Autori: Corina Mîndoiu, Partener, People Advisory Services, EY România

Iulian Pasniciuc, Director, People Advisory Services, Global Immigration, EY România

Recent apărută, analiza pe trimestrul trei 2024 a publicației Global Immigration Trends and Highlights, relevă imaginea la zi a evoluției imigrației corporative la nivel mondial, informațiile fiind relevante pentru politicile care au fost propuse ori chiar sunt aplicate în jurisdicțiile-cheie din regiunile America, Asia-Pacific și regiunea EMEIA (Europa, Orientul Mijlociu, India, Africa). Vorbim despre reforme legislative majore în mai multe țări și inițiativele privind digitalizarea proceselor de aplicare, dar și despre impactul geopoliticii asupra politicii de imigrare și aspecte colaterale.

Contextul este unul în care mai multe state europene și-au actualizat politicile privind imigrația, pe fondul necesității rezolvării mai multor probleme, simultan: nevoia de forță de muncă din exterior, în special în domeniile care nu au nevoie de înaltă calificare, iar pe de altă parte, fenomenul imigraționist vine la pachet cu o serie de aspecte sociale, economice și politice, cărora Europa trebuie să le găsească soluții echitabile și echilibrate.

Politica UE privind migrația și azilul

UE a dezvoltat SECA (Sistemului European Comun de Azil), care include reguli comune pentru procedurile de azil, cu scopul de a oferi o abordare unitară în materie de azil, care stabilește , standarde pentru condițiile de primire a solicitanților de azil și criterii pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil (Regulamentul Dublin). În septembrie 2020, Comisia Europeană a propus un nou Pact European privind Migrația și Azilul, care vizează o gestionare mai eficientă a migrației. Pactul include propuneri pentru proceduri de azil și returnare mai rapide, un mecanism de solidaritate între statele membre și parteneriate consolidate cu țările de origine și de tranzit. Agenția Europeană pentru Garda de Frontieră și Coastă (Frontex) joacă un rol-cheie în gestionarea frontierelor externe ale UE și în combaterea migrației ilegale.

Restricții și măsuri de control

UE menține un sistem de control al frontierelor externe pentru a gestiona intrarea persoanelor în spațiul Schengen. Aceasta include verificări sistematice și evaluarea riscurilor de Securitate. SIS este o bază de date care permite schimbul de informații între statele membre despre persoanele care pot reprezenta o amenințare la adresa securității sau care sunt căutate în legătură cu infracțiuni. UE a încheiat și acorduri de readmisie cu țările de origine și de tranzit, care obligă aceste țări să-și primească înapoi cetățenii care nu au dreptul de a rămâne în UE. În situații de criză, cum ar fi pandemia COVID-19, statele membre pot introduce controale temporare la frontierele interne și pot impune restricții de călătorie.

Politica UE privind migrația este adesea subiectul unor dezbateri intense. Organizațiile pentru drepturile omului și grupurile de advocacy susțin că UE trebuie să îmbunătățească condițiile de primire a solicitanților de azil și să asigure că procedurile de azil sunt echitabile și accesibile.

Noi politici pentru acoperirea deficitelor de competențe

Mai multe jurisdicții au lansat sau intenționează să lanseze noi vize și permise pentru talentele înalt calificate (Australia, Mauritius), iar majoritatea statelor europene au simplificat cerințele pentru solicitanții de Carte Albastră, în conformitate cu Directiva revizuită privind Cartea Albastră a UE. Alte guverne au luat măsuri pentru a-și reduce dependența de lucrătorii străini (Oman, Marea Britanie) și pentru a efectua verificări mai stricte și controale de conformitate mai stricte (Finlanda, Polonia) ori au introdus noi cerințe pentru angajatori, inclusiv inspecții mai riguroase pentru evaluarea impactului asupra pieței muncii (Canada) și o examinare mai atentă a cererilor (Noua Zeelandă).

UE a amânat sine die lansarea  sistemului său de intrare/ieșire (EES), prevăzută inițial pentru luna noiembrie 2024, în timp ce Thailanda, Israel și Marea Britanie intenționează să introducă (ori  să extindă utilizarea) sisteme de autorizare electronică a călătoriilor (ETA) la sfârșitul anului 2024 sau în 2025.

Politici naționale privind imigrația

La nivelul Uniunii Europene se observă, în rândul unora dintre statele membre, tentative de adoptare a unor noi sisteme și modalități de a controla mai bine fenomenul imigraționist. Finlanda a început să efectueze verificări automate ale conformității în materie de imigrație a specialiștilor străini eligibili care dețin permise de ședere și a introdus, cerințe mai stricte de depunere a cererilor pentru permise de ședere. În Irlanda, Legea 2024 privind permisele de muncă introduce noi măsuri și procese simplificate pentru solicitanții și titularii de permise de muncă din afara SEE, Luxemburg și Țările de Jos și-au simplificat legislația privind cardurile albastre UE, inclusiv reducerea cerinței privind salariul minim pentru solicitanți și relaxarea cerințelor educaționale.

La polul opus, Polonia va crește numărul controalelor de conformitate în materie de imigrație precum și controalele în legătură cu Directiva UE privind lucrătorii detașați, vizitatorii de afaceri străini și lucrătorii din țară. Lituania a luat măsuri pentru a întări controlul la frontieră și a construit bariere fizice pentru a preveni trecerile ilegale. Suedia a anunțat că intenționează să numească un anchetator care să propună reglementări mai stricte privind eliberarea permiselor de ședere membrilor de familie a titularilor acestor premise, iar în Parlament a fost prezentat un proiect de lege care propune simplificarea cerințelor de solicitare pentru solicitanții de Carte Albastră a UE.

Ce se întâmplă în România

Reglementările locale sunt deja destul de stricte, cele mai recente modificări din 2024 fiind stabilite prin Legea 28/2024, în vigoare din 8 martie a.c., și, respectiv, OUG 25/2024. Legea rezolvă câteva aspecte importante în legislație privind regimul forței de muncă străine înalt calificate, în acord cu prevederile Directivei UE 2021/1883 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2021 privind condițiile de intrare şi de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru ocuparea locurilor de muncă înalt calificate. Noile reglementări schimbă modul în care angajatorii din România recrutează și gestionează lucrătorii foarte calificați din țările terțe. OUG  25/2024 a fost adoptată ca urmare a Deciziei (UE) 2024/2010 a Consiliului din 30 decembrie 2023 privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis-ului Schengen în Bulgaria și în România, fiind eliminate controalele asupra persoanelor, la frontierele aeriene și maritime ale Bulgariei și României.

În concluzie, politicile UE privind imigranții și restricțiile asociate sunt într-o permanentă adaptare la provocările globale și regionale, în ideea de a găsi acel  echilibru necesar între protejarea drepturilor migranților și menținerea securității și ordinii în spațiul său teritorial. Totuși, aceste politici rămân un subiect de dezbatere intensă și de evoluție continuă.

Uniunea Europeană (UE) se confruntă cu provocări complexe în gestionarea migrației și a solicitărilor de azil, iar politicile sale reflectă o încercare de a echilibra respectarea drepturilor omului cu securitatea frontierelor și gestionarea fluxurilor migratorii.

Autori:

• Diana Coroabă, Partener, PwC România
• Ala Popa, Senior Manager, PwC România

Cele mai recente tendințe în materie de prețuri de transfer, atât la nivel local, cât și internațional, au adus în prim-plan tranzacțiile financiare, care au devenit, astfel, ținta unor abordări ale autorităților fiscale mult mai sofisticate și axate pe o analiză calitativă.

Urmărind evoluția și modul în care autoritățile fiscale din România abordează tranzacțiile financiare ale companiilor din sectoarele non-bancare, în ultima perioadă, după ce au fost introduse noi îndrumări în legislația europeană, observăm o dinamică concentrată îndeosebi pe aspectele care țin de substanță, natura economică a acestor tranzacții, beneficiarul efectiv.

Substanța economică – un subiect tot mai preferat de ANAF

Astfel, substanța tranzacțiilor și încadrarea lor corectă este adesea abordată de către autoritățile fiscale în cadrul inspecțiilor fiscale, dar și de către autoritățile altor state în contextul Planului de Acțiune BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) și al inițiativelor ulterioare acestui plan.

Spre exemplu, tot mai multe inspecții în care împrumuturile acordate de către societăți pe perioade scurte de timp (de exemplu 6 luni) și prelungite ulterior în mod repetat, au fost contestate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) și reclasificate în împrumuturi pe termen lung. Autoritățile fiscale analizează natura tranzacției și scopul ei efectiv. Or dacă aceste împrumuturi au fost din start concepute pe termen lung de către creditor și oferite în tranșe doar pentru a reduce rata de dobândă în beneficiul entității afiliate, rezultă că tipul lor este altul în substanță decât cel prezentat în contract sau în analiza de prețuri de transfer.

