Potrivit unui studiu al Comisiei Europene, dat publicităţii de curând, România rămâne statul membru care înregistrează cel mai mare deficit de colectare de TVA, de 37,2% (diferenţa dintre sumele de TVA ce ar trebui colectate şi încasările efective din TVA). Aceasta se traduce într-o sumă neîncasată de aproximativ 7,7 miliarde de Euro.

„Pentru a pune lucrurile în context, suma necolectată din TVA este mai mare decât alocările bugetare ale României în anul 2017 pentru educaţie, investiţii în infrastructură sau sănătate”, a declarat Daniel Anghel, lider impozite și taxe indirecte PwC Europa Centrală şi de Est.

„PwC România a susţinut în mod constant necesitatea implementării unor măsuri de creștere a gradului de colectare a TVA şi de combatere a evaziunii fiscale. O soluţie în acest sens ar fi preluarea bunelor practici ale altor state membre, cu rezultate palpabile apărute într-un termen rezonabil şi numai după consultări cu mediul de afaceri şi, dacă este cazul, cu Comisia Europeană.  Există soluţii care au avut un rol important atât în creşterea gradului de colectare, cât şi din perspectiva impactului pozitiv asupra mediului de afaceri, precum: Dosarul Standard de Audit pentru taxe, obligativitatea utilizării unui software certificat pentru facturare, sau menținerea unei baze de date pentru monitorizarea centralizată a TVA”, a adăugat Daniel Anghel.

Potrivit studiului, România a înregistrat o îmbunătăţire în privinţa colectării de TVA pe parcursul anului 2015.

„Evaziunea în zona de TVA s-a diminuat în principal ca urmare a trecerii la cota redusă de TVA pentru produsele alimentare şi a măsurilor colaterale, cum ar fi taxarea inversă şi limitarea plăților în numerar. Lupta împotriva fraudei TVA trebuie să continue şi să fie bazată în principal pe operaționalizarea obținerii informațiilor fiscale prin intermediul infrastructurii IT a ANAF şi prin automatizarea analizei de risc”, a conchis Daniel Anghel.

Studiul Comisiei Europene privind deficitul de încasare a TVA în cele 28 de state membre ale Uniunii Europene cuprinde date aferente anului 2015.

Conform rezultatelor acestui studiu, țările din Uniunea Europeană au înregistrat un deficit de aproximativ de 152 de miliarde EUR din TVA în cursul anului 2015.

Cât timp am fost membru al Senatului României și apoi membru al Guvernului nu m-am implicat, niciodată, în elaborarea niciunei norme juridice fiscale ori de procedură fiscală. Mai mult, în toți acei ani, nici măcar nu am sugerat vreodată o posibilă soluție legislativă de principiu sau cu privire la o chestiune particulară.

De ce nu am făcut acest lucru, având în vedere că unii dintre cei care se consideră pe ei însiși ca fiind fiscaliști și ajunși, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, în funcții executive neimportante, au încercat, chiar cu agresivitate, să-și impună propria viziune în legislația fiscală națională?

Din respect pentru domeniul juridic în general și pentru materia dreptului fiscal în special, materie pe care o predau la Facultatea de Drept a Universității București de aproape 25 de ani, înțelegând că nu poți fi legiuitor și practician în același timp. Nu poți să și edictezi norma, iar apoi să propui interpretări ale aceleiași norme și s-o și aplici. Nu poți să participi la fenomenul legislativ într-un anume domeniu, încercând să-ți impui o concepție foarte clară pe care o ai despre un anumit lucru, deși ulterior vei aplica norma propusă tot de tine.

Un exemplu: sunt adeptul impozitării progresive. Argumentat. O țară care are nevoie de dezvoltare economică și cu un nivel de sărăcie care ne plasează pe penultimul loc în Europa nu se va putea dezvolta în sistemul cotei unice. Niciodată. Este elementar. Cu toate acestea, toată societatea românească este de părere că avantajele cotei unice sunt evidente. Personal mi se pare, la fel de evident, greșit. Dar nu acesta este subiectul. Încercam să explic, apelând la forța unui exemplu foarte simplu, de ce m-am abținut, în mod absolut, să particip la reglementarea în materie fiscală.

Pe de altă parte, ca avocat și cadru didactic în domeniul dreptului fiscal, chestiunile care mă preocupă în mod special în această materie sunt două:

• neafectarea dreptului de proprietate al contribuabilului prin impozitare;
• drepturile și garanțiile procesuale ale contribuabilului în confruntarea sa cu fiscul.

În prezentul editorial aș vrea să fac câteva considerații în legătură cu primul aspect, al neafectării dreptului de proprietate. În legătură cu al doilea, dacă prezenta publicație va găsi de cuviință și va fi interesată de cele susținute de mine poate, în viitor, îmi va da șansa să mă exprim, într-un alt editorial, și cu privire la a doua chestiune, a drepturilor și garanțiilor procesuale ale contribuabilului.

Nu este cadrul aici să fac referire la doctrină sau jurisprudență sau să realizez o argumentație cu aparat critic specific unui studiu de specialitate. Este însă locul să povestesc unele întâmplări, pe alocuri hazlii, și să fac unele observații, cu speranța că decidenții legislativi, în înțelepciunea lor, se vor apleca și asupra acestor chestiuni.

Anul 2010. Sesiune la Senatul României. Ulterior alegerilor prezidențiale din 2009, în dorința de a da o majoritate parlamentară unui Guvern (condus la vremea respectivă de domnul Emil Boc) agreat de către Președintele României, în Parlament a apărut, ca urmare a unui fenomen blamat de toată lumea, respectiv traseismul politic, o nouă formațiune: Uniunea Națională pentru Progresul României.

Problema nu era că această formațiune decidea la nivel parlamentar și guvernamental profitând de un număr de parlamentari fără de care Guvernul nu putea supraviețui, problema era că această formațiune se ocupa și de „binele” românilor. Să nu fiu înțeles greșit. Nu am nicio îndoială cu privire la bunele intenții ale acestei formațiuni….școala le lipsea….și mă refer la școala în sensul propriu al cuvantului, pentru că „școala vieții” o aveau în mod evident.

