzi conform art.6 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008, modificată prin OUG nr.88/2011 adoptată după pronunţarea deciziei Curţii Europene.

Pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, s-a susţinut că intimata – pârâtă ANRE a stabilit în mod greşit că nu sunt aplicabile prevederile art.6 alin.7 lit.b din Legea nr.220/2008 modificată şi completată prin OUG nr.88/2011, s-a interpretat greşit că societatea nu intră sub incidenţa excepţiei prevăzute la art.6 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008, întrucât centrala CEE P 3 a fost pusă în funcţiune la data de 6 septembrie 2012 aspect ce rezultă din procesul verbal de recepţie la punerea în funcţiune finală, proces verbal înregistrat sunt nr.429 din 6 septembrie 2012, condiţie prevăzută de art. art.6 alin.7 ind.1 din OUG nr.88/2011 şi de art.20 ind.2 din Regulamentul aprobat de ANRE prin Ordinul preşedintelui ANRE nr.37/2012, de modificare a ordinului nr.42/2011. Pe de altă parte finanţarea nerambursabilă a fost obţinută de societate la data de 9 martie 2011 iar decizia Comisiei Europene nr.4938 a fost luată pe data de 13 iulie 2011 fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art.7 alin.7 ind.1 din OUG nr.88/2011 şi 20 ind.2 din Regulament. Ca orice normă de drept prevederile deciziei Comisiei Europene nr.4938 nu pot retroactiva astfel că ea trebuie avută în vedere pentru faptele şi actele juridice care au luat naştere după intrarea sa în vigoare.

Prin urmare, în mod greşit intimata-pârâtă a redus numărul certificatelor verzi şi apoi greşit instanţa de fond a validat această hotărâre.

În legătură cu cererea de verificare a hotărârii sub toate aspectele în limitele prevăzute de art.304¹ Cod procedură civilă, solicită ca instanţa de control să constate că societatea nu a beneficiat de un cumul de ajutoare, facilităţile acordate reprezintă o succesiune în timp, primul ajutor s-a acordat la data de 9 martie 2011 data contractului de finanţare înainte de emiterea deciziei Comisiei Europene nr.4938 din 12 iulie 2011 iar celălalt privitor la certificatele verzi s-a produs la data 31 octombrie 2012.

Orice altă interpretare ar presupune că decizia Comisie Europene produce efecte juridice cu privire la contractul de finanţare nerambursabilă din 9 martie 2011 fapt ce contravine principiului neretroactivităţii legii, aspect neverificat de către instanţa de fond.

În continuare se face o descriere a modalităţii de aplicare a normelor europene în dreptul naţional, această descriere fiind făcută şi în faţa instanţei de fond motiv pentru care nu va mai fi reluată de instanţa de recurs.

ANRE prin întâmpinarea formulată, invocă în principal, excepţia lipsei de obiect a acţiunii pe motiv că dispoziţiile legale în baza cărora reclamanta îşi întemeiază acţiunea (art.6 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008) au fost abrogate, prin OUG nr.-57 din 4 iunie 2013 privind modificarea şi completarea Legii nr.220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

Raportat la motivele invocate de reclamantă prin cererea de recurs se arată că sentinţa recurată cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art.261 Cod procedură civilă, conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei, în cuprinsul acesteia neexistând argumente contradictorii.

Pe fond, se arată că judecătorul fondului în mod corect a analizat legalitatea deciziei din prisma prevederilor art.108 alin.3 din Tratatul de funcţionare  a Uniunii europene, ale art.3 alin.1 din OUG nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, ale pct.77 din Decizia Comisiei Europene nr.4938 din 3 iulie 2011 şi practicii CJUE, vizând obligativitatea aplicării deciziilor Comisiei Europene, dispoziţii legale care reglementează regimul aplicării sistemului de promovare prin certificate verzi.

Raportat la aceste prevederi sistemul de promovare prin certificate verzi se aplică numai în forma notificată şi autorizată prin decizia Comisiei Europene nr.4938/2011, măsurile dispuse prin OUG nr.88/2011 sunt diferite şi ulterioare notificării Comisiei Europene şi nu pot fi aplicabile înainte de o nouă notificare şi aprobare din partea Comisiei întrucât în acord cu art.108 alin.3 din TFUE înainte de pronunţarea unei decizii finale statul membru nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.

Procesul de notificare şi autorizare a fost finalizat prin adoptarea deciziei Comisiei Europene nr.4938/2011: Ajutorul de stat SA 33134 – România – „Certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din sursă regenerabilă de energie”, astfel că sistemul de promovare prin certificate verzi reglementat de Legea nr.220/2008 se aplică numai în forma notificată şi autorizată prin decizia nr.4938/2011.

Prin aceste măsuri se urmăreşte evitarea afectării negative a gradului de suportabilitate a plăţii facturii de energie electrică  de către consumatorul final, care este cel ce suportă costurile suplimentare de producţie ale producătorilor de energie electrică din sursă regenerabilă de energie prin preţul majorat al energiei electrice.

Edificatoare în acest sens este şi infograma Comisiei Europene nr. 8346 din 10 octombrie 2012 adresată Reprezentanţei permanente a României la Uniunea Europeană, prin care autorităţile Române sunt invitate, pe de o parte să notifice modificările aduse schemei de ajutor din Legea nr.134/2012 şi pe de altă parte să confirme faptul că acestea nu au fost implementate înaintea adoptării de către Comisia Europeană a unei poziţia referitoare la aceste modificări.

În continuare, intimata, la rândul ei face o descriere a efectelor normelor comunitare în ordinea juridică naţională, descriere care a fost de asemenea, făcută şi în faţa judecătorului fondului astfel că nu va fi reluată de către instanţa de control.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii invocată de intimată  prin întâmpinare, pe considerentul că dispoziţiile legale invocate de recurentă în susţinerea acţiunii au fost abrogate, instanţa de control reţine că abrogarea unor dispoziţii legale după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, întrucât legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

Pe cale de consecinţă excepţia invocată va fi respinsă şi se va proceda la examinarea recursului declarat de reclamantă în raport de motivele invocate şi limitele prevăzute de art.304¹ Cod procedură civilă.

Potrivit art.304 pct.7 Cod procedură civilă modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motive pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Acest motiv presupune nemotivarea hotărârii sau existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia hotărârii iar din altele faptul că acţiunea este fondată, fie o contrarietate dintre dispoziţii şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

În cauză, nu au fost identificate astfel de contrarietăţi, considerentele hotărârii justifică soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată printr-o interpretare corespunzătoare a textelor legale aplicabile în speţă, raportat la starea de fapt rezultată din actele şi lucrările dosarului.

Recurenta, în conţinutul cererii de recurs susţine că instanţa de fond pe de o parte reţine că în speţă, este aplicabilă decizia Comisie Europene nr.4938 din 13 iulie 2011 în detrimentul legislaţiei naţionale, omiţând să ia în considerare faptul că această decizie a stat la baza modificărilor legislative naţionale în temeiul cărora a solicitat acordarea de certificate verzi făcând trimitere la dispoziţiile art.7 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr.88/2011.

Aceste susţineri sunt nefondate întrucât judecătorul fondului a explicat de ce reclamanta nu intră sub incidenţa excepţiei prevăzute de art.6 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008 şi aceasta pentru că măsura exceptării de la reducerea numărului de certificate verzi a fost introdusă prin Legea nr.134/2012 pentru aprobarea OUG nr.88/2011 privind modificarea şi completarea Legii nr.220/2008, lege care a fost adoptată după momentul autorizării de către Comisia Europeană prin Decizia nr.4938/2011 a sistemului de promovare prin certificate verzi.

Măsura de exceptare de la reducerea numărului de certificate verzi reprezintă un nou proiect de acordare a unui ajutor de stat ce poate fi pus în aplicare numai după notificarea şi autorizarea acesteia de către Comisia europeană.

Această interpretarea dată de către judecătorul fondului este concordanţă cu normele naţionale şi comunitare ce reglementează ajutorul de stat în domeniul energiei .

În concluzie acest motiv de recurs apare ca nefondat urmând a fi respins.

Criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă sunt de asemenea nefondate, pentru următoarele considerente.

Dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă se referă la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În speţă, nu se regăsesc aceste situaţii, judecătorul fondului în mod corect a reţinut normele juridice aplicabile şi a stabilit înţelesul lor exact dându-le o interpretare corespunzătoare. Astfel, s-a analizat legalitatea deciziei atacate prin prisma prevederilor art.108 alin.3 din TFUE art.74 Titlul I din Legea energiei şi gazelor naturale nr.123 / 2012 art.3 alin.1 din OUG nr.117/2006 şi ale pct.77 şi 28 din Decizia nr.4938 din 13 august 2011 emisă de Comisia Europeană, dispoziţii legale care instituie interdicţia punerii în aplicare a schemelor de sprijin fără notificarea şi autorizarea acestora în prealabil de către Comisia Europeană.

Astfel art.74 din Titlul I a Legii energiei electrice şi gazelor naţionale nr.123/2012 stipulează expres că „aplicarea schemelor de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie electrică şi în cogenerare de înaltă eficienţă se face după autorizarea acestora către Comisia Europeană în condiţiile legii”.

Art.3 alin.1 din OUG nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat prevede că „ajutorul de stat nou nesupus obligaţiei de notificare nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după acesta este considerat a fi autorizat” .

Toate aceste dispoziţii sunt în acord cu cele cuprinse în art.108 alin.3 din TFUE unde se prevede că „înainte de pronunţarea unei decizii finale statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate”, dar şi cu cele cuprinse la pct.77 din decizia Comisie Europene nr.4938/2011 care stabileşte că „orice plan de finanţare sau modificare a schemei de ajutor trebuie notificată comisiei”, iar la pct.28 din aceeaşi decizie este stipulat faptul că „sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu un ajutor pentru investiţii numai dacă numărul de certificate verzi va fi diminuat”.

Faţă de aceste norme comunitare prin dispoziţiile cuprinse în art.6 alin.7 lit.b din Legea nr.220/2008 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.134/2012, de aprobare a  OUG nr.88/2011 s-a introdus obligaţia reducerii de către ANRE a numărului de certificate verzi, stabilit de lege în cazul Centralelor care au obţinut suplimentar alte ajutoare de stat  decât sistemul de sprijin prin certificate verzi.

Reducerea a fost prevăzută pentru evitarea afectării negative a gradului de suportabilitate a plăţii facturii de către consumatorul final dar şi pentru a exclude supracompensarea instalaţiilor respective sau dezinteresului pentru competitivitate.

În speţă, suntem în prezenţa unui cumul de ajutoare de stat deoarece recurenta S.C. E S.R.L. a beneficiat suplimentar de un ajutor de stat investiţional pentru realizarea CEE P 3 acordat de Ministerul Fondului pentru Mediu în valoare totală de 16.709.168 lei, aspect necontestat de recurentă şi în această situaţie se impunea reducerea numărului de certificate verzi, reducere făcută conform mecanismului de reducere prevăzut în anexa 11 din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din sursă regenerabilă de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi aprobat prin Ordinul ANRE nr.42/2011 cu modificările şi completările ulterioare.

