Autor: Sorin Biban, Partener Taxe la Biriș Goran

OUG 38/2026 schimbă regulile generale de la art. 169 din Codul de procedură fiscală și mută o parte din criteriile de risc în zona reglementării administrative

Prin OUG nr. 38/2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 8 mai 2026, regulile generale privind rambursarea TVA au fost ajustate într-un punct sensibil: identificarea contribuabililor care prezintă risc de rambursare necuvenită. Actul normativ modifică art. 169 din Codul de procedură fiscală, respectiv alin. (4) lit. d) și alin. (7), permițând ca anumite situații de risc să fie stabilite ulterior prin ordin al președintelui ANAF.

Modificarea nu vizează cuantumul TVA rambursate și nici regula de bază potrivit căreia rambursarea se face, ca principiu, cu inspecție fiscală ulterioară. Schimbarea reală privește filtrul de risc folosit de administrația fiscală atunci când decide dacă un decont cu sumă negativă de TVA și opțiune de rambursare trebuie soluționat mai prudent, inclusiv prin inspecție fiscală anticipată.

Pentru contribuabili, efectul practic este important: criteriile care pot conduce la încadrarea într-o zonă de risc nu vor mai fi epuizate exclusiv de textul Codului de procedură fiscală. ANAF primește o marjă mai largă de intervenție, prin act administrativ normativ.

Modificarea-cheie: litera d) de la art. 169 alin. (4) a fost rescrisă

În forma anterioară, art. 169 alin. (4) includea, printre situațiile de risc, și existența unor neconcordanțe semnificative, verificate și confirmate de organul fiscal, între informațiile declarate de contribuabil și cele raportate de partenerii săi de afaceri, inclusiv în zona tranzacțiilor intracomunitare. Această formulare apărea expres în Codul de procedură fiscală, ceea ce oferea contribuabililor o imagine mai clară asupra uneia dintre ipotezele concrete de risc.

Prin OUG 38/2026, această literă d) a fost înlocuită cu o formulare mult mai largă. Noua regulă permite calificarea drept risc de rambursare necuvenită și în „alte situații stabilite prin ordin al președintelui ANAF”, dacă din acestea rezultă că persoanele impozabile prezintă un asemenea risc. Textul oficial al OUG 38/2026 confirmă această modificare punctuală a art. 169 alin. (4) lit. d).

Cu alte cuvinte, Codul nu mai descrie exhaustiv toate ipotezele relevante. El creează o normă de trimitere către un ordin ANAF, care va putea detalia sau completa situațiile în care contribuabilii sunt considerați cu risc de rambursare necuvenită a TVA.

A doua modificare importantă: procedura de aplicare va include și noile situații de risc

OUG 38/2026 nu se oprește la rescrierea literei d). Actul normativ modifică și art. 169 alin. (7), stabilind că procedura de aplicare a art. 169, precum și alte situații în care persoanele impozabile sunt considerate cu risc de rambursare necuvenită a TVA, se aprobă prin ordin al președintelui ANAF.

Această intervenție este relevantă din două motive.

În primul rând, ordinul ANAF nu va avea doar rol procedural. El va putea include și situații suplimentare de risc, în baza trimiterii făcute de art. 169 alin. (4) lit. d).

În al doilea rând, criteriile de risc devin mai ușor de actualizat. Anterior, extinderea listei din Cod necesita o modificare prin lege sau ordonanță. După OUG 38/2026, anumite ajustări vor putea fi operate prin ordin administrativ, adică printr-un instrument normativ mai rapid și mai flexibil.

Ce rămâne neschimbat în arhitectura generală a rambursării TVA

Regula generală continuă să fie aceea că TVA solicitată la rambursare se restituie de organul fiscal central, iar inspecția fiscală se realizează ulterior. Această regulă este importantă deoarece rambursarea TVA are un impact direct asupra lichidității contribuabililor, mai ales în cazul companiilor cu investiții mari, exporturi, operațiuni intracomunitare sau solduri negative recurente.

Totuși, Codul păstrează excepțiile în care rambursarea poate fi condiționată de o inspecție fiscală anticipată. Acestea sunt relevante în special atunci când contribuabilul are înscrise în cazierul fiscal fapte sancționate ca infracțiuni, când ANAF identifică un risc de rambursare necuvenită pe baza informațiilor deținute sau când contribuabilul se află în lichidare voluntară ori insolvență, cu excepția cazurilor în care a fost confirmat un plan de reorganizare.

Pentru contribuabilii care nu sunt mari sau mijlocii, rămân relevante și alte situații particulare: primul decont cu sumă negativă depus după înregistrarea în scopuri de TVA, respectiv situația în care soldul solicitat la rambursare provine dintr-un număr de perioade mai mare decât numărul perioadelor de raportare aferente unui interval de 12 luni.

Prin urmare, OUG 38/2026 nu schimbă mecanismul de bază al rambursării, ci modifică zona de evaluare a riscului. Din perspectivă practică, aceasta este exact zona care poate decide dacă o rambursare se soluționează rapid sau intră într-un traseu de verificare mai complex.

De ce contează această schimbare pentru contribuabili

Din perspectiva companiilor, noua regulă introduce un plus de incertitudine operațională. În lipsa ordinului ANAF, contribuabilii știu că autoritatea fiscală are baza legală pentru a stabili noi situații de risc, dar nu cunosc încă întreaga listă a acestor situații.

Această etapă intermediară trebuie tratată prudent. Firmele care solicită frecvent rambursări de TVA ar trebui să își verifice dosarele de justificare înainte de depunerea deconturilor, nu abia în momentul în care apare o solicitare de informații din partea organului fiscal.

În mod special, ar trebui revizuite următoarele zone:

• justificarea soldurilor negative de TVA;
• documentele aferente achizițiilor semnificative;
• corelarea dintre declarațiile proprii și cele ale partenerilor;
• istoricul diferențelor stabilite la controale fiscale anterioare;
• tranzacțiile cu parteneri care pot ridica semne de întrebare din perspectiva substanței economice;
• rambursările recurente sau de valoare mare.

Pragul deja existent în Cod rămâne relevant: diferențele mai mari de 10% din suma rambursată, dar nu mai mici de 50.000 lei pentru fiecare decont verificat, continuă să fie un indicator expres de risc. Acest reper trebuie tratat ca un semnal de audit intern, nu doar ca o formulă tehnică din Cod.

Miza fiscală: mai multă viteză pentru ANAF, mai puțină predictibilitate pentru companii

Din punctul de vedere al administrației fiscale, modificarea oferă un instrument de reacție mai rapidă. Dacă ANAF identifică tipologii noi de comportament fiscal riscant, nu mai este necesară o modificare legislativă primară pentru a le introduce în zona criteriilor relevante. Va putea utiliza ordinul președintelui ANAF, în limitele stabilite de Cod.