Un alt exemplu este cel al tranzacțiilor de tip cash pooling. Societățile locale cu exces de lichiditate aderă la aceste structuri de finanțare intragrup și, din perspectiva ANAF, ratează niște venituri pe care le-ar fi putut realiza dintr-un depozit pe termen lung cu rate de dobândă mult mai avantajoase. Totuși, fiecare caz trebuie analizat în parte, având în vedere că scopul unei structuri de tip cash pooling este de a oferi avantaje pentru toate părțile implicate, mai ales acolo unde fluxul de lichidități este unul variabil. 

În plus, în practică, întâlnim cazuri în care ANAF respinge tratamentul favorabil potrivit Tratatelor de evitare a dublei impuneri sau potrivit Directivei UE 2003/49/CE, atunci când beneficiarul efectiv este diferit de cel pentru care s-a prezentat certificatul de rezidentă fiscală. Spre exemplu, în cazul finanțărilor de tip back-to-back sau finanțărilor de tip cash pooling, poate apărea întrebarea privind rezidența beneficiarului efectiv, acesta fiind perceput ca beneficiarul final efectiv și nu intermediarul / liderul de cash pool. Este important ca liderul de cash pooling să aibă funcții și riscuri care să demonstreze ca în fapt este beneficiarul efectiv al dobânzilor încasate/plătite. Același lucru se întâmplă pentru finanțările back-to-back- funcții și riscuri

Aceste abordări practice vin și pe fondul schimbărilor legislative ce au avut loc în ultimii ani. Reamintim că pe 20 iunie 2016, Comisia Europeană a adoptat directiva împotriva evaziunii fiscale, The Anti Tax Avoidance Directive (ATAD), ca parte a pachetului de combatere a evaziunii fiscale.

Totodată, tot mai multe discuții sunt în jurul propunerii de Directiva ATAD 3, care urmărește companiile fără substanța economică (shell companies). Propunerea de Directivă introduce noi obligații de raportare care pot rezulta în respingerea avantajelor fiscale pentru entitățile din cadrul UE fără substanță economică. Astfel, companiile ar trebui să urmărească anumiți indicatorii minimi de substanță (de exemplu, mai mult de 65% din venitul companiei să nu fie venit pasiv, majoritatea activităților operaționale / administrative să nu fie externalizate către un terț, mai mult de 55% dintre venituri să nu provină din tranzacții transfrontaliere). În cazul în care aceștia nu sunt îndepliniți, companiile vor avea noi obligații de raportare și nu vor mai beneficia de tratamentul favorabil prevăzut de tratatele de evitare a dublei impuneri și de Directivele UE.

Gradul de îndatorare – pe agenda autorităților fiscale

Revenind la normele inițiale ATAD introduse prin Directiva (UE) 2016/1164, observăm că oferă claritate și un ghidaj clar atât autorităților fiscale, cât și companiilor multinaționale, cu privire la importanța analizării costurile excedentare ale îndatorării și al pragului de deductibilitate ale acestora (ce nu trebuie să depășească 30% din câștigurile contribuabilului), care sunt pragurile până la care aceste costuri se pot deduce și ce implicații pot atrage nerespectarea acestor condiții.

În consecință, un subiect des întâlnit în cadrul inspecțiilor fiscale și tot mai frecvent contestat este gradul de îndatorare al companiilor. Banca Națională a României analizează cu atenție evoluția riscului de credit, iar în prezent când situația economică este din ce în ce mai volatilă sunt scoase în evidență vulnerabilitățile structurale acumulate la nivelul companiilor.

Societățile multinaționale sunt vizate în special de ANAF atunci când vine vorba de tranzacțiile financiare intragrup, autoritățile dorind să țină sub o monitorizare atentă performanțele asimetrice survenite la nivelul unor astfel de structuri, în special în contextul economic tot mai imprevizibil, după cum arată și o statistică recentă a BNR.

În sondajul trimestrial privind riscurile sistemice, publicat în septembrie 2022 de către BNR, riscul de nerambursare a creditelor contractate de către sectorul neguvernamental este identificat de BNR ca un risc sistemic la adresa sectorului financiar, fiind clasificat ca risc sistemic ridicat/dificil de gestionat.

Ca atare, atenția autorităților față de rambursarea creditelor și gradul de îndatorare al societăților este sporită, fiind susținută și de ultimele modificări legislative la nivelul Uniunii Europene (UE).

Totodată, gradul de îndatorare este tot mai des analizat din punct de vedere al substanței tranzacțiilor.

Spre exemplu, la nivel internațional, autoritățile fiscale analizează din ce în ce mai mult gradul de îndatorare ca parte a analizei de prețuri de transfer a tranzacțiilor financiare. Din punct de vedere al substanței, analiza își propune să determine dacă compania ar obține un nivel de finanțare comparabil în condiții similare pe piață. Astfel, autoritățile mai multor state UE solicită analize mai elaborate și aliniate cu noile îndrumări în baza Capitolului X din Liniile Directoare privind prețurile de transfer emise de OCDE.

De asemenea, am observat în România mai multe cazuri în care autoritățile de control au reclasificat împrumuturile în capital în cadrul inspecțiilor fiscale. Astfel, acest aspect nu trebuie ignorat și trebuie luat în calcul la momentul deciziei de a iniția o tranzacție de finanțare intragrup.

Concluzii și recomandări

Pe baza argumentelor prezentate anterior, în practică, în cadrul controalelor desfășurate de către ANAF, inspectorii atrag tot mai mult atenția asupra substanței economice a tranzacțiilor. Companiile ar trebui să monitorizeze atent politicile interne de prețuri de transfer, atunci când efectuează tranzacții financiare intragrup, dar mai ales să aibă în vedere alinierea profilului funcțional al companiei cu natura tranzacțiilor financiare și extinderea analizei economice de la simplă testare a ratelor de dobândă, la susținerea economică a tranzacției prin elemente precum natură, substanță, beneficiar sau gradul de îndatorare.

ANAF nu mai acceptă analize simpliste bazate pe statistici, așa cum majoritatea contribuabililor erau obișnuiți, ci preferă în schimb analize mai elaborate, ce au ca sursă baze de date specializate (e.g., Bloomberg, LoanConnector etc.). Acest exercițiu are ca scop principal surprinderea aspectelor ce țin de particularitatea tranzacțiilor financiare intragrup, și nu doar urmărirea statisticilor locale. Totodată, ar trebui urmărită și analiza din perspectiva deductibilității și a gradului de îndatorare preliminar efectuării unei analize a ratelor de dobândă.

Autor: Bujor Octavian Raclaru, Avocat, Of Counsel, Head of Defense Practice, Băncilă, Diaconu și Asociații SPRL

Eficienţa Ordonanței de urgenţă nr. 189/2002 privind operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică și siguranță națională, deja depăşită la aderarea României la NATO și UE, ulterior intrării ei în vigoare la 21 februarie 2003, a fost gradual șubrezită prin amendamentele adoptate în anii 2005, 2010 şi 2015.

Lăsând deoparte celelalte critici ale sistemului de offset aplicabil achizițiilor pentru nevoi de apărare în România (exceptarea de la aplicabilitatea offsetului asupra achizițiilor tip Government-to-Government – G2G, permiterea offsetului indirect, procentul mai redus de offset – 80% sau modul de stabilire a multiplicatorilor specifici), sunt de avut în vedere două probleme a căror rezolvare a constituit unul dintre obiectivele centrale ale reformei sistemului polonez de offset în domeniul achizițiilor militare.

Automatismul operațiunilor de offset la atingerea unui prag valoric mic, fără vreo analiză cost-beneficiu, ridică numeroase probleme de ordin juridic şi practic în România, dintre care sunt de menționat:

• automatismul/necircumstanțierea offsetului poate aduce României proceduri de infringement prin prisma afectării principiilor concurențiale, ale transparenţei şi nediscriminării sub Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene (TFUE) şi în relație cu normativele europene care reglementează achizițiile de produse şi servicii din domeniile apărării și securității şi, respectiv, transferul intra-UE al acestor tipuri de produse. Așa cum a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene în numeroase cauze, excepția „protejării intereselor esențiale de securitate în legătură cu producția şi comerțul cu arme, muniție şi material de război”, prevăzută la art. 346 alin. (1) litera (b) al TFUE este de strictă interpretare, referindu-se la cazuri excepționale, care trebuie să fie clar individualizate;
• pragul mic de declanșare a obligației de offset, de doar 2 milioane de euro (valoare a achiziției „individuală sau cumulată”, spre comparaţie pragul este de 5 milioane de euro în Polonia şi, respectiv, de 10 milioane de euro în Grecia), duce la încărcarea inutilă a sistemului cu achiziții de valoare mică, divizarea artificială a unei necesități de înzestrare în mai multe proceduri de achiziție, uneori în cantități chirurgicale, pentru evitarea implicării prevederilor de offset şi de multe ori cu consecința câștigării procedurilor de produse diferite. Dincolo de incapacitatea de a negocia o compensare industrială sau o integrare/producție măcar parțială în ţară, efectele imediate sunt prețul mai ridicat per unitate şi un coșmar logistic din cauza unei înzestrări pestrițe;
• incidenţa automată a offsetului asupra oricărei achiziții externe care depășește pragul legal, indiferent de valoarea acestuia, poate fi economic neavantajoasă în anumite cazuri în care excedentul de preț al achiziției generat de prezența obligației de offset nu este justificat de beneficiile obținute prin implementarea operațiunilor de compensare tehnologică și industrială. Trebuie înțeles faptul că furnizorul extern de produse, lucrări sau servicii nu își asumă obligația de offset neremunerat, costul offsetului ducând la creșterea în consecință a prețului de achiziție.

