În luna iunie, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) rambursează TVA în valoare de peste 900 mil lei, din care 44,25 mil. lei se compensează, iar 730,61 mil lei se restituie. Plata efectivă a sumelor este programată în două tranșe:

9 iunie – 256,56 mil lei și

30 iunie: 474,05 mil. lei.

Sunt cuprinse toate deconturile de TVA înregistrate până la 06.05.2016, cu excepţia celor aferente operaţiunilor de import soluţionate până la 25.05.2016.

ANAF asigură condiții mediului de afaceri pentru testarea și modificarea sistemelor informatice proprii la noile cerințe ale Declarației 394. Astfel, un grup de 25 de firme, contribuabili mari și mici, și-au exprimat dorința să testeze noul formular și să comunice constant cu specialiștii ANAF, pentru a fi identificate și rezolvate eventuale probleme tehnice.

Fiecare contribuabil poate descărca versiunile de test publicate de ANAF la adresa https://chat.anaf.ro/d394.nsf. Există două tipuri de aplicații care pot fi testate:

• Soft J – program Java, potrivit pentru contribuabili care utilizează programe informatice de contabilitate, care generează rapoarte în format .XML (pentru accesarea link-ului este necesara utilizarea Internet Explorer)

• Soft A – fișier PDF editabil, potrivit pentru contribuabilii cu o activitate economică medie, care generează lunar un număr restrâns de înregistrări (pentru accesarea link-ului este necesară utilizarea Internet Explorer)

Instrucțiunile pentru completarea Declarației 394 sunt publicate la adresa https://chat.anaf.ro/d394.nsf – Legislație D394– valabil incepand cu iulie 2016 anexa1

Reamintim că noua Declarație 394, aferentă lunii iulie 2016, trebuie depusă începând cu 1 august 2016. Principalele simplificări aduse de forma finală a D394 sunt:După testarea Declarației 394, contribuabilii pot obține clarificări și feedback de la adresa de email admin.portal@mfinante.ro.

• stabilirea caracterului opțional al furnizării Codului Numeric Personal, astfel că acesta (CNP) se introduce doar dacă este colectat;

• introducerea excepției prin care, pentru livrările de bunuri/prestările de servicii efectuate către persoane fizice, până la 31 decembrie, se declară facturile cu o valoare individuală mai mare de 10.000 lei;

• introducerea precizărilor referitoare la faptul că nu vor fi declarate informațiile referitoare la livrările/prestările și achizițiile intracomunitare, declarate prin D390, precum și importurile/exporturile

• prorogarea termenului de intrare în vigoare a D394, pentru facilitarea adaptării sistemelor informatice și contabile ale contribuabililor la noile cerințe;

• eliminarea obligației depunerii retroactive a D394.

Cele mai importante motive care au stat la baza agreării modificărilor D394 în procesul de consultare publică sunt:

• facilitarea identificării timpurii a faptelor de evaziune fiscală,

• reducerea termenelor de soluţionare a deconturilor de TVA cu opţiune de rambursare,

• reducerea numărului de controale directe efectuate de către structurile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În luna mai, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) rambursează TVA în valoare de peste 500 mil. lei, din care 32,01 mil. lei se compensează, iar 312,82 mil lei se restituie.

Plata efectivă a sumelor este programată în două tranşe:

• 12 mai 116,68 mil. lei şi
• 31 mai: 196,14 mil. lei.

Sunt cuprinse toate deconturile de TVA înregistrate până la 08.04.2016, cu excepţia celor aferente operaţiunilor de import soluţionate până la 25.04.2016.

Legislaţie relevantă:

Codul fiscal, art. 130

Codul civil, art. 969

Stingerea unei creanțe reprezentând daune-interese, născute din neexecutarea unui contract, prin darea în plată a unui imobil, realizată în temeiul unei tranzacții între creditor și debitor, atrage aplicarea dispozițiilor art. 130 din Codul fiscal, fiecare din părțile convenției efectuând din punct de vedere fiscal, o operațiune de livrare de bunuri – debitorul livrând un imobil iar creditorul livrând creanța pe care o avea asupra celui dintâi.

În consecință, chiar dacă între părți sunt incidente prevederile art. 969 Cod civil având în vedere convenția încheiată, din punct de vedere fiscal se aplică art. 130 din Codul fiscal, baza de impozitare fiind astfel valoarea reală a bunului iar nu cea stabilită de părți prin convenție,  un particular neputând opune convenția încheiată cu un alt particular în scopul obținerii de efecte contrare unor dispoziții legale imperative, de drept public.

Decizia nr. 3166 din 21 iunie 2012

Notă: instanța a avut în vedere prevederile art. 969 Cod civil aflat în vigoare la data introducerii acțiunii. În prezent, conținutul art. 969 Cod civil se regăsesc în reglementarea art. 1270 din noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Prin acțiunea formulată,  reclamanta SC WL SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța – Activitatea de Control Fiscal Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună;

– anularea Deciziei nr. 49/01.06.2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța, privind soluționarea contestației formulată de SC WL SRL, contestație înregistrată sub nr. 5994/13.05.2010, respectiv a Deciziei de impunere nr. 320/15.03.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 15.03.2010 de către organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Constanța, Activitatea de Inspecție Fiscală prin care s-a stabilit o bază impozabilă suplimentară de 8.462.907 lei pentru perioada 01.01.2009 – 31.03.2009, precum și obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA trimestrial în sumă de 1.607.952 lei pentru perioada verificată 01.01.2009 – 31.03.2009, respectiv o bază impozabilă stabilită suplimentar pentru majorările de întârziere în sumă de 1.607.952 lei pentru perioada 26.04.2009-15.03.2010, precum și majorările de întârziere pentru perioada 26.04.2009-15.03.2010 în sumă de 374.490 lei;

– suspendarea executării deciziei nr. 320/15.03.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

Prin Încheierea de ședință din data de 29.09.2010, Curtea de Apel a respins cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale contestate, ca nefondată, pentru considerentele reținute în cuprinsul încheierii,  și totodată, respins ca nefiind utilă cauzei proba cu expertiză tehnică solicitată de reclamantă.

Prin cererea depusă la data de 09.11.2010 reclamanta a arătat că prin Încheierea de ședință din 22.10.2010 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței față de debitoarea SC WL SRL, fiind desemnat administrator judiciar AM.

Ulterior, prin Încheierea de ședință din 29.04.2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost înlocuit administratorul judiciar al debitoarei AM cu administratorul judiciar ZI SPRL – Filiala Constanța, care a fost citată în cauză, iar prin punctul de vedere transmis prin fax la data de 16.05.2011 a arătat că este de acord cu acțiunea astfel cum a fost formulată de reclamanta SC WL SRL

Prin sentința civilă nr.205/CA din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța – Secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta – SC WL SRL, prin administrator judiciar ZI SPRL- Filiala Constanța, în contradictoriu cu pârâta – Direcția Generală A Finanțelor Publice Constanța  – Activitatea de Inspecție Fiscală Constanța, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut  că prin Decizia nr.49/01.06.2010 ANAF – Direcția Generala a Finanțelor Publice Constanța a respins ca nefondată contestația formulata de SC WL SRL împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata nr.320/15.03.2010.