Declarându-și scopul politic al apariției și existenței ca fiind propășirea poporului român și continua sa ridicare nu doar pe scara moralității, dar și a bunăstării, UNPR ne propune în toamna anului 2010, nici mai mult nici mai puțin, decât impozitarea anuală cu 1% a „marilor averi”. Proiectul, evident populist, dar de un populism caragialesc, blochează temporar capacitatea de reacție a parlamentarilor, care nu știau dacă e bine să se opună unei idei care propunea ca cei bogați să dea din averea lor pentru a contribui la avuția națională și mai ales pentru a reechilibra bugetul național.

Pe scurt, proiectul trece flueirând prin comisiile de specialitate ale Senatului României și ajunge în plen cu rapiditatea fulgerului, profitând de lipsa de reacție a parlamentarilor, dar și de comoditatea acestora care, gândindu-se că Senatul nu este camera decizională în materie fiscală, ar fi urmat ca deputații să se descurce finalmente cu această propunere și să și răspundă public de ce sunt de acord sau de ce se opun.

În fața acestui proiect am rămas consternat. Toată pregătirea mea juridică de mulți ani, evident inutilă în focul luptelor politice și al discuțiilor exclusiv în oportunitate și mai puțin în legalitate, îmi creea insomnii. Oare cum era posibil ca în camera superioară a Parlamentului României cineva să propună o formă de impozitare care avea ca efect exproprierea contribuabilului? Parcă scria în Constituție că exproprierea nu este posibilă decât pentru cauză de utilitate publică și cu despăgubire. Eu reținusem, deja nu mai știam dacă în mod greșit sau nu, că impozitarea nu poate afecta substanța bunului impozitat. Mai citisem prin jurisprudența CEDO că un impozit pentru a cărui achitare contribuabilul folosește resurse financiare din alte surse decât cele care fac obiectul impunerii are cel puțin o problemă cu asieta, dacă nu cu legalitatea propriu-zis.

Ce să mai spun de faptul că, în plenul Senatului, un coleg de la UNPR a venit și cu niște cifre, susținând că aplicarea impozitului de 1% asupra „marilor averi” va duce la reechilibrarea bugetului și acoperirea deficitului de încasări. Ne aflam în plin ridicol. Nu știam cum să explic unei săli paralizate de teama de a fi împotriva unei idei ce părea salvatoare și care ar fi întrunit „sufragiul” popular, care punea semnul egalității între bogăție și furt, că o asemenea propunere nu ar fi întrunit nici criteriile de impozitare medievale din Imperiul Otoman.

Nimeni nu avea o definire a „marilor averi”. Nimeni nu explica cum se va face evaluarea acestora. Nimeni nu punea în discuție faptul că impozitul propus era un impozit de natura impozitului pe avere, cu precizarea că existau două forme ale acestui impozit (impozitul pe sporul de avere, pe care-l întâlnim în special în Europa, și impozitul pe succesiuni, pe care-l întâlnim în special în America de Nord). Nimeni nu își punea problema că impozitul era discriminatoriu și că nicio definire, indiferent de pragul valoric, nu ar fi întrunit niciodată exigențele constituționale. Nimeni nu-și punea problema că, în fapt, aplicând un impozit asupra substanței averii, în fapt îi expropriem propriu-zis pe viitorii contribuabili etc.

În interpretarea inițiatorilor, „marile averi” erau cele imobiliare, întrucât evident, într-o gândire politică îngustă, ceea ce deranjează cel mai tare este vila vecinului: nimeni nu punea în discuție câștigurile de capital, de exemplu. Nimeni nu se gândea că imobilele făceau deja obiectul impozitării la nivel local și nimeni nu explica dacă exista vreo diferență cu privire la așezarea impozitelor locale și a noului impozit. Ideea de bază era haiducească: să luăm de la bogați și să compensăm pierderile bugetare cu ceea ce nu putem lua de la toți, pentru că sunt săraci. Mai era puțin și inventam modelul politic al juntei militare alese democratic pe valul de simpatie populară, sub condiția ca junta să-i nenorocească pe toți cei care nu merg cu tramvaiul.

Dându-mi seama că e nevoie și de puțin umor în această situație, am intrat în logica inițiatorului și, având în minte principiul reductio ad absurdum, am cerut cuvântul la dezbaterile în plen anunțând că invoc un articol din Regulamentul Senatului care îți dă posibilitatea, în situații excepționale, când reglementarea legală este de mare interes, de exemplu, să propui amendamente direct în Plen (în mod normal, conform procedurii parlamentare, amendamentele se propun în comisiile de specialitate, iar dacă amendamentul propus este respins, regulamentul dă posibilitatea inițiatorului amendamentului respins să-l susțină din nou în Plen).

Când am anunțat că vreau să propun un amendament la actul normativ care urma să rezolve problema deficitului bugetar al României, am fost „primit” ca și cum, în Adunarea de la București care l-a ales pe Cuza și a făcut Unirea Principatelor, l-aș fi susținut pe Vogoride.

Când vrei să demonstrezi ridicolul unei situații, trebuie să o tratezi cu toată seriozitatea posibilă. Iar propunerea trebuie să fie suficient de gogonată (dar spusă cu un aer serios, evident), încât să-i poți face pe oameni să înțeleagă cât de absurdă este propunerea pe care tocmai se pregătesc să o susțină. Ca atare, amendamentul propus de mine a fost următorul: am spus că, dacă impozitând cu 1% „marile averi” rezolvăm problema deficitului bugetar, în această situație eu propun ca impozitul să fie 2% și în acest fel să intrăm pe excedent bugetar și să facem rost și de bani pentru infrastructură.

Iar dacă ideea impozitării cu 1% anual, asupra substanței averii unei persoane, nu sună nimănui ca având o problemă cel puțin de constituționalitate, atunci am propus să impozităm cu 10% marile averi, ca să devenim creditori ai Uniunii Europene și, în acest fel, să scăpăm și de „coșmarul administrativ” al fondurilor europene. Iar dacă aplicăm 10%, nu doar că rezolvăm toate problemele, dar în câțiva ani scăpam de toate marile averi și aveam din nou condițiile propice de trecere la comunism, de data aceasta chiar într-o formă mai apropiată de teoria marxistă de bază și fără tancuri sovietice pe fundal.

Nu știu și nici nu cred că am fost singurul a cărui contribuție a determinat, până la urmă, să nu se voteze o asemenea inițiativă legislativă, cert este că ea nu s-a votat. Totuși, inițiatorii acesteia nu pare să fi înțeles prea mult, având în vedere că în programul politic al UNPR, până la alegerile din 2016, veți regăsi acest punct: introducerea impozitării marilor averi.