Problema instituțională şi defazarea celor două contracte – contractul de achiziție şi acordul de offset – este poate cea mai mare problemă a sistemului românesc al offsetului. Potrivit legii, executarea operațiunilor compensatorii se află în competența Oficiului de Compensare pentru Achiziții de Tehnică Specială (OCATS), entitate aflată în subordinea Ministerului Economiei. În ceea ce privește contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, problematica offsetului – de la nevoile concrete de tehnologie în cadrul programelor prioritare de înzestrare şi R&D/T militar la atribuirea, negocierea şi încheierea contractului de achiziție şi negocierea şi încheierea acordului de offset – este împărțită între structurile, instituţiile şi companiile aflate în subordinea, îndrumarea sau sub autoritatea celor două ministere implicate, respectiv Ministerul Apărării Naționale şi Ministerul Economiei.

Această disipare a competenţelor duce fie la neimplementarea unui offset eficient/cu valoare adăugată mare în legătură cu programul de achiziție pentru nevoi de apărare care l-a generat, fie la complicații excesive ale schemelor de compensare, în măsura în care contractele de achiziție sunt adesea semnate de MApN înainte de a se ajunge la un acord pe partea de offset industrial, astfel încât Ministerul Economiei este lăsat să identifice o formulă de offset care este rareori acceptată de furnizor.

Spre comparație, după ce, în 2014, Polonia a transferat competența operațiunilor de offset de la Ministerul Economiei la Ministerul Apărării Naționale, în ianuarie 2022, a concentrat activitatea Inspectoratului Armamentelor, Inspectoratului pentru Implementarea Tehnologiilor Inovative de Apărare, a Biroului pentru Acorduri de Offset şi respectiv activitatea reminiscenței administrative din cadrul Ministerului Economiei (Departamentul pentru Programe de Offset) într-o instituție unică – Agenția Armamentelor („Agencja Uzbrojenia”), subordonată direct ministrului apărării naționale din Polonia. Acesteia i-au fost transferate atât competențele cu privire la contractele de achiziție pentru nevoi de apărare, cât şi întreaga competenţă cu privire la operațiunile de offset. Prin reforma din ianuarie 2022, Polonia a decis eliminarea automatismului aplicării offsetului prin efectuarea de către Agenție a două tipuri de verificări obligatorii înaintea asocierii obligațiilor de offset unei achiziții de produse pentru nevoi de apărare care depăşeşte pragul de 5 milioane de euro: [1] o analiză cost-beneficii cu privire la necesitatea offsetului în legătură cu achiziția în cauză, analiza integrării şi interfuncționării echipamentelor/sistemelor în cadrul sistemului național de apărare, într-un tot unitar, capacitatea efectivă de absorbție a offsetului de către industria națională de apărare, balanța costurilor (inclusiv creșterea prețului de achiziție şi eventualele costuri de absorbție a obiectului offsetului) şi beneficiilor offsetului (incluzând cuantificarea infuziei de tehnologie, know-how și competenţe) şi [2] o verificare juridică a conformării la normele europene, prin analiza şi justificarea aplicării operațiunilor compensatorii prin prisma „interesului esențial de securitate” pentru statul polonez.

Împărțim cu Polonia riscuri, responsabilități şi interese comune în Flancul Estic al NATO şi ne uităm admirativ la ambițiile de înzestrare poloneze, la achizițiile lor spectaculoase cu transfer tehnologic şi înființări de capacități de producție, precum şi la avântul industriei poloneze de apărare. Faptul că Polonia a decis, la începutul anului 2022, să își revigoreze sistemul de operațiuni compensatorii la contractele de achiziții militare şi că are așteptări mari în urma acestei reforme demonstrează că offsetul clasic nu a căzut în desuetudine şi poate reprezenta imboldul necesar pentru reformarea normativ-instituțională a sistemului românesc, plecând de la proiectul perfectibil de modificare a cadrului legal al operațiunilor de offset, aflat deja de prea multă vreme în proceduri parlamentare.  

Autor: Mihai Petre, Director, Comerț Internațional, Asistență Fiscală și Juridică, EY România

Importatorii români s-au confruntat în ultima săptămână cu întârzieri în acordarea liberului de vamă la diverse birouri vamale din România, în special în București. Mai precis, camioanele nu au putut părăsi vămile până când autoritățile vamale nu au confirmat efectiv primirea sumelor aferente taxelor vamale datorate în conturile proprii (între 2-5 zile de așteptare).

În era digitală, era vitezei, 90% din operațiunile de vămuire din România sunt realizate în continuare în procedura normală, din păcate. Adică prezența fizică a mijloacelor de transport în vămi este necesară, efectuarea controalelor fizice trebuie să se realizeze în programul de lucru al ofițerilor vamali, plata sumelor aferente taxelor de import trebuie confirmată de biroul vamal.

Din acest motiv, se creează întârzieri în lanțul logistic de aprovizionare, importatorii plătesc mai mult pentru transport (atât timp cât camioanele staționează încărcate în vamă), birourile vamale sunt supraaglomerate, se întârzie darea în producție sau livrarea la timp a mărfurilor, consumatorul plătește mai mult.

Ce soluții ne oferă actuala legislație vamală pentru un proces de vămuire fluid?

 Amânarea momentului plății taxelor la import

Una dintre procedurile simplificate prevăzute de legislație este amânarea plății taxelor la import. Practic, la cererea importatorului, și dacă sunt respectate anumite condiții, bunurile pot fi importate cu plata amânată maxim 30 de zile.  Astfel, la momentul vămuirii, sunt evitate întârzierile legate de procesarea și confirmarea plăților de către biroul vamal (plăți care pot avea loc ulterior liberului de vamă, în termenul de 30 de zile de la data declarației vamale).

O astfel de procedură este esențială în cazul importatorilor cu flux mare de operațiuni (mai ales cele pentru care se datorează valori mari de taxe la import).  Se câștigă atât un avantaj de flux de numerar, cât și timp cu formalitățile de vămuire.

Vămuirea la domiciliu

O altă soluție pentru a rezolva dificultățile întâmpinate la import o reprezintă procedura de vămuire la domiciliu. Aceasta face posibilă sosirea mijlocului de transport direct la depozit fără drumuri către biroul vamal. Controlul vamal și liberul de vamă se realizează direct la sediul importatorului. Procedura presupune implicare minimă din partea ofițerilor vamali și se poate efectua chiar și în afara orelor de program ale acestora, în baza unei autorizații.

În cazul utilizării acestei proceduri, plata taxelor la import se face în momentul depunerii declarației vamale globale (recapitulative) care conține toate înregistrările de mărfuri de import din evidențele importatorului efectuate pe parcursul unei luni calendaristice (termenul maxim permis). Așadar, prin utilizarea acestei proceduri, importatorii pot evita aglomerația din vămi și câștiga timp prețios.

În comparație cu alte state din Uniunea Europeană, în România, procedurile simplificate sunt foarte puțin utilizate. Autoritățile vamale încurajează și ele utilizarea acestora însă primul pas trebuie realizat de către agenții economici.

Deficitul de încasare a TVA de 36% plasează România, pentru al 5 lea an consecutiv, pe locul fruntaș în clasamentul publicat de Comisia Europeană (CE) pe 5 septembrie 2019. Față de anii 2013 și 2014 când diferența dintre suma încasată efectiv la buget și cea care ar fi trebuit colectată era de 38%, respectiv 40% din PIB, în ultimii doi ani analizați de CE, 2016 și 2017, a fost de circa 36%. Astfel, bugetul României pierde mai mult de o treime din suma pe care ar putea să o colecteze din TVA.

România este secondată de Grecia, cu 33,6% din PIB și Lituania cu 25,3% din PIB. La polul opus se află Cipru (0,6%), Luxemburg (0,7%) și Suedia (1,5%).

În 25 dintre cele 28 de state membre, deficitul de TVA (VAT gap) a scăzut în 2017, cele mai mari reduceri înregistrându-le Malta, Polonia și Cipru.

Polonia, un exemplu de bune practici

“Polonia a reușit să reducă substanțial deficitul de încasare a TVA, conform raportului CE, de la 24% în 2015 la 14% în 2017. Această performanță a fost obținută datorită faptului că, începând cu 2016, Polonia a implementat formatul standard de fișiere de audit pentru taxe (SAF-T). Prin utilizarea SAF-T, se simplifică mult raportarea de către operatorii economici și capacitatea de procesare și analiză a informațiilor raportate de către administrația fiscală. Beneficiile sunt multiple: scade povara de conformare fiscală pentru contribuabili, taxele sunt rambursate mai rapid, administrația detectează mai devreme neregulile sau zonele de risc. În consecință întregul proces de declarare și colectare a taxelor se îmbunătățește”, explică Daniel Anghel, Partener și Liderul serviciilor fiscale și juridice, PwC România.