In motivarea deciziei, autoritatea fiscală a reținut ca bază de impozitare în cazul schimbului de bunuri sau servicii, respectiv în contul daune interese se primește proprietatea unui imobil, fără a se face plata efectivă se consideră ca fiind valoarea normală a acestuia, respectiv tot ceea ce un cumpărător, care se afla în stadiul de comercializare trebuie să plătească unui furnizor/ prestator independent în interiorul tarii, în momentul în care se realizează operațiunea, în condiții de concurența pentru a obține același bun/ serviciu. Temeiul juridic invocat de pârâtă fiind dispozițiile art.130 si 137 alin.1 lit.e din Legea nr.571/2003.

Contestând această decizie, reclamanta a arătat că în mod greșit organul de control a apreciat că se aplica în cauza prevederile art.130 din Codul fiscal întrucât acesta are o sferă de aplicare strict determinata la situația în care o anumita operațiune implică o livrare de bunuri sau schimb de servicii în schimbul unei livrări de bunuri sau schimb de servicii ceea ce nu este cazul în speța de față unde stingerea raporturilor conflictuale dintre părți a avut loc prin intermediul tranzacției încheiate și a operațiunii juridice de dare în plată.

Susținerea reclamantei a fost considerată ca fiind neîntemeiata și a fost înlăturată de instanța de fond.

Curtea de Apel a reținut că prin actul intitulat „Tranzacție” și încheiat la data de 31.12.2008, SC WL SRL a fost de acord să achite SC B SRL suma de 200.000 euro în vederea stingerii tuturor pretențiilor acesteia și a rezilierii pe cale amiabilă a contractului nr.2/07.04.2008. Totodată  SC WL SRL a fost de acord să dea în plată către SC B SRL clădirile aflate în ansamblul rezidențial CENTRAL în stadiul de execuție existent împreuna cu terenul aferent de 3.006 mp. SC B SRL a declarat că este de acord cu stingerea litigiului și a creanței deținute.

Părțile au convenit modificarea sumei stabilită pentru rezilierea contractului din suma de 400.000 euro în suma de 438.000 euro reprezentând penalități contractuale și suma de 200.000 euro reprezentând daune interese. Stingerea creanței de 200.000 euro reprezentând daune interese urmând a se realiza prin darea în plata a imobilului din Constanta, str. X, nr.y compus din teren de 3006 mp și construcția Complex rezidențial de locuințe.

Conform Actului de dare în plată autentificat sub nr.243/28.01.2009 la lit.C de la pct.II – obiectul contractului, se menționează:

„ Subscrisa SC B SA sunt de acord ca în schimbul creanței mele în sumă de 438.000 EUR, respectiv 200.000 EURO reprezentând penalități contractuale, sumă care a fost deja achitata și 200.000 EURO reprezentând daune interese născută din contractul nr.2/07.04.2008 (… ) să primesc prin dare în plată de la debitoarea mea dreptul de proprietate asupra imobilului (…)”.

Intre părți va avea valoare tranzacția încheiată, chiar dacă s-a constatat că valoarea imobilului este mai mare decât cea a creanței întrucât este de natura tranzacției ca fiecare parte să renunțe la ceva.

Un particular nu poate opune însă convenția încheiata cu un alt particular în scopul obținerii unor efecte contrare dispozițiilor legale.

Prin urmare, părțile au fost libere să intituleze cum au vrut actul juridic pe care l-au încheiat însa din punct de vedere fiscal speței i se aplică dispozițiile art.130 din Legea nr.571/2003 întrucât în fapt a avut loc un schimb de bunuri – creanța în schimbul imobilului.

Același lucru s-a întâmplat si cu plata taxelor notariale si ale ANCPI, acestea fiind stabilite la valoarea reala a imobilului.

Instanța de fond a reținut că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.137 alin.1 lit.e din Legea nr.571/2003 și s-a stabilit ca bază de impozitare valoarea reală a bunului, 9.310.707 lei, stabilită prin cele doua rapoarte de evaluare.

Susținerea reclamantei potrivit căreia prin aplicarea dispozițiilor Legii nr.571/2003 ar fi încălcat libertatea contractuala și, prin urmare reglementările actuale derivate din apartenența la Uniunea Europeana, nu poate fi reținuta întrucât acestea nu au efect între părțile contractante, înțelegerea lor fiind perfect valabila, ci au efect doar în ceea ce privește obligațiile fiecăreia dintre ele în raport cu statul, normele prevăzute de Legea nr.571/2003 fiind de drept public, părțile neputând prin convenția lor să treacă peste dispozițiile imperative ale legii.

In ceea ce privește trimiterea la jurisprudența CEDO, instanța a constatat că spetele invocate nu au legătură cu cauza de față.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta SC WL SRL Constanța a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art.304 pct.9 și art.304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamată a făcut o expunere rezumativă a datelor esențiale ale cauzei și a susținut că organul fiscal a aplicat în mod greșit prevederile art.137 alin.1 lit.e) din Codul fiscal, stabilind în mod eronat baza de impozitare, considerând ca în cauză a avut loc un schimb de bunuri sau servicii, deturnând astfel interpretarea logico juridică a convenției părților iar prima instanță a considerat că din punct de vedere fiscal spetei i se aplică dispozițiile art.l30 din Legea nr.571/2003 întrucât în fapt a avut loc un schimb de bunuri-creanța în schimbul imobilului.

Recurenta-reclamantă apreciază că raționamentul instanței de fond este fundamental nelegal pentru că nu există probabilitatea legală în a asimila din punct de vedere juridic si economic contractul de tranzacție si/sau dare în plată cu contractul de schimb reglementat de prevederile Codului Fiscal.

În cuprinsul cererii de recurs sunt reluate considerațiile făcute la fondul cauzei prin concluziile scrise depuse la dosar, fila 162 asupra limitării libertății economice a agenților economici  în cazurile expres prevăzute de lege, apreciind ca în cauză au fost încălcate prevederile art.969 Cod civil, precum și art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în România.

Drepturile contestatoarei au fost încălcate și sub reglementările actuale derivate din apartenența la Uniunea Europeană, respectiv art.4 alin.2 din Tratatul Comunității Europene, ratificat prin Legea nr.157/2005, referitor la respectarea principiilor economiei de piața libere și deschise liberei concurențe.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10.11.2011, intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice  Constanța a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

După prezentarea istoricului litigiului și a documentelor puse în discuție intimata punctează că în mod corect instanța a reținut faptul ca părțile au efectuat un schimb de bunuri, creanța în schimbul imobilului, din punct de vedere fiscal fiind aplicabile dispozițiile art. 137 din legea 571/2003, și s-a stabilit ca bază de impozitare valoarea reală a bunului de 9.310.707 lei.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Recursul este nefondat, petru argumentele expuse în continuare:

Recurenta-reclamantă SC WL SRL Constanța a supus controlului de legalitate, în condițiile art.218 alin.(2) din Codul de procedură fiscală. Decizia nr.49/01.06.2010 a Agenția Națională de Administrare Fiscală  – Direcția Generală a Finanțelor Publice  Constanța prin care, în cadrul procedurii administrativ  fiscale i s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligației fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr.320/15.03.2010 cu consecința anularii măsurii privind achitarea obligațiilorfiscale suplimentare in suma de 1.607.952 lei, respectiv a sumei de 374.490 lei reprezentând majorări.

În esență, după cum s-a prezentat rezumativ la pct.I.1 din această decizie, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale având ca obiect, verificarea  taxei pe valoarea adăugată dispusă prin Decizia nr.32/29.01.2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care s-a desființat decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr.501/16.07.2009.