Măsura exceptării de la reducerea de certificate verzi introdusă prin dispoziţiile art.6 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008, modificată prin Legea nr.134/2012 nu poate fi aplicată reclamantei-recurente întrucât reprezintă o facilitate suplimentară acordată investitorilor din domeniul resurselor regenerabile de energie care nu a fost notificată Comisiei europene în condiţiile prevăzute de art.108 alin.3 din TFUE. Acordarea ajutorului sub forma certificatelor verzi fiind condiţionată aşa cum s-a arătat mai sus de notificarea şi autorizarea prealabilă a Comisiei Europene.

Statul român nu a înţeles să notifice Comisia Europeană despre această nouă măsură introdusă prin Legea nr.134/2012, dimpotrivă, prin adoptarea OUG nr.57/2013 a revenit asupra acestei măsuri, dispoziţiile art.7 alin.7 ind.1 din Legea nr.220/2008 fiind abrogate.

În privinţa efectelor deciziei Comisiei Europene nr.4938 din 13 iulie 2013 ca act comunitar, în ordinea juridică naţională, se apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare.

În acest sens, se reţine că decizia, ca izvor de drept comunitar, este caracterizată de art.288 alin.4 din TFUE (ex. art.249 TCE) „ca act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarul decizia este obligatorie pentru aceştia”.

Ea vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare şi în acest caz,  este asimilată actelor naţionale ceea ce înseamnă că nu este necesară adoptarea unor reglementări pentru aplicarea lor. De altfel, aceste decizii constituie în mâinile autorităţilor comunitare un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar.

În speţă, decizia nr.4938 din 13.07.2011 vizează aplicarea dispoziţiilor art.108 din TFUE dispoziţii ce reglementează regimul ajutorului de stat şi este adresată României, fiind obligatorie pentru beneficiarii schemelor de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din sursă regenerabilă de energie electrică.

Reclamanta-recurentă este beneficiara ajutorului de stat sub forma certificatelor verzi şi prin urmare îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile cuprinse în decizia nr.4938/10 iulie 2011.

Pentru toate aceste considerente recursul a  fost respins în condiţiile prevăzute de art.312 alin.1, art.316 Cod procedură civilă, raportat la art.20 din Legea nr.554/2004.

Legislaţie relevantă:

Codul fiscal, art. 145 şi 146

Acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a celor de formă, primele vizând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar celelalte condiţiile de exercitare a acestuia.

Odată îndeplinite toate condiţiile de formă şi de fond impuse de lege, în lipsa dovedirii de către autoritatea fiscală, în baza unor elemente obiective, a faptului că persoana impozabilă ştia,  sau ar fi  trebuit  să ştie, că operaţiunea  invocată pentru  a justifica dreptul de  deducere era  implicată  într-o  fraudă comisă de  emitentul  facturii sau  de  un alt  operator din amonte, acordarea dreptul de deducere a TVA nu mai poate fi refuzată.

Decizia nr. 7405 din 22 noiembrie 2013

Prin acţiunea înregistrată la data de 15 iunie 2012 pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „BT S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili  şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „ANAF”), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea   Deciziei   de   soluţionare   nr.102/23.02.2012   emisă   de   ANAF, iar pe cale de consecinţă:

–  anularea Deciziei de impunere nr.33/31.03.2011 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „decizia de impunere”) precum şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 41979/31.03.2011 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Raportul de inspecţie fiscală”), prin   care  s-a  stabilit  suma  totală de  2.965.241   lei,   reprezentând   TVA suplimentar de plată în sumă de 2.024.290 lei şi majorări de întârziere aferente în cuantum de 940.951 lei;

–  restituirea sumei totale de 2.965.241 lei, achitată în baza OP 2140/20.06.2011 şi OP 2139/20.06.2011 în sumă de 940.951 lei şi respectiv 2.024.290 lei;

–  plata despăgubirilor pentru daune materiale în sumă de 539.673,86 lei.

Ulterior, prin precizarea de acţiune, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând daune materiale în sumă de 539.673,86 Lei sau, în subsidiar, în măsura în care se va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata acestora, solicită obligarea la plata dobânzilor de întârziere în procentul prevăzut de Codul de procedură fiscală, de la data plătii nedatorate (respectiv 20 iunie 2011) a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de organele de inspecţie fiscală şi până la data restituirii efective a obligaţiilor fiscale plătite, dar nedatorate.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr.886 din 16 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

–  a admis, în parte, acţiunea precizată formulată reclamantă;

–  a dispus anularea Deciziei nr.102/23.02.2012 emisă de ANAF, a Deciziei de impunere nr.33/31.03.2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 41979/31.03.2011, ambele emise de ANAF, pentru suma totală de 2.965.241 lei, reprezentând TVA suplimentar de plată şi majorări de întârziere aferente;

–  a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 2.965.241 lei;

–  a respins restul petitelor;

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin raportul de inspecţie fiscală, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere, au fost constatate următoarele:

Reclamanta a achiziţionat de la S.C. „R” S.R.L. în baza facturii nr.543781/19.11.2007, o pompă de beton tip  S P 114, în valoare de 1.090.756 lei şi TVA în sumă de 207.244 lei, sumă dedusă prin decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2007.

Pentru verificarea realităţii operaţiunii de livrare a utilajului, organele de inspecţie fiscală au solicitat societăţii verificate să prezinte documente privind omologarea şi certificarea autenticităţii bunului în vederea înmatriculării vehiculului. Din nota explicativă dată de SC BT SA a rezultat faptul că vehiculul nu a fost înmatriculat, întrucât furnizorul nu a pus la dispoziţia cumpărătorului documentele necesare. Mai mult, s-a constatat că vehiculul în cauză nu este înregistrat în evidenţa contabilă, suma achitată fiind înregistrată în contul de debitori, reprezentând creanţă de încasat de la SC R SRL. Prin urmare, organele de inspecţie fiscală au constatat că achiziţia utilajului nu este aferentă operaţiunilor taxabile. Totodată, din analiza documentelor prezentate, organele de inspecţie fiscală au constatat faptul că, deşi pe factură a fost menţionat prefixul RO, codul nu este valabil deoarece SC R SRL nu este înregistrată ca persoană impozabilă în scopuri de TVA. Mai mult, această societate este cercetată penal de către DIICOT, făcând obiectul dosarului nr.88/D/P/2008. În consecinţă, organele de inspecţie fiscală au stabilit că SC BT SA nu are dreptul şi temeiul legal să deducă TVA.

Deoarece SC BT SA a încălcat prevederile legale aplicabile în materie, organele de inspecţie fiscală au diminuat TVA deductibilă aferentă lunii noiembrie 2007 cu suma de 207.244 lei.

În ceea ce priveşte TVA aferentă bunurilor nerecuperate ca urmare a rezilierii unor contracte de leasing financiar în perioada noiembrie 2007 – iunie 2010, organele de inspecţie fiscală au constatat ca SC BT SA nu a mai emis facturi pentru contractele reziliate şi nu a mai colectat, astfel, TVA. Mai mult, din analiza evidenţei contabile s-a constatat şi faptul că, după rezilierea contractelor, SC BT SA nu a recuperat bunurile, încălcând prevederile Ordinului Băncii Naţionale a României nr.13/2008. De asemenea, societatea, deşi avea cunoştinţă de lipsa bunurilor, nu le-a înscris în listele de inventariere, care servesc ca documente pentru stabilirea plusurilor şi minusurilor, încălcând pct.34 din Normele privind organizarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1753/2004.

 Organele de inspecţie fiscală au stabilit, în temeiul art.128 alin.4 lit.d) din Codul fiscal, că bunurile constatate lipsă în gestiune reprezintă livrare de bunuri către sine, motiv pentru care societatea avea obligaţia să colecteze TVA aferentă valorii de capital rămase de facturat la momentul rezilierii contractelor de leasing şi au stabilit că societatea avea obligaţia să colecteze TVA aferentă rezilierii unor contracte de leasing, în sumă totală de 1.817.046 lei.

În concluzie, urmare verificării desfăşurate, organele de inspecţie fiscală au stabilit ca SC BT SA datorează TVA în sumă totală de 2.024.290 lei, precum şi majorări de întârziere aferente în sumă de 940.951 lei.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost respinsă, prin decizia nr.102/23.02.2012  a ANAF – Direcţia   Generala   de Soluţionare a Contestaţiilor.

Curtea de apel a respins apărările reclamantei referitoare la nulitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei, cel puţin în privinţa analizei referitoare la suma de 207.244 lei, impusă suplimentar, reţinând că organul de soluţionare a contestaţiei a avut în vedere nu numai susţinerile contestatoarei, ci şi constatările organelor de inspecţie fiscală cuprinse în raportul de inspecţie. Astfel, inspectorii fiscali nu au constatat numai împrejurarea că societatea nu deţine „o factură legală care să fi fost emisă de o persoană impozabilă, înregistrată în scopuri de TVA potrivit legii”, ci şi faptul că nu au fost respectate prevederile art. 145 alin.(2) lit.a) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că petenta nu a dovedit cu documente că utilajul constând în pompa de beton a fost achiziţionat în scopul operaţiunilor sale taxabile. În acest context, pentru verificarea realităţii operaţiunii de livrare, organele de inspecţie fiscala au solicitat SC BT SA, în calitate de proprietar al utilajului, documentele privind certificarea autenticităţii bunului menţionat la Registrul Auto Român, în vederea omologării şi înmatriculării, precum şi o notă explicativă. Mai  mult,  s-a relevat că, urmare  investigaţiilor  desfăşurate de reclamantă,  aceasta  a constatat frauda comisă de SC R SRL şi S.C. „G” S.R.L.

Cu referire la legalitatea impunerii sumei de 207.244 lei, cu titlu de TVA aferentă livrării unui utilaj de către un furnizor care nu este înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de TVA

La data de 12.10.2007, SC R SRL a emis factura proformă nr. 576523 către reclamantă, pentru vânzarea utilajului pompă de beton tip S P 114, iar, la data de 19.10.2007, a fost încheiat contractul de leasing financiar nr.10194 LE/2007, prin care SC BT SA, în calitate de finanţator, a acordat utilizatorului SC G SRL posesia şi folosinţa asupra acestui bun. Contractul de leasing a fost încheiat pe o perioadă de 48 luni, începând cu luna noiembrie 2007 până în luna octombrie 2011. Ca urmare a prevederilor contractului de leasing menţionat, SC BT SA, în calitate de finanţator, a primit procesul-verbal de predare-primire a utilajului industrial, încheiat între SC R SRL , în calitate de furnizor, şi SC G SRL, în calitate de utilizator.

La data de 24.10.2007, a fost încheiat contractul de buy-back nr. 1557 prin care furnizorul utilajului se obliga ca, în cazul în care contractul de leasing financiar era reziliat din vina exclusiva a utilizatorului, să răscumpere utilajul, furnizorul SC R SRL redevenind proprietarul bunului mobil respectiv, prin achitarea contravalorii acestuia către finanţatorul SC BT SA.