România vrea să preia modelul

Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a obținut deja aprobare pentru realizarea unui proiect din fonduri europene pentru implementarea SAF-T pentru toți operatorii economici, până la finalul anului 2020.

“Conform unui studiu al Institutului Economic Polonez, numărul controalelor fiscale a scăzut cu peste o cincime într-un an, ca urmare a implementării SAF-T. Totodată, a contribuit semnificativ la combaterea fraudei în materie de TVA. În prima jumătate a anului 2018, au fost analizate aproape 2 miliarde de facturi, peste 155 mii dintre ele fiind emise de persoane care au evitat înregistrarea în scopuri de TVA. De asemenea, au fost examinate discrepanțele dintre declarații și raportările SAF-T, ceea ce a condus la identificarea a peste 20.000 de cazuri de încălcare a legii”, explică Daniel Anghel.

Deși ca pondere deficitul de încasare a TVA în România s-a redus de la 35,88% în 2016 la 35,5% în 2017, exprimat în euro a crescut de la 6,13 mld euro în 2016 la 6,4 mld euro în 2017.  În acest interval, cota standard de TVA a fost redusă în România de la 24% la 20%, în 2016 și la 19% în 2017, însă conformarea în materie de TVA nu s-a ameliorat.

„Experiența altor state, iar Polonia e un exemplu, demonstrează că varianta optimă pentru îmbunătățirea colectării o reprezintă digitalizarea administrației fiscale. În schimb, metodele des folosite până acum de România – cum au fost celebrele split TVA și formularul 088 – nu fac decât să îngreuneze viața operatorilor economici fără să amelioreze veniturile bugetului. O evoluție similară cu cea din Polonia – o diminuare a gap-ului de TVA cu 10 puncte procentuale – ar însemna circa 10 mld de lei în plus la bugetul României, adică o treime din deficitul bugetar prognozat pentru acest an”, arată Daniel Anghel.

Anual, Comisia Europeană monitorizează deficitul de încasare a TVA (VAT Gap) înregistrat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, indicator calculat ca diferența dintre veniturile din TVA preconizate și cele colectate efectiv.

Deficitul de încasare a TVA are în vedere pierderile de TVA înregistrate din evaziune, fraudă, insolvențe, faliment, erori administrative, obținerea de avantaje fiscale necuvenite. Comunicatul de presă al Comisiei Europene, precum și studiul cu privire la deficitul de încasare a TVA pot fi găsite la:  https://europa.eu/rapid/press-release_QANDA-19-5513_en.htm

Efectele exacte ale ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sunt greu de anticipat, putem identifica însă câteva dintre ele din perspectivă fiscală și juridică.

Deducerea TVA aferentă serviciilor financiar – bancare

Brexit-ul poate genera oportunități de deducere a TVA, de exemplu, pentru băncile și companiile de asigurări din România. În prezent, acestea nu deduc TVA sau deduc într-o proporție minimă. Astfel, prestările de servicii financiar-bancare realizate de prestatori români către clienți din afara Uniunii Europene vor permite deducerea TVA, prin excepție de la regula generală.

Înregistrarea în scopuri de TVA

Există în prezent companii stabilite în Marea Britanie și înregistrate în scopuri de TVA în România prin procedură directă. Odată cu Brexit-ul, acestea vor trebui să schimbe procedura de înregistrare în scopuri de TVA și vor fi nevoite să desemneze un reprezentant fiscal, cu toate obligațiile ce rezultă de aici (de exemplu –  răspunderea reprezentantului fiscal pentru obligațiile de TVA ale companiei britanice, emiterea unei scrisori de garanție bancară etc.).

Încă nu a fost stabilită o procedură de schimbare a formei de înregistrare sau dispoziții tranzitorii pentru a ști cât de complicată sau de ușoară va fi această schimbare. Cert este că prevederile legislației de TVA în vigoare nu permit păstrarea formei directe de înregistrare în scopuri de TVA, iar în cazul în care codul de TVA devine invalid, activitățile comerciale ale companiilor britanice din România ar putea fi blocate.

Regulile de “use and enjoyment’’ (utilizare și exploatare efectivă) cu privire la prestarea serviciilor

În prezent, serviciile de procesare a bunurilor prestate de o companie din România către o companie din Marea Britanie au loc acolo unde beneficiarul este stabilit. După Brexit, însă, devin aplicabile prevederile de “use and enjoyment” prin care prestatorul este obligat, ca regulă generală, să colecteze TVA din România, dacă serviciile sunt utilizate și exploatate efectiv în România.

Acest lucru, cumulat cu faptul că încă nu există declarații de reciprocitate pentru rambursarea TVA între România și Marea Britanie, va crește costurile beneficiarului din Marea Britanie.

Operațiuni vamale

Livrările de bunuri expediate din Marea Britanie către România și invers vor face obiectul operațiunilor vamale. Mai mult, în prezent nu este cunoscut cuantumul taxelor vamale după Brexit. Astfel, cel puțin pentru perioada imediată post-Brexit, se pot înregistra întârzieri în lanțul logistic și o creștere a costurilor pentru bunurile importate din Marea Britanie.

Impact asupra scutirii impozitului cu reținere la sursă pentru plățile externe

În domeniul impozitării directe sunt câteva zone importante ce vor fi afectate de ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Este vorba, în special, de Directivele Europene privind dividendele, dobânzile și redevențele ce oferă un tratament fiscal favorabil și care, post-Brexit,nu vor mai putea fi aplicate în relațiile dintre o societate din România și o societate din Marea Britanie. În același spectru, tratamentul fiscal favorabil prevăzut de Directiva privind fuziunile nu va mai putea fi invocat în acțiuni de restructurare și reorganizare întreprinse între societăți din România și societăți din Marea Britanie.

În baza Directivelor, distribuirea de dividende, precum și plățile de dobânzi și redevențe efectuate de către o companie din România către o companie din Marea Britanie nu sunt impozitate cu reținere la sursă în România, în anumite condiții. Odată cu ieșirea din Uniunea Europeană, acest beneficiu nu va mai fi disponibil.

În lipsa aplicabilității Directivelor, cotele de impozit prevăzute de Codul Fiscal (5% pentru dividende, respectiv 16% pentru dobânzi și redevențe) sau cele prevăzute de convenția de evitare a dublei impuneri (10% sau 15% în funcție de natura plății), în anumite condiții, vor fi aplicabile. Acestea pot genera un cost suplimentar la nivelul companiilor.

O modificare a convenției de evitare a dublei impuneri între România și Marea Britanie prin păstrarea unui tratament similar cu cel prevăzut de Directive ar putea reduce povara fiscală. O discuție privind renegocierea convenției este pe agenda Guvernului Britanic în 2019, totuși, rămâne de văzut în ce direcție vor merge aceste potențiale modificări.

Dreptul de ședere în România, post-Brexit

Pentru a favoriza un Brexit cât mai ordonat, Uniunea Europeană acordă Marii Britanii o prelungire flexibilă a termenului până la care poate părăsi blocul comunitar. Dacă acordul de Brexit negociat cu UE va fi aprobat de Parlamentul britanic, atunci Regatul Unit va putea părăsi Uniunea începând de luna următoare, dar nu mai târziu de 31 octombrie 2019.

Deși un scenariu “no deal” devine din ce în ce mai puțin probabil, State Membre precum Elveția sau Republica Cehă au implementat deja în legislația locală proceduri specifice pentru cetățenii britanici care au rezidență în aceste state, în cazul ieșirii din Uniune fără acord.

Inclusiv Guvernul României a aprobat în data de 19 martie 2019 un Memorandum care cuprinde Planul de măsuri privind reglementarea statutului cetățenilor britanici în contextul unui scenariu “no deal”. Măsurile au ca scop lămurirea unor aspecte importante cu privire la asigurarea continuității drepturilor dobândite de cetățenii britanici din România. Documentul tratează cele mai fierbinți subiecte în contextul Brexitului “no-deal”, cum ar fi: dreptul de ședere, accesul la piața muncii, dreptul de proprietate asupra terenurilor, securitate socială și, nu în ultimul rând, accesul la educație. În prezent, actul normativ care ar transpune măsurile din Memorandum se află în procedură de avizare și aprobare, conform prevederilor legale.