Din punctul de vedere al contribuabililor, însă, această flexibilitate administrativă cere o disciplină fiscală mai ridicată. Nu va mai fi suficientă urmărirea modificărilor din Codul de procedură fiscală. Va deveni esențială monitorizarea ordinelor ANAF care pot completa procedura de rambursare și pot defini noi situații de risc.

În plus, OUG 38/2026 nu stabilește un termen până la care ANAF trebuie să emită ordinul relevant. Prin urmare, cadrul legal este deja în vigoare, dar detaliile administrative pot apărea ulterior.

Recomandare practică pentru companii

Pentru contribuabilii care solicită rambursări de TVA, abordarea prudentă este tratarea fiecărui decont cu opțiune de rambursare ca pe un dosar potențial verificabil. Asta înseamnă documente coerente, explicații economice clare, trasabilitate contractuală și reconciliere între evidențele contabile, fiscale și declarațiile depuse.

În special, companiile cu rambursări recurente ar trebui să își construiască o procedură internă de pre-verificare. Nu este suficient ca TVA să fie deductibilă în sens formal. În practică, contribuabilul trebuie să poată demonstra rapid de ce suma este rambursabilă, cum s-a format soldul negativ și de ce operațiunile declarate au substanță economică.

Concluzie

OUG 38/2026 nu modifică spectaculos regula generală a rambursării TVA, dar schimbă o piesă importantă din mecanismul de control: definirea situațiilor de risc. Prin rescrierea art. 169 alin. (4) lit. d) și modificarea alin. (7), ANAF primește competența de a stabili, prin ordin, noi cazuri în care contribuabilii pot fi considerați susceptibili de rambursare necuvenită.

Pentru mediul de afaceri, mesajul este clar: rambursarea TVA rămâne un drept, dar exercitarea acestui drept va fi analizată într-un cadru de risc mai flexibil și mai ușor de actualizat de către autoritatea fiscală.

Autor: Sorin Biban, Partener Taxe Biriș Goran

Context normativ și modificări fiscale relevante

Distribuirea profitului către asociați rămâne strict condiționată de aprobarea situațiilor financiare, fie ele anuale sau interimare. Cadrul juridic aplicabil este conturat de legislația societară și contabilă, completată de actele normative emise de autoritatea fiscală centrală.

Un element esențial pentru anul 2026 îl reprezintă majorarea cotei de impozit pe dividende la 16%, aplicabilă sumelor distribuite începând cu 1 ianuarie 2026. Regimul anterior, de 10%, mai produce efecte exclusiv pentru dividendele interimare acordate pe parcursul anului 2025, în limitele legale aferente.

Cele două mecanisme de distribuire disponibile la început de an

1. Varianta clasică: repartizarea anuală a profitului

Distribuirea dividendelor pe baza situațiilor financiare anuale aferente exercițiului 2025 presupune parcurgerea integrală a procedurii de raportare contabilă. Întrucât regulile privind întocmirea și depunerea bilanțurilor anuale nu sunt încă definitiv stabilite la începutul anului, această opțiune implică un calendar mai lent, dependent de aprobarea formală a documentației financiare.

Abia după această etapă, societatea poate decide repartizarea profitului realizat, cu aplicarea cotei de impozitare în vigoare la momentul distribuirii.

2. Varianta accelerată: dividende interimare aferente trimestrului IV

Pentru societățile care urmăresc acces rapid la profit, legislația permite distribuirea de dividende pe baza situațiilor financiare interimare întocmite la 31 decembrie 2025, corespunzătoare ultimului trimestru.

Această soluție oferă un avantaj de timp, însă vine cu un cost fiscal suplimentar: dividendele astfel acordate sunt supuse impozitului de 16%, fără posibilitatea aplicării cotei reduse din anul precedent.

Regularizarea obligatorie și riscul restituirii sumelor

Distribuirile interimare nu produc efecte definitive. Ele trebuie validate ulterior prin situațiile financiare anuale, moment în care se stabilește rezultatul real al exercițiului financiar.

În funcție de acest rezultat, societatea poate:

• fie să acorde dividende suplimentare;
• fie să solicite restituirea sumelor distribuite în exces, dacă profitul final nu le susține.

Este important de subliniat că doar dividendele interimare acordate în cursul anului 2025, până la nivelul profitului aferent trimestrului III, rămân impozitate cu 10%.

Momentul distribuirii și obligațiile fiscale

Un aspect adesea ignorat în practică este că distribuirea dividendelor nu este condiționată de depunerea efectivă a situațiilor financiare la autorități, ci exclusiv de aprobarea acestora de către organele societății.

Totodată, pentru dividendele aprobate în 2025, dar neachitate până la finalul anului, impozitul aferent trebuie declarat și achitat până la 26 ianuarie 2026, indiferent de momentul plății efective către asociați.

Autor: Sorin Biban, Partener Taxe Biriș Goran

Conceptul de sediu fix este unul care ține de legislația privind TVA, iar conceptul de sediu permanent este unul care are de-a face cu impozitul pe profit. În principiu, deși cele două concepte se suprapun într-o anumită măsură, sediul fix este relevant atunci când se stabilește locul livrării bunurilor / prestării serviciilor, adică jurisdicția fiscală a statului în care se datorează TVA, pe când sediul permanent devine relevant atunci când se stabilește impozitarea profiturilor.

Atunci când vorbim despre sediul fix, primul lucru despre care ne punem problema este existența resurselor umane și a celor tehnice pe teritoriul / jurisdicția fiscală românească. Atunci când face această determinare, ANAF caută să vadă dacă societatea controlată dispune de personal și precum și de infrastructură în România, atât direct cât și prin intermediul unui partener sau furnizor de servicii. Resursele – atât cele umane cât și cele materiale – nici măcar nu trebuie să fie în proprietatea societății analizate, ci pur și simplu la dispoziția efectivă a acesteia.Celălalt criteriu de determinare a sediului fix este caracterul de permanență a activității economice – continuitatea și recurența sau ritmicitatea acesteia. Contractele de termen lung în combinație cu prezența efectivă a activității economice sunt un element definitoriu în stabilirea de către ANAF a sediului fix.

În determinările sale, ANAF revizuiește contractele societății analizate, până la nivelul modului în care diferite prevederi sunt formulate – stabilirea drepturilor și obligațiilor, modul în care părțile contractuale își distribuie riscul în cadrul activității contractate. În determinarea sediului fix, accentul este în mod clar pus pe existența resurselor umane și a celor materiale – chiar și sub forma accesului la acestea, nu a deținerii lor propriu-zise. Delegarea și externalizarea variilor roluri din cadrul unei societăți către terțe părți sunt subsumate sau echivalate activității economice a societății însăși. Există și cazuri în care avem de-a face cu prezența unor birouri sau spații comerciale sau chiar micro-capacități de producție în cadrul cărora se desfășoară respectiva activitate, chiar dacă aceste spații nu sunt în proprietatea societății analizate și nici nu sunt declarate ca atare de către o terță entitate.