Ceea ce mi se pare însă și mai grav este că ideea și modelul fiscal al impozitării „marilor averi” a născut în reglementarea fiscală actuală, de lege lata ca să folosim un termen consacrat, un „pui” la fel de neconstituțional, care încalcă dreptul de proprietate și jurisprudență CEDO la fel de mult și care se bucură de aceeași cantitate de lipsă de logică ca și precedenta încercare: impozitul asupra imobilelor cu destinație nerezidențială.

Până la această ilustră idee a creării a două categorii de imobile din punct de vedere fiscal, adică imobile în care oamenii dorm (rezidențiale) și imobile în care oamenii dezvoltă diverse activități cu caracter economic (nerezidențiale), contribuabilul român plătea impozitul pe clădire și punct. În reglementarea actuală, dacă proprietarul unei clădiri închiriază imobilul către o firmă, va plăti impozitul pentru clădirile cu destinație nerezidențială. Oare de ce? Dacă se desfășoară activitate economică imobilul ocupă mai mult spațiu, ia lumina vecinilor mai mult decât dacă este rezidențial? Evident, nu există nicio rațiune economică sau fiscală pentru o asemenea distincție.

Nemaivorbind că impozitul este discriminatoriu în raport cu proprietarii deținători de imobile care se închiriază. În structura actuală de impozitare, un proprietar care închiriază un imobil pentru uzul unei familii poate lua o chirie de două sau trei ori mai mare decât un proprietar care închiriază un imobil pentru o activitate economică. Dar primul va plăti impozit pe imobilele cu destinație rezidențială, evident de câteva ori mai mic decât impozitul pe clădirile cu destinație nerezidențială.

Reglementarea legală prevede că, dacă proprietarul are înregistrat la fisc un contract de închiriere a imobilului la data de 31 decembrie a anului precedent, va datora pentru întregul an următor impozitul pe clădirile cu destinație nerezidențială, fără a lua în considerare că locațiunea poate înceta, de exemplu, la 15 ianuarie și imobilul să nu se mai închirieze deloc. De unde să ia proprietarul fondurile pentru achitarea impozitului pentru imobilele cu destinație nerezidențială? Din alte venituri evident. Și dacă nu are alte venituri, ce face fiscul? Scoate la licitație imobilul? Adică ajungem în situația în care contribuabilul de bună-credință, care nu poate plăti impozitul din cauze obiective, ajunge să fie deposedat de bunul ce face obiectul impozitării? O fi constituțională o asemenea situație? O respecta deciziile CEDO?

Ca să avem o idee vagă, plecați de la ipoteza că avem un imobil cu destinație de birouri cu valoare de impunere de 14.000.000 euro. Calculați și vedeți cât este impozitul și pe urmă să ne gândim de unde îl plătești, dacă respectăm condiția legală a faptului că este închiriat la 31 decembrie anul anterior, dar contractul expiră la 15 ianuarie, proprietarul urmând să plătească impozit pentru imobil nerezidențial pe tot anul, fără a încasa nici măcar venit din chirie. Și dacă este închiriat, în mod evident, vei plăti din chiria încasată. Pentru mine, este evident că aici s-a găsit o metoda simplă, dar neconstituțională și nelegală finalmente, de a crește masiv cota unică. Sau poate greșesc eu…

Legiuitorul prevede că, la fiecare doi ani, cei care dețin imobile cu destinație nerezidențială, trebuie să facă raport de evaluare a acestora, pentru ca fiscul să poată stabili baza la care se raportează impozitarea. O asemenea cerință nu ar fi posibilă, într-o opinie personală, decât dacă cineva are interese economice (de natura conflictului de interese) în zona activității evaluatorilor, cărora li se dă de lucru fără să fie nevoie. În orice ipoteză, ideea că valoarea unui imobil fluctuează semnificativ o dată la doi ani – și o face atât de semnificativ încât să determine o creștere a bazei de impunere atât de importantă încât fiscul să fie păgubit în absența unei actualizări – este evident aberantă.

Dar această reglementare a impozitului pe imobilele cu destinație nerezidențială are ca efect evident exproprierea parțială sau totală, într-un anumit termen, a proprietarului. Aplicarea unui procent anual atât de mare din valoarea intrinsecă a unui imobil este o formă directă de expropriere.

Care este diferența între impozitarea UNPR-istă și umoristică de altfel a „marilor averi” care erau compuse din clădiri și terenuri în inițiativa din 2010 și distincția inventată în noul Cod fiscal la capitolul impozitării imobilelor cu destinație nerezidențială? Evident, niciuna.

Pentru aplicarea acestui impozit s-a obosit legiuitorul primar sau secundar să definească „activitatea economică”? Un ONG care închiriază un imobil are activitate economică? O gradiniță sau o școală care închiriază un imobil are activitate economică? Evident, nu. Vă întrebați cum consideră fiscul imobilele închiriate pentru desfășurarea unor asemenea activități? Le consideră ca fiind imobile cu destinație nerezidențială (le consideră așa, pentru că așa vor ei….și n-ai decât să-i dai în judecată etc.), deși reglementarea legală este clară.

Veți observa, unii dintre dumneavoastră, că școlile nu plătesc impozit deloc. Absolut corect, dar proprietarii care le închiriază spațiu de desfășurare a activității vor fi informați că dețin imobile cu destinație nerezidențială. Justificarea fiscului? „Îndrumări” de la ANAF pe care nimeni nu le-a văzut.

În fapt, cred că cineva care nu a avut curajul politic de a spune că vrea să modifice cota unică a găsit această soluție, care însă este greșită din punct de vedere constituțional, civil, al dreptului de proprietate, este discriminatorie, este nejustificată economic, este abuzivă.

Am înțeles că e mare deranj pe la administrațiile financiare cu această impozitare…..învățătura bat-o vina (la aceea lipsă mă refer, firește).

Autor: Conf.univ.dr. Dan Șova

Editorialul Tax Magazine nr. 8/2017

Rezumat: În dreptul fiscal european şi internaţional, este un loc comun faptul că nimeni nu ar trebui să plătească cele mai mari impozite posibile doar pentru a satisface autorităţile fiscale. Prin urmare, atât timp cât se înscrie în limitele legii, un contribuabil este îndreptăţit să-şi organizeze afacerea după cum doreşte. Judecătorii fiscali români par să nu fie de acord cu această abordare. Câteva comentarii cu privire la un recent dosar de TVA soluţionat de Curtea de Apel Cluj sunt, pentru acest motiv, necesare.