Autor: Alex Milcev, Liderul Departamentului de Asistență Fiscală și Juridică, EY România

***

Despre EY România

EY este una dintre cele mai mari firme de servicii profesionale la nivel global, cu 260.000 de angajaţi în peste 700 de birouri din 150 de ţări şi venituri de aproximativ 34,8 miliarde de USD în anul fiscal încheiat la 30 iunie 2018. Reţeaua noastră este cea mai integrată la nivel global iar resursele din cadrul acesteia ne ajută să le oferim clienţilor servicii prin care să beneficieze de oportunităţile din întreaga lume. În România, EY este liderul de pe piaţa serviciilor profesionale încă de la înfiinţare, în anul 1992. Cei 800 de angajaţi din România şi Republica Moldova furnizează servicii integrate de audit, asistenţă fiscală, asistenţă în tranzacţii şi servicii de asistenţă în afaceri către companii multinaţionale şi locale. Avem birouri în Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi şi Chişinău. EY România s-a afiliat în 2014 singurei competiții de nivel mondial dedicată antreprenoriatului, EY Entrepreneur Of The Year. Câștigătorul ediției locale reprezintă România în finala mondială ce are loc în fiecare an în luna iunie la Monte Carlo. În finala mondială se acordă titlul World Entrepreneur Of The Year. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina noastră de internet: www.ey.com.

Gabriel Biriș, Avocat

Scriu acest articol nu neapărat din postura specialistului care comentează anumite prevederi legale, modul în care ele trebuie interpretate, înțelese și aplicate, ci din postura specialistului preocupat de designul legislativ, de eficiența lui, de o legislație care să fie instrument de dezvoltare, și nu frână.

1. Ce este TVA
Evident, nu vreau să vă insult inteligența, știu că știm cu toții ce este TVA. Este o taxă pe consum, suportată de consumatorul final, care – spre deosebire de sales tax din SUA sau defunctul nostru ICM, nu este colectată doar de la consumatorul final, ci se bazează pe principiul plăților fracționate. Fiecare „actor” de pe lanțul de valoare adăugată plătește TVA pentru bunuri și serviciile achiziționate pe care îl deduce din taxa colectată de la clienți. Prin sistemul deducerilor și rambursărilor, TVA ar trebui să fie neutru pentru business.
Cam asta e TVA. Este venită la buget doar dacă este plătită de consumatorul final, companii fără drept de deducere sau instituții publice. În rest, circulă precum apa în natură: de la cumpărător la vânzător, de la vânzător la buget și de la buget înapoi la cumpărător.
În principiu, TVA este o taxă eficientă, relativ ușor de colectat. Cu o singură condiție: să fie administrată unitar și eficient, condiție care nu mai este de mult îndeplinită de UE, o piață comună cu 28 de administrații fiscale, dintre care unele – precum ANAF-ul nostru, extrem de ineficiente.

2. Frauda de TVA
Vorbind despre „fraudă”, trebuie să definesc ce înțeleg eu prin acest termen: neplata la buget a TVA colectat de la client sau deducerea fără drept a taxei achitate furnizorului.
A trebuit să definesc termenul dintr-un motiv cât se poate de simplu: în condițiile în care avem o instituție deja celebră – Direcția Antifraudă Fiscală din ANAF, frauda nu este definită nici în Codul fiscal, nici în Codul de procedură fiscală și nici în legea privind combaterea evaziunii. Cui prodest?
Revenind, din punctul meu de vedere, frauda de TVA poate fi împărțită în două:
– mica fraudă de TVA, la comerciantul care nu emite bonul fiscal sau factură, dar încasează de la client prețul întreg, adică inclusiv TVA;
– marea fraudă de TVA, în special frauda de tip carusel/missing trader, infinit mai periculoasă decât prima.
Să le analizăm pe rând.

2.1 Mica fraudă de TVA
Cu toții știm fenomenul: cumperi un bun sau serviciu și nu primești bon. Fenomen omniprezent până în 2014, s-a redus semnificativ după campania de închidere de magazine/restaurante din primăvara lui 2015. A fost însă acea abordare cea mai bună? Se poate menține presiunea din partea controlului fiscal astfel încât emiterea bonurilor să devină regulă și să rămână așa? Se putea face și altfel?
Problema instituțiilor de forță este și va rămâne aceea că atunci când le pui în mână ciocanul văd cuie peste tot! À la guerre comme à la guerre, apar și victime colaterale, ceea ce nu ar trebui să se întâmple într-un stat de drept pe timp de pace. Din păcate, acum avem deja foarte multe astfel de victime colaterale…
Cred că mult mai responsabil ar fi fost să se pună piciorul pe accelerație la implementarea AMEF, adică a caselor de marcat fiscale cu memorie electronică și modul de comunicare a datelor în timp real, astfel încât controalele să poată fi făcute acolo unde analiza de risc arată că pot fi probleme. Trimițând inspectorii în uniforme cu vipușca în mașini (noi, cu girofar) frumos inscripționate în acțiuni intens mediatizate, în mod cert a ajutat pe termen scurt la creșterea încasărilor. Cu ce preț, însă, pe termen lung? Nu ar fi mai eficient să facem ce au făcut și alte state, și anume să implementăm un sistem funcțional de AMEF? Care implementare ce credeți că face acum? S-a blocat, termenul a fost din nou prorogat cu 9 luni…

2.2 Marea fraudă de TVA
Dacă mica fraudă descrisă anterior este în general o fraudă de subzistență (frauda făcută de mulți cu sume relativ mici), cea de a doua este făcută de puțini care fură foarte mult, fiind infinit mai periculoasă decât prima, inclusiv pentru faptul că fondurile provenite din marea fraudă de TVA pot ușor alimenta atât corupția cât și terorismul, de aceea trebuie combătută cu prioritate.
Cea mai cunoscută formă de mare fraudă de TVA este frauda de tip carusel, frauda care costă statele UE minim 50 miliarde anual, dintre care România pierde minim 3 miliarde de euro (mai mult, în anii anteriori, posibil mai puțin după scăderea cotelor). Mai sunt și achizițiile fictive gen servicii IT din „Sintești Valley”, dar acestea sunt doar o mică parte din marea fraudă.
Acest tip de fraudă este posibilă datorită unui bug de sistem care există de când există TVA și piața comună a UE (de aceea sistemul de TVA se numește „tranzitoriu”). Pentru că, în general, locul taxării este acolo unde se consumă bunul sau serviciul (la cumpărător), cota TVA aplicabilă la export este zero, importatorul plătind TVA în vamă la introducerea în țară. Cum în UE nu mai sunt vămi, iar operațiunile de export-import au devenit „achiziții intracomunitare”, cumpărătorul nu plătește TVA vânzătorului, dar colectează TVA de la clienții lui atunci când revinde. Lanțul plăților fracționate – pe care se bazează TVA ca să reducă riscul de fraudă, este astfel întrerupt extrem de ușor, ceea ce a și făcut ca frauda să explodeze în statele cu capacitate administrativă mai redusă și corupție ridicată. Adică și în România, care evident că are cel mai redus randament al colectării dintre toate statele UE, ajungând să fie doar de 52% în 2012. Probabil că nici astăzi nu a trecut de 60%, deși ANAF a pornit un adevărat război împotriva contribuabililor.

3. Soluția
Soluția la această problemă este cunoscută: taxarea inversă în toate tranzacțiile B2B („GCRM” – Generalized Reverse Change Mechanism). O aplicăm și noi pentru produse considerate de risc (deșeuri de metale, cereale, imobile, telefoane și computere etc.). Soluția funcționează, dar crește costurile de finanțare pentru producătorii bunurilor la care aplicăm taxare inversă, ei plătind TVA pentru input-uri și trebuind să aștepte rambursarea acestuia de către stat. Evident, această problemă nu ar mai exista dacă taxarea inversă s-ar aplica la toate livrările, nu numai la unele…
Soluția nu poate fi însă implementată pentru că Directiva 2006/112/EC (Directiva TVA) nu permite acest lucru, principiul plăților fracționate fiind încă sacrosanct pentru țări precum Franța (inventatorii lui) sau Italia, dar și datorită faptului că sunt state precum Finlanda sau Malta care au fost capabile să rezolve problema printr-o administrare eficientă și le este teamă că GCRM ar perturba acest lucru.
Două tentative de modificare a Directivei pentru a permite statelor membre introducerea opțională a taxării inverse au eșuat în trecut, ultima în octombrie 2015. În decembrie 2015, Cehia a revenit asupra subiectului, cerând să i se aprobe să fie proiect pilot în aplicarea GCRM la tranzacții de peste 10.000 euro. Președinția olandeză a Consiliului (semestrul 1 – 2016) a tergiversat luarea unei decizii cu privire la cererea Cehiei și doar determinarea ministrului ceh de finanțe a împins Consiliul să ceară Comisiei să vină cu o noua propunere de modificare a Directivei 112.
Ca urmare, acum se află în discuție la Comisie o nouă propunere de modificare a Directivei TVA, propunere despre care însă nu văd aproape nicio discuție în România, deși este una extrem de importantă atât pentru ANAF, cât și pentru mediul de afaceri, cu toate că a fost prezentată de Comisie încă din 23 decembrie 2016…
Pe scurt, Comisia propune ca taxarea inversă generalizată (GRCM) să poată fi aprobată de Comisie în toate tranzacțiile mai mari de 10.000 euro în următoarele condiții:
(a) dacă GAP-ul de TVA (cât nu se colectează) este cu cel puțin 5% mai mare decât media europeană (noi ne calificăm sigur);
(b) ponderea fraudei de tip carusel în GAP este mai mare de 25% (nu îmi este clar cum se calculează, dar sigur ne calificăm și aici);
(c) stabilește că alte măsuri de control nu au fost eficiente (și aici ne calificăm, armaghedonul pornit de ANAF nu a dus la scăderea semnificativă a GAP-ului);
(d) statul are granițe cu un stat care este autorizat să aplice GRCM și stabilește că există risc ca frauda să crească ca urmare a acestui fapt.
Nu văd niciun fel de discuții la noi pe această temă. Personal, mi-aș dori ca poziția României la Bruxelles în legătură cu această propunere să fie următoarea:
– aplicarea GRCM să fie opțională, la latitudinea statelor membre, iar opțiunea doar notificată Comisiei;
– eliminate condiționările cu privire la GAP și structura GAP-ului;
– redus plafonul minim la 5.000 euro (atât cât avem noi astăzi la telefoane mobile și computere);
– eliminată limitarea în timp (30.06.2022), GRCM permis până la adoptarea unui regim definitiv al TVA.
Mai mult, mi-aș dori ca implementarea AMEF să fie urgentată, astfel încât riscul creșterii fraudei în retail ca urmare a introducerii GRCM să fie ținut sub control.