Tot la data de 24.10.2007, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.1556/2007, între SC R SRL, în calitate de furnizor, şi SC BT SA, în calitate de cumpărător, contract care a avut ca obiect vânzarea utilajului respectiv.

De asemenea, SC R SRL a emis factura nr. 543781/ 19.11.2007, având ca obiect vânzarea pompei de beton, în valoare de 1.090.756, pentru care TVA a fost în sumă de 207.244 lei, sumă dedusă prin decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2007.

Constatându-se că reclamanta nu a efectuat formalităţile de omologare şi înmatriculare a vehiculului, dar şi că codul TVA înscris pe factură nu este valabil, organul de control a constatat că în mod nelegal s-a dedus suma în litigiu, ea fiind impusă cu titlu de TVA suplimentar în sarcina reclamantei.

Din interpretarea dispoziţiilor art.145 alin.(2) lit.a), art.146 alin.(1) lit.a) şi art.155 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, instanţa a reţinut că legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond, cât şi a cerinţele de formă: îndeplinirea cerinţelor de fond reglementând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia.

În actele contestate în cauză se reţine că este obligaţia persoanei impozabile să facă dovada achiziţionării bunurilor/serviciilor în beneficiul său, respectiv ca fiind destinate în folosul operaţiunilor sale taxabile.

O primă apărare invocată de către reclamantă cu privire la aceste reţineri este cea legată de faptul că, deşi i se impută că „nu justifica cu documente ca bunul achiziţionat a fost utilizat in folosul operaţiunilor taxabile”, nu se oferă  nici cel mai mic indiciu cu privire la tipul de documente pertinente si concludente, altele decât cele puse la dispoziţie de către societate, si care, in viziunea organelor de soluţionare, ar fi putut forma convingerea utilizării utilajului achiziţionat in folosul operaţiunilor taxabile.

În acelaşi context, deşi este real că dovada înmatriculării vehiculului de către reclamantă ar fi putut reprezenta un indiciu obiectiv în acest sens, aşa cum s-a arătat şi în cele ce preced, nu este mai puţin adevărat că reclamanta a indicat motivele mai presus de voinţa sa pentru care aceste demersuri nu au putut fi întreprinse, respectiv refuzul furnizorului de a-i pune la dispoziţie documentele relevante, refuz care, în succesiunea logică a actelor juridice încheiate în legătură cu această livrare, nu putea fi decât ulterior semnării contractului de leasing.

Ca atare, apărarea reclamantei, legată de faptul că această împrejurare, în sine, nu se poate dovedi relevantă în sensul susţinut de pârâtă, pare a fi de substanţă.

Astfel, reprezentantul legal al reclamantei a arătat motivele pentru care utilajul industrial nu a putut fi omologat şi înmatriculat, iar consecinţele care derivă de aici se produc în planul actelor normative speciale care reglementează eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau a înregistrării acestora în România, precum şi a circulaţiei pe drumurile publice, şi nicidecum în planul raporturilor de drept material fiscal.

Pornind de la aceste premise, Curtea de apel a constatat că reclamanta şi-a argumentat pertinent poziţia procesuală, făcând referire la aspecte care au fost deja clarificate în practică.

Jurisprudenţa CJUE (C-396/98, Grundstückgemeinschaft Schloßstraße GbR şi Finanzamt Paderborn, par.36-40; C-37/95, par.19; C-110/94, Inzo şi Belgia) este în sensul că dreptul de deducere a TVA se exercită atât timp cât contribuabilul poate face dovada intenţiei de a utiliza anumite bunuri/servicii achiziţionate pentru desfăşurarea de operaţiuni care dau drept de deducere.

Raportat şi la prevederile pct.45 alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.44/2004, instanţa a concluzionat în sensul că legislaţia în vigoare stabileşte drept condiţie necesară pentru deducerea TVA, elementul intenţional, fără să condiţioneze acordarea dreptului de deducere de obţinerea efectivă de venituri din operaţiuni care dau drept de deducere ori de efectuarea propriu-zisă a activităţilor respective. A reţinut instanţa că intenţia reclamantei de a desfăşura operaţiuni taxabile poate fi dovedită fără putinţă de tăgadă prin aranjamentele contractuale efectuate, care reprezintă indicii obiective, în sensul celor menţionate anterior şi care au avut ca scop îndeplinirea obiectului principal de activitate – leasingul financiar, iar societatea, având în vedere forma sa de organizare, nu poate să desfăşoare altfel de activităţi decât cele permise şi atent reglementate în conformitate cu actele normative speciale sub incidenţa cărora intră (art.9 din O.G. nr.51/1997). În cauză, în scopul realizării obiectului principal de activitate, reclamanta a încheiat contractele prezentate anterior, important de subliniat fiind faptul că se află în posesia procesului-verbal de predare-primire a utilajului industrial, având ca predător pe SC R SRL, în calitate de furnizor, şi primitor pe SC G SRL, în calitate de utilizator.

Demersurile efectuate de reclamanta concretizate în încheierea contractelor specifice activităţii de leasing financiar, dovedesc intenţia de a folosi utilajul achiziţionat de la furnizorul SC R SRL, în folosul operaţiunilor sale taxabile, iar contractele încheiate au produs efecte specifice, reclamanta dobândind proprietatea juridică asupra utilajului pe toata perioada derulării contractului de leasing. În aplicarea prevederilor contractuale, furnizorul SC R SRL a emis factura fiscală pentru vânzarea utilajului în valoare de 1.090.756 lei, document justificativ în baza căruia reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 207.244 lei.

Împrejurarea că, ulterior, s-au constatat indiciile săvârşirii unei fraude de către SC R SRL şi SC G SRL, fapt pentru care reclamanta nu a mai obţinut venituri din operaţiunea de leasing financiar, din motive independente de voinţa sa, nu este de natură să determine respingerea de către autoritatea pârâtă a dreptului de deducere a TVA exercitat de societate.

Acest drept rămâne definitiv dobândit, chiar dacă operaţiunea de leasing financiar încheiată cu SC G SRL nu a generat în final operaţiuni care să dea drept de deducere. Din această perspectivă, nici derularea procedurii penale nu prezintă relevanţă în cauză, ea neputând avea incidenţă în privinţa scopului urmărit la achiziţionarea bunului.

A mai reţinut instanţa că nu poate fi imputat reclamantei nici faptul că furnizorul nu ar fi virat către buget suma în litigiu, încasată cu titlu de TVA. În acest sens, instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa CJUE (Ordonanţa din 3 martie 2004, Transport Service, C-395/02, punctul 26; Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Optigen şi alţii, C-354/03, C-355/03 Şi C-484/03, pct.54; Hotărârea Kittel şi Recolta Recycling, precum şi jurisprudenţa care a conturat principiul potrivit căruia deducerea TVA presupune o legătură directă şi imediată între operaţiunile în amonte şi operaţiunile în aval – C-98/98, Midland Bank plc, C-408/98, Abbey National plc versus Commissioners of Customs & Excise; C-437/06 Securenta Gottinger Immobilienanlagen und Vermogensmanagement AG.v. Finanzamt Gottingen). În speţă, legătura directă şi imediată între achiziţia utilajului şi activitatea desfăşurată de reclamantă este evidentă, întrucât bunul a fost achiziţionat pentru a fi utilizat de către SC G SRL potrivit contractului de leasing financiar.

Dreptul de deducere nu poate fi refuzat, având în vedere specificitatea înregistrărilor contabile care oglindesc operaţiunea de leasing financiar şi faptul că reglementările contabile impun  aplicarea principiului prevalenţei economicului asupra juridicului, fiind neîntemeiate susţinerile pârâtei conform cărora dreptul de deducere nu poate fi recunoscut nici ca urmare a neînregistrării furnizorului (persoana juridică care a vândut un anumit utilaj) în scop de TVA, fiind relevantă jurisprudenţa CJUE în cauzele C-438/09, Bogusław Juliusz Dankowski împotriva Dyrektor Izby Skarbowej w Łodzi şi C-324/11, Gabor Toth.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că organele de inspecţie fiscală nu au stabilit pe bază de probe existenţa unei fraude sau participarea reclamantei la posibila fraudă între furnizor şi utilizator, astfel că este disproporţionată respingerea dreptului de deducere a TVA care a fost achitată de SC BT SA către furnizor. Simpla împrejurare a încheierii contractului de buy-back, afectat de condiţia suspensivă a neexecutării obligaţiilor asumate de utilizator, nu poate constitui, în sine, un indiciu al unei participări active a petentei la fraudă, din moment ce nu s-a imputat acesteia că această practică ar fi una izolată, uzitată doar în ceea ce priveşte această operaţiune sau că a mai fost implicată în operaţiuni de aceeaşi natură şi cu aceeaşi finalitate, derulate între aceleaşi persoane juridice, furnizor şi utilizator. În acest sens, instanţa a avut în vedere jurisprudenţa CJUE, reprezentată de: Hotărârea din 21 iunie 2012 pronunţată în cauzele conexate C-80/11 si C-142/11 (cu referire la art.167, art.168 lit.a), art.178 lit.a), art.220 pct.1 şi art.226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată); Hotărârea din 6 septembrie 2012, pronunţată în cauza Gabor Toth (C-324/11); Hotărârea din 27 septembrie 2007, Collée, C-146/05); Hotărârea din 1 aprilie 2004, Bockemühl, C-90/02.

Totodată, Curtea a avut în vedere şi principiul neutralităţii TVA, în sensul în care ea nu trebuie să reprezinte un cost pentru afacere, în speţă, constatându-se că nu se poate pune problema ca dreptul de deducere invocat de reclamantă să rezulte dintr-o practică abuzivă, fiind evident că a realizat activităţi cu conţinut economic, respectiv că a achiziţionat bunul care era necesar în vederea realizării obiectului său de activitate.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 1.817.046 lei, instanţa a apreciat că este învestită să se pronunţe dacă SC BT SA avea obligaţia colectării taxei pe valoarea adăugată aferentă unor bunuri de capital ce au făcut obiectul unor contracte de leasing financiar reziliate, în condiţiile în care aceste bunuri nu au mai fost recuperate de la utilizatori, prin actul de control statuându-se în sensul în care ele intră în categoria bunurilor lipsă din gestiune, fiind asimilate livrărilor efectuate cu plată.

Din analiza documentaţiei prezentate, s-a reţinut că societatea a reziliat, în perioada noiembrie 2007 – iunie 2010, un număr de 161 contracte de leasing încheiate cu persoane fizice sau juridice, fără a intra în posesia bunurilor care au făcut obiectul respectivelor contracte şi fără a emite autofactură pentru valoarea rămasă de recuperat a acelor bunuri.