Summary: In European and international tax law, it is common ground that no one should pay the highest possible taxes just to please to tax authorities. Therefore, as long as it stays within the legal boundaries, a taxpayer is entitled to organize a business as it pleases. Romanian tax judges seem to disagree with this approach. A few comments on a recent VAT case decided by the Cluj Court of Appeal are therefore needed.

În această perioadă, ne-a reţinut atenţia o afacere din domeniul taxei pe valoarea adăugată soluţionată de Tribunalul Maramureş (fond) şi Curtea de Apel Cluj (recurs). După cum vom arăta în continuare, această afacere este circumscrisă unui drept de a nu plăti cele mai mari impozite posibile, recunoscut în practica fiscală internaţională, dar ignorat de autorităţile fiscale şi de instanţele de contencios fiscal din România.

În fapt, organele de control fiscal de la nivelul județului Maramureș au efectuat o inspecție fiscală care a vizat activitatea unei societăţi din perioada 2009-2011. Inspectorii fiscali au reținut că societatea datorează obligații fiscale în materie de impozit pe profit, impozit pe venitul microîntreprinderilor și taxă pe valoarea adăugată. Mai precis, organul fiscal a făcut aplicarea art. 11 VCF, în ceea ce privește relația societăţii reclamante, în calitate de școală de șoferi, cu instructorii auto autorizați ca persoane fizice ce desfășoară activitate economică, care erau colaboratorii societății.

Relația dintre școala de șoferi și instructorii auto cu care aceasta colaborează poate fi descrisă după cum urmează: în baza unor contracte de colaborare încheiate între cele două părți, societatea se obliga să asigure pregătirea teoretică a celor ce urmăreau să obțină permisul de conducere, iar instructorii auto să asigure pregătirea practică a acestora. De asemenea, instructorii auto se obligau să realizeze o publicitate adecvată societăţii care patrona şcoala de şoferi, pentru ca aspiranții la obținerea permisului de conducere să urmeze cursurile teoretice la această şcoală de şoferi.

În aceste condiții, persoanele interesate efectuau două plăți pentru fiecare dintre cele două prestări de servicii, independente una de cealaltă. Echipa de inspecție fiscală a apreciat că suntem în prezența unei operațiuni artificiale. Conform celor reţinute prin raportul de inspecţie fiscală, societatea ar fi trebuit să acționeze conform următorului algoritm:

• se pornește de la prezumția că suma pe care trebuie să o suporte un candidat pentru a urma cursurile şcolii de şoferi este de 1.000 RON, din care 100 RON reprezintă costul pregătirii teoretice și 900 RON costul pregătirii practice;
• în opinia organului de inspecție fiscală, societatea ar fi trebuit să încaseze în întregime suma de 1.000 RON și apoi să direcționeze către instructorii auto, în baza facturilor fiscale emise de către aceștia, suma de 900 RON reprezentând contravaloarea pregătirii practice.

Miza acestei discuţii o reprezenta depăşirea pragului de scutire pentru întreprinderile mici, de 35.000 euro, în perioada supusă inspecţiei fiscale. Astfel, prin modul de organizare a afacerii – două contracte încheiate de candidat şi facturi de 100 RON pentru pregătirea teoretică (emise de societatea care asigura pregătirea teoretică) şi respectiv de 900 RON pentru pregătirea practică (emise de instructorul autorizat să efectueze pregătirea practică) – societatea reclamantă s-a păstrat tot timpul sub pragul de 35.000 euro şi nu s-a înregistrat ca plătitoare de TVA. În opoziţie, inspectorii fiscali au apreciat, în baza mecanismului mai puţin favorabil, că pragul de TVA a fost depăşit.

Trebuie observat că în cauză s-a administrat și proba cu expertiza fiscală, expertul desemnat exprimându-se în sensul că modalitatea de interpretare propusă de către organul fiscal este eronată. Cu toate acestea, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea promovată de către societate, arătând că, în speță, modalitatea de achitare în mod separat a sumelor plătite pentru pregătirea unei persoane în scopul obținerii permisului de conducere a condus la o diminuare artificială a bazei de impunere, mai ales în ceea ce privește TVA, în felul acesta societatea nedepășind plafonul de scutire de la plata TVA.

Menţionăm și faptul că, în legătură cu această chestiune, fosta Gardă Financiară a formulat plângere penală împotriva administratorului societății pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005). Soluția a fost de neîncepere a urmăririi penale, organele de cercetare penală concluzionând că, prin comportamentul său, administratorul societății și societatea nu au urmărit să prejudicieze bugetul de stat. Tribunalul Maramureș nu a ținut cont de această soluție, motivând că doar dacă procedura penală s-ar fi finalizat cu o hotărâre a instanței de judecată aceasta ar fi putut să producă efecte și în fața instanței care judecă problema fiscală.

Faţă de această stare de lucruri, trebuie să se observe că, din punct de vedere juridic, atât instanța de fond, cât și organul fiscal s-au prevalat de dispozițiile art. 11 VCF, invocând abuzul de drept care a stat la baza așa-ziselor «operațiuni artificiale». Nici măcar formal însă prima instanță nu și-a pus problema să analizeze care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se reține incidența art. 11 VCF. Dacă se analizează doctrina de specialitate, se poate observa că este necesară îndpelinirea a trei condiții.

Autor: Cosmin Flavius Costaș

Puteți citi continuarea articolului în numarul 5 al revistei Tax Magazine. Găsiți aici mai multe detalii despre abonamentele Tax Magazine 2016.

Aceste norme vin să clarifice prevederile Codului Fiscal fără a modifica în vreun fel regulile stabilite de acesta. Actualele norme insistă asupra unor exemple concrete cu privire la interpretarea unor prevederi ale Codului Fiscal susceptibile de neclarități.

Primul capitol, „Dispoziţii generale”, clarifică ce se încadrează la „activități independente”, sfera și modalitatea de aplicare a metodelor utilizate la estimarea prețului de piață, pentru tranzacțiile între persoane afiliate. De asemenea, vine cu precizări despre tratamentul fiscal aplicabil în cazul reîncadrării formei unei tranzacții/activități de către autoritățile fiscale.