4. Ce facem noi?
Nimic din toate acestea… În loc să ne simplificam viața, să reducem costurile de administrare atât pentru companii, cât și pentru ANAF, ne punem bolovani de picioare prin tot felul de metode. În numele „luptei împotriva evaziunii” am văzut o serie de măsuri legislative sau acțiuni care, pe lângă lipsa de eficiență (GAP-ul de TVA nu a scăzut semnificativ), au creat foarte multă frustrare în rândul contribuabililor, au blocat activitatea unor companii viabile sau împiedicat intrarea în piață a unor jucători noi. În plus, acțiunile din ultimii doi ani au creat nesiguranța și lipsa de predictibilitate în rândul antreprenorilor, chestiuni care nu au cum să ajute la dezvoltarea economică a României.
O să dau câteva exemple:
1. Campania derulată în primăvara lui 2015 împotriva unităților de retail (magazine, restaurante), campanie soldată cu amenzi și închiderea pentru 30 de zile a unor unități pentru sume derizorii, fără să existe pentru contribuabil posibilitatea suspendării în instanță a măsurii închiderii. În mod evident, măsura excesivă nu a putut fi păstrată, modificarea fiind la rândul ei modificată în 2015 pentru a permite gradualizarea amenzii și aplicarea sancțiunii complementare doar la „recidivă”, introducându-se și posibilitatea plății a de 10 ori amenda primită pentru a scăpa de închiderea unității. În mod cel puțin ciudat, O.U.G. nr. 8/2015 prevedea chiar o legalizare a abuzurilor împotriva contribuabililor, stabilind că suma reprezentând de 10 ori amenda nu se restituie în cazul în care procesele-verbale emise de ANAF erau anulate de instanță! Evident, prevederea nu a putut rezista și a trebuit o nouă modificare a modificării modificării…
În tot acest timp nu s-a făcut însă mai nimic pentru introducerea AMEF, instrument vital în îmbunătățirea administrării fiscale a retail-ului, termenul pentru implementarea acestui sistem fiind prorogat de două ori, ultima oară în decembrie 2016, termenul fiind împins pentru sfârșitul lui 2018…
2. Campania de anulare a codurilor de TVA din 2016 pentru companii funcționale, cu declarațiile fiscale la zi, cu plățile de taxe la zi, cu angajați și operațiuni comerciale legale pentru motive care nu aveau nimic de a face cu frauda. În plus, obținerea codului de TVA pentru companii noi sau pentru cele ale căror cod a fost anulat a devenit un coșmar administrativ ca urmare a introducerii în Codul fiscal a conceptului de „evaluare a intenției și capacității de a derula operațiuni taxabile”. Zeci de mii de companii au primit invitații pentru a depune formularul 088 ca urmare a unor modificări de sediu, asociați sau administratori, ceea ce a creat nu numai frustrare în rândul contribuabililor (unii mari, companii puternice, chiar și furnizori de utilități), dar a și dus la anulare de coduri de TVA și blocări de business-uri. Frustrarea a fost nu numai în rândul contribuabililor, ci și în rândul lucrătorilor din administrațiile fiscale care s-au văzut îngropați pur și simplu în dosare noi ce trebuiau procesate, dosare care însă nu ajutau deloc la realizarea „planului” de încasări… Muncă în zadar!
Problema continuă și după eliminarea infamului 088 și va continua atât timp cât evaluarea intenției si capacității va fi cuprinsă în Codul fiscal, iar evaluarea se face după criterii complet netransparente și, se pare, în continuă modificare.
3. Cea mai periculoasă acțiune întreprinsă de ANAF în „campania” împotriva evaziunii este însă refuzul dreptului de a deduce TVA pentru faptul că contribuabilul „știa sau ar fi putut ști” că furnizorul său (în unele cazuri chiar furnizorul furnizorului) ar fi avut „comportament fiscal inadecvat”, termen evident nedefinit în legislație. Această abordare a pornit ca urmare a interpretării cu rea-credință a unor decizii ale CJUE și nu s-a oprit nici după ce CJUE a clarificat în octombrie 2015 (Cauza PPUH C-277/14) că acest lucru („știa sau ar fi putut ști”) trebuie determinat de autoritățile fiscale în mod obiectiv și fără a cere contribuabililor să facă verificări care nu sunt în sarcina lor… Personal, nu am văzut nicio astfel de decizie de impunere în care inspectorii să arate care sunt motivele obiective pentru care susțin că contribuabilul „știa sau ar fi putut ști”. Organele de control au introdus astfel răspunderea pentru fapta altuia (în caz că o astfel de faptă chiar există, pentru că am văzut situații în care nici măcar furnizorul furnizorului nu avea datorii fiscale neachitate!).
Mai mult, am văzut chiar un refuz al dreptului de deducere la achiziții unde se aplică taxarea inversă, adică acolo unde nu poate exista prejudiciu din TVA pentru buget.
Ceea ce este încă și mai periculos este că în imensa majoritate a cazurilor în care dreptul de deducere a fost refuzat, deciziile de impunere au fost însoțite de sesizarea organelor de urmărire penală pentru posibile fapte de evaziune.
Sesizarea organelor de urmărire penală a suspendat, evident, soluționarea contestațiilor, contribuabililor fiindu-le astfel blocat accesul la justiție. Încă și mai grav, soluționarea acestor cazuri (de multe ori complexe) va ajunge în instanțele penale, și nu în cele de contencios administrativ, unde există expertiză pentru judecarea spețelor fiscale.
Care pot fi așteptările de la instanțele care vor trebui să judece astfel de cazuri, între un caz de viol și unul de tâlhărie?
Aceștia sunt doar câțiva din „bolovanii” pe care statul nostru i-a pus în spatele companiilor românești, companii de la care însă același stat se așteaptă să producă taxele și impozitele necesare finanțării unui buget din ce în ce mai flămând.
Evident, nu așa se face administrarea fiscală. Mă întreb și vă întreb: cum am ajuns, ca stat, în această situație de impredictibilitate, nesiguranță, chiar teamă de ce ți se poate întâmpla ca antreprenor sau administrator care încearcă să respecte legea și să își achite corect obligațiile la buget? Cum a fost posibil abuzul instituționalizat la o asemenea scară?
Noi, ca profesioniști ai dreptului (fiscal) facem ce putem pentru a limita excesele, asistăm clienții la control, construim apărări în instanță și, de multe ori, reușim să convingem și instanțele să facă dreptate. Războiul acesta însă nu mai poate continua așa. Sunt mult prea multe victime colaterale, iar încasările la buget nu cresc.
Putem face mai mult decât atât? Probabil că da, atât individual, cât și prin intermediul corpurilor profesionale din care facem parte, avocați sau consultanți fiscali.
Pentru viitor, în materia TVA, cred cu tărie că soluția nu poate fi alta decât cea expusă mai sus: taxare inversă generalizată, introducerea AMEF, introducerea SAF-T pe modelul OECD (Standard Audit File for Tax – sistem de raportare care să permită controlul de la distanță), eliminarea evaluării intenției și capacității și concentrarea pe politici de KYC (Know Your Client) și prevenție a fraudei, concentrarea resurselor pe domeniile (cunoscute) de fraudă.
Pentru trecut, trebuie găsită o soluție legală pentru a debloca procesele suspendate de sesizările penale făcute de inspectori, soluționate contestațiile administrative și deblocarea căii de acțiune în instanțele de contencios administrativ. În plus, trebuie mult mai mult training pentru inspecția fiscală pentru a înțelege principiile care stau la baza TVA, principii care transpar nu doar din lege, ci și din deciziile CJUE, decizii pe deplin aplicabile în România atât timp cât suntem membri UE.
Evident, acest articol este doar despre TVA. Probleme nu sunt însă doar aici, bolovani sunt peste tot.