În instrumentarul ANAF intră și Declarația 394, spre exemplu, aceasta fiind una dintre cele mai relevante din punctul de vedere al diverselor achiziții pe care partenerii interni le declară în relație cu partenerii externi, achiziții care pot arăta către existența unor sedii fixe de facto, inclusiv sedii fixe pentru nerezidenți fiscali.

Modul în care se desfășoară activitatea economică a societății – locul prestării serviciilor, personalul care răspunde pentru acestea și pentru organizarea muncii în sine – este și el un indiciu de bază pentru inspectorul ANAF care face determinarea cu privire la sediul fix al societății. Dovezile cu privire la organizarea activității, spre exemplu, sunt extrem de simplu de găsit în corespondența electronică a societății analizate.

În ceea ce privește stabilirea și confirmarea sediului permanent al unei societăți se bazează pe existența unui loc fix al afacerii pe teritoriul României – fie el sub forma unui spațiu de birouri sau cu orice altă destinație închiriat de către societatea analizată de la o altă societate românească. În mod evident, dacă activitățile derulate la sediul societății țin de activitatea de bază sau esențială a acesteia, atunci se poate determina ușor faptul că sediul în cauză este unul permanent. De notat faptul că, spre exemplu, activitățile auxiliare nu generează determinarea sediului permanent, ci numai cele cu recurență demonstrabilă pe termen mai lung.

Dacă tot am ajuns la caracterul temporal al activității societății analizate, durata activității este un element de bază al determinării sediului permanent. O continuitate demonstrabilă de cel puțin 6 luni a activității economice într-o anume locație contribuie decisiv la determinarea ca sediu permanent a locațiilor analizate. Perioada de 6 luni se poate extinde în cazul în care sunt aplicabile prevederile unei convenții privind evitarea dublei impuneri.

În incheiere, existența unui agent dependent pe teritoriul României – persoană fizică sau persoană juridică – agent care are autoritatea să încheie contracte în numele nerezidentului fiscal.

Modul în care ANAF coroborează dovezile care construiesc determinarea sediului permanent se bazează, ca și în cazul sediilor fixe, pe analiza contractelor. Prezența mandatelor, a procurilor sau variilor împuterniciri asociate cu persoane fizice sau juridice aflate pe teritoriul României este un indiciu clar al activității cu caracter permanent într-un sediu care întrunește aceste elemente.  Existența documentelor interne precum strategii, organigrame, liste de semnături pe contracte sau împuterniciri bancare fac și ele parte din focusul autorității de control în determinarea sediului fix sau permanent al unei societăți.

Nu în ultimul rând, o decizie a CJUE din 2024 a adus clarificări esențiale cu privire la problematica sediilor fixe din punctul de vedere al stabilirii TVA. Acest tip de speță fiind des intâlnită în statele membre din centrul și estul Europei, dar nu limitată la acestea, are un impact transfrontalier clar. Definiția destul de generală dată de legislația europeană a născut controverse multiple cu ocazia controalelor fiscale, în așa fel încât CJUE a fost pus în situația de a clarifica criteriile de determinare a sediului fix în corelare cu stabilirea TVA datorat.

Autor: Sorin Biban, Partener Taxe Biriș Goran

1 octombrie 2025 este noul termen-limită pentru utilizarea e-Factura de către agricultorii persoane fizice și institutele sau centrele culturale ale altor state. În loc de conformare de la 1 iulie 2025, cum era prevăzut inițial, aceste entități trebuie să se conformeze abia la începutul toamnei.

Măsura de amânare a conformării face parte din OUG 37/2025, care a fost oficializată și este în vigoare din 30 iunie 2025. Motivarea necesității prelungirii termenului de conformare pentru agricultori persoane fizice și institute culturale ale altor țări pe teritoriul României este precizată în textul actului normativ – “cerințele tehnice pentru utilizarea sistemului nu permit îndeplinirea normei actuale de către acestea, cu consecințe pecuniare”.

În cazul agricultorilor persoane fizice care aplică regimul lor special de TVA, se poate spune că au fost scutiți temporar de obligativitatea utilizării e-Factura pentru facturile emise. În cazul în care aleg totuși folosirea sistemului, agricultorii trebuie să se înscrie în Registrul e-Factura opțional, cu începere din luna următoare celei în care s-a exercitat opțiunea. Începând cu octombrie 2025, aceștia se vor înscrie obligatoriu în Registrul e-Factura. În cazul celor care încep activitățile economice de acest fel de la 30 septembrie 2025, aceștia trebuie să se înregistreze în avans în Registrul e-Factura și să țină cont de faptul că înregistrarea durează circa 3 zile lucrătoare de la data solicitării în sine.Cea de-a doua exceptare de la utilizarea e-Factura, care durează tot până la 1 octombrie 2025, se referă la livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate de către institutele/centrele culturale ale altor state care activează pe teritoriul României în baza unor acorduri interguvernamentale. Și pentru aceste entități există, ca și în cazul agricultorilor persoane fizice, există opțiunea de a se înregistra și de a utiliza sistemul înclusiv înainte de termenul de 1 octombrie.

În toate cazurile de mai sus, persoanele impozabile stabilite în România trebuie să transmită în e-Factura facturile emise către acele entități numai dacă figurează în Registrul e-Factura opțional sau în Registrul e-Factura obligatoriu.

Este important de precizat aici faptul că asociațiile, fundațiile și alte entități fără scop lucrativ precum partidele politice și cultele, care nici nu sunt dealtfel înregistrate în scop de TVA, sunt obligate să utilizeze e-Factura de la 1 iulie 2025, fără excepție.

Sorin Biban, Partener Taxe Biriș Goran

Începând cu 1 iulie 2025, România va intra într-o etapă decisivă în procesul de digitalizare fiscală, prin aplicarea integrală a sistemului național de facturare electronică RO e-Factura, cel puțin raportat la cadrul legal valabil actualmente. De la această dată, o serie de entități și tranzacții anterior exceptate punctual de la aplicarea e-Factura devin parte din sistemul obligatoriu, iar pentru operatorii economici din sfera B2C se încheie perioada de grație în care nu se aplicau amenzi pentru neconformare. Companiile trebuie să fie pregătite pentru conformare totală, căci noul context legislativ valabil de la 1 iulie 2025 nu mai lasă loc pentru niciun fel de amânări.

De la începutul lunii viitoare se încheie tranziția și începe aplicarea integrală a e-Factura ca sistem obligatoriu pentru aproape toate categoriile principale de operatori economici din România. Este o etapă-cheie în transformarea digitală a relației dintre contribuabili și autoritățile fiscale, dar și un test de maturitate administrativă și tehnologică pentru mediul de afaceri autohton.

1 iulie 2025: Momentul în care excepțiile expiră

Adoptată ca parte a eforturilor de reducere a evaziunii fiscale și de modernizare a administrației fiscale, RO e-Factura devine de la 1 iulie 2025 un sistem cu aplicabilitate generalizată. Astfel, organizații până acum exceptate de la obligația transmiterii facturilor prin e-Factura vor trebui să se conformeze noilor cerințe.