Clarificări generale:

Activitatea independentă versus activitatea dependentă este reglementată prin Codul fiscal și normele metodologice date în aplicarea acestuia astfel:

Prevederile Legii 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare definesc activitatea independentă ca fiind orice activitate desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii de venituri, care îndeplineşte cel puţin patru din următoarele criterii:

1. persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului şi a modului de desfăşurare a activităţii, precum şi a programului de lucru,

2. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea pentru mai mulţi clienţi,

3. riscurile inerente activităţii sunt asumate de către persoana fizică ce desfăşoară activitatea,

4. activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care o desfăşoară,

5. activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacităţii intelectuale şi/sau a prestaţiei fizice a acesteia, în funcţie de specificul activităţii,

6. persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de reprezentare, reglementare şi supraveghere a profesiei desfăşurate, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective,

7. persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea direct, cu personal angajat sau prin colaborare cu terţe persoane în condiţiile legii.

În acest context, orice activitate care nu îndeplinește condițiile pentru a fi independentă poate fi reîncadrată ca activitate dependentă.

Titlul II, „Impozitul pe profit”, stabilește regulile de încadrare și impunere pentru impozitul pe profit a diferitelor categorii de contribuabili, în funcție de formele de organizare și funcționare și de statutul lor fiscal. Stabilește regulile de determinare a rezultatului fiscal în cazul contribuabililor care aplică scutirea de impozit a profitului reinvestit și exemplifică elementele de calcul ale rezultatului fiscal care sunt incluse în baza impozabilă. Tot aici sunt aduse clarificări privind determinarea rezultatului fiscal al sediului permanent, legate de evitarea dublei impuneri precum și de alte aspecte internaționale. Se clarifică și încadrarea în sistemul trimestrial/anual de calcul și plată a impozitului pe profit a contribuabililor, în funcție de statutul acestora.

Titlul III, „Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor”, stabilește sistemul de impunere a veniturile microîntreprinderilor, detaliază categoriile de persoane juridice române care nu intră sub incidenţa sistemului de impunere pe veniturile microîntreprinderilor și clarifică începerea/încheierea perioadei impozabile în cazul înființării/lichidării unei microîntreprinderi, precum și data depunerii declarației în cazul microîntreprinderilor care îşi încetează existenţa în cursul anului. Totodată, clarifică în ce măsură microîntreprinderile nou-înființate aplică regimul favorabil prevăzut de Codul fiscal și aspecte legate de determinarea bazei impozabile pentru microîntreprinderi.

Titlul IV, „Impozitul pe venit” vine cu următoarele precizări:

• condițiile în care se acordă scutirea de la plata impozitului pe veniturile din activități independente, salarii și asimilate salariilor, pensii, activități agricole, silvicultură și piscicultură realizate de persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat;
• actualizarea veniturilor neimpozabile, în înțelesul impozitului pe venit, pentru a corespunde cu legislația specifică, în baza cărora sunt acordate aceste drepturi;
• orice activitate desfășurată de o persoană fizică în scopul obținerii de venituri, pentru a fi considerată activitate independentă, trebuie să îndeplinească cel puțin 4 din criteriile prevăzute de lege;
• corelarea prevederilor Titlului IV- Impozitul pe venit cu cele cuprinse în Titlul II – Impozitul pe profit, în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor efectuate în scopul desfăşurării activităţii independente, la stabilirea venitului net anual pe baza datelor din contabilitate;
• precizarea cursul de schimb utilizat la stabilirea echivalentului în lei a cheltuielilor deductibile limitat reprezentând contribuţii la un fond de pensii facultative, potrivit Legii nr.204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi completările ulterioare și prime de asigurare voluntară de sănătate, conform Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sume plătite în scopul personal al contribuabilului;
• stabilirea tratamentului fiscal aplicabil veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală;
• clarificarea tipurilor de venituri cuprinse în venitul brut din salarii sau considerate asimilate salariilor;
• precizări privind includerea în venituri impozabile a avantajelor reprezentând contravaloarea contribuţiilor la un fond de pensii facultative potrivit legii și a primelor de asigurare voluntară de sănătate, conform legii suportate de angajator pentru angajații proprii, precum și pentru alți beneficiari peste limita prevăzută de lege;
• clarificarea acordării deducerii personale fiecărui părinte/tutore pentru copiii minori în întreținerea căruia se află aceștia;
• precizarea elementelor deductibile luate în calcul la stabilirea bazei impozabile pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor;
• exemplificarea tipurilor de entități cuprinse în categoria “ entităților nonprofit“;
• precizarea elementelor care sunt incluse în cota forfetară de 40% reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului, pentru care contribuabilul nu este obligat să prezinte documente justificative;
• stabilirea regulii de determinare a venitului impozabil obținut de persoana fizică în urma operațiunilor de lichidare a unei persoane juridice;
• exemplificarea tipurilor de instrumente financiare care generează venituri impozabile din dobânzi;
• precizarea modalității de stabilire a venitului din operațiuni cu instrumente finaciare derivate;
• clarificarea modalității de acordare a plafonului neimpozabil lunar pentru veniturile din pensii reprezentând drepturi primite în conformitate cu prevederile Legii nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat și Legii nr.204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările și completările ulterioare;
• precizarea modalității de alocare a cheltuielor efectuate în comun în situația în care un contribuabil desfășoară o activitate agricolă pentru care venitul net se determină pe bază de normă de venit și o altă activitate agricolă pentru care nu există obligaţia stabilirii normelor de venit;
• clarificarea modalității de stabilire a bazei de calcul a impozitului în cazul în care transferul dreptului de proprietate se realizează prin hotărâre judecătorească.

Potrivit Titlului V, „Contribuţii sociale obligatorii” , contribuabilii, persoane fizice, obligați la plata contribuțiilor sociale obligatorii, în sensul că aceștia includ și acele persoane fizice care nu au domiciliul sau reşedinţa în România și care, potrivit legislației europene aplicabilă în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, datorează contribuţii sociale obligatorii în România.

Angajatorii care nu au sediul, respectiv domiciliul sau reşedinţa în România şi care, potrivit legislației europene aplicabilă în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, datorează în România contribuţiile sociale obligatorii pentru salariaţii lor.

Același capitol stabilește sumele care se includ în baza lunară de calcul al contribuțiilor sociale obligatorii, in cazul veniturilor din salarii și asimilate salariilor.

Tot aici sunt specificate modalitățile de stabilire a bazei de calcul al contribuțiilor sociale obligatorii datorate de angajatori sau de persoanele asimilate acestora și de persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente şi care determină venitul net anual pe baza normelor anuale de venit.