Acest articol este editorialul nr. 3/2017 al revistei Tax Magazine. Detalii despre abonare găsiți aici.

Numărul total de autovehicule aflate în circulaţie în România a crescut cu 21% după anul 2008, însă cea mai mare parte din creştere au reprezentat-o autovehiculele second-hand

• Mai mult de jumătate din parcul auto naţional o reprezintă autovehiculele mai vechi de 10 ani;
• Vârsta medie a parcului auto naţional a crescut la 12,9 ani, fiind cu 4,6 ani mai mare decât media UE;
• Ponderea autovehiculelor mai noi de 2 ani a scăzut la 4% din parcul auto naţional, de 5 ori mai puţin decât în 2008;
• Rata anuală de înnoire a parcului auto este de 1,4% în România, faţă de media europeană de 5,1%

Bucureşti, 14 aprilie 2016 – În perioada 2008-2014, numărul total de autovehicule aflate în circulaţie în România a crescut cu 21%, ajungând la 4,9 milioane de autovehicule, însă cea mai mare parte a acestei creşteri a venit din importurile de maşini second-hand. În prezent, trei sferturi din autoturismele vândute în România sunt second-hand, arată o analiză recentă efectuată de consultanţii PwC România.

Astfel, vârsta medie a parcului auto naţional a crescut de la 7,7 ani în 2008 la 12,9 ani în 2014, cu 4,6 ani mai mare decât vârsta medie a parcului auto din Uniunea Europeană. În acelaşi timp, ponderea autovehiculelor mai noi de 2 ani a scăzut de la 22% din totalul parcului auto la doar 4%.

Acest lucru poate fi explicat şi prin majorarea vârstei autovehiculelor second hand înmatriculate. De exemplu, vârsta medie a vehiculelor second hand înmatriculate în România este de peste 10 de ani.

„Constatăm că în ultimii 6 ani de zile, de când formula taxei de primă înmatriculare a fost pusă în acord cu regulile comunitare, parcul auto din România a îmbătrânit simţitor, astfel încât, continuând în ritmul actual, vârsta medie a parcului auto va crește la 14 ani până în 2020, ducând la creşterea emisiilor poluante, dar şi punând probleme de siguranţa traficului”, a declarat Daniel Anghel, Partener, Consultanţă Fiscală, PwC România, unul dintre autorii analizei.

Rata anuală de înnoire a parcului auto este de 1,4% în România (adică ponderea autoturismelor noi înmatriculate în totalul flotei auto), faţă de media europeană de 5,1%.

România a înregistrat un vârf de înmatriculări de autoturisme noi în 2007, urmat de o scădere abruptă în timpul crizei economice și o tendință constantă de scădere după aceea.

Analiza raportului dintre autoturisme noi şi second-hand în ţările UE arată că România este mai apropiată de piețele tradiționale second hand (cum sunt Olanda sau Portugalia), fiind o piaţă diferită decât cea a producătorilor tradiţionali de autovehicule (Germania, Franţa, Spania şi Italia) – în care ponderea autovehiculelor noi înmatriculate este sensibil mai mare. De asemenea, situaţia din România este diferită şi de cea a altor ţări din regiune precum Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, unde ponderea achiziţiilor de autovehicule second-hand este mult mai mică.

„În scopul stimulării vânzărilor de autoturisme noi au fost adoptate o serie de măsuri, cum ar fi programul Rabla, care vizează reducerea vârstei medii a flotei auto prin stimularea casării maşinilor vechi și a achiziţionării de autoturisme noi. Programul a fost eficient în îndeplinirea obiectivelor sale. Cu toate acestea, impactul economic al programului nu a fost suficient pentru a schimba tendinţele pieţei”, a adăugat Bogdan Belciu, Partener, Consultanţă pentru Management, de asemenea unul dintre autorii analizei.

„Analiza noastră arată că actualul sistem de taxare existent în România nu reuşeşte să stimuleze într-o măsură satisfăcătoarea înnoirea parcului auto. Pentru a schimba situaţia, ar fi necesar ca ţara noastră să ia în calcul un nou mecanism de impozitare al autovehiculelor – care să ţină cont nu atât de capacitatea cilindrică, aşa cum este în prezent, ci de elemente precum nivelurile de emisii ale autovehiculelor şi normele Euro ale motoarelor acestora. Desigur, acest sistem s-ar putea aplica gradual numai autovehiculelor înmatriculate după intrarea în vigoare a unui pachet legislativ conturat in acest sens  şi oferind o perioadă de graţie cu un termen rezonabil”, a declarat Daniel Anghel.

Un exemplu de bune practici la nivelul UE îl reprezintă renunțarea la impozitarea autoturismelor în funcție de capacitatea cilindrică, în cazul unor țări precum Irlanda, Marea Britanie sau Luxemburg, şi trecerea către un impozit bazat pe emisiile de dioxid de carbon. Alte state precum Germania sau Portugalia au inclus factorul emisiilor poluante în calculul impozitului auto, alături de capacitatea cilindrică. În toate cazurile menționate, trecerea la un nou impozit s-a făcut treptat, aplicându-se în paralel sistemele de impozitare vechi şi noi. Astfel, posesorii de autoturisme de la momentul schimbării modului de calcul al impozitului nu au fost direct afectați, impozitul nou aplicându-se doar mașinilor înmatriculate după acea dată.

„Armonizarea sistemului anual de impozitare al autovehiculelor cu taxa de înmatriculare va încuraja achiziția de autoturisme noi, eficiente, ceea ce va conduce la o scădere a vârstei medii a parcului auto la 10 ani până în 2025, ajutând astfel la îndeplinirea de către România a obiectivelor de mediu asumate la nivel comunitar”, a conchis Bogdan Belciu.

Agenția de rating Moody’s a îmbunătățit perspectiva de rating a României de la stabilă la pozitivă și a reconfirmat rating-ul suveran la Baa3 (grad investițional).

Decizia agenției de rating reflectă progresul semnificativ înregistrat de România în corectarea dezechilibrelor macroeconomice și în reducerea vulnerabilităților economiei la șocurile externe, creând astfel premisele pentru o creștere economică solidă. De asemenea, eforturile susținute din ultimii ani în procesul de consolidare fiscală și de reducere a deficitului bugetar, dar și în stabilizarea nivelului datoriei publice guvernamentale, sunt factori cheie care au contribuit la îmbunătățirea perspectivei de rating.

Moody’s întărește prognozele oficiale și apreciază că România va cunoaște o accelerare a creșterii economice de 4,1% în anul 2016, față de 3.5% estimat pentru 2015, pe fondul unei expansiuni robuste a consumului privat și creșterii investițiilor.

Astfel, agenția subliniază că perspectivele de creștere economică pe termen mediu ale României sunt mult mai favorabile decât cele din Bulgaria, Spania, Portugalia sau Ungaria. De asemenea, nivelul datoriei publice guvernamentale a României se va menține în continuare la un nivel stabil, fiind estimat la 39.4% pentru anul 2015.

Totodată, Moody’s estimează că Romania va continua procesul de convergență cu statele membre ale Uniunii Europene cu efecte pozitive asupra întăririi capacității administrative a țării.

Curtea se pronunță cu privire la proiectul de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și identifică probleme de compatibilitate cu dreptul Uniunii

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („CEDO”) este un acord internațional multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei. Aceasta a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Toți membrii Consiliului Europei se numără printre părțile contractante la această convenție.

Printr-un aviz din 1996, Curtea considerase deja că, având în vedere stadiul dreptului comunitar în vigoare la acea dată, Comunitatea Europeană nu avea competența de a adera la CEDO.

De atunci, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia au proclamat, în anul 2000, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („carta”), căreia Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, i-a conferit aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Acest tratat a modificat de asemenea articolul 6 din Tratatul UE, care prevede în prezent, pe de o parte, că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin CEDO și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii, și, pe de altă parte, că Uniunea aderă la CEDO. În această din urmă privință, Protocolul nr. 8 prevede însă că acordul de aderare trebuie să îndeplinească anumite condiții care urmăresc în special să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii și să garanteze că aderarea Uniunii nu aduce atingere nici competențelor sale, nici atribuțiilor instituțiilor acesteia.

Ca urmare a unei recomandări a Comisiei, Consiliul a adoptat, la 4 iunie 2010, o decizie de autorizare a deschiderii negocierilor în vederea unui acord de aderare. Comisia a fost desemnată în calitate de negociatoare. La 5 aprilie 2013, negocierile s-au finalizat printr-un acord cu privire la proiectele de instrumente de aderare. În acest context, Comisia s-a adresat, la 4 iulie 2013, Curții de Justiție pentru a obține avizul acesteia cu privire la compatibilitatea proiectul de acord cu dreptul Uniunii, conform articolului 218 alineatul (11) TFUE.

În avizul emis azi, 19 decembrie 2014, Curtea, după ce a amintit că problema lipsei unui temei juridic pentru aderarea Uniunii la CEDO a fost soluționată prin Tratatul de la Lisabona, subliniază că, întrucât Uniunea nu poate fi considerată ca fiind un stat, această aderare trebuie să țină seama de caracteristicile particulare ale Uniunii, ceea ce este tocmai ceea ce impun condițiile pe care tratatele însele le-au prevăzut în vederea aderării.