Conform Ordonanței de Urgență nr. 69/2024, trei mari categorii de entități vor intra și ele sub incidența regimului obligatoriu:

• ONG-urile și alte tipuri de asociații fără scop lucrativ/patrimonial, cultele religioase, partidele politice neînregistrate în scopuri de TVA;
• Agricultorii persoane fizice care aplică regimul special de TVA;
• Institutele și centrele culturale ale altor state, active în România pe baza unor acorduri interguvernamentale.

Toate aceste entități au beneficiat de o perioadă tranzitorie, între 1 iulie 2024 și 30 iunie 2025, în care au fost exceptate de la utilizarea sistemului, cu posibilitatea de înscriere voluntară în Registrul e-Factura opțional. Începând cu 1 iulie 2025, însă, înregistrarea devine obligatorie pentru toate entitățile care derulează activități economice, iar înscrierea în Registrul e-Factura se efectuează în termen de trei zile lucrătoare de la solicitare.

B2C: Finalul perioadei de grație și începutul sancțiunilor

Tot la 1 iulie 2025 intră în vigoare și regimul sancționator pentru nerespectarea obligației de transmitere în sistemul e-Factura a facturilor emise către consumatorii finali (B2C).

Deși obligația de transmitere a acestor facturi este în vigoare din 1 ianuarie 2025, OUG 69/2024 a instituit o perioadă de conformare voluntară de șase luni. De la începutul lunii iulie, însă, operatorii economici care nu transmit facturile emise în relația B2C în RO e-Factura vor putea fi amendați. Nivelul amenzilor este diferențiat în funcție de dimensiunea contribuabilului: sancțiunile sunt cuprinse între 5.000 și 10.000 lei pentru marii contribuabili, între 2.500 și 5.000 lei, pentru contribuabilii mijlocii și între 1.000 și 2.500 lei pentru contribuabilii mici și pentru persoane fizice.

Este important de menționat că, din perspectiva consumatorului, nimic nu se schimbă: facturile B2C continuă să fie transmise prin mijloacele tradiționale (poștă, e-mail), fără a necesita accesul în Spațiul Privat Virtual al ANAF sau formalități suplimentare.

Conformare totală – o obligație, nu o opțiune

Începând cu 1 iulie 2025, obligația de utilizare a sistemului RO e-Factura devine generală pentru toate persoanele impozabile din România, cu foarte puține excepții punctuale. Până la această dată, asociațiile și fundațiile care desfășoară activități economice, agricultorii persoane fizice care aplică regimul special prevăzut la art. 315¹ din Codul fiscal, au obligația să solicite înregistrarea în Registrul e-Factura, iar facturile emise începând cu 1 iulie 2025 vor trebuie încărcate în mod obligatoriu în sistemul RO e-Factura. Entitățile care încep activitatea economică după această dată sunt obligate să se înregistreze în avans în Registrul e-Factura obligatoriu, ținând cont de faptul că înscrierea se face în termen de trei zile lucrătoare.

Pentru a evita sancțiuni și disfuncționalități operaționale, persoanele impozabile trebuie să verifice statutul partenerilor de afaceri în Registrul e-Factura (opțional sau obligatoriu), să se asigure că soluțiile de facturare sunt integrate tehnic cu sistemul RO e-Factura, dar și să își informeze partenerii și să își instruiască echipele interne pentru adaptarea la noile fluxuri de lucru.

Sorin Biban, Partener Taxe Biriș Goran

O hotărâre recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene protejează, în anumite condiții, dreptul contribuabililor de a solicita organelor fiscale restituirea TVA achitat fără a fi datorat. Judecătorii CJUE au stabilit că, pentru a recupera TVA-ul plătit fără să fie datorat, beneficiarul poate adresa cererea de restituire direct administrației fiscal, dacă restituirea de către furnizorul ce a facturat acel TVA este imposibilă sau excesiv de dificilă.  Cauza a avut ca punct de plecare o decizie a ANAF prin care o operațiune considerată initial o livrare de bunuri a fost reinterpretată ca transfer de afacere, exclus de la aplicarea TVA conform art. 128 alin. (7) din vechiul Cod fiscal.

În Hotărârea pronunțată pe 13 martie 2025 în cauza C‑640/23, CJUE a statuat că autoritățile fiscale nu pot refuza restituirea TVA plătită în mod eronat de către o societate, ca urmare a unei recalificări ulterioare a unei tranzacții ca fiind transfer de active (nesupus TVA), dacă refuzul contravine principiilor neutralității și efectivității fiscale. Decizia vine în urma unei trimiteri preliminare formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României în cauza Greentech SA vs. ANAF.

CJUE: Nu poți pedepsi contribuabilul pentru o interpretare ulterioară

Litigiul privește o vânzare de echipamente efectuată de Greenfiber International SA către Greentech SA, considerată inițial ca fiind o livrare de bunuri supusă TVA, ce conferă Grentech dreptul de a deduce TVA-ul achitat în amonte. În perioada 28 mai – 17 noiembrie 2015, Greenfiber International SA (furnizorul) a făcut obiectul unei inspecții fiscale ce a confirmat că operațiunea este supusă TVA și, așadar, că tratamentul aplicat de Greenfiber și Greentech este corect. Coincidență sau nu, la o distanță de 5 zile de încheierea inspecției fiscale la Greenfiber – în data de 23 noiembrie 2015 – a început o altă inspecție fiscală, la Greentech de această dată, în cursul căreia organele fiscale au constatat  că achiziția echipamentelor de Greenfiber nu reprezintă o livrare de bunuri în sfera TVA, cum fusese tratată inițial, ci un transfer parțial de active, conform articolului 128 alin. (7) din vechiul Cod fiscal – o operațiune plasată în afara sferei TVA.

Pe cale de consecință, ANAF a anulat dreptul de deducere a TVA pentru Greentech, stabilind în sarcina acesteia TVA suplimentar în sumă de 4.388.720 lei. Astfel, TVA-ul a rămas plătit și nerecuperat (de către Greentech), deși tranzacția era, conform constatărilor ANAF din cea de-a doua inspecție fiscală, în afara sferei TVA.

Întrebarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost dacă principiile neutralității, securității juridice și protecției încrederii legitime, se opun refuzului de a recunoaște dreptul de deducere a TVA-ului achitat pentru o operațiune care a fost recalificată de autoritățile fiscale ca fiind în afara sferei TVA, în condițiile în care TVA-ul a fost deja colectat și nu mai poate fi recuperat de la vânzător (ca urmare a prescripției dreptului de a emite o factură de corecție).