Observații:

Cetățenii români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii de la angajatorii dintr-un stat membru al Uniunii Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene, respectiv, de la cei dintr-un stat care aplică un acord bilateral de securitate socială cu România nu datorează contribuții de asigurări sociale în România pentru aceste venituri în România. În cazul lor, se aplică regula potrivit căreia lucrătorii care se deplasează pe teritoriul Uniunii Europene trebuie sa facă obiectul unei singure legislații în materie de securitate socială, potrivit Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

Persoanele fizice, cetățeni români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii de la angajatori români și sunt detașate într-un stat membru al Uniunii Europene, Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene, se supun legislației din România și datorează contribuțiile sociale obligatorii în România, numai în situația în care dețin formularul portabil A1 eliberat de Casa Națională de Pensii din România. Formularul A1 dovedește exclusiv menținerea titularului acestuia la sistemul de securitate socială (asigurare pentru pensie, accidente de muncă și boli profesionale, asigurări sociale de sănătate, prestații familiale) din statul de trimitere (statul de care aparține instituția care a emis respectivul document).

Pentru persoanele fizice, cetățeni români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii de la angajatorii dintr-un stat care aplică un acord bilateral de securitate socială cu România se aplică prevederile din acordurile bilaterale în domeniul securității sociale. Condiţiile detaşării sunt similare celor prevăzute de regulamentele comunitare, singurul element care diferă fiind durata perioadelor de detaşare şi de prelungire a acestora. Instituţia competentă în ceea ce priveşte determinarea legislaţiei aplicabile în cazul lucrătorilor migranţi este Casa Naţională de Pensii Publice.

Persoanele fizice, cetățeni români cu domiciliul în România, care realizează venituri din salarii într-un stat care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene aplicabilă în domeniul securității sociale şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, la angajatori din aceste state, care nu au sediu social, sediu permanent sau reprezentanţă în România, nu datorează în România contribuții sociale obligatorii pentru aceste venituri.

Titlul VI, „Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România”, clarifică termenului ”redevență” și regularizarea impozitului reținut la sursă pentru următoarele categorii de venituri:

– veniturile obţinute de artişti sau sportivi rezidenți în state UE sau cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri;
– veniturile reprezentând dobânzi obţinute din România de o persoană juridică rezidentă într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European;
– veniturile din activităţi independente care sunt obţinute din România de o persoană fizică rezidentă într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European.

Titlul VII, „Taxa pe valoarea adăugată” vine cu următoarele precizări:

• extinderea posibilității de a crea un grup fiscal și în cazul persoanelor care sunt administrate de organe fiscale diferite;
• clarificări cu privire la determinarea regimului de impozitare în cazul serviciilor complexe și a operațiunilor accesorii unei livrări/prestări, în concordanță cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu prevederile Directivei 2006/112/CEE privind sistemul comun al TVA;
• reglementarea aspectelor ce țin de aplicarea cotelor de TVA, ținându-se cont de modificările aduse prin Legea nr. 227/2015 și jurisprudența în materie.
• în ceea ce privește deducerea taxei pe valoarea adăugată, au fost preluate principiile generale pe care se bazează deducerea TVA care derivă din jurisprudența CJUE, situațiile în care potrivit jurisprudenței autoritatea fiscală poate anula dreptul de deducere exercitat de persoana impozabilă, precum și limitele stabilite de jurisprudența CJUE în ce privește dovezile care trebuie solicitate operatorilor economici în ce privește deducerea TVA;
• în ceea ce privește ajustările de taxă, s-au stabilit norme adaptate modificărilor aduse Codului fiscal, în principal cu privire la aria de cuprindere a noțiunii de bunuri de capital și situațiile care impun ajustarea taxei. De asemenea, s-au stabilit detalii cu privire la normele tranzitorii aplicabile în cazul activelor corporale fixe care sunt considerate bunuri de capital numai începând cu data de 1 ianuarie 2016;
• referitor la regimul special de scutire pentru întreprinderile mici, normele de aplicare au fost adaptate la jurisprudența recentă a CJUE, cu privire la exercitarea dreptului de deducere încă înainte de înregistrarea în scopuri de TVA;
• în ceea ce privește facturarea, s-au inclus prevederi referitoare la autofacturile emise pentru ajustarea taxei deductibile de către beneficiari în situația în care intervin evenimentele care generează ajustarea bazei și furnizorii nu emit facturi pentru reflectarea acestora, în conformitate cu noile prevederi din Codul fiscal care vizează aceste aspecte. De asemenea s-au reglementat cu claritate informațiile care trebuie înscrise într-o factură cu privire la adresa furnizorului/beneficiarului în cazul în care aceștia nu sunt stabiliți în România, sau sunt sedii secundare ale unor operatori stabiliți în România, precum și data care trebuie înscrisă într-o factură în funcție de momentul emiterii acesteia față de faptul generator de taxă;
• referitor la asocierile în participațiune, au fost stabilite criterii clare de aplicabilitate a prevederilor referitoare la asocicieri și la modul în care funcționează acestea din punct de vedere al TVA, în concordanță cu jurisprudența CJUE în materie și, de asemenea, au fost incluse exemple în acest sens;
• s-au clarificat unele aspecte referitoare la aplicarea taxării inverse, în funcție de jurisprudența CJUE în domeniu și modificările/completările aduse prin Codul fiscal rescris. Au fost exemplificate în special livrările de construcții și terenuri pentru care se aplică taxare inversă, datorită complexității acestora.

Titlul VIII, „Accize şi alte taxe speciale”, simplifică modul de constituire a garanțiilor pentru utilizatorul final care deține și calitatea de destinatar înregistrat. În acest sens garanția aferentă calității de utilizator final acoperă și garanția aferentă calităţii de destinatar înregistrat.

Reglementează regimul fiscal de acordare a scutirii de la plata accizelor pentru produsele energetice obținute în totalitate din biomasă, respectiv, biocarburanți și biocombustibili, prin introducerea în sarcina utilizatorului a obligației de a notifica utilizarea acestora în scop scutit. De asemenea, au fost introduse condiții suplimentare de acordare a scutirii care trebuie îndeplinite de operatorul economic utilizator al acestor produse energetice.

Titlul VIII clarifică regulile aplicabile în cazul marcării și colorării motorinei scutite de la plata accizelor, precum și a păcurei și a produselor asimilate acesteia din punct de vedere al nivelului accizelor, precum și a substanțelor admise pentru marcare. Totodată, stabilește condițiile și modalitățile de aplicare a regimului accizelor nearmonizate pentru lichidele care conțin nicotină ce poate fi inhalată cu ajutorul unui dispozitiv electronic și pentru produsele din tutun încălzit.