Având în vedere aceste aspecte, organele fiscale au dispus în sensul că SC BT SA avea obligaţia, ca la expirarea termenului limită prevăzut în contract pentru restituirea bunului de către utilizator, să aplice prevederile art.128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal privind livrarea către sine şi să emită o autofactură, potrivit dispoziţiilor art.155 alin.(2) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale pct.70 alin.(1) din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Raportat la dispoziţiile invocate de organul fiscal – art.128 alin.(4) lit.d) şi alin.(8) lit.c) din Codul Fiscal şi ale pct.6 (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.44/2004 şi având în vedere faptul că, prin O.G. nr. 15/2012, au fost abrogate începând cu 1 ianuarie 2013 dispoziţiile art.128 alin.(4) lit.d) menţionate, Curtea de apel a reţinut că este nelegală decizia organelor de inspecţie fiscală de a stabili sume suplimentare pe motiv că bunurile nerecuperate sunt lipsă în gestiunea societăţii, întrucât este împotriva principiilor juridice şi economice cu privire la operaţiunile de leasing, fiind în aceeaşi măsură contrare prevederilor Directivei privind TVA şi a principiilor europene în materie de TVA. În acest sens, instanţa a reţinut că interpretarea corecta a prevederilor art.128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal este că se impune colectarea TVA numai în situaţiile în care bunurile ar fi fost înregistrate în gestiunea societăţii şi ulterior intervine o pierdere ireversibilă a lor, respectiv lipsesc fizic, nu se mai pot identifica, au fost pierdute sau distruse din culpa SC BT SA.

Or, în cazul de faţă nu numai că bunurile nu au fost niciodată înregistrate în gestiunea reclamantei, dar în aceeaşi măsură lipseşte însăşi pierderea ireversibilă a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing întrucât acestea există în gestiunea utilizatorilor, devenind incidente considerentele expuse anterior, în ceea ce priveşte obligativitatea înregistrării în patrimoniul utilizatorilor a bunurilor primite în leasing.

În cazul rezilierii contractelor de leasing, intenţia societăţii a fost de a recupera bunurile şi de a le folosi în continuare pentru desfăşurarea de operaţiuni impozabile, ca parte a activităţii economice a societăţii şi este neîntemeiat ca bunurile nerecuperate să fie asimilate pentru finanţator unei livrări către sine. Instanţa a avut în vedere prevederile art.16 şi art.64 din Directiva 112/CE/2006 privind TVA, jurisprudenţa CJUE (C-435/03 British American Tobacco International Ltd) şi principiul neutralităţii fiscale.

Curtea de apel a considerat a fi lipsite de relevanţă apărările pârâtei referitoare la  punctul de vedere al Direcţiei de legislaţie în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanţelor Publice exprimat pentru o speţă similară, prin adresa nr.431119/24.01.2011 şi la posibilitatea reclamantei de a anula livrarea către sine, în ipoteza în care, în urma procedurii de recuperare, va reintra în posesia bunurilor, din moment ce s-a dovedit că, printr-o greşita apreciere asupra circumstanţelor edificare ale cauzei, autoritatea parata a făcut o incadrare profund eronata a situaţiei de fapt fiscale in temeiul de drept indicat.

Constatând că reclamanta a achitat deja suma în litigiu, iar prin anularea actelor contestate dispare temeiul juridic care a justificat o astfel de plată, se va dispune şi restituirea către reclamantă a sumei de 2.965.241 lei .

Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor în cuantum de 539.673,86 lei, reprezentând daune materiale, instanţa a reţinut că prejudiciul susceptibil de reparare trebuie să fie cert, determinat şi să nu fi fost încă reparat. Curtea de apel a reţinut că, de principiu, în sensul celor statuate anterior, SC BT SA a suferit un prejudiciu material, întrucât suma indisponibilizată pentru achitarea creanţei bugetare nu a mai putut fi utilizată în activitatea societăţii sau pentru investiţii, însă reclamanta nu a depus documentele relevante în dovedirea pretenţiilor. Ca atare, instanţa a constatat că prejudiciul invocat nu este unul cert, petenta nedepunând dovezi pe baza cărora să se poată aprecia că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Cu referire la solicitarea subsidiară, privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor de întârziere, instanţa a reţinut că, potrivit art.124 din Codul de procedură fiscală, o asemenea cerere se soluţionează de către organul fiscal competent, în conformitate cu Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, care instituie o procedură administrativă, ce se finalizează prin emiterea unor acte administrativ-fiscale, care, la rândul lor, pot fi contestate conform art.205 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, iar acordarea dobânzii se dispune doar în cazul în care contribuabilul nu are obligaţii fiscale restante şi nu a solicitat compensarea cu obligaţii fiscale viitoare.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr.886 din 16 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând dispoziţiile art. 304 pct.9 şi 304¹ Cod procedură civilă.

Recurenta a combătut soluţia fondului sub următoarele  aspecte:

1.-au fost greşit  aplicate dispoziţiile art. 145 alin.(2) lit.a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în  sensul că s-a  reţinut  greşit  că societatea  a  dovedit că  utilajul constând în  pompa de  beton tip S P 114 a fost  achiziţionat în scopul operaţiunilor sale taxabile; nu s-a avut în vedere că formalităţile privind certificarea  autenticităţii bunului mobil menţionat la RAR, în vederea  omologării  şi  înmatriculării  nu au fost  efectuate  iar  reclamanta  însăşi, în urma  investigaţiilor  desfăşurate, a  constatat frauda  comisă de  SC R SRL  şi SC G SRL; a fost ignorată jurisprudenţa europeană în materie, fiind invocat  paragraful  23 din  hotărârea pronunţată  în cazul  Inzo (C-110/94) care trimite  la paragraful  24 din  hotărârea  pronunţată  în cazul Rompelman (C-268/83) potrivit cărora persoana care  solicită  deducerea TVA trebuie să  demonstreze că sunt  îndeplinite  toate  condiţiile legale  pentru  acordarea  deducerii.

.2.-nu s-au avut în vedere dispoziţiile fiscale care reglementează  efectele rezilierii contractelor de  leasing  financiar;cum reclamanta nu a reintrat în posesia bunurilor date în leasing, conform art. 128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal coroborat cu pct.6 alin.(4) din Normele  metodologice  de  aplicare  a acestuia,  bunurile  fiind  considerate lipsă în gestiune, trebuia reţinut că operaţiunea  reprezintă o livrare  către sine,  în conformitate  cu art. 125¹ alin.(1) pct.16 din  Codul fiscal  cu  consecinţa  obligaţiei de a emite  autofactura  până cel mai târziu în cea de-a 15-a zi lucrătoare  a  lunii  următoare celei  în care  a luat naştere faptul generator al taxei; cum  reclamanta nu a  procedat astfel, pe lângă  TVA în sumă de 1.817.046 lei  s-au  calculat şi  majorările de întârziere aferente, de  940.951 lei.

Apărările intimatei S.C. BT S.A.

Prin  concluziile scrie depuse în şedinţa de dezbateri asupra  recursului, intimata  a solicitat  respingerea recursului ca nefondat.

Răspunzând  la criticile  formulate de recurentă, intimata a  arătat că în speţă  nu se pune  problema  unei „neluări  în calcul a legislaţiei în materie”, ci a unei  interpretări  diferite a acesteia  de  către  instanţa de judecată.

Referitor la  utilajul achiziţionat  de la S.C. R S.R.L., intimata a reiterat principalele argumente ale fondului,  insistând îndeosebi asupra jurisprudenţei CJUE care leagă acordarea  dreptului  de deducere a TVA de intenţia  de a utiliza bunul pentru desfăşurarea  operaţiunilor  taxabile iar  nu  derularea efectivă a  unor  operaţiuni care să  dea drept de deducere.

Şi în privinţa motivului de recurs care  combate rezolvarea curţii de  apel referitoare la valoarea rămasă  de facturat, aferentă contractelor de leasing financiar reziliate, intimata reiterează  argumentaţia  cuprinsă  în sentinţă, accentuând  faptul că  bunurile  nerecuperate nu pot fi tratate  ca fiind  „livrate”; contractul, odată reziliat, nu poate  da naştere niciunei prestări de  servicii  în ceea ce priveşte  plăţile  financiare neachitate şi, prin urmare,  nu poate fi  colectată TVA.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând  sentinţa atacată prin prisma motivelor  de recurs, a apărărilor  din  concluziile scrise, cât şi  sub toate  aspectele aşa cum  permit  dispoziţiile  art. 304¹ Cod procedură civilă, Înalta Curte  constată că  recursul este  nefondat sub toate  aspectele.

După  cum  rezultă din  prezentarea  obiectului cauzei  de la pct.1 al  acestor  considerente, intimata-reclamantă S.C.BT S.A. a supus controlului de  legalitate  actele administrativ fiscale  prin care  recurenta— pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a stabilit  în  sarcina sa  obligaţii  fiscale  suplimentare de  plată  în cuantum de  2.965.241 lei, reprezentând TVA şi  majorări de  întârziere aferente.

În esenţă, verificând activitatea  SC BT S.A. pe perioada  1 noiembrie 2007 – 30 iunie  2011, organele  fiscale au  identificat  două operaţiuni al căror  tratament  fiscal a  fost  reconsiderat, respectiv:

• a fost  anulat  dreptul de  deducere a TVA în sumă de  207.244 lei, aferentă achiziţiei  unui utilaj pentru care  furnizorul, persoană impozabilă, neînregistrată în scopuri de TVA potrivit  art. 153 din Codul  fiscal, a emis  factură cu TVA, achitată integral de SC BT S.A. în calitate de  cumpărător;
• s-a stabilit obligaţia de a  colecta TVA suplimentară de  1.817.046 lei, pentru valoarea rămasă de facturat aferentă contractelor de leasing financiar pentru bunurile mobile nerecuperate odată cu  rezilierea acestor  contracte.

Curtea de apel a analizat judicios cele două categorii de  operaţiuni juridice din  perspectiva  efectelor  fiscale  în privinţa  TVA, adoptând  o concluzie corectă, însuşită de  instanţa de  control judiciar.

Reevaluând ansamblul probator administrat  în cauză pentru a  răspunde punctual la criticile  formulate de  recurentă, Înalta Curte  reţine  următoarele:

Referitor la  anularea  dreptului de  deducere a TVA aferentă unui  utilaj  industrial

La data  de  la 24 octombrie 2007, SC R SRL, în calitate de furnizor şi SC BT S.A. în calitate de  cumpărător, au încheiat contractul de  vânzare –cumpărare nr. 1556/2007 având  ca obiect  vânzarea unei  pompe de  beton model  S P114. La rândul său SC BT S.A. în calitate de  finanţator a încheiat  la data de  19 octombrie 2007 cu  SC G SRL, în calitate de  utilizator,  contractul de leasing financiar nr. 10194 LE/2007 prin care  s-a acordat acesteia  din  urmă posesia  şi folosinţa utilajului, întocmindu-se totodată un proces verbal de  predare-primire între SC R SRL, în calitate de  furnizor şi  SC G SRL 2004 SRL, în calitate de  utilizator.

SC R SRL a emis factura nr. 543781/19 noiembrie 2007 în valoare de 1.090.756, pentru care TVA de  207.244 lei a fost dedusă prin decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2007.

Organul de  soluţionare  a contestaţiei  fiscale şi-a argumentat  soluţia  administrativă dintr-o dublă perspectivă: a considerat  că în lipsa  îndeplinirii  formalităţilor  de  omologare, înmatriculare şi înregistrare a utilajului în listele de  inventariere nu  s-a  dovedit  realitatea  operaţiunii şi, în plus, furnizorul  nefiind  înregistrat  ca plătitor de TVA s-a comis o fraudă, concluzionându-se în sensul că nu s-a demonstrat îndeplinirea  tuturor condiţiilor  legale  pentru  acordarea  dreptului de  deducere.

