Secția I civilă, decizia nr. 2004 din 21 octombrie 2016     

1.  După intrarea în vigoare a Legii  nr. 134/2010  privind Codul de procedură civilă – 15 februarie 2013 – în etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent, întrucât o parte nu ar fi putut invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condițiile art. 485 C.proc.civ.), în absența declarării căii de atac.

Prin urmare, dispozițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ. se opun nu numai la analiza unor motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părțile din proces, câtă vreme din raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) și (4) C.proc.civ. asupra admisibilității în principiu a recursului, rezultă că instanța de recurs nu a identificat motive de ordine publică pe care să le invoce din oficiu.

2.  Faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găseşte deja pe piaţa comunitară şi face obiectul unor acte de comerţ subsecvente nu conduce prin el însuşi la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecinţă poate rezulta doar din demonstrarea existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară.

Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 249 C.proc.civ., dat fiind că incidenţa epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii. Regula de probaţiune menţionată a fost confirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în sensul că terţul care invocă existenţa consimţământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt, fără ca titularul mărcii să fie ţinut să probeze absenţa consimţământului (hotărârea pronunţată în cauzele conexate C – 414/99  până la C – 416/99 Zino Davidoff SA).

În acest context, terţul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziţionat produsele de pe piaţa din afara Uniunii Europene/Spaţiului Economic European, nu este dispensat de obligaţia de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piaţa comunitară a produselor achiziţionate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimţământul acestuia.

Totodată, în materia epuizării dreptului la marcă, acordul titularului mărcii trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza C – 173/98 Sebago Inc.). Pentru exemplarele aceluiaşi produs care nu au fost puse în comerţ pe piaţa comunitară cu consimţământul titularului, acesta din urmă este îndreptăţit să interzică folosirea mărcii de către terţi (hotărârea din aceeaşi cauză C – 173/98, paragr. 19).

Prin urmare, dovada consimţământului trebuia făcută pentru fiecare exemplar al produselor comercializate de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, nefiind suficientă simpla dovadă a punerii pe piața comunitară de către titular a unor produse identice celor importate de recurentă din afara Uniunii.

Faţă de acest obiect al probei a cărei sarcină revenea pârâtei, este lipsită de relevanţă, din punct de vedere probator, împrejurarea că reclamanta însăși a introdus pe piaţa Uniunii Europene, prin intermediul unor distribuitori autorizaţi, piese de schimb Toyota, chiar dacă ar fi vorba despre produse identice cu cele comercializate de către pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ANAF împotriva unei sentințe pronunțate de Curtea  de Apel București prin care a fost recunoscut dreptul Cargill Agricultura S.R.L., asistată de avocații D&B David și Baias S.C.A., de a primi  dobânzi în cuantum de peste 30 de milioane de lei pentru nerambursarea în termenul legal a TVA.

Instanța supremă a înlăturat argumente invocate pe fond de ANAF pentru a justifica întârzierea în soluționarea cererii. Astfel, s-a respins susținerea ANAF că termenul de 45 de zile pentru soluționarea cererilor de rambursare ar fi unul de recomandare. “Acceptarea unei asemenea susțineri ar fi fost în contradicție cu însăși esența contenciosului administrativ, reflectată în jurisprudența constantă a instanței supreme în privința acțiunilor în obligarea administrației fiscale să soluționeze contestațiile fiscale, atunci când acestea încalcă termenul legal de soluționare a cererilor” a declarat Dan Dascălu, Avocat Partener D&B David şi Baias.

De asemenea, Curtea de Apel București a considerat neîntemeiate  susținerile ANAF în sensul că depășirea termenului de 45 de  zile pentru soluționarea rambursării TVA s-ar fi realizat cu respectarea dispozițiilor legale. Printre altele, s-a reținut că ANAF nu poate susține că derularea inspecției fiscale ca urmare a schimbării categoriei de risc fiscal al Societății la mai bine de 10 luni de la data depunerii deconturilor de TVA ar fi constituit un motiv pertinent care să justifice prelungirea termenului de 45 de zile de soluționare a cererii de rambursare, atât timp cât legea prevede obligativitatea realizării analizei de risc în maximum 15 zile de la data depunerii deconturilor.

În acord cu practica instanțelor naționale din alte cauze de dobânzi, a fost reliefată în sentința de fond şi importanta rambursării la termen a TVA, astfel cum este ea dedusă din jurisprudența europeană care protejează contribuabilii de orice fel de abuzuri ale statului din această perspectivă. “Esențială în acest context a fost hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza Rafinăria Steaua Română C-431/12 (reprezentată de D&B David şi Baias în cauza respectivă), în care s-a reliefat că pentru contribuabil este total nerelevant motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere” a precizat Dan Dascălu.

Acest litigiu a început în 2009, când ANAF respingea cererea de acordare de dobânzi formulată de Cargill Agricultura, întrucât organul fiscal tergiversase anterior mai bine de un an o solicitare de rambursare a TVA în cuantum de peste 100 milioane lei.

A urmat un drum extrem de sinuos, întrucât ANAF nu a refuzat să soluționeze şi contestația societății împotriva tăcerii organelor fiscale, fiind necesar ca societatea să formuleze o  acțiune pentru obligarea ANAF să emită decizia de soluționare a contestației, acțiune finalizată abia la finalul anului 2011.

După respingerea de către ANAF a solicitării de acordare a dobânzilor, a urmat o primă soluție a Curții de Apel București favorabilă contribuabilului. Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis însă cauza spre rejudecare instanței de fond, pentru administrarea de probatorii suplimentare, în special pentru că autoritatea fiscală pretindea că acțiunea Cargill ar fi fost tardiv formulată, întrucât organele fiscale susțineau că ar fi comunicat contribuabilului încă din 2010 decizia de soluționare a contestației.

A urmat o nouă judecată în fond, în care Curtea de Apel București a pronunțat o nouă soluție favorabilă contribuabilului, reținând că ANAF susține in mod greșit că ar fi comunicat societății decizia de soluționare a contestației în anul 2010 întrucât  confirmarea de primire invocata de organul fiscal ca proba nu atestă transmiterea respectivului document, ci a unui alt înscris care nu are legătura cu dosarul in discuție. Aceasta soluție a fost confirmată irevocabil prin decizia recentă pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție.

Cum speța comentată ridică numeroase aspect interesante, de largă şi maximă utilitate, este de așteptat să suscite comentarii suplimentare după aflarea motivării deciziei Înaltei Curți de Casație şi Justiție.

Echipa D&B David şi Baias care a fost implicată în susținerea cauzei care s-a finalizat printr-o soluție favorabilă societății Cargill Agricultura S.R.L. este formată din avocații specializați în litigii fiscale, Dan Dascălu şi Ana-Maria Iordache.