Astfel în etapa administrativă, cât și la judecata în primă instanță  SC WL SRL a arătat că în mod greșit organul de control a apreciat că în speță, se aplică prevederile art.130 din Codul fiscal care are o sferă de aplicare strict determinată  la situația în care o anumită operațiune implică o livrare de bunuri sau schimb de servicii în schimbul unei livrări de bunuri sau schimb de servicii iar în cauza de față stingerea raporturilor conflictuale dintre părți a avut loc prin intermediul tranzacției încheiate la data de 31.12.2008 cu  constructorul SC B SA și a operațiunii juridice de dare în plată prin actul de dare în plată autentificat sub nr.243/28.01.2009.

Prima instanță a verificat punctual toate motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare, ajungând la concluzia  că actele administrativ fiscale sunt legale.

Această concluzie este corectă.

Referitor a cadrul normativ aplicabil:

Potrivit art.130 din Legea nr.571/2003 „În cazul unei operațiunii care implică o livrare de bunuri și / sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri și / sau o prestare de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a  efectuat o livrare de bunuri și/sau o prestare de servicii cu plata.

În speță s-a reținut că fiecare din părțile convenției a efectuat o operațiune de livrare de bunuri – recurenta-reclamantă a livrat imobilul compus din teren și construcție iar SC B SA a livrat creanța pe care o avea asupra reclamantei – așa cum s-a consemnat în cuprinsul Actului de dare în plată la pct.II lit.c „obiectul contractului”.

Art. 137 – Baza de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării -, prevede la lit.e  în cazul schimbului prevăzut la art. 130 și, în general, atunci când plata se face parțial ori integral în natură sau atunci când valoarea plății pentru o livrare de bunuri ori o prestare de servicii nu a fost stabilită de părți sau nu poate fi ușor stabilită, baza de impozitare se consideră ca fiind valoarea de piață pentru respectiva livrare/prestare. în sensul prezentului titlu, valoare de piață înseamnă suma totală pe care, pentru obținerea bunurilor sau serviciilor în cauză la momentul respectiv, un client aflat în aceeași etapă de comercializare la care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii ar trebui să o plătească în condiții de concurență loială unui furnizor ori prestator independent de pe teritoriul statului membru în care livrarea sau prestarea este supusă taxei. Atunci când nu poate fi stabilită o livrare de bunuri sau o prestare de servicii comparabilă, valoarea de piață înseamnă:

1. pentru bunuri, o sumă care nu este mai mică decât prețul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost,
stabilit la momentul livrării;

2. pentru servicii, o sumă. care nu este mai mică decât costurile complete ale persoanei impozabile pentru prestarea serviciului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante instanța de control judiciar constată că mod corect prima instanță a reținut ca fiind incidente speței dispozițiile art.130 și 137 alin.1 lit.e din legea nr.571/2003.

Astfel, organul de inspecție a procedat la recalcularea taxei pe valoarea adăugată, deoarece schimbul de bunuri sau servicii, respectiv când se primește proprietatea unui imobil, fără a se face plata efectivă, intră în sfera de aplicare a art. 130 din Codul Fiscal. Baza de impozitare în cazul schimbului prevăzut, se consideră ca fiind valoarea normală a acestuia, respectiv tot ceea ce un cumpărător, care se află în stadiu de comercializare, trebuie să plătească unui furnizor/prestator independent în interiorul țării, în momentul în care se realizează operațiunea, în condiții de concurență, pentru a obține același bun/serviciu. Chiar dacă între părți sunt incidente prevederile art.969 Cod civil în  vigoare la data tranzacției  (în prezent art.1270 Cod civil)  având valoare convenția încheiată, din punct de vedere fiscal, se aplică art.130 din Codul fiscal, baza de impozitare fiind valoarea reală a bunului, așa cum a fost de altfel stabilită prin cele două rapoarte de evaluare.

De altfel, chiar plata taxelor notariale au fost stabilite tot la valoarea reală a imobilului  având relevanță în cauză prețul de piață care aici e cel stabilit de notar.

E clar că disproporția vădită între prețul stabilit de părți și prețul de piață, estimat prin raportare la probe e un argument suficient în sensul menținerii actelor fiscale contestate, iar convenția inserată în actul autentificat sub nr.243/2009 nu poate fi invocată de recurentă în cazul obținerii unor efecte contrare  dispozițiilor legale chiar dacă părțile convenției și-au construit artificial o situație juridică aceasta are efecte în ce privește obligațiile fiecăreia dintre ele nu și în raport cu statul, normele prevăzute de cadrul fiscal fiind de drept public, organele fiscale apreciind în concret relevanța stărilor fiscale.

Critica recurentei în legătură cu incidența  jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este nefondată, deoarece aceasta privește o altă problemă de drept și nici nu au legătură cu cauza de față.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu a fost încălcată libertatea contractuală, între părți se aplica principiul forței obligatorii a convenției însă așa cum a reținut și judecătorul fondului normele prevăzute de Codul fiscal sunt de drept public iar părțile nu pot  prin Convenția lor să treacă peste dispozițiile imperative ale legii.

Conchizând Înalta Curte constată că raportul juridic fiscal a fost corect examinat de Curtea de apel, neexistând motive pentru modificarea ori casarea sentinței atacate.

În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.

În data de 17 decembrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a ridicat în dosarul de recurs 2917/2/2012* o întrebare preliminară la Curtea Europeană de Justiție, actualmente înregistrată sub numărul de cauză C-55/16, cu următorul conținut:

Dacă dispozițiile Directivei a 8-a (79/1072/[CEE])¹ , precum și principiul neutralității fiscale se opun/s-au opus unei legislații, dintr-un stat membru, prin care se reglementează/s-a[u] reglementat, în considerarea principiului certitudinii impunerii, condițiile în care se poate exercita dreptul de rambursare pe valoarea adăugată, precum, în cauza de față, dovedirea achitării taxei de către furnizori.

Evo Bus GmbH este producătorul autobuzelor marca Mercedes cu care RATB operează de aproape 15 ani. Pentru toate piesele de schimb, reparațiile și service-ul acordat acestor autobuze, procurate de furnizorul german de la prestatori înregistrați în România în scop de TVA și prin urmare facturate din România în Germania cu TVA românesc, ANAF a respins în mod constant societății nerezidente Evo Bus GmbH rambursarea de taxei pe valoarea adăugată achitate în amonte, pe motiv că Evo Bus GmbH nu a prezentat documente de plată prin care să ateste achitarea TVA conform art. 49 alin.1 din HG nr. 44/2004.

Mai exact, pe lângă contracte, devize și facturi, ANAF a considerat că Evo Bus GmbH ar fi trebuit să prezinte și dovezile de plată a TVA aferentă, chiar dacă nu Evo Bus avea obligația de a colecta această taxă pentru livrări și prestări de servicii efectuate din România de furnizori rezidenți în România.

Problema a derivat din traducerea defectuoasă în limba română a art. 2 din Directiva a 8-a (Directiva 79/1072/EEC), transpus prin art. 147^2 din Codul fiscal:

Art. 147^2. (1) În condiţiile stabilite prin norme :a) persoana impozabilă neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilită în alt stat membru, poate solicita rambursarea taxei achitate.