CJUE: Nu poți pedepsi contribuabilul pentru o interpretare ulterioară

Conform CJUE, având în vedere că elementul esential ce caracterizează situația în discuție în litigiu constă în faptul că Greentech se află în imposibilitatea de a obține restituirea TVA-ului facturat de vânzător (Greenfiber), principiul de care trebuie să se țină seama în special este cel al efectivității, iar nu principiul securității juridice sau cel al protecției încrederii legitime.

Astfel, CJUE a subliniat, în hotărârea pronunțată la 13 martie 2025, în special următoarele:

• Într-o situație în care o persoană impozabilă a plătit un cuantum al TVA-ului facturat fără să fie datorat, revine în principiu emitentului facturii sarcina de a efectua regularizarea acestuia, așa cum rezultă din jurisprudența Curții;
• Pentru a asigura neutralitatea TVA, este de competența statelor membre să prevadă, în legislația internă, posibilitatea regularizării TVA facturată fără a fi datorată, cu condiția ca emitentul facturii să demonstreze buna sa credință;
• O reglementare națională în temeiul căreia, pe de o parte, furnizorul care a plătit TVA-ul din greșeală autorităților fiscale poate cere restituirea acestuia, iar pe de altă parte, beneficiarul livrării / prestării poate exercita o acțiune de drept civil în restituirea plății nedatorate împotriva acestui furnizor respectă principiile neutralității TVA și efectivității;
• Dacă restituirea TVA-ului devine imposibilă sau excesiv de dificilă, principiile neutralității TVA și efectivității impun ca stele membre să prevadă instrumentele necesare pentru a permite beneficiarului să recupereze TVA-ul facturat și plătit fără să fie datorat, în special adresând cererea sa de restituire direct administrației fiscale. Curtea subliniază însă că o asemenea cerere trebuie distinsă de o cerere de deducere a TVA-ului.
• În cazul unei operațiuni ce nu este supusă TVA-ului, o persoană impozabilă nu poate invoca un drept de deducere a TVA-ului aferent acestei operațiuni.

Soluția CJUE

Curtea a stabilit că principiile neutralității TVA și efectivității nu se opun unei reglementări naționale care nu permite deducerea TVA-ului achitat pentru o operațiune recalificată ca fiind în afara sferei. Curtea a subliniat însă că, într-o astfel de situație, persoana impozabilă trebuie să aibă posibilitatea de a solicita restituirea TVA-ului direct de la administrația fiscală, având în vedere imposibilitatea sau dificultatea excesivă de a obține această restituire de la vânzător.

Prin urmare, chiar dacă reglementările naționale nu permit deducerea TVA-ului într-o astfel de situație, principiul efectivității impune ca statul membru să asigure posibilitatea restituirii TVA-ului direct prin intermediul autorităților fiscale, pentru a preveni încălcarea principiilor fundamentale ale Uniunii, cum ar fi principiul neutralității TVA și cel al efectivității.

Importanța deciziei

Decizia CJUE în cauza Greentech are implicații directe pentru persoanele impozabile, în sensul în care oferă un precedent puternic în fața autorităților fiscale , protejându-le de pierderea TVA-ului achitat fără a fi datorat și, nu în ultimul rând, în fața unor abordări lipsite de consecvență (cum este cazul Greentech).

Pentru contribuabilii români, Hotărârea CJUE poate fi invocată în contestații și litigii, consolidând poziția juridică în fața unei practici administrative considerate adesea impredictibile, fiind în același timp și un semnal clar pentru ANAF și celelalte autorități fiscale din UE să își alinieze practicile cu jurisprudența europeană, astfel încât să pună accent pe substanța economică a tranzacțiilor și pe buna-credință a contribuabililor.

Autor: Sorin Biban, Partener Taxe Biriș Goran

Companiile românești vor trebui să fie și mai vigilente în ceea ce privește cheltuielile cu sediile, deoarece limitări nou introduse de autorități le afectează în mod direct și le obligă să își revizuiască procedurile contabile și fiscale interne legate de sediile lor sociale sau punctele de lucru. Noile măsuri vizează pe de-o parte limitarea deducerilor pentru cheltuielile cu sediile – atât în ceea ce privește TVA, cât și cheltuiala aferentă, la calculul impozitului pe profit – și, pe de altă parte, o obligație nou-introdusă de a reține la sursă impozitele pe venit pentru spațiile închiriate de la persoane fizice.

Deducerea TVA și a cheltuielii pentru sedii, limitată

Prin OUG 115/2023, deducerea cheltuielilor pentru sedii a fost limitată la jumătate începând cu 1 ianuarie 2024. Această limitare se aplică atât sediilor sociale aflate în proprietatea companiilor, cât și celor aflate în locuința personală a unei persoane fizice și închiriate sau luate prin contract de comodat de către companii.

Dacă aceste spații sunt utilizate și în scop personal, nu doar pentru activitatea economică, companiile pot deduce doar jumătate din cheltuielile de funcționare, întreținere și reparații, și numai pentru partea din spațiu aferentă activității economice.

Pentru sediile sociale aflate în proprietatea companiilor, situația este chiar mai severă. Dacă aceste sedii sunt folosite în scop personal de către asociați, toate cheltuielile sunt considerate nedeductibile în totalitate, fiind privite ca beneficii personale.

Reguli similare se vor aplica și în cazul amortizărilor: pentru un sediu aflat în proprietatea societății, care nu este utilizat strict în scopul activității economice, deducerea amortizării va fi permisă doar pentru 50% din cheltuială, în timp ce, dacă utilizarea este făcută în scop personal de către asociați, amortizarea este integral nedeductibilă.

Măsurile au fost impuse prin OUG 115/2023 și au devenit aplicabile de la 1 ianuarie 2024.

În ceea ce privește TVA aferent, se va limita dreptul de deducere la 50% pentru taxa aferentă „cumpărării, închirierii sau leasingului de clădiri/spaţii de locuit, indiferent de destinaţia acestora, situate în zone rezidenţiale sau în blocuri de locuinţe şi a taxei aferente cheltuielilor legate de aceste clădiri/spaţii de locuit, în cazul în care acestea nu sunt utilizate exclusiv în scopul activităţii economice”. Este important însă de menționat că pentru această limitare este necesară obținerea unei derogări de la Comisia Europeană, astfel că se va aplica de la data de 1 a lunii următoare celei în care România va primi această autorizare.

Obligația de reținere la sursă a impozitelor pentru sediile închiriate de la persoane fizice

O altă obligație majoră care a intrat în vigoare de la începutul acestui an este legată de reținerea la sursă a impozitelor pe venit pentru sediile închiriate de la persoane fizice. Astfel, entitățile care au obligația de a ține contabilitate, indiferent de forma lor juridică (SRL, SA, PFA, întreprinderi individuale, ONG-uri sau profesii liberale), sunt obligate să calculeze, să rețină și să vireze lunar la stat impozitul pe venitul din chirii datorat de proprietarii persoane fizice.