Acestea fiind precizate, Curtea observă mai întâi că, urmare a aderării, CEDO, ca orice alt acord internațional încheiat de Uniune, ar fi obligatorie pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre și, în consecință, ar face parte integrantă din dreptul Uniunii. În această ipoteză, Uniunea, ca orice altă parte contractantă, ar fi supusă unui control extern având ca obiect respectarea drepturilor și a libertăților prevăzute de CEDO. Uniunea și instituțiile sale ar fi supuse astfel mecanismelor de control prevăzute de această convenție și în special deciziilor și hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea constată că este, desigur, inerent noțiunii înseși de control extern faptul că, pe de o parte, interpretarea CEDO dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi obligatorie pentru Uniune și pentru toate instituțiile sale și că, pe de altă parte, interpretarea dată de Curtea de Justiție unui drept recunoscut de CEDO nu ar fi constrângătoare pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, aceasta precizează că situația nu poate fi aceeași în ceea ce privește interpretarea pe care Curtea însăși o dă dreptului Uniunii și în special cartei.

În această privință, Curtea subliniază mai ales că, în măsura în care CEDO conferă părților contractante posibilitatea de a prevedea standarde de protecție mai ridicate decât cele garantate de convenție, trebuie să se asigure o coordonare între CEDO și cartă. Astfel, atunci când drepturile recunoscute de cartă corespund unor drepturi garantate de CEDO, posibilitatea conferită de CEDO statelor membre trebuie să rămână limitată la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea nivelului de protecție prevăzut de cartă, precum și supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii. Curtea constată că în proiectul de acord nu s-a prevăzut nicio dispoziție pentru a asigura o asemenea coordonare.

Curtea consideră că abordarea reținută în proiectul de acord, care constă în a asimila Uniunea cu un stat și a-i rezerva acesteia un rol întru totul identic cu cel al oricărei alte părți contractante, nu ține seama tocmai de natura intrinsecă a Uniunii. În special, această abordare nu ține seama de faptul că statele membre, în ceea ce privește materiile care fac obiectul transferului de competențe în favoarea Uniunii, au acceptat ca relațiile dintre ele să fie reglementate de dreptul Uniunii, cu excluderea oricărui alt drept. Impunând ca Uniunea și statele membre să fie considerate părți contractante nu numai în relațiile cu părțile care nu sunt state membre ale Uniunii, ci și în relațiile lor reciproce, CEDO ar necesita ca fiecare stat membru să verifice respectarea drepturilor fundamentale de către un alt stat membru, în condițiile în care dreptul Uniunii impune o încredere reciprocă între aceste state membre. În aceste condiții, aderarea este susceptibilă să compromită echilibrul pe care se întemeiază Uniunea, precum și autonomia dreptului Uniunii. Or, nu se prevede nimic în acordul preconizat pentru a preveni o asemenea evoluție.

Curtea arată că Protocolul nr. 16 la CEDO, semnat la 2 octombrie 2013, autorizează cele mai înalte instanțe ale statelor membre să adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului cereri de aviz consultativ cu privire la probleme de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor și libertăților garantate de CEDO sau de protocoalele sale. Având în vedere că, în cazul aderării, CEDO ar face parte integrantă din dreptul Uniunii, mecanismul instituit prin acest protocol ar putea să aducă atingere autonomiei și eficacității procedurii de trimitere preliminară prevăzute de Tratatul FUE, în special atunci când drepturi garantate de cartă corespund drepturilor recunoscute de CEDO. Astfel, nu este exclus ca o cerere de aviz consultativ introdusă în temeiul Protocolului nr. 16 de o instanță națională să poată declanșa procedura denumită „a implicării prealabile” a Curții6, creând astfel un risc de eludare a procedurii de trimitere preliminară. Curtea apreciază în această privință că proiectul de acord nu prevede nimic cu privire la corelarea dintre cele două mecanisme.

În continuare, Curtea amintește că Tratatul FUE prevede că statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acestea. În consecință, atunci când este în discuție dreptul Uniunii, Curtea are competența exclusivă de a soluționa orice litigiu dintre statele membre, precum și dintre acestea și Uniune cu privire la respectarea CEDO. Faptul că, potrivit proiectului de acord, procedurile desfășurate în fața Curții nu trebuie să fie considerate moduri de soluționare a diferendelor la care părțile contractante au renunțat în sensul CEDO nu poate fi suficient pentru prezervarea competenței exclusive a Curții. Astfel, proiectul de acord lasă să subziste posibilitatea Uniunii sau a statelor membre de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o cerere având ca obiect o pretinsă încălcare a CEDO săvârșită de un stat membru sau de Uniune în legătură cu dreptul Uniunii. Însăși existența unei asemenea posibilități aduce atingere cerințelor prevăzute de Tratatul FUE. În aceste împrejurări, proiectul de acord nu ar putea fi compatibil cu Tratatul FUE decât dacă competența Curții Europene a Drepturilor Omului ar fi exclusă expres în privința litigiilor dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune referitoare la aplicarea CEDO în cadrul dreptului Uniunii.

În plus, în proiectul de acord, mecanismul copârâtului are drept finalitate să asigure că acțiunile formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de statele nemembre, precum și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii. Proiectul de acord prevede că o parte contractantă devine copârâtă fie prin acceptarea unei invitații din partea Curții Europene a Drepturilor Omului, fie printr-o decizie a acesteia ca urmare a cererii părții contractante înseși. Atunci când Uniunea sau statele membre solicită să intervină în calitate de copârâte într-o cauză în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, ele trebuie să demonstreze că cerințele privind participarea lor la procedură sunt îndeplinite, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului se pronunță asupra acestei cereri în raport cu plauzibilitatea argumentelor furnizate. Prin intermediul unui asemenea control, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi pusă în situația de a aprecia normele dreptului Uniunii care reglementează repartizarea competențelor între aceasta și statele sale membre, precum și criteriile de imputare a actelor sau a omisiunilor acestora. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea adopta o decizie definitivă care s-ar impune atât statelor membre, cât și Uniunii. Faptul de a permite Curții Europene a Drepturilor Omului să adopte o astfel de decizie ar risca să aducă atingere repartizării competențelor între Uniune și statele sale membre.

De asemenea, Curtea se pronunță cu privire la procedura implicării prealabile a Curții. Aceasta arată în primul rând că, în acest scop, aspectul dacă Curtea s-a pronunțat deja cu privire la aceeași problemă de drept ca aceea care face obiectul procedurii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi soluționat decât de instituția competentă a Uniunii, a cărei decizie trebuie să fie obligatorie pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a permite Curții Europene a Drepturilor Omului să statueze cu privire la o asemenea problemă ar echivala cu a-i conferi competența de a interpreta jurisprudența Curții. În consecință, această procedură ar trebui să fie concepută astfel încât, în orice cauză aflată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie adresată Uniunii o informare completă și sistematică pentru ca instituția competentă să fie în măsură să aprecieze dacă Curtea s-a pronunțat deja cu privire la problema care face obiectul unei asemenea cauze și, dacă situația nu este aceasta, să obțină punerea în aplicare a acestei proceduri. În al doilea rând, Curtea observă că proiectul de acord exclude posibilitatea de a sesiza Curtea în scopul ca aceasta să se pronunțe cu privire la o problemă de interpretare a dreptului derivat prin intermediul acestei proceduri. O asemenea limitare a întinderii acestei proceduri numai la problemele de validitate aduce atingere competențelor Uniunii și atribuțiilor Curții.

În sfârșit, Curtea analizează caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional în materie de politică externă și de securitate comună („PESC”). Ea subliniază în această privință că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, anumite acte adoptate în cadrul PESC nu intră sub incidența controlului jurisdicțional al Curții. O asemenea situație este inerentă modului de configurare a competențelor Curții prevăzut de tratate și, ca atare, nu se poate justifica decât în lumina dreptului Uniunii. Însă, ca urmare a aderării, astfel cum este prevăzută de proiectul de acord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi abilitată să se pronunțe cu privire la conformitatea cu CEDO a anumitor acte, acțiuni sau omisiuni intervenite în cadrul PESC și în special a celor în privința cărora Curtea nu este competentă să își exercite controlul de legalitate în raport cu drepturile fundamentale. O asemenea situație ar echivala cu încredințarea controlului jurisdicțional al respectivelor acte, acțiuni sau omisiuni ale Uniunii, în ceea ce privește respectarea drepturilor garantate de CEDO, exclusiv unui organ extern Uniunii. În consecință, proiectul de acord nu ține seama de caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional al actelor, acțiunilor sau omisiunilor Uniunii în materie de PESC.

Având în vedere problemele identificate, Curtea concluzionează că proiectul de acord privind aderarea Uniunii Europene la CEDO nu este compatibil cu dispozițiile dreptului Uniunii.