În cuprinsul  art. 145 alin.(2) lit.a) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă la data  derulării operaţiunilor, referitor la sfera de aplicare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se arată că:

„(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile”.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, acestea sunt stipulate la art.146 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu data de 03.04.2007. Potrivit alin.(1) lit.a) al acestui articol :

„(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5)”.

Prin urmare, potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept, persoana impozabilă având obligaţia să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin (5) din legea fiscală. Astfel,  după cum bine  a reţinut judecătorul fondului, din interpretarea textelor de lege mai sus citate, rezultă că acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a celor de formă, primele vizând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar celelalte condiţiile de exercitare a acestuia.

Contestând realitatea operaţiunilor, de fapt  recurenta nu neagă că  intimata-reclamantă  a dobândit  dreptul de proprietate  asupra  utilajului în discuţie şi că apoi a transmis folosinţa acestuia  utilizatorului SC G SRL; cu alte cuvinte, recurenta nu pune în discuţie „sinceritatea” operaţiunilor  juridice  enumerate  anterior.

Întregul raţionament al fiscului s-a construit în jurul constatării  că, din  cauza unei  presupuse fraude  comise de  furnizorul intimatei,  în complicitate cu  utilizatorul  SC G SRL, anchetată de DIICOT, operaţiunea de leasing financiar încheiată cu  acesta din urmă nu a  generat, în final,  operaţiuni care să dea  drept de  deducere.

Or, câtă vreme în sarcina  intimatei  nu s-a reţinut  nici un  fel de implicare în  fraudă, dimpotrivă, aceasta a sesizat  organele  de  anchetă  penală  în momentul  în care  a  observat  primele indicii formându-se  dosarul penal nr. 88/D/P/2008, nu i se  poate  refuza dreptul de a deduce  TVA aferentă operaţiunii, chiar dacă nu a mai obţinut venituri din contractul de leasing financiar.

În acord  cu  prima instanţă, Înalta Curte reţine că intenţia  SC BT S.A. de a  desfăşura operaţiuni  taxabile cu echipamentul  în discuţie  rezultă  cu  evidenţă  din  încheierea contractului de leasing şi din predarea bunului către utilizator, aceste activităţi reprezentând obiectul său principal de activitate, ca instituţie  financiară nebancară.

Întreaga jurisprudenţă  CJUE  citată  de instanţa de  fond în considerentele   sentinţei,  indicată  la pct. 2 al acestor considerente, conduce la concluzia că nu se poate refuza unei persoane impozabile  dreptul de  a  deduce  TVA pe  motiv că emitentul  unei facturi  a săvârşit nereguli,fără ca autoritatea  fiscală să dovedească, având în vedere elemente  obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia   sau ar fi  trebuit  să ştie că operaţiunea  invocată pentru  a justifica dreptul de  deducere era  implicată  într-o  fraudă comisă de  emitentul  facturii  respective sau  de  un alt  operator din amonte.

În acest context, contrar  susţinerilor  recurentei, intimata  trebuia să  dovedească îndeplinirea  condiţiilor de  formă  şi de   fond pentru  acordarea  dreptului de deducere  a TVA, ceea ce   aceasta a demonstrat, fiind  în sarcina fiscului să probeze  implicarea sa în fraudă ori  caracterul  pur formal al  operaţiunii (lipsa  unei  baze economice reale).

Or, cum s-a  arătat, nu există  nici un  element care  să susţină o atare  abordare.

De altfel, invocarea  de  către  recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în susţinerea  acestui motiv de recurs a hotărârii pronunţate de  Curtea de  Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza  C-110/94 dintre  Inzo şi Belgia este  lipsită   de consistenţă pentru că, răspunzând întrebărilor preliminare formulate de  instanţa belgiană, curtea a statuat  exact  în sensul   celor  afirmate  anterior, respectiv că  dreptul de deducere  rămâne  dobândit, chiar dacă activitatea  economică  planificată  nu a  generat  operaţiuni  care să dea drept  de  deducere.

În fine, toate  celelalte  aspecte invocate  în susţinerea acestui motiv  de  recurs sunt  nerelevante.

Împrejurarea că utilajul industrial nu a fost omologat şi  înmatriculat conform OMAI nr. 1501/2006 privind procedura  înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării  autorizaţiei de circulaţie  provizorie sau pentru probe  a vehiculelor , ori  faptul că  nu a fost  inventariat  ca  mijloc fix în patrimoniul  SC BT S.A. nu pot  avea vreo consecinţă juridică asupra  dreptului de proprietate dobândit  de  intimată în  temeiul  facturii  şi al contractului de vânzare-cumpărare indicate în partea  introductivă a acestor  considerente.

În plus, intimata a demonstrat că tocmai din cauza  furnizorului  utilajului nu au  putut fi  efectuate  formalităţile  enumerate, acesta  refuzând  să-i  prezinte documentele  necesare, deşi  i-au  fost  solicitate, ceea ce a condus la  sesizarea  DIICOT Referitor la  TVA calculată  pentru  valoarea  nefacturată, aferentă contractelor  de  leasing financiar reziliate

Autorităţile fiscale  au reţinut  că intimata a reziliat  în perioada  noiembrie 2007- iunie  2010 nu număr de  161 contracte de  leasing încheiate  cu persoane fizice  şi juridice, fără a  intra în  posesia  bunurilor  care au  făcut obiectul respectivelor  contracte  şi  fără a  emite  autofactură pentru  valoarea  rămasă de  recuperat.

În esenţă, fiscul a considerat că bunurile nerecuperate reprezintă lipsă din  gestiune  care, din perspectiva TVA, a fost  asimilată cu o „livrare către sine”, cu  consecinţa  obligativităţii  colectării TVA pentru acele rate de leasing care urmau să fie facturate, în situaţia în care contractele de  leasing nu ar  fi  încetat înainte de  termen, din cauza nerespectării de  către  utilizatori  a condiţiilor  contractuale.

Această abordare a stării de  fapt fiscale,  s-a realizat  prin prisma art. 128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal şi, mai ales, a  pct.6 (6) din Normele  metodologice  de  aplicare a  acestuia, aprobate prin  HG nr.44/2004, cu modificările  şi completările  ulterioare.

Raportat la acest cadru normativ, indicat în actele  administrativ fiscale atacate, prima  instanţă  a stabilit  cu  temei  că dispoziţiile  din normele  metodologice – care  reglementează  în concret situaţia  bunurilor  mobile  corporale din  contractele  de  leasing financiar care se reziliază, considerându-le „lipsă din gestiunea locatorului/finanţatorului” în cazul în care nu sunt restituite acestuia în cel mult 30 de zile de la rezilierea  contractului- exced prevederii din  Codul fiscal  în vederea aplicării  căreia  au fost  adoptate. Stabilind  că bunurile  constatate  lipsă  în gestiune, sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată, art. 128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal nu conţine nicio referire la bunurile  nerestituite de utilizatorii din  contractele  de leasing, iar  trimiterea pe care  textul legal  o face  la alin.8 lit.a) – c)  confirmă teza  potrivit căreia  „asimilarea” legală  este  indisolubil legată de  ideea  de culpă. Or, necontestat, după rezilierea contractelor de leasing, intimata a acţionat consecvent pentru recuperarea bunurilor  mobile, inclusiv pe calea procedurilor de executare silită, însă demersurile sale au  fost  obstaculate de practica  unor  utilizatori care  prin  diverse   mijloace  au  tergiversat restituirea. Această  stare de fapt  a  împiedicat-o pe  intimată să  obţină  venituri  de pe urma bunurilor respective şi, în plus, a înregistrat costuri  importante  aferente  procedurilor  de recuperare.

În acest  context, corect  punctat de judecătorul  fondului, este  nejustificat procedeul fiscului de a stabili în sarcina  intimatei TVA în cuantum de 1.817.046 lei, deşi SC BT S.A. nu poate fi  ţinută  responsabilă pentru refuzul abuziv  al utilizatorilor de a-i restitui  bunurile.

Distinct de această argumentaţie  axată  pe  reglementările  naţionale  în vigoare  la momentul derulării operaţiunilor  analizate,  este  deosebit  de  relevantă împrejurarea  că  începând cu  data de  1 ianuarie 2013  a fost  abrogat  art. 128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal (prin  OG nr.15/2012 ) iar  prin HG nr.1071/2012 pentru modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 au fost  eliminate  normele  corespunzătoare acestuia.

Această  schimbare  de optică a legiuitorului  naţional a  fost  generată de  declanşarea  procedurii  de infringement de către  Comisia Europeană la adresa României  pentru  modul  în  care au fost  transpuse în legislaţia naţională prevederile  art. 16 şi 18 din Directiva  a 6-a privind  TVA, instituţia  europeană reţinând că „nu poate  avea loc nicio prestare de  servicii în ceea ce priveşte  plăţile  financiare neachitate şi (…) nu poate fi  colectată TVA pentru  ratele ulterioare rezilierii  contractelor de leasing”.

În fine, jurisprudenţa  invocată  de curtea de apel la acest  punct, deşi vizează  cazul  furtului de  bunuri, este  pertinentă din perspectiva inexistenţei obligaţiei de a colecta TVA, situaţia  utilizatorului care deţine  în mod abuziv posesia  bunului, fiind  similară din perspectivă fiscală.

Legislaţie relevantă:

Cod procedura fiscală, art. 117 şi 124

Potrivit dispoziţiilor art.117 şi 124 Cod procedura fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

În raport cu aceste dispoziţii şi cu jurisprudenţa CJUE în materie, dreptul la dobândă al contribuabilului se naşte prin simpla depăşire nelegală de către autoritatea fiscală a termenului de rambursare, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere fiind lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute de lege şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Decizia nr. 7712 din 12 decembrie 2013

Prin Sentinţa nr.1069 din 14 februarie 20111, Curtea de Apel Bucureşti   a   admis   în   parte   acţiunea   precizată,   formulată   de reclamanta S.C. RSR SA, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat în tot decizia ANAF – DGAMC nr.1059905/ 30.09.2010, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.793.972 lei, dobânda legală până la 27.07.2009, a respins ca prematur formulate capetele din cererea precizată de la poziţiile 3-5, a obligat pârâta A.N.A.F. la plata către reclamant a sumei de 48.655 lei cheltuieli de judecată şi a respins excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că în cursul anului 2008 la sediul reclamantei s-a desfăşurat o inspecţie fiscală parţială având ca obiect verificarea în vederea soluţionării cu control ulterior a deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare depuse de societate pentru perioadele noiembrie 2005 – septembrie 2006, noiembrie 2006 şi ianuarie – mai 2007. Totodată, inspecţia fiscală a avut ca obiectiv soluţionarea cu control anticipat a deconturilor lunare cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, întocmite pentru perioada august 2007 – martie 2008, prin care a fost solicitată la rambursare soldul sumei negative de TVA în valoare totală de 15.800.357 lei.