Impozitul trebuie declarat lunar prin formularul 100 și plătit până pe data de 25 a lunii următoare celei în care s-a efectuat plata chiriei. În plus, aceste venituri trebuie incluse în declarația 205, care se depune anual (pentru anul fiscal 2024, declarația se va depune în 2025).

Respectarea acestor obligații este crucială pentru evitarea sancțiunilor financiare și legale. Adaptarea rapidă la noile cerințe va asigura conformitatea fiscală și va preveni complicațiile juridice care pot apărea din nerespectarea noilor reglementări. Companiile sunt sfătuite să consulte experți fiscali și juridici pentru a se asigura că își îndeplinesc toate obligațiile legale și pentru a evita riscurile asociate cu aceste schimbări semnificative în legislația fiscală.

Autor: Sorin Biban, Tax Partner Biriș Goran

Companiile trebuie să își revizuiască procedurile de decontare în cazul deplasărilor salariaților, după ce Normele Codului fiscal au fost modificate, fiind eliminate prevederile care permiteau deducerea TVA și pentru facturile de cazare sau transport emise pe numele angajaților. Din 30 aprilie, această posibilitate a dispărut din legislație, astfel că singurele facturi care mai pot fi folosite ca documente justificative pentru deducerea TVA sunt cele emise direct pe numele angajatorilor. Regulile vor deveni și mai stricte din 1 iulie, când aceste facturi vor trebui transmise în mod obligatoriu prin sistemul național de facturare electronică, e-Factura.

Regulile de deducere a TVA pentru facturile emise pe numele salariaților au fost modificate semnificativ din 30 aprilie, odată cu publicarea HG nr. 451/2024, act normativ care a actualizat Normele Codului fiscal. Prin această Hotărâre, Guvernul a abrogat prevederile care permiteau unei persoane impozabile să își deducă TVA inclusiv în baza facturilor emise pe numele salariaților săi, aflați în deplasare în interesul serviciului, pentru transport sau cazare în hoteluri ori în alte unități similare, dacă acestea erau însoțite de decontul de deplasare.

Eliminarea acestei prevederi schimbă semnificativ practicile de deducere, obligând companiile să își revizuiască procedurile interne de decontare. Practic, angajatorii vor trebui să se asigure că facturile prezentate de salariați pentru decontare au fost emise corect, respectând întocmai dispozițiile art. 299 și 319 din Codul fiscal, care stabilesc că, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să dețină o factură care să conțină denumirea/numele și adresa beneficiarului bunurilor sau serviciilor, precum și codul de înregistrare în scopuri de TVA sau codul de identificare fiscală al beneficiarului.

Această schimbare de abordare în privința deducerilor de TVA vine în contextul în care, de la 1 iulie, comunicarea facturii electronice prin sistemul RO e-Factura va deveni obligatorie în relațiile B2B.

Modificarea pregătește practic terenul pentru migrarea către facturarea electronică a tuturor operațiunilor realizate business-to-business de la 1 iulie, eliminând astfel aproape orice scenariu sau practică în care deducerea TVA să mai fie permisă pentru facturi care nu sunt emise conform noului standard digital. Singurele facturi care nu vor trebui emise în format electronic și transmise în e-Factura nici începând de la 1 iulie sunt cele simplificate, cele emise în tranzacții cu persoane neînregistrate în scopuri de TVA în România, precum și pe cele emise pentru livrări intracomunitare sau exporturi.

Vă reamintim că, începând de la 1 iulie, termenul pentru transmiterea facturilor în sistemul RO e-Factura va fi de cinci zile calendaristice, iar nerespectarea lui va aduce amenzi diferențiate în funcție de mărimea contribuabililor: companiile mari riscă amenzi de la 5.000 la 10.000 de lei, cele mijlocii – de la 2.500 la 5.000 de lei, iar cele mici și persoanele fizice – de la 1.000 la 2.500 de lei.

Mai mult chiar, tot de la 1 iulie, apare și o altă sancțiune pentru nerespectarea obligației de a transmite factura prin sistemul RO e-Factura, sau pentru primirea și înregistrarea unor facturi ce nu au fost transmise prin sistem –  pentru astfel de practici, companiile vor risca o amendă de 15% din valoarea facturii (inclusiv TVA).

Autor: Sorin Biban, Tax Partner, Biriș Goran SPARL

Ultimul trimestru al anului 2023 a adus modificări semnificative cu privire la legislația fiscală, majoritatea dintre acestea fiind aplicabile de la 1 ianuarie 2024, lăsând astfel o perioadă scurtă de timp la dispoziția agenților economici să se adapteze – ultimele modificări fiind publicate înainte de sărbători, în data 15 decembrie.

Printre cele mai importante prevederi sunt și cele legate de implementarea facturării electronice (sistemul RO e-factura) în relațiile de tip B2B, venite în urma Deciziei Consiliului Uniunii Europene nr. 2023/1553 din 25 iulie 2023, prin care România a fost autorizată să deroge de la Directiva TVA. Modificările au fost implementate prin Legea nr. 296 din 26 octombrie 2023, ulterior fiind ajustate prin OUG nr. 115 din 15 decembrie 2023.

Fiind adoptate într-un interval de timp foarte scurt, măsurile privind sistemul RO e-Factura conțin încă neclarități, ridicând numeroase probleme în practică. Sesiunile online derulate de ANAF au fost foarte utile și au răspuns multor provocări practice întâmpinate de contribuabili, însă sistemul pare să nu fie încă pus la punct.

Implementarea sistemului RO e-Factura implică 2 perioade/etape principale:

• Perioada de tranziție, între 1 ianuarie 2024 – 30 iunie 2024, pe parcursul căreia este prevăzută obligația de transmitere/raportare a facturii electronice în sistemul RO e-Factura. Este, așadar, o obligație de raportare a facturii electronice. Factura care circulă între furnizor și beneficiar în această perioadă, și în baza căreia se va putea deduce TVA, este factura clasică.
• Cu începere de la 1 iulie 2024, devine obligatorie transmiterea facturii prin sistemul RO e-Factura.

Este necesar, în primul rând, să facem distincția între cele două situații: prima reprezintă o obligație de raportare în relația cu organele fiscale, în timp ce a doua acoperă inclusiv circulația/transmiterea facturii de la furnizor la beneficiar.

Potrivit ultimului ghid publicat pe pagina ANAF, „în perioada 1 ianuarie 2024 – 30 iunie 2024, operatorii economici – persoane impozabile stabilite în România, indiferent dacă sunt sau nu înregistrate în scopuri de TVA au obligația să raporteze în sistemul național privind factura electronică RO e-Factura toate facturile emise în relația B2B și în relația cu instituțiile publice, altele decât cele efectuate în relația B2G, pentru care există obligația utilizării Ro e-Factura începând cu data de 01 iulie 2022”.

Așadar, conform ghidului, perioada 1 ianuarie 2024 – 30 iunie 2024 vizează aceleași operațiuni ce fac obiectul utilizării RO e-Factura de la 1 iulie 2024.