Punctul 49 alin. 5 din Norme reglementa limitativ cele patru condiții și formalitățile pe care trebuia să le îndeplinească o persoană impozabilă stabilită în alt Stat Membru pentru a solicita rambursarea de TVA din România. Printre aceste condiții nu se afla însă și obligația de prezenta documentele de plată, aferente unei colectări efectuate de un furnizor din amonte:

49 (5). Pentru a îndeplini condițiile pentru rambursare, orice persoană impozabilă prevăzută la alin. (3) trebuie să îndeplinească următoarele obligații:

a) să depună la organele fiscale competente din România o cerere pe formularul al cărui model este stabilit de Ministerul Finanțelor Publice, anexând toate facturile și/sau documentele de import în original, care să evidențieze taxa a cărei rambursare se solicită;

b) să facă dovada că este o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA într-un stat membru, sub forma unui certificat emis de autoritatea competentă din statul membru în care aceasta este stabilită. Totuși, atunci când autoritatea fiscală competentă română posedă deja o astfel de dovadă, nu este obligatoriu ca persoana impozabilă să aducă noi dovezi pe o perioadă de un an de la data emiterii primului certificat de către autoritatea competentă a statului în care este stabilită;

c) să confirme prin declarație scrisă că în perioada la care se referă cererea sa de rambursare nu a efectuat livrări de bunuri sau prestări de servicii ce au avut loc sau au fost considerate ca având loc în România, cu excepția, după caz, a serviciilor prevăzute la alin. (3) lit. a) și b);

d) să se angajeze să înapoieze orice sumă ce i-ar putea fi rambursată din greșeală.

Aceste patru condiții se găsesc enumerate limitativ în art. 3 din Directiva a 8-a.

Nici în art. 3 din Directiva a 8-a, nici în punctul 49 din Norme nu se găsește enumerată condiția persoanei impozabile beneficiare de a dovedi „achitarea” taxei colectate în amonte. Tot ce putea Evo Bus dovedi (și a făcut-o) a fost achitarea facturilor comerciale provenite de la furnizori înregistrați în scop de TVA în România, care bineînțeles evidențiau și taxa pe valoarea adăugată colectată în România.

Art.147^2 din Codul fiscal transpunea în epocă art. 2 din Directiva a 8-a de TVA, printr-o traducere defectuoasă ce a condus la aplicări în practică încă și mai contrare dreptului comunitar, fiind singura versiune de implementare a directivei care utiliza sintagma TVA„achitat” în loc de TVA „colectat”, adică altfel de cum suna textul comunitar în versiunilecorecte din alte limbi: charged tax (în engleză) și taxe grevée (în franceză) – cu semnificația: de taxă colectată de furnizor, sau de taxă aferentă importurilor și achizițiilor de bunuri/servicii, efectuate în România.

Decizia CJUE în această speță va influența toate dosarele de rambursare intracomunitară de TVA aferente perioadei 2007- 2013, inclusiv pe cele soluționate irevocabil.

Evo Bus GMBH este reprezentat în instanță de Av. Ionuț Dobrinescu și Av. Luisiana Dobrinescu.

Lista tuturor trimiterilor preliminare formulate de către instanţele din România se află pe platforma IADUER.ro, proiect CSDE, ARDAE şi FJR susţinut de JURIDICE.ro.

Acesta este un comunicat preluat de pe site-ul www.dobrinescudobrev.ro.

Legislaţie relevantă:

Codul fiscal, art. 141 și art. 147

O societate care, potrivit legii este obligată să aibă un obiect unic de activitate, și care beneficiază în temeiul art. 141 din Codul fiscal, de scutire de TVA pentru operațiunile de interes general desfășurate, nu poate obține dreptul de deducere a TVA pentru achiziționarea unor bunuri utilizate în alt scop decât acela pentru care este autorizată, regimul fiscal mixt neoperând în această situație.

Decizia nr. 734 din 13 februarie 2013

Prin acțiunea înregistrată la 7 iunie 2010, reclamanta S.C. „MED” S.R.L.  Galați a  solicitat anularea  deciziei   de impunere nr. 140/16.02.2010 și a deciziei nr. 90/14.04.2010 întocmite de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Galați cu privire  la TVA  în sumă  de 624.164 lei.

În motivarea   acțiunii, reclamanta   a  susținut că în mod    nelegal   organul   de inspecție   fiscală   nu i-a  acordat  drept de rambursare pentru TVA  în sumă   de 657.016,40   lei aferentă echipamentului   medical „Sistem  de imagistică prin Rezonanță Magnetică YY 1,5T”, achiziționat   în scopul încheierii  după efectuarea operațiunilor de instalare și efectuare a   probelor către   S.C. „R” S.R.L.

Reclamanta a  considerat că organul   fiscal   a   confundat activitatea   referitoare  la sănătatea   umană, ca operațiune scutită și fără drept de deducere a  taxei   pe valoare adăugată, cu achiziția aparaturii  necesare pentru   desfășurarea   acestei  activități, care  este   o operațiune taxabilă.

2.Soluția   instanței  de fond

Curtea de Apel   Galați – Secția de contencios administrativ și fiscal  a pronunțat  sentința   nr. 336/26.10.2011, prin care  a respins acțiunea ca nefondată, constatând legalitatea actelor   administrativ – fiscale prin  care  nu s-a acordat reclamantei drept de rambursare   pentru TVA în sumă  de  624.164 lei.

Reținând că   reclamanta   are ca obiect   de activitate  furnizarea de servicii medicale, respectiv activități de radiodiagnostic  și imagistică medicală, instanța de fond a  constatat  că aceasta, în calitate de cabinet medical  cu personalitate juridică, trebuia să aibă un obiect unic de   activitate, în   conformitate   cu dispozițiile  art. 15 alin. 1 lit. a din Ordonanța   Guvernului   nr. 124/1998 și   Ordinului   nr. 153/2003.

Cu toate acestea, s-a avut în vedere că, în perioada   septembrie 2008 – martie 2009, reclamanta a închiriat echipamentul  medical achiziționat  în baza   contractului de leasing financiar nr. 419/19.05.2008 unei alte societăți comerciale, având același   sediu social și același administrator unic, deși   închirierea   bunului   era   interzisă fără    acordul   scris   al   finanțatorului.

Dat fiind că echipamentul medical achiziționat nu a  fost   folosit în vederea furnizării   de servicii  medicale, fiind   închiriat în scopul   obținerii  de profit, instanța de fond a constatat  că reclamanta nu poate beneficia de dreptul   de deducere a  TVA   aferentă  în  sumă de   657.016,40 lei, conform  dispozițiilor   art. 141 alin. 1 lit. a  din Legea  nr. 571/2003.

Împotriva  acestei  sentințe, a  declarat   recurs   reclamanta S.C. „MED” S.R.L.  Galați, solicitând   ca,   în temeiul  dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă, să fie   modificată hotărârea   atacată, în sensul   admiterii   acțiunii și anulării celor   două   decizii   contestate.

Recurenta  a  susținut  că hotărârea  instanței de fond este   netemeinică   și nelegală, cuprinzând motive  străine de natura  pricinii, cum   sunt   cele   referitoare   la clauzele contractului   de leasing, care   a  fost denunțat unilateral și reprezentând totodată o greșită   aplicare a  legii.

Recurenta a   învederat  că din anul 2007 a fost   autorizată  de  Ministerul Sănătății să funcționeze   ca societate comercială, având ca obiect principal de activitate „activități referitoare la sănătate umană” și ca  activități secundare „activități de închiriere și leasing” și a  fost înregistrată în scopuri  TVA la Administrația Finanțelor Publice Galați, ceea   ce dovedește  că a   dobândit dreptul   de deducere a   TVA prin efectul dispozițiilor  art. 147 din Codul fiscal, aplicate  de   altfel  de organele   fiscale la acordarea dreptului de deducere a   TVA   aferentă  achiziționării  unui alt echipament medical prin raportul de inspecție fiscală  din data de   6.05.2008.