Titlul IX, „Impozite şi taxe locale”, clarifică procedura prin care autoritățile locale pot stabili majorarea impozitului pentru clădirile și terenurile neîngrijite situate în intravilanul localității.
Totodată, vine cu precizări legate de modul de calcul a impozitului pe clădiri în funcție de destinația clădirii, respectiv pentru clădiri rezidențiale, clădiri nerezidențiale aflate în propietatea persoanelor fizice și juridice. Este clarificat și modul de calculul al taxei pe clădiri/teren în cazul contractelor de concesiune, închiriere, administrare sau folosință încheiate pe o perioadă mai mică de 1 an.

Observații:

În cazul clădirilor cu destinație mixtă, aflate în proprietatea persoanelor fizice, la adresa cărora este înregistrat un domiciliu fiscal, la care nu se desfășoară nicio activitate economică, impozitul se calculează conform art. 457 din Codul fiscal (se consideră clădire cu utilizare rezidențială)

În cazul unei clădiri cu destinație mixtă, aflată în proprietatea persoanelor fizice, la adresa căreia este înregistrat un domiciliu fiscal, la care se desfășoară o activitate economică, când se cunosc suprafețele folosite în scop rezidențial și cele folosite în scop nerezidențial, impozitul se calculează prin însumarea impozitului aferent suprafeței folosite în scop rezidențial, calculat potrivit art. 457 din Codul fiscal, cu impozitul aferent suprafeței folosite în scop nerezidențial, calculat potrivit art. 458 din Codul fiscal.

Titlul X, „Impozitul pe construcţii”, clarifică aspectele legate de stabilirea bazei impozabile asupra căreia se aplică impozitul pe construcții.

• Editorial
  Cosmin Flavius Costaș
  Call for Papers: Provocările Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală 2016 

• Actualitate
  Alexandra Smedoiu
  Piaţa de capital în era noului Cod fiscal
  Ioana Maria Costea
  Interogări preliminare privind penalitatea de nedeclarare
  Andreea Mitiriţă
  Noul Cod fiscal – prevederi în materie de impozite directe
  Raluca Vasile
  Deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile şi diferenţele de curs valutar – modificări aduse de noul Cod fiscal începând cu 1 ianuarie 2016

• Impozite directe
  Daniela-Olivia Ghicajanu
  Impozitarea transferurilor de sportivi – perspectiva internațională (I)
  Marilena Ene
  Principiile fiscalității
  Raluca Ivan
  Impozitarea profitului societăților-mamă și filialelor în interiorul Uniunii Europene: între evitarea dublei impuneri şi perfectarea pieţei unice. Partea a II-a: Aplicarea Directivei 90/435/CEE și 2011/96/UE

• Procedură fiscală
  Cosmin Flavius Costaş
  Proceduri penale şi fiscale paralele. Interdicţia continuării procedurii fiscale după achitarea în procedura penală

• Contribuții sociale
  Cosmin Flavius Costaş
  Detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale. Evoluţii recente

• Jurisprudență fiscală națională
  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul competent să judece recursul în interesul legii
  Decizia nr. 14 din 22 iunie 2015
  Viorel Terzea
  Impozit pe profit. Servicii de consultanţă

• Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în luna septembrie 2015

• Editorial
  Cosmin Flavius Costaș
  Lunga vară fierbinte a dreptului fiscal
  Call for Papers: Provocările Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală 2016

•  Actualitate
  Sorin Roman
  Regimul fiscal al diurnei în cazul companiilor de transport internaţional. Detaşarea şi delegarea salariaţilor pentru prestarea de servicii transnaţionale pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene

•  Impozite directe
  Luisiana Dobrinescu
  Profesiile liberale şi contractele de muncă …
  Dan Chertes
  Problema deductibilității cheltuielilor efectuate cu recuperarea capacităţii de muncă a avocatului. Lipsa unei prevederi în Codul fiscal care să permită o astfel de deductibilitate. Eventual remediu legislativ

• Impozite indirecte
  Mădălina Andrei-Bunea, Gabriela Bucătariu
  Aplicarea cotei de TVA de 5% în cazul în care declarațiile autentice sunt prezentate de către cumpărători ulterior autentificării contractelor de vânzare-cumpărare. Recunoașterea dreptului de deducere al contribuabilului de la data la care a devenit de drept plătitor de TVA

•  Procedură fiscală
  Cosmin Flavius Costaş
  Despre procedurile fiscale ilicite create de autorităţile locale

•  Contribuții sociale
  Horaţiu Sasu
  De ce ne luăm la trântă cu „marii evazionişti”: PFA, întreprinderi individuale/familiale?

•  Jurisprudență fiscală națională
  Viorel Terzea
  Contract de achiziţii publice. Lucrări suplimentare  neacceptate. Regimul juridic al impozitului pe profit şi al TVA-ului corespunzător contravalorii lucrărilor suplimentare
  Liviu Zidaru
  Birou notarial. Cheltuieli care nu au legătură cu activitatea. Nedeductibilitate

•  Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în luna iunie 2015

• Editorial
  Cosmin Flavius Costaș

•  Impozite directe
  Cheltuielile de cercetare-dezvoltare – de la Fata Morgana la realitate
  Carmen Afanasenco
  Din nou despre activităţile (in)dependente
  Ioana Maria Costea, Despina Martha Ilucă

•  Impozite indirecte
  Validitatea declaraţiilor notariale în cazul achiziţiilor de imobile cu cota de tva de 5% – o abordare „frontală”
  Sorin Roman

•  Procedură fiscală
  Aplicarea principiului ne bis in idem în caz de concurs între procedura fiscală și cea penală
  Paul Sorinca

•  Contribuții sociale
  Articolul 6 din Legea nr. 241/2005  pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Neconstituţionalitate. Efecte
  Daniel Niţu
  Consideraţii cu privire la incriminarea prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005
  Alexandra Lăncrănjan, Radu Slăvoiu

•  Jurisprudență fiscală națională
  Deschiderea procedurii insolvenţei faţă de o societate comercială. Posibilitatea declarării stării de insolvabilitate conform art. 176 C. proc. fisc.
  Viorel Terzea
  Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 26 februarie 2015 – cu comentariu
  Cosmin Flavius Costaş