Cu toate acestea, la o analiză mai atentă a prevederilor legale, reiese că cele două perioade nu acoperă exact aceleași operațiuni.

Pentru perioada ianuarie – iunie 2024, conform art. LIX din Legea nr. 296/2023, trebuie raportate în sistemul RO e-Factura facturile emise de persoane impozabile stabilite în România „pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii care au locul livrării/prestării în România conform art. 275 şi art. 278–279 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, efectuate în relaţia B2B, astfel cum este definită la art. 2 alin. (1) lit. n) din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 120/2021”. Relația B2B este definită ca fiind „relaţia comercială dintre doi operatori economici – B2B – tranzacţia având ca obiect execuţia de lucrări, livrarea de bunuri/produse şi/sau prestarea de servicii dintre doi operatori economici”. Iar operator economic este „orice entitate care desfăşoară o activitate economică constând în executarea de lucrări, livrarea de bunuri/produse şi/sau prestarea de servicii” (art. 2 alin. (1) lit. b) din OUG 120/2021).

Aceeași obligație de raportare (pentru aceleași operațiuni) revine și persoanelor impozabile nestabilite, dar înregistrate în scop de TVA în România, începând cu data de 1 ianuarie 2024.

La alin. (4) al art. LIX din lege (modificat prin OUG 115/2023) este menționat că sunt exceptate următoarele operațiuni:

1. exporturile și livrările intracomunitare;
2. livrările de bunuri/prestările de servicii efectuate către persoane impozabile care nu sunt stabilite şi nici înregistrate în scopuri de TVA în România;
3. livrările de bunuri/prestările de servicii pentru care se emit facturi simplificate;
4. prestările de servicii pentru care emiterea facturii nu face obiectul normelor de facturare aplicabile în România.

Sumarizând, obligația de raportare a facturii, stabilită prin art. LIX din Legea nr.296/2023, se aplică operațiunilor ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

1. Sunt efectuate de persoane impozabile stabilite în România, sau de persoane impozabile nestabilite, dar înregistrate în scop de TVA în România – cu mențiunea că în cel de-al doilea caz obligația de raportare nu încetează la 30 iunie 2024;
2. Sunt efectuate în relația B2B, adică beneficiarul este un operator economic;

Trebuie observat aici că definiția relației comerciale de tip B2B nu face referire la operatori economici stabiliți în România. Prin urmare, având în vedere excepția de la alin. (4) de mai sus (lit. b), condiția se consideră îndeplinită și în cazul persoanelor impozabile nestabilite, dar înregistrate în scop de TVA în România.

3. Reprezintă livrări de bunuri sau prestări de servicii, iar locul livrării/prestării este în România.
4. Nu este aplicabilă niciuna dintre excepțiile prevăzute la art. LIX alin. (4) din Legea 296/2023.

Pentru perioada ce începe la 1 iulie 2024, conform art. 10 din OUG 120/2021 (modificat succesiv prin Legea 296/2023 și OUG 115/2023), „în relaţia comercială B2B, între persoane impozabile stabilite în România conform art. 266 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, emitentul facturii electronice are obligaţia de transmitere a acesteia către destinatar utilizând sistemul naţional privind factura electronică RO e-Factura”. Fac excepție de la această obligație facturile simplificate.

În ceea ce privește persoanele impozabile nestabilite în România, acestea nu sunt supuse obligațiilor ce intră în vigoare de la 1 iulie, însă pot opta pentru utilizarea sistemului RO e-Factura.

Așadar, regulile aplicabile de la 1 iulie 2024 vizează relațiile comerciale B2B între persoane impozabile stabilite în România.

Însă, operațiunile comerciale derulate în relația B2B nu reprezintă întotdeauna livrări de bunuri/prestări de servicii din perspectiva TVA, iar livrările de bunuri/prestările de servicii efectuate între persoane impozabile stabilite în România nu au întotdeauna locul livrării/prestării în România.

Comparând prevederile aplicabile în cele două perioade, putem identifica unele diferențe:

• În perioada de tranziție sunt raportabile facturile emise pentru operațiuni ce au locul livrării/prestării în România, în timp ce de la 1 iulie 2024 această condiție nu mai este aplicabilă – factura trebuie transmisă prin sistemul RO e-Factura chiar și în cazul în care locul livrării/prestării este în afara României, dacă factura este aferentă unei operațiuni B2B între persoane impozabile stabilite în România.

Există situații – în teorie și în practică – în care, deși părțile sunt persoane impozabile stabilite în România, locul operațiunii nu este în România. Ne putem referi aici la serviciile cărora le este aplicabilă regula ”use and enjoyment”, cum sunt serviciile de transport de bunuri, în care transportul bunurilor începe și se termină în afara UE. Chiar dacă furnizorul și beneficiarul sunt persoane impozabile stabilite în România, locul prestării va fi în afara României (deci neimpozabil în România), conform art. 278 alin. (7) din Codul fiscal. Conform prevederilor menționate mai sus, în astfel de situații factura de servicii nu face obiectul obligației de raportare în perioada ianuarie – iunie, însă de la 1 iulie vor intra în sfera de aplicare a prevederilor art. 10 din OUG 120/2021.

• În perioada de tranziție sunt vizate livrările de bunuri și/sau prestările de servicii, în timp ce regulile aplicabile de la 1 iulie 2024 vizează relațiile comerciale B2B. Cele două expresii nu sunt identice din punct de vedere al legislației TVA, în sensul că nu acoperă exact aceleași operațiuni.

Nu toate „relațiile comerciale” sunt livrări de bunuri/prestări de servicii din perspectiva TVA. Mă refer aici în special la transferul unei activități economice, reglementat de art. 270 alin. (7) din Codul fiscal. În cadrul uneia din sesiunile online ale ANAF, s-a menționat că facturile emise pentru transferurile de activitate ar fi văzute ca operațiuni scutite dar în sfera TVA din punct de vedere al sistemului RO e-Factura, astfel că facturile trebuie raportate în sistem.

Tind să nu fiu de acord cu o astfel de abordare. Articolul 270 alin. (7) din Codul fiscal menționează destul de clar că transferul unei activități economice „nu constituie livrare de bunuri dacă primitorul activelor este o persoană impozabilă stabilită în România”.

Prin urmare, dacă ne raportăm la textul art. LIX din Legea nr. 296/2023, coroborat cu art. 270 (7) din Codul fiscal, reiese că facturile emise în legătură cu astfel de operațiuni nu fac obiectul raportării în sistem în perioada ianuarie – iunie 2024.

• În perioada de tranziție trebuie raportate și facturile emise către persoane impozabile nestabilite, dar înregistrate în scop de TVA în România, dacă operațiunea este o livrare de bunuri/prestare de servicii având locul în România. Regulile ce intră în vigoare de la 1 iulie 2024 nu sunt aplicabile în această situație.