În privința  echipamentului   medical  pentru care   a fost contestat   în cauză  dreptul   de deducere a  TVA   aferentă, s-a  arătat   că dreptul  de proprietate a   fost   dobândit la data de   10 martie  2009 (când s-a achitat   prețul  cu creditul   obținut   în baza   contractului  de  credit nr. 21/2009 încheiat cu Banca Transilvania), iar nu  prin  contractul  de leasing  financiar, denunțat unilateral  la 5.11.2008 de către   finanțator   S.C. „M Leasing IFN” S.A.

Recurenta  a   precizat   că, anterior   denunțării   contractului  de leasing financiar   și  dobândirii   dreptului   de proprietate  prin plata   prețului, echipamentul medical a fost   închiriat în baza contractului   nr. 23/1.09.2008 încheiat cu   S.C. „R” S.R.L., astfel   că este   evident că bunul   nu a  fost   achiziționat în scopul   prestării   de servicii  medicale, ci pentru   realizarea   celuilalt obiect de activitate  „închirieri echipamente medicale și operațiuni  de leasing”, ca  operațiune   taxabilă.

Fiind   o persoană    impozabilă   cu regim   mixt în sensul   dispozițiilor   art. 147 alin. 1 din Codul fiscal recurenta   a arătat  că avea   dreptul  să deducă TVA   pentru   bunurile  achiziționate în scopul   desfășurării   operațiunilor taxabile, fapt   confirmat de   Ministerul Finanțelor Publice – Direcția de legislație  în domeniul TVA prin adresa nr. 341278/11.01.2010.

Referitor  la posibilitatea  de a  solicita anularea   înregistrării  sale în scopuri de TVA, recurenta   a  învederat  că  această posibilitatea  a  fost   recunoscută persoanelor  impozabile numai   prin  dispozițiile  Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2009, în vigoare  de la  data de 13.10.2009 și numai dacă   încetează  desfășurarea de operațiuni care dau drept  de deducere, ceea ce  în cazul   său  nu s-a  realizat, astfel că, singura  în măsură   să dispună anularea   înregistrării ca   plătitor de TVA   era  intimata.

Din acest   motiv, recurenta   a  considerat   că intimata   a  invocat propria culpă în argumentarea deciziei   de respingere a cererii   de rambursare  a  TVA, susținând  că   societatea a  fost   greșit  înregistrată  ca plătitor de TVA   și că   aceasta  avea obligația  de a  solicita anularea   înregistrării.

Considerentele   Înaltei Curți   asupra   recursului:

Recurenta   S.C. „MED” S.R.L. Galați a  fost   autorizată de   Ministerul Sănătății să desfășoare activități medicale (de radiodiagnostic și imagistică medicală, tomografie computerizată, rezonanță magnetică nucleară) și a  fost   înregistrată în scopuri  de TVA   din data de 4 iulie 2007 la  Administrația Finanțelor Publice Galați.

În perioada   septembrie  2008 – martie 2009, recurenta   a  închiriat echipamentul  medical „Sistem de imagistică prin rezonanță magnetică tip A 1,5 T” în baza  contractului nr. 23/1.09.2008 încheiat cu S.C. „R” S.R.L, având același  sediu social și același administrator.

Închirierea  astfel efectuată reprezintă   o operațiune taxabilă din punct de vedere  al taxei   pe valoarea   adăugată, pentru care   organele  de inspecție   fiscală au aplicat  corect  dispozițiile  art. 147³ alin. 9 din Codul fiscal și nu au acordat drept   de rambursare  pentru   TVA în sumă   de 626.164 lei, aferentă achiziționării echipamentului medical   închiriat, deoarece  recurenta   cunoștea   că  achizițiile efectuate sunt   destinate  realizării de servicii   medicale, care sunt  operațiuni   scutite   fără   drept   de deducere conform   prevederilor  art. 141 alin. 1   lit. a   din Codul   fiscal.

Reglementarea   susmenționată prevede  expres că sunt  operațiuni   de interes   general   scutite    de taxă activitățile   reprezentând   spitalizarea ,îngrijirile medicale  și operațiunile strâns legate   de acestea, desfășurate   de unități   autorizate pentru astfel   de   activități, indiferent de forma  de organizare, precum:spitale,  sanatorii, centre de sănătate rurale   sau urbane, dispensare, cabinete   și laboratoare medicale, centre   de îngrijire medicală și de  diagnostic, baze   de tratament și recuperare, stații de salvare și alte   unități  autorizate să desfășoare astfel   de activități.

Fiind  autorizată să funcționeze ca unitate   medico – sanitară   cu personalitate  juridică , recurenta   nu avea   dreptul   să  realizeze  operațiuni   de închiriere a  echipamentului   medical față de  dispozițiile art. 15 alin. 1 din  Ordonanța  Guvernului nr. 124/1998, republicată, care  prevăd că, unitățile  medico-sanitare cu   personalitate   juridică, înființate   potrivit Legii   nr. 31/1990, trebuie să aibă   obiect  de activitate  unic, constând în furnizarea de servicii   medicale, cu   sau fără   activități conexe acestora.

În consecință, activitatea pentru care   a  fost   autorizată societatea   recurentă constă în operațiuni scutite   fără drept de deducere, iar    realizarea   unor  operațiuni taxabile, cu încălcarea   normelor imperative menționate  anterior, nu poate   determina  aplicarea unui alt regim fiscal și implicit, recunoașterea  dreptului  la deducere pentru TVA aferentă achiziționării bunurilor   utilizate în alt scop  decât  acela de furnizare a  serviciilor   medicale.

Apărarea   recurentei  că  este   persoană   impozabilă cu regim   mixt, în sensul  dispozițiilor art. 147 alin. 1 din   Codul fiscal a  fost formulată numai   în recurs   și se dovedește a  fi neîntemeiată, întrucât autorizarea ca unitate   medico – sanitară  în condițiile  Ordonanței Guvernului   nr. 124/1998 exclude realizarea   altui  obiect de activitate decât furnizarea   de servicii medicale, iar   evidența   contabilă  a  societății   nu cuprinde   înregistrări specifice acestui   regim   mixt de taxare.

Cum recurenta  a  fost autorizată pentru  realizarea   de operațiuni scutite   fără drept de deducere, se   constată că este   lipsită de relevanță în cauză modalitatea de achiziționare a   echipamentului închiriat, esențial   fiind scopul   achiziției și anume, închirierea, ca operațiune   taxabilă.

Din acest   motiv, vor fi   respinse ca nefondate criticile   aduse   în recurs situației de   fapt avută   în vedere  de prima  instanță cu privire la data și modul de dobândire de către recurentă a  dreptului   de proprietate  asupra echipamentului  medical închiriat în baza   contractului nr. 23/1.09.2008 încheiat   cu   S.C. „R”  S.R.L.

Astfel, nu pot fi   reținute  în  soluționarea  cauzei  susținerile  din recurs privind denunțarea unilaterală la 5.11.200 a contractului  de leasing  financiar nr. 419/19   mai 2008 și  plata  echipamentului  medical  cu   creditul   obținut  în baza  contractului   nr. 21/5 martie 2009 încheiat   cu Banca X.