În urma finalizării inspecţiei fiscale, s-a emis Raportul de inspecţie fiscală nr.14613/27.06.2008 şi Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008.

Prin Decizia de impunere, organul fiscal a stabilit următoarele:

 – a admis la rambursare suma de 3.697.738 lei cu titlu de TVA din deconturile aferente lunilor decembrie 2007 şi ianuarie 2008 a respins în mod nelegal la rambursare suma de 12.102.619 lei;

 – a stabilit în sarcina societăţii o serie de obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 19.002.767 lei cu titlu de TVA şi 5.374.404 lei cu titlu de majorări de întârziere, cu motivarea că livrările de bunuri efectuate de Societate în cadrul antrepozitului fiscal nu ar fi scutite de TVA.

Ulterior pronunţării Deciziei de impunere, organul fiscal a emis:

– nota de compensare nr.4297/ 12.08.2008 prin care a compensat suma de 1.449.738 lei (aferenta decontului lunii decembrie 2007) din creanţa admisă la rambursare cu aceiaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere;

– nota de compensare nr.4298/12.08.2008 prin care a compensat suma de 2.248.000 lei (aferenta decontului lunii ianuarie din creanţa admisă la rambursare cu aceiaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare nelegale stabilite prin decizia de impunere).

În temeiul art.205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, societatea a formulat împotriva Raportului de inspecție fiscală şi a Deciziei de impunere, contestaţia fiscală nr.1000713/ 18.07.2008, solicitând anularea actelor fiscale contestate.

Prin Decizia nr.347 din data de 20.10.2008 emisa de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţia formulata de societate împotriva Deciziei de impunere a fost respinsă de organul fiscal, ca neîntemeiată.

Societatea a formulat acţiune în justiţie împotriva Deciziei D.G.S.C., solicitând totodată Curţii de Apel Ploieşti să anuleze Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală, şi pe cale de consecinţă, să exonereze reclamanta de plata creanţelor fiscale suplimentare, precum şi să recunoască dreptul reclamantei la rambursarea creanţei nelegal respinse la rambursare.

Prin Sentinţa nr.256/ 04.12.2008 pronunţată în dosarul nr.1195/42/2008 de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis cererea societăţii, a dispus anularea deciziei D.G.S.C., anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, exonerând societatea de la plata creanţelor fiscale suplimentare, obligând în acelaşi timp A.N.A.F.-DGAMC la plata creanţei nelegal respinse la rambursare.

Sentinţa nr.256/ 04.12.2008 a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de către organele fiscale, prin Decizia nr.3202/ 09.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art.205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, împotriva Notelor de compensare societatea a formulat Contestaţia fiscală nr.986812/ 25.06.2009, solicitând organului fiscal să dispună anularea acestor acte administrativ-fiscale în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.  

La data de 03.07.2009, organul fiscal a emis Decizia nr.1053978, prin care, printre altele, a respins, în mod nemotivat, contestaţia fiscală formulată de societate, ca tardiv introdusă împotriva Deciziei nr. 1053978, societatea a formulat acţiune în justiţie, solicitând Curţii de Apel Ploieşti să anuleze Decizia nr.1053978 şi notele de compensare.

Prin sentinţa nr.180/14.10.2009, pronunţată în Dosarul nr.796/42/ 2009 de Curtea de Apei Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis cererea societăţii şi a dispus anularea Deciziei nr.1053978 precum şi anularea Notelor de Compensare.

Sentinţa nr.180/ 14.10.2009 a rămas irevocabilă, prin menţinerea acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat în acest sens Decizia nr.2542/ 13.05.2010

Astfel Curtea a reţinut că urmare a constatării în mod irevocabil pe cale judecătorească a nelegalităţii Notelor de compensare şi rambursarea cu întârziere a sumei TVA nelegal compensată de organele fiscale, prin cererea de dobânzi din data de 26.06.2009, societatea a solicitat DGAMC, printre altele, acordarea de dobânzi aferente sumei TVA nelegal compensate, calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea deconturilor de TVA şi până la data restituirii efective a sumelor solicitate la rambursare, respectiv data de 27.07.2009.

Prin Decizia nr.1053978, organul fiscal a răspuns la unele solicitări ale Societăţii din cuprinsul cererii de dobânzi, fără a se pronunţa însă în vreun fel asupra capătului de cerere privind dobânzile aferente sumei TVA nelegal compensate.

Astfel a mai reţinut instanţa că deşi termenul legal de 45 de zile în care organul fiscal avea obligaţia emiterii unei decizii pentru soluţionarea solicitării privind dobânzile aferente sumei TVA nelegal compensate a expirat încă din data de 09.08.2009, societatea nu a primit un răspuns nici până la această dată, motiv pentru care a formulat şi a depus la data de 14.09.2009 contestaţia fiscală, solicitând organului   fiscal,  (i)  recunoaşterea dreptul pretins   prin   cererea formulată de societate şi, (ii) obligarea DGAMC la achitarea către societate a sumei totale de 1.793.972 lei cu titlu de dobânzi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a fiecăruia dintre deconturile de TVA şi până la 27.07.2009, data rambursării efective a sumelor ce au fost solicitate prin acestea.

În opinia instanţei potrivit art.70 alin.(1) Cod procedură fiscală, organul fiscal avea obligaţia soluţionării contestaţiei fiscale în termen de 45 de zile de la data înregistrării acesteia, însă societatea nu a primit un răspuns nici până la data introducerii acţiunii.

Ulterior în timpul judecăţii a fost ataşată cauzei şi decizia prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de către reclamantă.

Instanţa a constatat că potrivit art.117 alin.(9) din Codul de procedură fiscală, “Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, în acest sens fiind emis Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabili/or pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal (în continuare denumit “Ordinul nr.1899/2004”).

A mai reţinut instanţa că dreptul la rambursare TVA al societăţii rezultă din dispoziţiile Codului fiscal, organele fiscale neavând decât obligaţia de a verifica (într-un anumit termen) îndeplinirea condiţiilor legale pentru naşterea dreptului la rambursare, fără a avea – în măsura în care aceste condiţii legale sunt îndeplinite – şi un drept de apreciere asupra oportunităţii rambursării.

Astfel, în opinia instanţei în cazul în care condiţiile legale pentru rambursare sunt îndeplinite, organele fiscale aveau obligaţia rambursării sumei TVA solicitate în termen de 45 de zile.

Astfel, s-a reţinut că în baza art.124 alin.(1) Cod procedură fiscală, societatea era îndreptăţită să primească dobânzi pentru sumele solicitate prin fiecare dintre cele două deconturi de TVA.

Având în vedere ca operaţiunea de compensare a Sumei TVA nelegal compensate s-a dovedit a fi nelegală, astfel cum a constatat cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin menţinerea soluţiei de anularea a Notelor de compensare, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), s-a apreciat că societatea este îndreptăţită la acordarea dobânzii aferente sumei TVA nelegal compensate calculate din ziua imediat următoare expirării termenului legal de 45 de zile pentru soluţionarea deconturilor de TVA şi până la data rambursării efective.

Aşadar, Curtea a constatat că atâta timp cât DGAMC îi revine culpa întârzierilor nejustificate în rambursarea către societate a sumei TVA nelegal compensate (întârzieri cuprinse între 473 şi 504 zile), rezultă în mod evident că pârâta DGAMC datorează dobândă de 0.1% pe zi de întârziere, potrivit legislaţiei procedural fiscale în vigoare pentru perioada supusa analizei, respectiv dobânzi în suma totală, de 1.793.972 RON.

Curtea a reţinut ca fondate şi susţinerile reclamantei privind împrejurarea că necesitatea acordării de dobânzi de către stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune şi în baza aquis-uliul comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

A mai reţinut instanţa că aplicarea dobânzilor asupra sumei TVA nelegal compensate restituită efectiv societăţii cu întârziere şi achitarea efectivă a acestora se impune în baza jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.

Pe cale de consecinţă, în virtutea dispoziţiilor legislaţiei naţionale şi astfel cum în mod judicios se statuează în practica constantă a instanţelor europene, curtea a reţinut că societatea reclamantă este îndreptăţită la acordarea dobânzilor pentru perioada cuprinsă între refuzul D.G.A.M.C. de a rambursa suma TVA nelegal compensată şi momentul achitării sale efective, respectiv data de 27.07.2009, astfel cum aceste dobânzi au fost cuantificate prin raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei de obiect şi a inadmisibilităţii invocate de către pârâtă prin întâmpinarea formulată.

În temeiul art.18 alin.(5) şi art.24-25 din Legea nr.554/2004 republicată, instanţa a respins ca prematur formulate cererile formulate de către reclamantă în cererea precizate şi numerotate la poziţiile 3-5, având în vedere că numai urmare a rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe reclamanta va avea posibilitatea să solicite executarea titlului executoriu şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru întârziere şi a amenzii către stat pentru fiecare zi de întârziere.

Împotriva Sentinţei nr.1069 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 Cod procedura civilă şi art.304¹ Cod procedura civilă (1865).

Recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În mod eronat recurenta a fost obligată la plata sumei de 1.793.972 lei dobânzi legale, întrucât, în măsura în care s-ar fi apreciat că societatea ar fi avut dreptul la dobândă conform art.124 alin.(1) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi dispoziţiile Cap.2 art.1 din OMFP nr.1899/2004, organul fiscal ar fi putut fi obligat numai la acordarea de dobânzi şi nu la recunoaşterea şi plata efectivă a sumei de 1.793.972 lei.

Potrivit procedurii de acordare a dobânzilor, numai organul fiscal competent este în măsură să realizeze calculul dobânzilor.

Deşi în susţinerea excepţiei, recurenta a invocat pct.3, pct.6 şi pct.7 Cap. 2 art.1 din OMFP nr.1899/2004, din motivarea sentinţei atacate nu rezultă că instanţa de fond ar fi avut în vedere şi aceste prevederi legale care dispun cu privire la competenţa de a realiza calculul dobânzilor.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 1.01.2010, intimata-reclamantă a arătat în mod expres că înţelege să renunţe la judecarea capetelor de cerere subsidiare.

Excepţia lipsei de obiect a avut în vedere capetele de cerere subsidiare, iar instanţa de fond ar fi trebuit să ia act de cererea de renunţare la judecată şi nu să respingă excepţia.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, în ceea ce priveşte anularea în tot a răspunsului nr.1059905/ 30.09.2010.

Deşi prin cererea precizatoare intimata-reclamantă a arătat că solicită anularea înştiinţării nr.1059905/ 30.09.2010, în fapt actul a fost contestat numai în parte, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de dobânzi aferente sumei de 3.697.738 lei reprezentând TVA.

În ceea ce priveşte anularea răspunsului nr.1059905/ 30.09.2010 şi obligarea instituţiei la plata sumei de 1.793.972 lei reprezentând dobândă, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Potrivit dispoziţiilor art.124 alin.(1) coroborat cu art.117 alin.(9) din O.G. nr.92/2003 şi dispoziţiile OMFP nr.1899/2004, contribuabilii au dreptul la dobânzi în situaţia nerestituirii în termen a sumelor datorate contribuabililor ca urmare a unor cereri de restituire formulate de către aceştia.