În mod evident, prevederile aplicabile în cele două perioade nu se suprapun exact din punct de vedere al operațiunilor vizate. Nu este clar dacă aceasta a fost intenția legiuitorului, de a exclude anumite operațiuni numai în perioada de tranziție.

Un alt aspect care ar trebui clarificat este cel al operațiunilor scutite fără drept de deducere prevăzute la art. 292 alin. (1) și (2) din Codul fiscal. Conform art. 319 (7) din Codul fiscal, persoanele impozabile nu au obligația emiterii de facturi în cazul acestor operațiuni. Cum trebuie interpretate prevederile Legii nr. 269/2023 și ale OUG 115/2023, raportat la art. 319 (7) din Codul fiscal, în aceste situații? Sunt aplicabile sancțiunile privind facturarea electronică? Îmi imaginez că în practică sunt foarte puține cazuri în care furnizorii nu emit facturi pentru aceste servicii, însă cred că o clarificare este necesară.

Concluzionând, consider că sunt încă necesare clarificări cu privire la ce obligații au persoanele impozabile de la 1 ianuarie 2024 în privința facturării electronice. Lipsa acestor clarificări poate conduce la abordări inconsecvente din partea autorităților fiscale, dar mai ales la costuri inutile pentru persoanele impozabile.

Autor: Sorin Biban, Tax Partner, Biriș Goran SPARL

Recent, Comisia Europeană a prezentat un plan ambițios pentru a ajuta IMM-urile, care reprezintă o pondere covârșitoare de 99% din totalul afacerilor europene, fiind coloana verterbrală a economiei comunitare, să navigheze prin imprevizibilitatea și volatilitatea actuală. Măsurile propuse de Comisia Europeană vin în contextul în care întreprinderile mici și mijlocii au fost afectate în mod disproporționat de crizele care s-au succedat în ultimii ani: pandemia de COVID-19, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, criza energetică și creșterea inflației.

„IMM-urile continuă să se confrunte cu volatilitatea și imprevizibilitatea, precum și cu constrângeri în materie de aprovizionare, cu deficite ale forței de muncă și, adesea, cu o concurență neloială și cu condiții de concurență inechitabile în cadrul activităților lor economice din Europa”, explică CE într-un comunicat de presă publicat pe site-ul instituției.

Printre propunerile majore inițiate de autoritățile europene se numără un nou regulament care vizează combaterea întârzierilor în efectuarea plăților comerciale, un obstacol major pentru IMM-uri. Întârzierile în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale împiedică investițiile și creșterea economică și contribuie la incertitudinea și neîncrederea din mediul de afaceri.

O noutate semnificativă propusă de CE în acest regulament este introducerea unui termen maxim de plată de 30 de zile, eliminând astfel ambiguitățile și lacunele juridice existente. Această schimbare va asigura un flux de numerar mai stabil pentru IMM-uri și va spori competitivitatea și reziliența acestora.

Astfel, Proiectul de Regulament UE propune un termen unic de plată a facturilor, valabil în toate statele membre UE, de 30 de zile calendaristice. Termenul ar urma să se aplice în toate tranzacțiile de tip B2B și B2G, iar Regulamentul va interzice total stabilirea de excepții prin contractele dintre părți, singurele termene care pot fi agreate contractual fiind cele mai mici de 30 de zile.

Fiind vorba de un Regulament UE (și nu de o directivă), el ar urma să se aplice direct în toate statele membre, fără să mai fie necesară niciun fel de transpunere legislativă, după aproximativ un an de la oficializarea sa la nivel european.

Un alt element cheie din reforma menită să sprijine întreprinderile mici și mijlocii este propunerea unui sistem fiscal simplificat pentru IMM-uri, bazat pe sediul social. Măsura ar urma să permită întreprinderilor care operează transfrontalier să interacționeze cu o singură administrație fiscală, reducând astfel complexitatea și costurile de conformare, și diminuând riscul dublei impuneri.

Această propunere de Directivă, gândită să se aplice de la 1 ianuarie 2026, va modifica substanțial regimul de taxare a companiilor care activează în mai multe state UE și va spori securitatea și echitatea în domeniul fiscal, va reduce costurile de asigurare a conformității și denaturările de pe piață care influențează deciziile întreprinderilor, reducând totodată la minimum riscul dublei impuneri, al supraimpozitării și al litigiilor fiscale.

Se propune, deci, un ghișeu unic privind impozitul pe profit, care va permite IMM-urilor eligibile :

• să interacționeze numai cu administrația fiscală a statului membru în care își au sediul central, și
• să depună o singură declarație fiscală, în statul membru în care se află sediul central.

IMM-urile eligibile vor avea astfel opțiunea de a calcula rezultatele impozabile ale sediilor lor permanente (din alte state membre) numai pe baza regulilor de impunere din statul membru al sediului central, în timp ce cota de impozit aplicabilă va rămâne cea din statul membru în care sunt situate sediile permanente.

Potrivit Comisiei Europene, scăderea preconizată a costurilor de asigurare a conformității ar trebui mai ales să stimuleze investițiile și extinderea la nivel transfrontalier în UE. IMM-urile care își desfășoară activitatea în state membre diferite vor putea să profite la maximum de libertatea de stabilire și de libera circulație a capitalurilor, fără a fi stânjenite de obstacole fiscale inutile.

Dincolo de aceste măsuri, Comisia Europeană propune și o serie de inițiative non-legislative pentru a sprijini creșterea și dezvoltarea IMM-urilor. Acestea includ, printre altele, îmbunătățirea mediului de reglementare, stimularea investițiilor și dezvoltarea unei forțe de muncă calificate.

În aceeași idee, autoritățile europene își propun și simplificarea procedurilor administrative și a cerințelor de raportare pentru IMM-uri prin lansarea sistemului tehnic „o singură dată” (parte a portalului digital unic) până la sfârșitul anului 2023, care va permite IMM-urilor să realizeze proceduri administrative în cadrul pieței unice fără a fi nevoite să prezinte din nou documentele. Comisia și-a asumat, spre exemplu, că va simplifica și va digitaliza procedurile greoaie, cum ar fi declarațiile și certificatele pentru detașarea lucrătorilor (de exemplu, așa-numitul document A1 privind drepturile de securitate socială).

Aceste acțiuni sunt vitale pentru a asigura că IMM-urile pot atinge întregul lor potențial economic și se pot adapta rapid la schimbările din piață. În plus, investițiile semnificative ale UE, care depășesc 200 de miliarde de euro în diverse programe de finanțare până în 2027, vor contribui la transformarea acestor întreprinderi în entități mai reziliente, sustenabile și digitale.

În concluzie, aceste măsuri reflectă angajamentul UE de a sprijini IMM-urile, care nu doar că reprezintă o parte esențială a economiei europene, dar sunt și actori principali în tranzițiile verde și digitală. Această abordare holistică va contribui la o Europă mai prosperă și mai inovatoare, cu IMM-uri puternice la baza sa.