De asemenea, se dovedesc a  fi   nefondate  susținerile   recurentei privind   înregistrarea sa greșită la 4.07.2007 ca plătitor  de TVA și  obligația  intimatei de a anula din oficiu această înregistrare, întrucât  s-a confirmat  prin memoriul de recurs  că,   potrivit dispozițiilor  Ordonanței de urgență a Guvernului  nr. 109/2009, radierea   din evidența   plătitorilor  de TVA   este   condiționată de încetarea desfășurării de operațiuni care  dau drept de deducere a   TVA sau de încetarea  a activității   economice.

Nefiind   îndeplinită   această   condiție, care   depinde exclusiv de activitatea   societății   și de   voința   asociaților săi,  s-a  invocat  fără temei culpa   autorității   intimate în efectuarea și în menținerea   înregistrării   recurentei ca plătitor de TVA.

Adresa   nr. 341278/11.01.2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice   – Direcția   de  legislație   în domeniul   TVA  cuprinde opinii cu privire la modul   de stabilire   a  TVA  în mai multe  ipoteze juridice, dar   nu poate  fi avută  în vedere la soluționarea cauzei, întrucât nu se referă   la situația   concretă constatată   prin cele  două   decizii deduse judecății și nu are valoarea juridică  a  unei norme, opozabilă tuturor   părților din  raportul   juridic   fiscal.

Pentru   considerentele care   au fost   expuse, constatând   că nu   există   motive   de casare  sau de   modificare a hotărârii pronunțate  de instanța de fond, Înalta Curte a respins  recursul   ca nefondat.

Hotărârea de Guvern nr. 159/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 208/2016. Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal au fost modificate și completate prin Hotărâre de Guvern, publicată pe 21 martie 2016.

Tratamentul de TVA aplicabil serviciilor de instrumentare a daunelor prestate în numele și pe seama unei societăți de asigurări

Cazul C-40/15 Minister Finansów v Aspiro SA

Cazul analizează dacă serviciile de instrumentare a daunelor prestate de un terț, respectiv societatea poloneză Aspiro, în numele și pe seama unui asigurător (fără existența unei relații contractuale cu partea asigurată), se califică pentru aplicarea scutirii de TVA prevăzute de legislația de TVA europeană cu privire la operațiunile de asigurare.

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (“CJUE”) a analizat, în primul rând, dacă serviciile prestate de Aspiro constituie ”operațiuni de asigurare” sau dacă astfel de servicii ar putea fi privite ca ”servicii prestate în legătură cu operațiuni de asigurare de către brokeri și agenți de asigurări”, în sensul prevederilor legislației de TVA europene.

CJUE a considerat că serviciile de instrumentare a daunelor nu sunt scutite de TVA întrucât:

• Deși constituie o parte esențială a operațiunilor de asigurare, aceste servicii nu pot fi tratate ca operațiuni de asigurare scutite de TVA, întrucât Aspiro nu acoperă un risc al asiguratului, în schimbul unei prime de asigurare. Mai mult decât atât, între Aspiro și persoana asigurată nu există o relație contractuală. Conform CJUE, această interpretare nu contravine principiului neutralității fiscale, având în vedere că aplicarea acestui principiu nu poate conduce la extinderea scopului unei scutiri de TVA.
• Serviciile prestate de Aspiro nu pot fi considerate servicii prestate în legătură cu operațiunile de asigurare de către brokeri și agenți de asigurări, având în vedere că Aspiro nu efectuează activități specifice brokerilor sau agenților de asigurări, respectiv identificarea de potențiali clienți și introducerea lor către asigurător, cu scopul încheierii unor contracte de asigurare.

În plus, decizia CJUE reiterează faptul că scutirea de TVA aplicabilă serviciilor financiare este mai permisivă, în timp ce scutirea de TVA pentru operațiunile de asigurare se aplică în sens strict (doar în cazurile expres prevăzute de Directiva europeană de TVA). Așadar, scutirea de TVA nu se aplică pentru serviciile externalizate în domeniul asigurărilor (dacă acestea nu reprezintă fie operațiuni de asigurare, fie operațiuni de intermediere în astfel de tranzacții).

Mai mult, CJUE stabilește că propunerile legislative (și anume, Propunerea de Directivă Europeană în domeniul serviciilor financiare și operațiunilor de asigurare) sau alte reglementări conexe (alte directive europene cu privire la, de exemplu, intermedierea în asigurări) nu au relevanță în determinarea aplicabilității scutirilor de TVA prevăzute de Directiva europeană de TVA.

Decizia CJUE are implicații semnificative de TVA la nivelul societăților de asigurări, ce aplică TVA prin taxare inversă pentru serviciile de instrumentare a daunelor prestate de persoane din afara României, având în vedere dreptul limitat al acestora în ceea ce privește deducerea TVA. În principiu, practica societăților de asigurări din România este în linie cu decizia în acest caz.

În materie de TVA aferent unor tranzacţii imobiliare efectuate de persoanele fizice anterior datei de 1 ianuarie 2010, jurisprudenţa naţională continuă să se dezvolte. În parametrii fixaţi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea din 9 iulie 2015, în afacerea C-183/14, Salomie şi Oltean, instanţele de contencios fiscal sunt chemate să soluţioneze pe fond litigiile de acest tip.

Într-una din afacerile soluţionate recent de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamantul a adus în discuţie adresa Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Legislaţie şi Proceduri Fiscale nr. 635886 din 15.02.2008, transmisă Camerei Notarilor Publici Bucureşti. Potrivit celor menţionate în această adresă, în opinia A.N.A.F. , înregistrarea persoanelor fizice care efectuau tranzacţii imobiliare ca plătitori de TVA era obligatorie doar cu începere de la data de 1 ianuarie 2008. Pornind de aici, în virtutea art. 47 – 49 din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afacereaSalomie şi Oltean, reclamantul a invocat faptul că această adresă reprezenta o “asigurare explicită” în sensul că nu datora TVA pentru tranzacţiile imobiliare din anul 2007.

Prin decizia civilă nr. 48 din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj a receptat acest argument şi a exclus din ecuaţia fiscală tranzacţiile efectuate de reclamant în anul 2007. În prealabil, la solicitarea reclamantului, instanţa a încuviinţat completarea expertizei fiscale administrate cu o variantă de calcul în care tranzacţiile din anul 2007 să nu fie luate în considerare.

Această soluţie are cu certitudine influenţă asupra soluţiei de fond. În condiţiile în care Curtea de Apel Cluj a concluzionat că, de la 1 ianuarie 2008, tranzacţiile imobiliare intră în sfera de aplicare a TVA, s-a pus problema determinării obligaţiilor de plată, respectiv a dreptului de deducere al TVA-ului. Or, excluderea din discuţie a tranzacţiilor imobiliare din anul 2007 a influenţat semnificativ atât data la care a fost depăşit de către reclamant pragul de scutire în materie de TVA (reconsiderată ca fiind data de 1 august 2008), cât şi cuantumul obligaţiilor fiscale stabilite de către instanţa de contencios fiscal ca fiind în mod real datorate.

Acest articol a fost publicat în Newsletter-ul Costaș, Negru & Asociații.

Veniturile bugetare totale colectate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală până la data de 16 martie 2016 au fost de 35.752,4 milioane de lei, ceea ce reprezintă cu 7% (indice nominal) mai mult faţă de perioada similară a anutui 2015 (33.498,9 milioane de lei).