Ceea ce se sancţionează este depăşirea termenului de soluţionare a cererilor formulate şi nu modul de soluţionare a acestor cereri în sensul că soluţia dată nu ar corespunde aşteptărilor contribuabililor.

Cererile formulate de intimată au fost soluţionate cu respectarea termenelor de soluţionare, astfel încât, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că aceasta ar avea dreptul la acordarea de dobânzi.

Instanţa de fond a constatat, în mod eronat, faptul că suma de 3.698.738 lei ar fi fost rambursată către societate „cu întârzieri cuprinse între 473-504 zile de la data la care a expirat termenul legal de 45 zile pentru rambursare”.

Din motivarea instanţei de fond se observă că aceasta a avut în vedere numai termenul prevăzut de art.70 alin.(1) din O.G. nr.92/2003, omiţând dispoziţiile art.70 alin.(2) din O.G. nr.92/2003 şi cele ale art.104 alin.(1) şi (2) din O.G. nr.92/2003.

În ceea ce priveşte suma de 3.697.738 lei aprobată la rambursare prin Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008, intimata a solicitat compensarea cu suma de plată stabilită prin Decizia de impunere nr.268/ 27.06.2008.

Faptul că, ulterior, prin hotărâri judecătoreşti, s-a dispus restituirea unor sume, nu poate fi considerată ca reprezentând o depăşire a termenului de soluţionare a deconturilor de TVA, care să îndreptăţească societatea la acordarea de dobânzi.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie menţionată de instanţa de fond, se arată că aceasta a avut în vedere nerambursarea TVA într-o perioadă de timp rezonabilă ori, în speţă, cererile intimatei au fost soluţionate într-un termen rezonabil şi nu cu întârziere.

Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cazul Ekko-Elda vs.Grecia), recurenta consideră că în această speţă s-a avut în vedere că instanţele greceşti au refuzat obligarea statului să plătească dobânzi motivat de faptul că legislaţia internă greacă de la momentul respectiv nu includea o dispoziţie legală care să prevadă achitarea de dobânzi.

Instanţa de fond avea posibilitatea să facă aplicarea dispoziţiilor art.274 alin.(3) Cod procedura civilă şi să micşoreze onorariu avocatului, constatând că în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată se pot acorda numai proporţional culpei procesuale.

Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost în mod legal respinsă de prima instanţă de judecată. În prezenta cauză, legea prevede calea acţiunii în justiţie pentru refuzul nejustificat al organelor fiscale de acordare a sumelor solicitate cu titlu de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumelor datorate societăţii cu titlu de TVA.

Suma calculată de societate ca fiind datorată cu titlu de dobânzi pentru nerambursarea în termen a sumei TVA nelegal compensate, a fost prezentată instanţei în mod provizoriu, urmând ca aceasta să fie validată prin efectuarea unei expertize tehnice contabile care să confirme corectitudinea acestui calcul, astfel cum  s-a şi întâmplat şi în prezentul dosar.

Nu există nici un temei legal pentru a se face distincţie între „obligarea A.N.A.F. la acordarea de dobânzi” şi „recunoaşterea şi plata efectivă” a unei asemenea sume.

Excepţia lipsei de obiect a fost în mod legal respinsă de judecătorul fondului, deoarece prin încheierea de şedinţă din data de 1.11.2010 s-a luat act de cererea de renunţare la judecata capetelor subsidiare ale acţiunii.

Susţinerile recurentei potrivit cărora ar fi fost obligată la plata dobânzii legale este nefondată.

În mod eronat se susţine prin motivele de recurs că termenele de rambursare a TVA au fost respectate.

Cererile de rambursare se soluţionează în 45 de zile de la înregistrare, iar în speţă s-au înregistrat întârzieri de 473 zile pentru decontul lunii decembrie 2007 şi de 504 zile pentru decontul lunii ianuarie 2008.

În mod eronat se susţine că legea ar sancţiona doar nesoluţionarea cererilor de rambursare TVA, iar nu şi neplata efectivă a sumelor solicitate în cuprinsul acestora.

În mod corect prima instanţă a acordat societăţii cheltuieli de judecată, legea nu condiţionează obligarea la plata cheltuielilor de judecată de existenţa culpei ori de o atitudine rău-voitoare a părţii ce a căzut în pretenţii.

La termenul de judecată din 1.03.2012, intimata a solicitat instanţei de recurs, în temeiul art.267 TFUE, trimiterea următoarelor întrebări preliminare:

„În ce măsură permite dreptul comunitar ca o legislaţie naţională să prevadă sau, după caz, să poată fi interpretată, în sensul că statul membru nu datorează dobânzi în cazul în care sumele solicitate prin deconturile de TVA întocmite de societate pentru perioada august 2007 – martie 2008, au fost aprobate la rambursare, iar ulterior acestea au fost compensate prin emiterea unor acte de compensare nelegale, anulate de către o instanţă de judecată?”;

„În cazul în care răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, în cazul menţionat, dobânzile urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a deconturilor TVA şi până la data restituirii efective a sumei aprobate la rambursare?”.

Prin Încheierea din 21.06.2012, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a C.J.U.E. cu următoarea întrebare preliminară:

„Dacă interpretarea prevederilor art.124 Cod procedură fiscală, în sensul că Statul nu datorează dobânzi pentru sumele solicitate prin deconturile de TVA, pentru perioada cuprinsă între data compensării acestora şi data anulării actelor de compensare prin hotărâri judecătoreşti, este contrară prevederilor art.183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Europei din data de 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată?”.

Totodată s-a dispus suspendarea judecării recursului până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a  hotărârii preliminare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este necesară şi obligatorie formularea unei întrebări preliminare, neexistând nicio hotărâre preliminară cu privire la chestiunea prejudicială invocată.

Prin Hotărârea C.J.U.E. din 24.10.2013 s-a declarat că „Art.183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitată în amonte din TVA pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească”.

Considerentele Înaltei Curţi – instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată

Recursul este nefondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod corect de judecătorul fondului, având în vedere că dreptul şi competenţa organului fiscal de a realiza calculul dobânzilor este prevăzut de actele normative incidente numai în procedura administrativă de soluţionare a cererii.

În speţă, organul fiscal a refuzat acordarea dobânzii solicitate, caz în care societatea care s-a considerat vătămată printr-un refuz nejustificat a introdus acţiune în justiţie.

Judecătorul de contencios administrativ are plenitudinea de competenţă de a stabili, în baza probelor administrate, atât dreptul la dobânzi, cât şi cuantumul acestora.

Expertiza administrată în dosar a realizat un calcul al dobânzilor datorate în temeiul reglementărilor incidente Codului de procedură fiscală şi OMFP nr.1899/2004 – astfel încât nu există niciun motiv să se dispună refacerea calculului de către organul fiscal, care nu a formulat obiecţiuni.

Folosirea sintagmei „dobânda legală” în cuprinsul hotărârii instanţei de fond nu a indus aplicarea unui alt temei legal, din probele administrate rezultând contrariul.

Prin cererea precizatoare formulată de reclamantă, aceasta a înţeles să renunţe la judecarea capetelor de cerere subsidiare, ca urmare a emiterii actelor administrative.

Prin Sentinţa civilă nr.1069/ 14.02.2011, în practica, s-a menţionat că pârâta renunţă la susţinerea excepţiei lipsei de obiect a capetelor de cerere subsidiare.

Este adevărat că în considerentele şi dispozitivul sentinţei se dispune respingerea excepţiei lipsei de obiect, avându-se în vedere motivarea adusă fondului pricinii.

Deşi tehnica de redactare este criticabilă, aceasta nu este suficientă pentru a conduce la modificarea sau casarea sentinţei recurate, deoarece nu are relevanţă asupra soluţionării dosarului.

În mod corect s-a dispus anularea în tot a înştiinţării (deciziei) nr.1059905 din 30.09.2010 care priveşte refuzul de plată a dobânzilor aferente sumei de 3.697.738 lei reprezentând TVA.

Instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece explicaţiile oferite de organul fiscal în cuprinsul actului atacat se referă la cererea reclamantei prin care s-au cerut dobânzi.

Cu privire la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, se constată că potrivit dispoziţiilor art.117 şi 124 Cod procedura fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

Cap.1, secţiunea B, pct.6 din Ordinul nr.1899/2004 prevede un termen de maxim 45 zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de TVA, cu opţiune de rambursare.

În prezenta cauză, cererea de rambursare de TVA a fost soluţionată de organul fiscal prin realizarea unei compensări cu unele datorii ale societăţii, operaţiune ce a fost anulată ca nelegală de către instanţele de contencios administrativ.

Ca urmare a anulării deciziei de compensare, cererea de rambursare de TVA a rămas nesoluţionată în termenul legal şi s-a pus întrebarea dacă în această situaţie, organul fiscal datorează dobânda prevăzută de art.117 Cod procedura fiscală.

Înalta Curte a considerat necesar să se adreseze, pentru rezolvarea modului de interpretare a dreptului european, cu întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunţată, C.J.U.E. a interpretat art.183 din Directiva TVA în sensul că modalităţile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralităţii sistemului fiscal al TVA-ului, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil.

S-a mai reţinut că din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă, neexistând vreo diferenţă pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Aceasta este şi interpretarea pe care judecătorul naţional este obligat, prin efectul hotărârilor C.J.U.E., să o dea problemei de drept deduse judecăţii, în sensul că, deşi s-a efectuat o compensare a datoriilor, actul fiind anulat de instanţa judecătorească, rezultă că, în fapt, rambursarea a fost efectuată cu depăşirea termenului de 45 de zile prevăzut de legislaţia naţională.

În atare situaţie, organul fiscal datorează dobânzi de întârziere în cuantumul calculat de expertiza judiciară administrată în faţa instanţei de fond şi omologată prin hotărârea pronunţată.

Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs formulate în temeiul art.312 alin.(1) teza a II-a Cod procedura civilă coroborate cu art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, recursul a fost respins ca nefondat.

Legislaţie relevantă:

Legea nr. 161/2003, art. 70

Faptul că statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate sau o funcţie publică, astfel încât, chiar dacă pentru parlamentari nu există dispoziţii speciale referitoare la conflictul de interese în cuprinsul Legii nr. 161/2003 – aşa cum există pentru membrii Guvernului, aleşii locali şi funcţionarii publici – norma generală cuprinsă în art.70 din această lege le este direct aplicabilă şi acestora, ca persoane ce exercită funcţii de demnitate publică.

Decizia nr. 565 din 7 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, la data de 11.10.2011, reclamantul MAL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr.l03041/G/II/ 19.09.2011, solicitând anularea acestui raport ca fiind nelegal şi netemeinic şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a invocat motive de nulitate absolută a raportului, pentru nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate prevăzută de art.8 alin.3 din Legea nr.176/2010, în sensul că în calitate de subiect evaluat a aflat din presă despre procedura sa de evaluare.

Astfel, întreaga procedură de evaluare care s-a finalizat prin întocmirea raportului contestat s-a desfăşurat cu încălcarea principiului confidenţialităţii şi a dreptului la apărare.