•  Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Sinteza hotărârilor în materie fiscală pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în intervalul 30 aprilie – 28 mai 2015

•  Procedură fiscală
  Horaţiu Sasu
  Neprezentarea fortuită a documentelor nu este evaziune fiscală
  Gabriela Dănilă
  Sinteză a jurisprudenței CEDO în litigiile cu elemente de drept fiscal (II)

• Impozite indirecte
  Ioana Rațiu
  Sinteza regulilor privind determinarea bazei de impunere a TVA în cazul reducerilor, voucherelor și discount-urilor comerciale, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

• Politică fiscală
  Alin Chitu
  Trasabilitatea produselor, instrument de creștere a colectării taxelor și impozitelor la bugetul de stat?
  Corneliu-Teofil Teaha
  Climatul fiscal din România s-a îmbunătățit în ultimul an, gradul de colectare a impozitelor la buget rămâne nesatisfăcător

• Impozite directe
  Raluca Vasile
  Impactul fiscal al introducerii scutirii de impozit a profitului reinvestit

•  Impozite pe proprietate
  Cristian Rapcencu
  Tratamentul contabil şi fiscal aferent reevaluării terenurilor

• Jurisprudență fiscală națională
  Viorel Terzea
  Livrare de construcţii sau terenuri. Operaţiuni scutite de TVA. Condiţii (I) – cu notă explicativă
  Viorel Terzea
  Livrare de construcţii sau terenuri. Operaţiuni scutite de TVA. Condiţii (II) – cu notă explicativă

• Jurisprudența fiscală a instanțelor europene
  Tudor Vidrean-Căpuşan
  Analiza jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie de fiscalitate (I)
  Cauza Idexx Laboratories Italia Srl împotriva Agenzia delle Entrate

Trezoreria Statului va fi autorizată ca acceptator de plată cu cardul bancar și va presta acest serviciu pentru toate instituțiile publice, astfel încât toți contribuabilii persoane fizice care dețin carduri aparținând unui sistem de plata ce va accepta autorizarea (Mastercard, VISA sau altele), să-și poată achita printr-un punct unic toate impozitele și taxele administrate de către ANAF, primării și alte instituții.

Propunerea este inclusă într-un proiect de ordonanță de urgență postat astăzi pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, la rubrica Transparență decizională.

“Proiectul pe care îl propunem astăzi spre dezbatere face parte dintr-un pachet mai amplu de măsuri promovate în scopul îmbunătățirii conformării voluntare prin modernizarea și facilitarea modalităților de plată a obligațiilor fiscale, fără costuri suplimentare pentru contribuabili. Autorizarea Trezoreriei Statului ca acceptator de plată cu cardul bancar este încă o măsură prin care administrația își adaptează serviciile, venind în întâmpinarea contribuabilului”, a afirmat ministrul finanțelor publice, Ioana-Maria Petrescu.

Noul sistem de plată oferit de Trezoreria Statului va contribui atât la stimularea plăților cu mijloace electronice moderne, cât și la diminuarea plăților în numerar efectuate de către contribuabil la ghișeele instituțiilor publice.

Implementarea acestui sistem nu va genera costuri pentru instituțiile publice care vor încasa venituri bugetare întrucât se utilizează sistemul actual de decontare utilizat în relația cu Trezoreria Statului, iar comisioanele de decontare vor fi suportate de la bugetul de stat.

Potrivit proiectului de ordonanță de urgență, Trezoreria Statului va accepta conectarea la un sistem de plată numai dacă acesta va cumula simultan o serie de condiții între care menționăm limitarea comisionului. Astfel, conform proiectului de act normativ, comisionul avut în vedere în relația cu instituțiile emitente ale cardurilor și sistemele de plata nu va depăși cumulat 0.3% din valoarea tranzacției, fără a fi acceptate alte costuri suplimentare. Acest comision este corelat cu Proiectul de Regulament privind comisioanele interbancare pentru operațiunile de plată utilizând cardul care prevede plafonarea comisioanelor interbancare pentru tranzacții la 0,2% din valoarea tranzacției pentru cardurile de debit și 0,3% pentru cele de credit. Proiectul de Regulament este elaborat de Comisia Europeană.

În prezent, comisioanele interbancare reprezentând plăţile realizate între băncile acceptante şi băncile emitente pentru tranzacţiile care presupun utilizarea cardurilor de plată sunt de aproximativ 0,5% + 2,50 lei (0,58 euro) pentru tranzacţiile ATM, în care comisionul este plătit de banca emitentă băncii acceptante (proprietara ATM-ului), şi 1,00 % (standard), 1,50 % (e-commerce) şi 0,7% (petrol) pentru tranzacţiile POS, în care comisionul este plătit de banca acceptantă băncii emitente. Aceste comisioane, în cazul sumelor achitate către comercianți, sunt recuperate de către băncile acceptante de la beneficiarii sumelor.

Proiectul de ordonanță de urgență postat astăzi la transparență decizională va fi supus consultării publice, iar ulterior va fi transmis spre dezbatere și aprobare Guvernului.

Informații de context:

Proiectul de ordonanță de urgență care creează cadrul legal Trezoreriei să fie autorizată ca acceptator de plată cu cardul bancar face parte dintr-un set de măsuri promovate de către Ministerul Finanțelor Publice și de către ANAF, în scopul îmbunătățirii relației contribuabilului cu fiscul și simplificării modalităților de plată.

În acest context a fost lansat în 15 septembrie 2014 Spațiul Privat Virtual, aplicație-pilot destinată, într-o primă etapă, contribuabililor din București și Ilfov prin care persoanele fizice pot comunica online cu administrația fiscală. Premisele comunicării în format electronic între contribuabil și autoritățile fiscale au fost stabilite prin OUG 40/2014, publicată în Monitorul Oficial în data de 23 iunie 2014.

De asemenea, începând cu 1 iulie 2014, formularele privind deciziile de impunere anuală pentru venituri realizate de persoane fizice și pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate de acestea, conțin o serie de informații care să faciliteze plata obligațiilor fiscale. Astfel, fiecare decizie de impunere conține informații privind: codul de identificare fiscală a beneficiarului, contul de venituri bugetare corespunzătoare obligației de plată, codul IBAN în care trebuie efectuată plata, suma pe care contribuabilul o are de plătit și o rubrică de explicații. Pe decizia de impunere sunt incluse informații privind modalitățile de plată.