Din informaţiile analizate până la aceasta dată, situaţia veniturilor colectate, în detaliu, se prezintă astfel:

• La bugetul de stat s-au încasat 24.198,9 milioane de lei, cu 9 % (indice nominal) mai mult faţă de aceeaşi perioadă din 2015 (22.235,1 milioane de lei), astfel:
• la impozitul pe profit s-au încasat 846,6 milioane de lei, cu 32% (indice nominal) mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului 2015 (639,9 milioane de lei). Creşterea încasărilor din perioada analizată, la acest impozit, s-a datorat creşterilor de viramente înregistrate de la agenţii economici (+28,7%, respectiv cu 162,8 milloane de lei mai mult), cât si a impozitului virat de către băncile comerciale (+82%, respectiv cu 52,3 milloane de lei mai mult);
•  la impozitul pe venit s-au încasat 4.555,7 milioane de lei, cu 3% (indice nominal) mai mult decât în 2015 (4.440,6 milioane de lei);
• încasările din taxa pe valoarea adăugată au fost de 10.290,2 milioane de lei, cu 0,24% mai mici faţă de încasările din perioada similară a anului 2015 (10.314,8 milioane de lei). Menţionăm că, pe lângă reducerea cotei de TVA la 9% pentru alimente şi servicii de restaurant (OUG nr. 6/2016), aplicabile începând cu 1 iunie 2015, din februarie se reflectă şi măsura de reducere a cotei de TVA standard de la 24% la 20%. La asta se adaugă aplicarea, pentru anumite livrări de bunuri şi prestări de servicii, a unei cote de TVA reduse, de 9% sau chiar de 5% în anumite cazuri.
• încasările din accize (inclusiv taxa pe viciu) au fost mai mari cu 10% (în termeni nominali) faţă perioada analizată a anului precedent, veniturile până la 16.03.2016 fiind de 4.692,8 milioane de lei (un plus de 444,5 milioane de lei);

Pentru mai multe detalii puteţi consulta comunicatul de presă al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Autor: Ioana Maria Costea

În mod cert, răspunsul este nu. Dacă pornim în analiza juridică de la dispozițiile Codului Fiscal, atunci reținem o separare totală între impozitele directe plătite de persoanele juridice – impozitul pe profit, la care art. 13 C.Fiscal cu nota marginală contribuabilii, face referire numai la persoanele juridice, impozitul pe venitul microîntreprinderilor – la care art. 47 definește microîntreprinderea ca pe o persoană juridică română, care etc., și impozitul datorat de persoanele fizice – impozitul pe venit, unde art. 58 C.Fiscal face trimitere doar la persoanele fizice.

Prima formă a impozitului pe venit este impozitul pe venitul din activitățile independente. În definiția de la art. 67 C.Fiscal, veniturile din activitatea independentă includ veniturile din activități de producție, comerț, prestări de servicii. Aceste activități profesioniste sunt exercitabile în condițiile OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale[1]. Astfel, conform art. 1 – Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.

Astfel, delimităm o primă chestiune și anume că accesul la activitatea economică nu este rezervat numai persoanelor juridice și nici procedura de înregistrare în registrul comerțului. Am adaugă că nici procedura de înregistrare fiscală generală conform art. 81 și urm. C.proc.fisc. și nici cea specială în scopuri de TVA , conform art. 316 și urm. C.Fisc. nu este aplicabilă numai persoanelor juridice.

Conform art. 2 lit. i din OUG nr. 44/2008, persoană fizică autorizată este persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă. Activitățile economice pe care o persoană fizică le poate desfășura ca PFA sunt cele prevăzute de codul CAEN[2]. Conform art. 2 lit. g din OUG nr. 44/2008, întreprindere individuală este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.

În al doilea rând, referitor la condițiile de autorizare, observăm o serie de similitudini cu persoanele juridice: domeniul de activitate, sediul, denumirea cu mențiuni obligatorii, un patrimoniu propriu. Acest patrimoniu propriu în cazul persoanei fizice autorizate, se constituie ca și patrimoniul de afectațiune, definite conform art. 31 C.Civ., destul de lacunar – patrimonii determinate potrivit legii. La momentul adoptării noului Cod civil (2009), în doctrină se admitea că nu există nicio contradicţie între ideea de unitate a persoanei şi a patrimoniului şi ideea de divizibilitate a patrimoniului. „Într-adevăr, deşi divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, patrimoniul rămâne unitar. Masele patrimoniale reglementate de art. 31 alin. (3) NCC sunt rezultatul acestei diviziuni. În urma divizării, o persoană nu are mai multe patrimonii, ci mai multe mase patrimoniale, denumite patrimonii de afectaţiune doar pentru a pune în evidenţă modul în care au fost preluate în teoria modernă a patrimoniului, atât elemente ale teoriei personaliste, cât şi elemente ale teoriei patrimoniului de afectaţiune[3].

Acest artificiu juridic este preluat in integrum de C.Fiscal, care în art. 118 instituie un regim de raportare a venitului anual, pe fiecare sursă de venit și implicit de pierdere: (1) Venitul net anual impozabil se stabilește de organul fiscal competent pe fiecare sursă din categoriile de venituri menționate la art. 61 lit. a), c) și f) prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate. (3) Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activități independente, cedarea folosinței bunurilor și din activități agricole, silvicultură și piscicultură se reportează și se compensează cu venituri obținute din aceeași sursă de venit din următorii 7 ani fiscali consecutivi. Astfel, Codul Fiscal consacră raportarea contabilă și fiscală pe surse de venit, din categorii diferite, admițând că un contribuabil persoană fizică, poate gestiona concomitent, mai multe patrimonii de afectațiune, pentru fiecare raportarea fiind separată.

C.Fiscal admite incontestabil că titular al obligației fiscale este persoana fizică (identificată prin CNP) și că aceasta poate declara și datora impozit pe venit din mai multe surse profesionale, înregistrate fiscal separat. Reținem astfel ca și concluzie unitatea de patrimoniu, care fundamentează și unitatea de răspundere patrimonială, în cazul obligațiilor provenind din activitățile economice derulate de persoanele fizice.

Cu toate acestea, în practica judiciară, au existat o serie de îndoieli în acest sens, mai ales privind regimul răspunderii profesionale.

Spre exemplu, sentința civilă nr. 5137/2014, Judecătoria Pitești reține Din coroborarea dispozițiilor anterior expuse (art. 2 lit. j, art. 20 alin. 1 din OUG nr . 44/2008 și art. 187 C.civ.), instanța a reținut că persoana fizică autorizată constituie o persoană juridică, care răspunde cu patrimoniul de afectațiune pentru obligațiile sale, patrimoniu care este distinct de cel al întreprinzătorului. Având în vedere cele menționate, rezultă că petentul PFA SV este o persoană juridică, astfel că în mod corect s-a reținut de către organul constatator sancțiunea referitoare la persoana juridică. Decizia însă a fost desființată în apel, Tribunalul Arad, prin Decizia civilă nr. 51A/2014[4], astfelTribunalul nu poate reține concluzia primei instanțe că situația unui PFA poate fi asimilată cu cea a unei persoane juridice în considerarea gravității și limitelor amenzii aplicate și nu a reținut susținerile petentei cum că persoana fizică autorizată s-ar confunda cu regimul juridic al unei persoane fizice de drept comun pentru a-i fi aplicată aceeași sancțiune. Faptul că un PFA este un subiect de drept distinct față de persoana fizică, dar că folosește în principal forța de muncă și aptitudinile sale profesionale și răspunde pentru executarea obligațiilor legale sau convenționale și cu patrimoniul propriu, conform art. 19 și art. 20 din OUG nr. 44/2008 și că un PFA are un patrimoniu de afectațiune (art. 20), un sediu profesional (art. 5), este supusă autorizării și înregistrării în Registrul comerțului (art. 7) și poate avea calitatea de angajator (art. 17) și că desfășoară în mod individual și independent ca persoană fizică autorizată activitatea, deci în calitate de profesionist, de comerciant nu poate conduce la concluzia că ar avea același statut ca persoana juridică.