În acest sens, a arătat că procesul evaluării a fost demarat în data de 16.11.2010, informaţia fiind dată publicităţii încă din anul 2010, în timp ce reclamantul susţine că a fost informat abia în data de 03.01.2011.

Raportul a fost expediat de către Agenţia Naţională de Integritate în data de 20.09.2011, cu toate acestea, concluziile raportului au fost date publicităţii încă din data de 19.09.2011.

În opinia sa, în mod evident a fost încălcat principiul confidenţialităţii, statuat de art.8 din Legea nr.176/2010.

Pe de altă parte, reclamantul a susţinut că raportul este netemeinic, arătând că pârâta a reţinut în mod greşit că nu ar fi respectat regimul juridic al conflictelor de interese pentru că a propus angajarea soţiei sale în funcţia de expert la biroul său de parlamentar şi a avizat contractul individual de muncă încheiat între aceasta şi Camera Deputaţilor.

Faptele reţinute nu sunt de natură să probeze un comportament care ar contraveni principiului imparţialităţii sau atitudinii neutre aşa cum se arată în raportul contestat. Deputatul nu este un funcţionar public, în sensul dispoziţiilor Legii nr.188/1999, drept urmare, raportul deputat – alegător nu poate fi asimilat raportului de serviciu specific funcţionarului public, Legea nr.161/2003 delimitând cu claritate cele două categorii de funcţii.

Pârâta ANI a depus întâmpinare la data de 21.10.2011, prin care a solicitat respingerea contestaţiei reclamantului, apreciind că susţinerile formulate sunt nefondate.

Prin încheierea din data de 8.01.2013, Curtea de Apel Cluj a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că prin Încheierea nr.4946/ 22.11.2012, pronunţată de Î.C.C.J. în dosar nr.4756/1/2012 a fost admisă cererea de strămutare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –  Secţia – a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.01.2013.

Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr.1523 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul MAL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a anulat raportul de evaluare nr.103041/G/II/ 19.09.2011.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin raportul de evaluare contestat s-a apreciat că reclamantul  s-a aflat în conflict de interese atunci când, în calitate de deputat, a propus angajarea la cabinetul său a soţiei, avizând ulterior contractul de muncă al acesteia, în drept, reţinându-se dispoziţiile art. 70, 71 şi art.72 din Legea nr.161/2003.

Prima instanţă a apreciat că interpretarea articolele 70 şi 71 din Legea 161/2003 trebuie să se facă prin raportare la întreg actul normativ, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat conflictul de interese în cazul parlamentarilor.

Sub acest aspect a constatat că la capitolul 2, după secţiunea 1, intitulată „definiţie şi principii”, care cuprinde art.70 şi 71, urmează mai multe secţiuni care reglementează în mod distinct conflictul de interese pentru diverse categorii de funcţionari sau demnitari. Mai precis, secţiunea a II-a reglementează conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, secţiunea a III-a reglementează conflictul de interese privind aleşii locali, secţiunea a IV-a reglementează conflictul de interese privind funcţionarii publici. De asemenea, capitolul 4 din lege reglementează alte conflicte de interese şi incompatibilităţi.

Astfel, a constatat ca articolul 72 din lege nu este aplicabil parlamentarilor, întrucât se referă în mod explicit la membrii guvernului, la secretari, subsecretari de stat şi persoane asimilate acestora, prefecţi şi subprefecţi, iar un deputat nu se încadrează la nici una dintre aceste categorii.

În opinia primei instanţe, extinderea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 72 şi următoarele la deputaţi este nelegală şi prin prisma faptului că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca aceste dispoziţii să se aplice şi la această categorie de demnitari, ar fi precizat acest lucru, aşa cum a făcut-o, de altfel, în capitolul 4 din lege, unde a extins aplicabilitatea dispoziţiilor art.72 la alte categorii de funcţionari şi demnitari, din enumerarea de la art.99 nefăcând parte, însă, parlamentarii.

În condiţiile în care legiuitorul a înţeles să reglementeze în detaliu conflictul de interese pentru anumite categorii de funcţionari şi demnitari rezultă că pentru categoriile de demnitari şi funcţionari care nu au fost avute în vedere de legiuitor nu sunt aplicabile aceste norme.

Nu există nici un temei să se aprecieze că pentru celelalte categorii de funcţionari şi demnitari se aplică prin asemănare dispoziţiile articolului 72 şi nici că art.70 şi 71 sunt suficiente pentru a întemeia răspunderea unor demnitari despre care nu fac vorbire secţiunile subsecvente.

Prima instanţă a observat că în ceea ce priveşte incompatibilitatea, legiuitorul  a edictat norme explicite referitoare la parlamentari, rezultând că omisiunea din capitolul 2 referitoare la conflictul de interese nu este una întâmplătoare şi că dacă legiuitorul ar fi dorit să reglementeze conflictul de interese şi pentru parlamentari, ar fi făcut-o în mod expres.

Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva sentinţei nr.1523/ 30.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedura civilă.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că reclamantul a încălcat prevederile art.70 şi art.71 din Legea nr.161/2003 prin propunerea de angajare a soţiei sale, ME în funcţia de expert la biroul său parlamentar şi avizarea contractului individual de muncă încheiat de aceasta cu Camera Deputaţilor.

Pârâta arată că reclamantul a avut un interes personal în angajarea soţiei sale, care în perioada 16.03.2010 – 01.01.2011 (când a încetat contractul individual de muncă), a încasat un venit net de 5.508 lei, aspecte ce se circumscriu noţiunii de conflict de interese, astfel cum este definită de dispoziţiile Legii nr.161/2003.

Mai arată recurenta-pârâtă că dispoziţiile Legii nr.161/2003 ce reglementează incompatibilităţile şi conflictele de interese se aplică tuturor categoriilor de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, inclusiv senatorilor şi deputaţilor.

Chiar dacă pentru parlamentari nu există dispoziţii speciale referitoare la conflictul de interese în cuprinsul Legii nr.161/2003 (deşi aceasta cuprinde asemenea dispoziţii speciale pentru membrii Guvernului, aleşii locali şi funcţionarii publici), norma generală de la art.70 este direct aplicabilă în cazul acestora ca persoane ce exercită funcţii de demnitate publică.

Relevant în acest sens este şi faptul că prin Regulamentul Senatului adoptat prin Hotărârea nr.28/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este reglementat conflictul de interese în cazul senatorilor, art.174 alin.(2) din Regulament, reluând dispoziţiile art.70 din Legea nr.161/2003.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este fondat.

În cauză, instanţa  a fost  sesizată potrivit  art. 22 alin.1 din Legea nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi  pentru  modificarea  şi completarea Legii nr.144/2007 privind  înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, având competenţa de a se pronunţa asupra  legalităţii Raportului de evaluare a conflictului de interese de  natură  administrativă nr.103041/G/II din 19.09.2011.

Deşi conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituţie, care nu se referă la această situaţie, reglementându-se doar incompatibilităţile, dispoziţiile din legi şi regulamente referitoare la problema în discuţie trebuie să respecte cadrul constituţional care configurează regimul  juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităţilor  şi  interdicţiilor în cazul  deputaţilor şi senatorilor.

Actele  normative relevante pentru  reglementarea în cazul  parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele  administrative sunt pe lângă Legea nr.176/2010, Legea nr.161/2003, Legea nr.96/2006 şi regulamentele celor două camere ale  Parlamentului.

Conflictul de interese este definit  de art.70 din Legea  nr.161/ 2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate  publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea  influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi a altor acte normative.

Aceeaşi definiţie a fost preluată în dispoziţiile  art. 174 alin.3 din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a 2-a – Conflictul de  interese, constatarea incompatibilităţilor şi ale interdicţii -, cu  menţiunea că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată  expres de  Legea nr.96/2006 în forma  în vigoare la data  emiterii  raportului de  evaluare contestat.

O definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii  publici este  inclusă  în art. 13 din  Recomandarea 10/2000 a  Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Astfel, se prevede: „Conflictul de  interese apare atunci  când  funcţionarul  public  are un  interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu  imparţialitate  şi obiectivitate. Interesele  private ale funcţionarului  public  pot  include un beneficiu pentru  sine sau  pentru  familia sa, pentru  rudele  sale apropiate, pentru  prieteni, pentru  persoane sau apropiaţii cu care  funcţionarul  public a  avut relaţii  politice  sau de  afaceri. Interesul  personal  se poate referi  şi la orice  datorii  pe care  funcţionarul  public  le are  faţă de persoanele enumerate mai sus”.

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor  şi senatorilor  este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea  anumitor drepturi,  acest statut nu  poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte  categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o  funcţie  publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art.70 din Legea nr.161/2003 care reglementează conflictul de  interese.

În acest sens, prezintă  relevanţă  considerentele  Deciziei  nr.81/ 27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr.136/ 14.03.2013 prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de  neconstituţionalitate a unor dispoziţii  din Legea pentru  modificarea  şi completarea  Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor  şi al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea  asigurării  integrităţii în exercitarea  demnităţilor  şi funcţiilor publice, toate  persoanele  menţionate la art. 1 alin.1 din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă  din  titlul reglementării, prin  sintagma  „funcţii  şi demnităţi publice”, în considerarea  căreia  le revin  obligaţii  specifice.

Or, a mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor  şi a senatorilor – prevăzută la pct.3 din art.1 alin.1 din Legea nr.176/ 2010 – este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi  funcţionari publici cărora li se  aplică actul  normativ.

În raport de cele menţionate, Curtea constată că instanţa de  fond a interpretat în mod eronat prevederile  art.70 din Legea nr.161/ 2003, reţinând că acestea nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, respectiv deputaţilor  şi senatorilor.

Referitor la susţinerea reclamantului privind inexistenţa  conflictului de  interese  în privinţa  angajării  personalului birourilor  parlamentare, situaţie  stabilită prin  hotărârea din 18 octombrie  2011 a comisiei comune speciale  a celor două camere  ale Parlamentului României, Curtea apreciază că acest document nu prezintă  relevanţă  în cauză, întrucât la data adoptării actului, împrejurarea care determinase conflictul de interese nu mai exista, contractul de  muncă al soţiei  încetând la 1 ianuarie 2011.

Este reală susţinerea  reclamantului  că în materia  conflictului de  interese  există o reglementare  neunitară,  de natură să determine  interpretări diferite ale textelor de lege, fiind însă atributul  legiuitorului de a realiza o sistematizare  a dispoziţiilor  cu consecinţa creşterii  predictibilităţii legii.

Curtea reţine de asemenea, că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în definiţia cuprinsă în art. 70 din Legea nr.161/ 2003 interesul personal putând fi reprezentat şi de un beneficiu patrimonial pe care  o rudă  sau o persoană apropiată  îl obţine ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, de natură a influenţa exercitarea cu  obiectivitate a  atribuţiilor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1, teza I Cod procedura civilă şi art.20 din Legea nr.554/2004, a admis recursul, a modificat sentinţa recurată şi rejudecând cauza, a respins acţiunea ca nefondată.