Acest binom jurisprudențial, rezultă și din sesizarea ICCJ cu cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”. Aici, nu putem decât să ne întrebăm cum poate o persoană juridică să nu aibă personalitate juridică (personalitatea juridică poate să nu fie consacrată expres, însă subzistă din îndeplinirea condițiile impuse de lege), în sensul că Entitatea trebuie să întrunească toate cele trei elemente (indicate de art. 187 C.civ. –n.n.) pentru existenţa calităţii de persoană juridică, lipsa oricăruia dintre acestea având drept consecinţă inexistenţa personalităţii juridice[5]. Ori, mai mult decât la PFA, la întreprinderea individuală, art. 2 lit. g dispune expres întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică. Confuzia ar putea subzista în condițiile tezei a II a art. 188 din C.civ, care recunoaște calitatea de persoană juridică, și pentru orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.Însă observăm că trimiterea se face tot la condițiile fundamentale de la art. 187 C.civ. și anume: organizarea, patrimoniu propriu și scopul și licit și moral. În mod cert, în cazul PFA (și implicit II) lipsesc organizarea (în sensul de structura autonomă independentă de întreprinzătorul persoană fizică) și patrimoniul.

Oricum, argumentele ICCJ din Decizia nr. 1/2016[6] sunt de interes în ambele ipoteze atât pentru PFA cât și pentru II pornind de la problema fundamentală: În a doua coordonată de analiză necesară pentru clarificarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării se impune a se determina dacă întreprinderea individuală, în reglementarea în vigoare, poate fi considerată persoană juridică, numai în caz afirmativ existând posibilitatea subsecventă a tragerii sale la răspundere penală.

(1) Afirmând explicit că întreprinderea individuală este o formă de activitate economică, lipsită de personalitate juridică, legiuitorul a exclus, aşadar, o posibilă includere a acestui tip de activitate în sfera persoanelor juridice. – Astfel, este cert pentru ÎI că lipsește personalitatea juridică; pentru PFA legiuitorul nu a făcut această mențiune, întrucât în definiția de la art. 2 lit. i din OUG nr. 44/2008, PFA este definit ca persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă. Astfel, autorizarea vine direct și imediat în persoana proprie, conform art. 19 – PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. La întreprinderile individuale, confuzia ar mai fi putut subzista datorită utilizării conceptului de întreprindere (care nu este echivalent cu persoană juridică), motiv pentru care legiuitorul prevede expres că aceste forme de organizare nu au personalitate juridică.

(2) Impunerea unor condiţii de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării întreprinzătorilor persoane fizice, titulari ai întreprinderii individuale, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară. Din analiza sistematică a prevederilor art. 7-15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 rezultă că titularul obligaţiei de înregistrare/autorizare este întreprinzătorul persoană fizică, subiect de drept distinct, nicidecum întreprinderea individuală. Dimpotrivă, intenţia neechivocă a legiuitorului în raport cu acest tip de întreprindere [afirmată în cuprinsul art. 2 lit. g)] este reiterată în conţinutul art. 22, potrivit căruia “Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului” şi, drept urmare, nu are aptitudinea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii specifice unui comerciant.

(3) Prin urmare, analiza normelor supracitate legitimează concluzia că întreprinderea individuală nu constituie o persoană juridică recunoscută de lege, în înţelesul art. 188 teza I din Codul civil, urmând a se evalua şi dacă, în pofida exprimării legiuitorului, o atare formă de organizare ar putea fi considerată, totuşi, o persoană juridică în sensul tezei a II-a a normei civile. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor integrate în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 rezultă că nu sunt întrunite, în cazul întreprinderii individuale, cele trei elemente constitutive ale persoanei juridice prevăzute de art. 187 din Codul civil – Astfel, argumentul definitiv este absența celor 3 elemente obligatorii pentru personalitatea juridică.

(4) Întreprinderea individuală nu este nici titulara unui patrimoniu propriu, afectat fiinţării sale ca entitate distinctă de întreprinzătorul titular. Sub acest aspect, prevederile art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 statuează expres că persoana răspunzătoare patrimonial este întreprinzătorul – persoană fizică titular – care poate răspunde cu patrimoniul de afectaţiune “dacă acesta a fost constituit”.

– Raportat la dispozițiile C.Civ. și C.Fisc., apreciem că patrimoniul de afectațiune nu este un patrimoniu în sensul art. 187 C.Civ., iar constituirea lui nu este prealabilă autorizării ca la persoanele juridice înregistrare în registrul comerțului.

Pe de o parte, exprimarea legiuitorului relevă caracterul facultativ al constituirii patrimoniului de afectaţiune, în contrast cu obligativitatea constituirii unui patrimoniu propriu de către orice entitate susceptibilă a fi calificată persoană juridică. Pe de altă parte, se impune observaţia de principiu că patrimoniul persoanei juridice, ca element constitutiv al acesteia, nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiune, primul constituind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular însăşi persoana juridică, pe când cel de-al doilea, doar o formă de divizare a patrimoniului unic, o masă în cadrul acestuia din urmă, cu o anumită afectaţiune. În al doilea rând, reglementând răspunderea întreprinzătorului titular cu patrimoniul de afectaţiune, rezultă că legiuitorul a înţeles, o dată în plus, să reconfirme persoană fizică – întreprinzător în înţelesul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 – drept unic subiect de drept implicat în raporturile disciplinate de acest act normativ, doar ea având capacitatea de a-şi asuma obligaţii patrimoniale şi a răspunde, prin urmare, fie cu masa de afectaţiune, fie cu propriul patrimoniu.

(5) Prin urmare, se poate concluziona că întreprinderea individuală nu este implicată ca subiect de drept în raporturile juridice reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică în înţelesul normelor Codului civil şi nu poate fi, în sine, nici destinatar al actelor normative civile ori al dispoziţiilor legislaţiei penale. În acest context normativ rezultă că întreprinderea individuală constituie o formă de activitate economică organizată în condiţiile legii de persoana fizică titulară, iar nu o entitate de sine stătătoare, capabilă a dobândi drepturi şi obligaţii proprii în condiţiile prevăzute de art. 188 din Codul civil.

Concluzia este certă pentru ambele ipoteze, nu există o persoană juridică distinctă în cazul PFA sau ÎI. Răspunderea fiscală, contravențională ori penală revine persoanei fizice.

[1] Publicat în Monitorul Oficial,  nr. 328 din 25 aprilie 2008.

[2] C. Cucu, C. Bădoiu, C. Haraga, Dicționar de drept comercial, Ec. C.H. Beck, 2011, p. 425.

[3] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 9-10 apud M. Afrăsînei, colectiv, Noul Cod Civil comentat, Ed. Hamangiu, 2013

[4] www.rolii.ro

[5] G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 389 apud M. Afrăsînei, colectiv, Noul Cod Civil comentat, Ed. Hamangiu, 2013

[6] Publicată în M.Of. nr. 138 din 23 februarie 2016.

Articolul a fost publicat pe  www.ioanacostea.ro